TRADITION AND HISTORY AS BUILDING BLOCKS FOR TOURISM · Prof.univ.dr. Ioan Opriș, Universitatea...

Doctor Honoris Causa, Prof.univ.dr. Ioan Opriș, Universitatea „Valahia” din Târgoviște

CUPRINS

Propunere ......................................................................................................... 2

Curriculum Vitae Ioan Opriș ............................................................................ 6

Bibliografie selectivă Ioan Opriș .................................................................... 16

Câteva cuvinte în onoarea unui coleg (Răzvan Theodorescu) .......................44

Prieten de o viață (Tereza Sinigalia) ............................................................... 45

In honorem Prof. univ. dr. Ioan Opriș (Sergiu Musteață) ..............................46

Laudatio în onoarea domnului Profesor Ioan Opriș (Paulina Popoiu) ......... 52

Ioan Opriș sau efigia erudiției (Silviu Miloiu) ............................................... 56

Patrimoniul cultural din România susţine identitatea naţională. Discurs de

recepție (Ioan Opriș) ....................................................................................... 58

Prof.univ.dr. Ioan Opriș, Universitatea „Valahia” din Târgoviște

2

PROPUNERE de acordare a Titlului de „Doctor Honoris Causa”

Domnului Prof.univ.dr. Ioan Opriș, Universitatea „Valahia” din Târgoviște

Subsemnatul, Miloiu Silviu-Marian, prof.univ.dr.habil. la Școala Doctorală a Universității „Valahia” din Târgoviște, propun pe această cale conferirea titlului de Doctor Honoris Causa al almei mater târgoviștene Prof.univ.dr. Ioan Opriș. Domnia sa este nu doar unul dintre profesorii cei mai reprezentativi și vizibili ai conclavului de elită al universității noastre, Școala Doctorală, unde conduce doctorate cu rezultate pe care, fără teama de a greși, le putem califica drept excepționale, care l-au impus, de altfel, pe plan național și internațional, dar este și personalitatea cea mai însemnată a muzeologiei românești și unul dintre istoricii cei mai erudiți și capabili ai mediului academic din țara noastră, ceea ce, credem noi, îndreptățește pe deplin propunerea noastră.

În calitatea sa de profesor și conducător de doctorat al Universității „Valahia” din Târgoviște, Prof.univ.dr. Ioan Opriș a continuat și dezvoltat activitatea didactică și științifică a eminentului istoric Radu Florescu, dispărut prematur dintre noi, și a reușit să ridice studiile istorice și de muzeografie, mai cu seamă pe cele doctorale, la un nivel care le-au făcut unanim apreciate în țară și în străinătate. Activitatea sa științifică și didactică în acest din urmă domeniu esențial pentru memoria istorică a națiunii române au conferit Universității „Valahia” din Târgoviște statutul de autoritate absolută pe plan național. Cercetători și muzeografi din întreaga țară, de la cele mai însemnate muzee și instituții muzeale, caută coordonarea științifică a celui mai bun specialist român, colegul nostru, Ioan Opriș.

Semnatar a mai bine de 30 de lucrări științifice în calitate de unic autor, pe teme esențiale ale cunoașterii istorice, Profesorului Opriș i se datorează alte câteva zeci de cărți pe care le-a coordonat din postura de conducător de doctorat și pe care le-a introdus în bibliografia obligatorie a domeniului său. Sute de articole științifice poartă semnătura sa și contribuie la împrospătarea științei istorice. Numeroase expoziții realizate și itinerate în țară și în străinătate, fructuoase contribuții la fondarea, dezvoltarea muzeelor și laboratoarelor din România, începând chiar cu una dintre instituțiile exponențiale ale țării noastre, Muzeul Naţional Cotroceni (deschis la 27 decembrie 1991), care îi datorează existența, dar și la Muzeul Național de Istorie a României, unde și-a desfășurat activitatea un număr însemnat de ani, aportul său la protejarea și punerea în valoare a patrimoniului de la nivel guvernamental și ministerial sunt dovezi grăitoare ale impactului și prestigiului de care se bucură profesorul propus de noi în vederea conferirii titlului de Doctor Honoris Causa. Meritele sale au fost, de altfel, recunoscute pe plan național (este laureat al Premiului Academiei Române “George Oprescu” pe anul 1994, a fost decorat cu Ordinul Pentru Merit în grad de

Doctor Honoris Causa, Prof.univ.dr. Ioan Opriș

3

Cavaler în anul 2002 etc.) și dincolo de hotare (a fost, de pildă, decorat cu Ordinul “Stela dela Solidarieta Italiana” în grad de mare ofiţer).

Considerăm, domnule Președinte, că distincția pe care universitatea noastră ar acorda-o Profesorului Opriș ar fi atât o recunoaștere binemeritată adusă aportului colegului nostru la dezvoltarea universității noastre, pe care continuă să o slujească cu întrega sa cunoaștere, creativitate și experiență, dar și premierea unui adevărat model uman și academic care va intra, în felul acesta, în patrimoniul cel mai de preț al almei mater târgoviștene.

27.11.2017

Prof.univ.dr.habil. Silviu Miloiu Domnului Prof.univ.dr. Constantin Pehoiu, președintele Senatului

Universității „Valahia” din Târgoviște


4


5


6

CURRICULUM VITAE

IOAN OPRIȘ INFORMAŢII GENERALE: NUMELE: Opriş PRENUMELE: Ioan ADRESA: privat: Bucureşti, str. Odobeşti, nr. 13, bl. V 35, sc.

A, et. III, ap. 12, sector 3 la instituţie: Muzeul Naţional de Istorie a

României, Calea Victoriei, nr. 12, 030026 Bucureşti, România

TELEFON: domiciliu: 021 – 673.62.46 la instituţie:0040 – 21 – 315.82.07 Telefon mobil: 0723.16.42.51 FAX : 0040 – 21 – 311.33.56 E-MAIL : [email protected] DATA NAŞTERII: 9 iunie 1942 LOCUL NAŞTERII: Lechinţa de Mureş, jud. Mureş STAREA CIVILĂ: căsătorit, un copil ÎNĂLŢIMEA: 1,78 m GREUTATEA: 90 kg LIMBI STRĂINE: engleza – bine franceza – mediu HOBBY: Fotografia FIŞA ACADEMICĂ:

1977–1983 – Studii de doctorat la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Istorie, Cluj-Napoca. Subiect: Comisia Monumentelor Istorice – Secţia pentru Transilvania. Istorie şi activitate. Conducător: acad. Virgil Vătăşianu; diplomă de doctor în istorie (specialitatea istoria artei): 1983;

1960–1965 – Studii la Universităţile „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca şi Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti; diplomă de licenţă: 1965;

Liceul nr. 2, Turda, secţia umanistică; diplomă de bacalaureat: 1960. INIŢIERE ŞI RESPONSABILITATE PENTRU MANIFESTĂRI ŞTIINŢIFICE ŞI PUBLICAŢII:

Colocviu şi volum anual „Cotrocenii în istorie” (1992/1993);

Colocviu şi volum anual de „Artă decorativă” (1992/1993);

Volum documente „Cotrocenii în istorie” (1992/1993); Conferinţele naţionale dedicate Patrimoniului Cultural Naţional (1993,

1994, 2001–2004).

mailto:[email protected]


7

RESPONSABILITĂŢI ŞTIINŢIFICE / UNIVERSITARE:

profesor asociat la Universităţile „Athenaeum” şi „România de Mâine”, Spiru C. Haret, Facultatea de Urbanism şi Restaurare (1990–1995);

profesor de muzeologie şi istoria conservării la Centrul de Pregătire şi Perfecţionarea Profesională a Specialiştilor din Cultură (din 1971);

profesor asociat la cursurile postuniversitare ale „Academiei de Arte” – Bucureşti (1978–1986);

conducător de lucrări de diplomă la Universitatea „Spiru C. Haret” (1995) şi Universitatea „Valahia” (din 1996);

profesor de muzeologie la Universitatea „Valahia” (din 1996);

profesor de Istoria conservării la Universitatea Bucureşti – Facultatea de Litere (masterat etnografie-folclor) (din 1995);

membru al Comisiei Muzeelor şi Colecţiilor (1990–1991);

conducător de doctorat la Universitatea „Valahia” (din 2000);

referent oficial la peste 60 lucrări de doctorat. CERCETĂRI ŞTIINŢIFICE DE MUZEOLOGIE ÎN DIFERITE ŢĂRI:

Germania, Anglia, Canada, SUA, Franţa, Belgia, Ungaria, Israel, Austria etc.

CĂLĂTORII DE DOCUMENTARE:

Olanda, Iugoslavia, Belgia, Italia, Germania, SUA, Austria, Franţa, Anglia.

EXPERIENŢĂ PROFESIONALĂ: septembrie 2009 – prezent

– profesor universitar asociat, conducător de doctorat, Universitatea „Valahia”, Târgovişte; şi colaborator Centrul Naţional de Cercetare şi Documentare în Domeniul Muzeologiei „Radu Florescu” (Muzeul Naţional de Istorie a României)

septembrie 2008 – septembrie 2009

– cercetător ştiinţific principal gr. I, Muzeul Naţional de Istorie a României – Secţia Centrul Naţional de Cercetare şi Documentare în Domeniul Muzeologiei „Radu Florescu” (şef de secţie);

septembrie 2008 – prezent

– profesor universitar, Universitatea „Valahia”, Târgovişte;

din 29

– profesor universitar, Universitatea „Valahia”, Târgovişte;


8

decembrie 2004 – august 2008

– cercetător ştiinţific principal gr. I, Muzeul Naţional de Istorie a României – Secţia de Istorie;

18 ianuarie 2001– 29 decembrie 2004

– secretar de stat pentru Patrimoniul Cultural Naţional, Ministerul Culturii şi Cultelor;

– a organizat şi condus primul secretariat de stat de patrimoniu din România;

– a coordonat şi susţinut promovarea şi adoptarea legilor specializate pentru monumentele istorice, patrimoniul arheologic, patrimoniul cultural mobil şi muzee-colecţii, a tuturor reglementărilor şi normativelor din domeniu;

– a promovat un sistem instituţional eficient şi novator în politicile şi strategiile de patrimoniu cultural;

– a relansat conferinţele naţionale ale specialiştilor din domeniu;

– a iniţiat premiile naţionale pentru patrimoniul cultural;

– a proiectat şi urmărit strategiile domeniale pe termen mediu şi lung;

– a reprezentat România în cadrul CDPAT – şi UNESCO, Consiliul Europei, Comitetul pentru Patrimoniul Mondial (WHC) (2001–2004), participând la reuniunile internaţionale specializate ale acestor organisme;

– a organizat direct manifestări reprezentative româneşti în Suedia (Anul României – 2002), Anglia (Anul României în Marea Britanie – 2003), SUA, Canada, Germania (expoziţii, tabăra de artă Beratzhausen, programe cercetare, DonauFest);

1999 (1 octombrie)

– profesor universitar, Universitatea „Valahia” Târgovişte; – director la Fundaţia Culturală Română;

1994–1999 – director coordonator Programul Folklife – România

„Porţi Deschise” (Washington – Smithsonian Institution – Fundaţia Culturală Română); – cercetător ştiinţific pr. gr. I, Muzeul Satului, Bucureşti;

1993–1994 (1 noiembrie)

– director general al Direcţiei Protecţia şi Valorificarea Patrimoniului Cultural Naţional din Ministerul Culturii;


9

– a organizat şi condus primul organism de sinteză pentru coordonarea reţelei instituţiilor specializate în cercetarea, evidenţa, conservarea-restaurarea, valorificarea şi protecţia bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul cultural naţional; – a iniţiat şi condus programele de cercetare şi valorificare pe linia muzeelor şi monumentelor istorice din România, impunând strategia naţională DACIA PROT PAT; – a coordonat elaborarea proiectelor juridice specializate în domeniul ocrotirii patrimoniului cultural mobil şi imobil; – a iniţiat conferinţele naţionale ale specialiştilor din domeniu; – a reprezentat România la UNESCO şi în Consiliul Europei – Comitetul pentru Patrimoniul Cultural, participând la reuniunile specializate ale acestor organisme.

1991–1994 (25 mai)

– director general al Muzeului Naţional Cotroceni (deschis la 27 decembrie 1991).

– a organizat şi deschis public un mare muzeu de istorie şi artă, prevăzându-l şi dotându-l cu cele mai moderne mijloace tehnice; – a impus un program anual al acestui aşezământ, bazat pe cercetarea fenomenelor istorice, pe recuperarea unor componente ale ansamblului (biserică şi palat), dirijând realizarea unei vaste expuneri de arhitectură medievală în aer liber şi pavilionară; – a susţinut sistemul de expoziţii temporare şi lectoratul specializat, instituind un sistem unic. Activitatea prestigioasă, ştiinţifică şi culturală a muzeului condus, i-a adus acestuia, în 18 mai 1994, premiul de Muzeu European al Anului 1994 (Belfast, Irlanda).

1990–1991 (1 august)

– coordonator şi director al Direcţiei Muzeelor şi Colecţiilor, departament creat la 5 februarie 1990

– a fundamentat activităţile specifice muzeale, impunând programe de acţiune şi susţinând proiecte specializate pe toate profilele; – a dirijat sistemul de sesiuni naţionale, cel de cercetare şi activităţile Comisiei Muzeelor şi Colecţiilor, fiind coautor al primului proiect de lege


10

privind protecţia bunurilor culturale mobile. 1982–1990 (1 aprilie)

– redactor principal la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică

– în această calitate a redactat şi pregătit pentru tipar 26 de volume de documente şi monografii; – a iniţiat şi condus tipărirea primelor trei volume de sinteză asupra aşezărilor dacice. A participat cu referate şi comunicări, la peste 40 de manifestări ştiinţifice.

1977–1982 – inspector coordonator în probleme de

specialitate (15 septembrie) în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste – Direcţia Economică şi a Protejării Patrimoniului Cultural Naţional;

– a continuat demersurile pentru menţinerea şi perfecţionarea sistemului de evidenţă a bunurilor culturale, coordonând programele de cercetare şi valorificare. În acest sens a susţinut sesiunile naţionale domeniale şi a răspuns direct de pregătirea, prezentarea şi itinerarea expoziţiilor: Comori arheologice în regiunea Porţile de Fier, 1978–1979; Civilizaţia daco-geţilor în perioada clasică, 1979–1981; Valori de provenienţă românească aflate în Austria, 1980); – a participat cu referate şi comunicări la peste 20 de sesiuni, colocvii, simpozioane.

1975–1977 (1 septembrie)

– şeful Serviciului evidenţă, studii, valorificare din cadrul Direcţiei Patrimoniului Cultural Naţional

– a organizat şi direcţionat pe plan naţional, prin programe, proiecte şi materiale metodologice activitatea de ocrotire a patrimoniului cultural, oficiile pentru ocrotirea patrimoniului cultural naţional; sesiunile naţionale de profil; planurile de cercetare; criteriile de evidenţă; criteriile de evaluare, normele de export a bunurilor culturale; – au fost finalizate sub îndrumarea sa: subsistemul de evidenţă analitică, cel de cercetare şi cel de evaluare, componente ale sistemului naţional de protecţie a valorilor culturale; – au rezultat: fişierul central de evidenţă, cuprinzând premizele stocării şi prelucrării automate a datelor; programele naţionale de cercetare şi valorificare.


11

1971–1975 (15 aprilie)

– expert-instructor în cadrul Centrului Special de Perfecţionare a personalului din sistemul culturii

– a iniţiat şi condus direct 25 de programe de muzeologie; arheologie, etnografie, artă, istorie; conservare cu aplicare în muzee; management muzeal. În urma acestor programe s-a instituit un sistem naţional de pregătire şi specializare a personalului din reţeaua muzeală. – a coordonat atestarea specialiştilor în urma cursurilor şi stagiilor practice la care au participat. – în cadrul acestora a introdus idei novatoare: şantiere-şcoală la Capidava, Sînicolaul de Beiuş, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Păcuiul lui Soare; cercetări monografice de teren însoţite de achiziţii în judeţele Buzău, Mehedinţi, Satu Mare, Maramureş; expoziţii-examen (în cadrul muzeelor Brukenthal, Negreşti-Oaş, muzeele de artă Ploieşti şi Galaţi); modernizarea metodelor de investigare psiho-socio-pedagogică şi introducerea pedagogiei muzeale în muzee; documentare de profil.

1966–1971 (5 octombrie)

– director al Şcolilor generale Pelinu şi Dormărunt (jud. Ialomiţa)

– coordonator a 4 şcoli generale (cu peste 700 elevi) având preocupări metodologice şi de istorie.

1965–1966 (1 septembrie)

– profesor de istorie la Şcoala generală Arţari (jud. Călăraşi).

PARTICIPĂRI LA CONFERINŢE ŞI REUNIUNI NAŢIONALE: Peste 550 de participări, însoţite de comunicări şi lucrări de specialitate cuprinse în programul respectivelor evenimente. PARTICIPĂRI LA CONFERINŢE ŞI REUNIUNI INTERNAŢIONALE: 1985, 1986 – conferinţe la Muzeul Naţional German Nürnberg şi

Muzeul de Pre- şi Protoistorie Frankfurt am Main (Germania);

1989 – comunicare la Colocviul internaţional „Satul global” – Muzeul Civilizaţiei Canadiene – Ottawa (Canada), Museums and Cultural Tourism in Romania;

1991 – Kent (SUA) – colocviul româno-american, Universitatea Kent, About Romanian Cultural Heritage;


12

1992 – comunicare la al XVI-lea Congres internaţional ICOM – Quebec (Canada), The Public of the Romanian museums and how it is kept informed;

1992 – comunicare la al XIX-lea Congres internaţional de Studii Medievale – Kalamazoo (SUA), The Cantacuzinos residences in Romania;

1993 (martie)

– reuniunea Comitetului pentru Patrimoniul Cultural (CCPAT) al Consiliului Europei – Strasbourg (Franţa);

1993 (martie)

– reuniunea de experţi privind situaţia patrimoniului cultural mobil din ţările sud-est europene patronată de Consiliul Europei şi INTERPOL – Balaton (Ungaria), comunicarea Patrimoniul cultural – politici prohibitive sau deschise;

1993 (mai) – reuniunea CCPAT – Strasbourg şi a Comitetului pentru Patrimoniul Mondial – Paris (Franţa);

1993 (septembrie)

– reuniunea Comitetului de Schimburi pentru Expoziţii Internaţionale – Oxford (Anglia);

1993 (octombrie)

– reuniunea CCPAT privind situaţia patrimoniului cultural în Europa Centrală şi de Est – Strasbourg, Madrid (Franţa, Spania), comunicarea Patrimoniul cultural mobil şi imobil din România – perspective de valorificare (civilizaţia bronzului, trasee monastice);

1993 (octombrie)

– reuniunea de experţi privind situaţia patrimoniului cultural din ţările sud-est europene patronată de Consiliul Europei – Praga (Cehia);

1994 (martie)

– reuniunea anuală CCPAT – Strasbourg (Franţa);

1994 (mai) – reuniunea EMYA (Muzeul European al Anului) – Belfast (Irlanda), comunicarea Un reper muzeal: Muzeul Naţional Cotroceni;

1995 (mai) – reuniunea ICFA – Lille – Franţa, comunicarea Specificităţi în muzeografia din România;

1997 (decembrie)

– sesiunea naţională a muzeelor din Rep. Moldova (Chişinău), comunicarea Curente şi direcţii în muzeografia mileniului III;

2001 (februarie)

– reuniunea CCPAT – Strasbourg (Franţa);

2001 (aprilie)

– conferinţa europeană a miniştrilor responsabili cu patrimoniul cultural (Portoroz), comunicarea Protejarea patrimoniului cultural în România;

2001 (mai) – a III-a Conferinţă internaţională asupra traficului ilicit de bunuri culturale – Croaţia (Brijuni), comunicarea Protecţia patrimoniului cultural în România;

2001 (septembrie)

– reuniunea HEREIN – Ungaria (Budapesta);


13

2001 (octombrie)

– reuniunea HEREIN – Bulgaria (Sofia);

2001 (noiembrie)

– conferinţa statelor contractante şi semnatare a Convenţiei europene a peisajului – Franţa (Strasbourg);

2001 (decembrie)

– a 25-a sesiune a Comitetului Patrimoniului Mondial, Finlanda (Helsinki);

2002 (mai) – reuniunea CDPAT – Franţa (Strasbourg);

2002 (iunie) – a 26-a Sesiune a Comitetului Patrimoniului Mondial – Ungaria (Budapesta);

2002 (iulie) – Donau Fest – Germania (Ulm), comunicarea Rolul elitelor în ţările dunărene;

2002 (septembrie)

– conferinţa internaţională asupra protecţiei bunurilor culturale – Elveţia (Berna), comunicarea Protecting Romania’s cultural heritage in a contemporany changing context;

2003 (mai) – seminarul Patrimoniul din Lista Patrimoniul Mondial din Sud-Estul Europei – Ucraina (Livadia);

2003 (septembrie)

– conferinţa miniştrilor informaţiei – Italia (Siracusa);

2003 (septembrie)

– programul de cooperare şi asistenţă tehnică privind conservarea integrală a patrimoniului cultural – Franţa (Strasbourg);

2003 (octombrie)

– a 32-a Conferinţă generală UNESCO – Franţa (Paris);

2003 (octombrie)

– reuniunea CDPAT – Franţa (Strasbourg);

2004 (mai) – reuniunea Peisajului cultural – Consiliul Europei – România (Tulcea, raportor);

2004 (iunie) – reuniunea Patrimoniul Cultural regional – Consiliul Europei – Grecia (Thessaloniki);

2004 (iulie) – reuniunea Comitetului Patrimoniului Mondial – China (Suzhou);

2004 (septembrie)

– reuniunea Patrimoniul Cultural regional – Consiliul Europei – Bulgaria (Sofia, raportor) – Evoluţia Muzeelor din România;

2004 (septembrie)

– reuniunea CDPAT – Franţa (Strasbourg);

2004 (septembrie)

– conferinţa Interpol Română (Sinaia);

2004 (noiembrie)

– reuniunea Uniunii Europene – Olanda (Rotterdam, raportor pentru România), comunicarea Candidate member states and illicit traffic of cultural goods;

2004 (decembrie)

– reuniunea miniştrilor culturii – Consiliul Europei – Wrocław, Polonia;


14

2007 (mai) – colocviul internaţional „L’esempio di Pârvan”, Accademia din Romania, Roma (Italia), comunicarea Virgil Vătăşianu at the Romanian School in Rome;

2007 (octombrie)

– colocviul internaţional “Valenţe ale restaurării româneşti în context european”, Craiova – Braşov, comunicarea Concepte de conservare a bunurilor culturale în dezbaterea contemporană;

2007 (noiembrie)

– reuniunea Les 15èmes rencontres Möbius du multimédia à Bucarest, (org. Universitatea Paris, sub egida UNESCO), comunicarea Aspecte ale conservării patrimoniului din România;

2008 (octombrie)

– Conferinţa Anuală Regională Muzeală, ediţia a IV-a: „Noi direcţii - Punerea în valoare a patrimoniului muzeal în secolul al XXI - lea” (Bucureşti, 19–22 octombrie 2008). Comunicare: Peisaj cultural – forme muzeificate – comunitate. Proiect Capidava 2009 (co-autor)

2008, 2009, 2010, 2011, 2013, 2014, 2016

Sesiunile “Monumentum”, Iaşi

2009 (mai) – Conferinţa regională UNESCO “Educational methods, strategies and technologies in museums – past, present and future. Thinking outside the box: Ways of informal teaching and of young audience development” (Bucureşti, 21–24 mai 2009). Comunicare: Integrated Museum Programs for Young Visitors (co-autor)

2009 (iunie) – Conferinţa internaţională şi programul de formare “Probleme ale protecţiei patrimoniului cultural imobil” (Chişinău, 8–10 iunie 2009)

2009 (septembrie)

– Simpozionul internaţional MATCONS (Craiova, 16 – 18 septembrie 2009) – Colocviul internaţional LACONA (Sibiu, 21–22 septembrie 2009)

2009 (noiembrie)

– Masă rotundă organizată la Institutul Cultural Român din New York cu ocazia vernisajului expoziţiei internaţionale „The Lost World of Old Europe” (12 noiembrie 2009)

2009, 2010, 2011, 2012

Seminariile de educaţie muzeală organizate de Ministerul Culturii, Bucureşti

2010, 2011, 2012, 2013, 2014, 2015, 2016

Simpozionul Internaţional UNESCO „ Tineretul şi muzeele „ ediţiile XII-XVIII, Goleşti

http://dalbera.vox.com/library/post/moebius-multimedia-%C3%AEn-rom%C3%A2nia-a-15-a-edi%C5%A3ie-la-bucure%C5%9Fti.html

http://dalbera.vox.com/library/post/moebius-multimedia-%C3%AEn-rom%C3%A2nia-a-15-a-edi%C5%A3ie-la-bucure%C5%9Fti.html


15

2011 Conferinţa Internaţională „Agro-alimentaria” TICCIH, Requena, Spania, 12-15 aprilie 2011, comunicarea: The representation of Agro-alimentary Heritage in Romania’s Museums;

2011 Al doilea simpozion internaţional MATCONS (Craiova 16-19 august 2011), comunicarea: Patrimoniul cultural şi chimia

2012 Colocviul internaţional UNESCO “Muzeele şi patrimoniul religios”, Comana

2013–2016 2013–2015

2014

Salonul național de restaurare – Muzeul Olteniei, Craiova Participarea la sesiunile aniversare Bârlad, Fălticeni, Golești Simpozionul Național UNESCO, Tineretul și muzeele, ediția XVI, Golești Sesiunea Muzeului Țării Făgărașului Salonul național de restaurare – Muzeul Olteniei, Craiova

2014–2016 Coordonarea expoziției „Radu Florescu” (Sibiu, Târgoviște, București, Constanța, Drobeta –Turnu Severin)

2015 Caietele restaurării Colocviu UNESCO – Sighet – Călinești „Artă și civilizație” Simpozion Târgu Neamț (2–3 VII)

2015–2016 IICMER – Colocviul Muzeele comunismului (București, Oradea, Râmnicu Sărat)

2016 Programul cultural „Gemenii Alexandru și Ioan Lapedatu – istorie și finanțe” (Sesiune de comunicări, Academia Română, 12 septembrie 2016).


16

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ IOAN OPRIȘ

I. CĂRŢI: 1. Ioan Opriş, Maria Soveja, Ioana Burlacu, Mărturii ale trecutului (album

de documente), Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1980 (reeditare 1993)

2. Ioan Opriş, Varvara Aioanei, Alecsenia Andone, Ion Ardeleanu, Vasile Irimia, Constantin Botoran, Tudor Bucur, Valentina Costake, Leliţa Gămulescu, Mircea Muşat, Rodica Muşetoiu, Emilia Poştăriţă, Desăvârşirea unităţii naţionale statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională. 1918. Documente interne şi externe, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, vol. V–VI, 1986

3. Ioan Opriş, Ocrotirea patrimoniului cultural. Tradiţii, destin, valoare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, 244 p.

4. Ioan Opriş, Protejarea mărturiilor cultural-artistice din Transilvania şi Banat după Marea Unire, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, 291 p.

5. Ioan Opriş, La protection du patrimoine culturel en Roumanie (şi ediţie în limba engleză), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988

6. Ioan Opriş, Istoria muzeelor din România, Editura Mouseion, Bucureşti, 1994, 158 p. + ilustraţii

7. Ioan Opriş, Comisiunea Monumentelor Istorice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, 167 p., ISBN 973-45-0077-5

8. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu în cultura românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, 363 p. + ilustraţie, ISBN 974-44-0190-4

9. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu şi contemporanii săi, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 1997, 275 p. (ediţia a II-a, 2014)

10. Ioan Opriş, Anton Golopenţia. Un destin frânt, Editura Banatica, Reşiţa, 1998, 153 p., ISBN 973-97994-8-5

11. Ioan Opriş, Procesul ziariştilor (1945), Editura Albatros, Bucureşti, 1999, 258 p., ISBN 973-24-0656-9

12. Ioan Opriş, Transmuseographia, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, 614 p., ISBN 973-9264-75-1

13. Ioan Opriş, Managementul muzeal, Editura Centrului pentru formare, educaţie permanentă şi management în domeniul culturii, Bucureşti, 2000

14. Ioan Opriş, Monumente istorice din România, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, 735 p., ISBN 973-645-007-4

15. Ioan Opriş, Cercuri culturale disidente, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, 424 p., 973-9436-25-0

16. Ioan Opriş, Mihaela Bodea-Bonfert, Marius Porumb, Monumente istorice de pe Valea Arieşului, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001, 130


17

p., ISBN 973-8224-19-5 17. Ioan Opriş, Muzee şi colecţii din România, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 2002, 380 p., ISBN 973-45-0416-9 18. Ioan Opriş, Istoricii şi Securitatea, vol. I, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 2004, 710 p., ISBN 973-45-0489-4 19. Ioan Opriş, Aurel Decei sau destinul disperării, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 2004, 230 p + anexe, ISBN 973-45-0485-1; (ediţia a II-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2011)

20. Ioan Opriş, Donaţii şi donatori, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2005, 222 p., ISBN 973-668-079-7

21. Ioan Opriş, Muzeosofia, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2006, 264 p., ISBN 973-668-135-1

22. Ioan Opriş, Istoricii şi Securitatea, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, 744 p., ISBN (10)-973-45-0544-0

23. Ioan Opriş, Vasile Stoica în serviciul României, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2008, 641 p., ISBN 978-973-668-196-7

24. Ioan Opriş, Provocarea noilor muzeografii, Editura Muzeului Brăilei, Brăila, 2008, 236 p., ISBN 978-973-668-1871-16-5

25. Ioan Opriş, Managementul muzeal, Editura Cetate de Scaun, Târgovişte, 2008, 182 p., ISBN 978-973-8966-63-5 (ediţia a II-a 2010); 176 p., ISBN 978-606-537-059-7

26. Ioan Opriş, 5 destine de muzeografi, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2009, 191 p., ISBN 978-973-668-226-1

27. Ioan Opriș, Aurelia Duţu, Rodica Antonescu, Georgeta Roşu, Angelica Mihăilescu, Daniela Mihai, Narcisa Știucă, Ghid de bune practici în protejarea patrimoniului rural, Institutul Naţional al Patrimoniului, 2012, 152 p., ISBN 978-973-7930-24-8

28. Ioan Opriş, Colecţionism, muzeologizare, patrimonializare, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2013, 292 p., ISBN 978-973-668-348-0

29. Ioan Opriş, Prezenţe culturale româneşti în lume 1950-1970, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2013, 539 p., ISBN 978-973-668-320-6

30. Ioan Opriş, Istoricul Emil Panaitescu şi Şcoala Română de la Roma, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2014; 233p, ISBN 978-973-668-378-7

31. Ioan Opriş, Muzeograme vechi şi noi, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2014, 320 p., ISBN 978-973-668-394-7

32. Ioan Opriș, Muzee și colecții din România, Editura ALCOR, București, 2015, 195 p., ISBN 978-973-816-085-9

33. Ioan Opriș, Gemenii Lapedatu. Istorie și finanțe, Editura Oscar Print, București, 2016, 214 p., ISBN 978-973-668-435-7

II. STUDII ŞI ARTICOLE 1. Ioan Opriş, Perfecţionarea pregătirii profesionale a muzeografilor, în

Perfecţionarea pregătirii profesionale, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, nr. 3–4, 1972, p. 95–101;


18

2. Ioan Opriş, Radu Florescu, Perfecţionarea muzeografilor arheologi. Realizări şi viziune, în Revista Muzeelor, nr. 6, 1972, p. 564–565;

3. Ioan Opriş, Perfecţionarea pregătirii cadrelor şi contextul educaţiei adulţilor, în Perfecţionarea pregătirii profesionale, nr. 3–4, 1973, p. 7–8;

4. Ioan Opriş, Tradiţii de istorie şi cultură în Covasna, în Îndrumătorul Cultural, nr. 9, septembrie, 1972, p. 63;

5. Ioan Opriş, Nunta în Oaş, în Îndrumătorul Cultural, nr. 12, decembrie, 1972, p. 63–64;

6. Ioan Opriş, Tehnologia instruirii şi educaţia permanentă, în Perfecţionarea pregătirii profesionale, nr. 6, 1973, p. 115–119;

7. Ioan Opriş, Puncte de vedere despre relaţia muzeu, mijloace de comunicare în masă, în Cumidava, Braşov, VI, 1973, p. 269–277;

8. Ioan Opriş, Perfecţionarea pregătirii profesionale a muzeografilor etnografi, în Revista Muzeelor, nr. 1, 1973, p. 61–62;

9. Ioan Opriş, Paraschiva Pojar, Specificitatea acţiunilor de perfecţionare profesională a muzeografilor cu specialitatea arte plastice, în Revista Muzeelor, nr. 1, 1973, p. 65–66;

10. Ioan Opriş, Consideraţii asupra sistemului muzeal din Marea Britanie, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria muzee), nr. 2, 1974, p. 82–84;

11. Ioan Opriş, Paraschiv Pojar, Petre Oprea, Mijloace de verificare şi control în perfecţionarea pregătirii profesionale a muzeografilor, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria muzee), nr. 1, 1974, p. 69–71;

12. Ioan Opriş, Probleme ale instruirii şi educării publicului şcolar prin muzeu, în Documenta Valachica, Tîrgovişte, 1974, p. 265–274;

13. Ioan Opriş, Perfecţionarea muzeografilor din România şi recomandările UNESCO în acest domeniu, în Buletinul Comisiei Naţionale a Republicii Socialiste România pentru UNESCO, an 17, nr. 3–4, 1975, p. 44–50;

14. Ioan Opriş, Maria Iacob, Practica şi perfecţionarea în sistemul muzeal, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria muzee), nr. 1, 1975, p. 44–48;

15. Ioan Opriş, Relaţia dintre muzee şi monumente în Italia, în Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca, nr. XIII, 1976, p. 597–600;

16. Ioan Opriş, Evidenţa centralizată de stat a patrimoniului cultural naţional, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria muzee), nr. 4, 1976, p. 62–64;

17. Ioan Opriş, O nouă etapă în acţiunea de perfecţionare a specialiştilor din sistemul naţional, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria muzee), nr. 6, 1976, p. 39–41;

18. Ioan Opriş, Despre evaluarea patrimoniului cultural din R.S. România, în Revista de statistică, 8, 1976;

19. Ioan Opriş, Ioan Godea, Monumentele de arhitectură populară din nord-vestul judeţului Buzău, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria monumente istorice şi de artă), nr. 1, 1976, p. 77–82;

20. Ioan Opriş, Etape evolutive în definirea ştiinţei muzeologice, în Drobeta, Drobeta Turnu Severin, 1976, p. 197–199;

21. Ioan Opriş, Oficiile pentru patrimoniul cultural naţional, organisme de


19

mare importanţă în politica de ocrotire a patrimoniului cultural naţional, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria muzee), 2, 1976, p. 62–63;

22. Ioan Opriş, Sistemul muzeal olandez, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria muzee), nr. 8, 1977, p. 73–76;

23. Ioan Opriş, Muzeul şi şcoala. Metode şi forme de colaborare, în Revista Muzeelor şi Monumentelor(seria muzee), nr. 9, 1977, p. 43–45;

24. Ioan Opriş, Contribuţia slujitorilor bisericii la ocrotirea patrimoniului naţional cultural, în Mitropolia Ardealului, Sibiu, an XXII, nr. 1–3, 1977, p. 100–104;

25. Ioan Opriş, Muzeele etnografice şi şcoala, pe coordonatele moderne ale cooperării în cadrul procesului instructiv-educativ, în Cibinium, Sibiu, 1974–1977, p. 365–372;

26. Ioan Opriş, Contribuţii la cunoaşterea activităţii de ocrotire a patrimoniului cultural artistic din Bihor după făurirea statului român unitar, în Biharea, Oradea, V, 1977, p. 273–289;

27. Ioan Opriş, Unele probleme privind începuturile activităţii Comisiunii Monumentelor Istorice – Secţia pentru Transilvania, în Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca, XIV, 1977, p. 547–562;

28. Ioan Opriş, Etape şi perspective în activitatea de realizare a evidenţei centralizate de stat a patrimoniului cultural naţional, în Drobeta, Drobeta Turnu Severin, 1978, p. 175–178;

29. Ioan Opriş, Expoziţia româno-iugoslavă „Comori arheologice în regiunea Porţilor de Fier”, în Scînteia, 9 iulie 1978, p. 4;

30. Ioan Opriş, Despre ocrotirea patrimoniului cultural în România, în Revista Comisiei Naţionale Române pentru UNESCO, an 20, nr. 1–2, 1978, p. 75–79;

31. Ioan Opriş, Împliniri şi perfecţionări în evidenţa unui tezaur inestimabil, în Îndrumătorul cultural, nr. 3, 1978, p. 30–31;

32. Ioan Opriş, Vestigii dacice prin capitalele europene (Dakische Schätze in Europas Hauptstädten), în Tribuna României, 15 august 1979, p. 13–14;

33. Ioan Opriş, Constantin Daicoviciu şi Comisiunea Monumentelor Istorice – Secţia pentru Transilvania, în Tibiscum, Caransebeş, 1979, p. 5–19;

34. Ioan Opriş, La civilization des Daco-Gètes dans la periode clasique-exposition itinerante dans les pays de l’Europe, în Revue de la Commission Nationale Roumaine pour l’UNESCO, nos. 3–4, 1979, p. 386–388;

35. Ioan Opriş, Unele constatări şi propuneri cu referire la evidenţa centralizată a patrimoniului cultural naţional, în Peuce, Tulcea, VII, 1979, p. 20–25, 248–250;

36. Ioan Opriş, Noi date privind contribuţia Comisiunii Monumentelor Istorice la dezvoltarea muzeelor din Transilvania, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria muzee), nr. 9–10, 1979, p. 74–80;

37. Ioan Opriş, Civilizaţia daco-geţilor în perioada clasică, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria muzee), nr. 9, 1980, p. 16–23;

38. Ioan Opriş, Endo- şi exogamia în satele Poienile Izei şi Botiza, în


20

Marmatia, Baia Mare, nr. 5–6, 1979–1981, p. 460–473; 39. Ioan Opriş, Despre începuturile muzeografiei la Turda, în Potaissa,

Turda, II, 1980, p. 303–306; 40. Ioan Opriş, Tezaure ale culturii româneşti aflate în Austria, în

Contemporanul, 15 august 1980, p. 3; 41. Ioan Opriş, Succesul expoziţiei „Civilizaţia daco-geţilor în perioada

clasică”, în Luceafărul, 25 octombrie 1980; 42. Ioan Opriş, Expoziţia „Civilizaţia daco-geţilor” la Köln, în Tribuna

României, 15 septembrie 1980, p. 7; 43. Ioan Opriş, Schätze der rumänischen Kultur aus Österreich, în

Almanahul Parohiei Ortodoxe din Viena, XIX, 1980, p. 279; 44. Ioan Opriş, Geschichte der archäologischen Forschung in Rumänien, în

Die Daker, Archäologie in Rumänien (catalog de expoziţie), Verlag Philipp von Zahern – Mainz am Rhein, 1980, p. 127–130;

45. Ioan Opriş, Comisia Monumentelor istorice. Secţia Banat, în Analele Banatului, Timişoara, I, 1980, p. 283–289;

46. Ioan Opriş, Unele date despre ocrotirea patrimoniului cultural în judeţul Arad (1919–1948), în Ziridava, Arad, XIII, 1981, p. 289–293;

47. Ioan Opriş, Din istoria ocrotirii monumentelor antice de la Drobeta, în Drobeta, Drobeta Turnu Severin, 1981, p. 377–391;

48. Ioan Opriş, Despre activitatea de ocrotire a patrimoniului cultural naţional în judeţul Hunedoara, în Sargetia, Deva, XV, 1981, p. 353–362;

49. Ioan Opriş, Muzeul Unirii din Alba Iulia şi ocrotirea patrimoniului cultural naţional (1918–1948), în Apulum, Alba Iulia, XIX, 1981, p. 508–524;

50. Ioan Opriş, Comisiunea Monumentelor Istorice – Secţia pentru Transilvania şi promovarea cercetării epocii dacice, în Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca, XIX, 1982, p. 607–616;

51. Ioan Opriş, Lucia Marinescu, Direcţii şi orientări contemporane în muzeele de istorie din România, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria muzee), nr.3, 1982, p. 77–82;

52. Ioan Opriş, Comisiunea Monumentelor Istorice şi ocrotirea patrimoniului cultural în judeţul Mureş, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria monumente istorice şi de artă), nr.1, 1982, p. 86–88;

53. Ioan Opriş, Despre evoluţia conceptelor de conservare şi restaurare a monumentelor istorice, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria monumente istorice şi de artă), nr.1, 1983, p. 7–16;

54. Ioan Opriş, Dezbateri pe marginea unei legi a muzeelor (1931–1943), în Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca, XX, 1983, p. 735–742;

55. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu şi monumentele istorice, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria monumente istorice şi de artă), nr. 1, 1984, p. 60–64;

56. Ioan Opriş, Noi date despre ocrotirea patrimoniului cultural în judeţul Sălaj (1918–1948), în Acta Musei Porolissensis, Zalău, nr. VIII, 1984, p.


21

543–551; 57. Ioan Opriş, Efectul cutremurelor asupra monumentelor istorice din

România, în Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca, XXI, 1984, p. 759–769;

58. Ioan Opriş, Din istoricul ocrotirii patrimoniului cultural hunedorean, în Sargetia, Deva, XVIII–XIX, 1984–1985, p. 445–451;

59. Ioan Opriş, Constantin Mătasă între fruntaşii muzeografiei româneşti, în Carpica, Bacău, vol. VII, 1985, p. 233–236;

60. Ioan Opriş, Mihaela Bodea, Valori istorice şi artistice în câteva aşezări de pe platoul Dîngăului, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria monumente istorice şi de artă), 1, 1985, p. 70–73;

61. Ioan Opriş, Etape din evoluţia spaţiului muzeal, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria muzee), nr. 3, 1985, p. 55–57;

62. Ioan Opriş, Prefaţă, în Alexandru Lapedatu, Scrieri alese, p. 5–47, ediţie îngrijită de Ioan Opriş, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985;

63. Ioan Opriş, Unele date privitoare la apărarea monumentelor istorice din Banat, în Banatica, Reşiţa, 1985, p. 449–454;

64. Ioan Opriş, Dosarul de restaurare a unui monument istoric: mănăstirea Rîmeţi, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria monumente istorice şi de artă), nr. 2, 1986, p. 59–62;

65. Ioan Opriş, Cartea veche românească, tezaur material şi de date istorice, în Sargetia, Deva, XX, 1986–1987, p. 261–284;

66. Ioan Opriş, Lucrări de reparaţii, refaceri şi restaurări la monumentele istorice din judeţul Bacău, în Carpica, Bacău, XVIII–XIX, 1986–1987, p. 454–456;

67. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu (1876–1950) şi contemporanii săi, în Tibiscum, Caransebeş, 1987, p. 377;

68. Ioan Opriş, I.D. Ştefănescu, un învăţat român de prestigiu european, în Mitropolia Banatului, Timişoara, nr. 4, 1987, p. 85–97;

69. Ioan Opriş, Arhitectura de muzeu între clasic şi modern, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria muzee), nr. 9, 1987, p. 85–89;

70. Ioan Opriş, Lucrări de reparaţii, refaceri şi restaurare la monumentele istorice din jud. Bacău (sec. XIX–XX), în Carpica, XX, Bacău, 1987;

71. Ioan Opriş, Încununarea unui crez. Lucia Apolzan, în Revista de etnografie şi folclor, an 32, nr. 2, 1987, p. 176–181;

72. Ioan Opriş, Câteva mărturii privitoare la apărarea patrimoniului arheologic dobrogean, în Pontica, XX, 1987, p. 365–368;

73. Ioan Opriş, Comisia Monumentelor Publice şi activitatea ei, în Revista arhivelor, nr. 3, 1988, p. 267–276;

74. Ioan Opriş, De l’histoire de la conservation et de la restauration des monuments historiques et d’art de Roumanie (On the History of Conservation and Restauration of Historical and Art monuments in Romania), în Revue de la Commission Nationale Roumaine pour l’UNESCO, an XXX, 1988, nr. 3, p. 49–53 (text lb. engleză, p. 38–42);

75. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu în slujba istoriei naţionale, în Tibiscum,


22

Caransebeş, VII, 1988, p. 279–304; 76. Ioan Opriş, Restaurări la monumentele istorice din Oltenia între 1850–

1950, în Mitropolia Olteniei, Craiova, an XL, nr. 4, iulie–august, 1988, p. 10–33;

77. Ioan Opriş, Legăturile dintre doi istorici transilvăneni: Constantin Moisil şi Iulian Marţian, în Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca, XXIV–XXV, 1987–1988, p. 749–753;

78. Ioan Opriş, Pagini din istoria restaurării monumentelor istorice bisericeşti din Craiova, 1850–1950, în Mitropolia Olteniei, Craiova, an XL, nr. 5, sept.–oct. 1988, p. 106–120;

79. Ioan Opriş, Colocviul internaţional de muzeologie de la Ottawa, în Revista Muzeelor şi Monumentelor (seria muzee), nr. 9–10, 1989, p. 137–138;

80. Ioan Opriş, Veress Endre. Un susţinător al concordiei istoricilor, în Athenaeum, nr. 1, 1990, p. 21;

81. Ioan Opriş, Documente ale Marii Uniri, în 1 Decembrie 1918, ediţie internaţională sub egida „Societatea literară «Şcoala Ardeleană»”, 1 dec. 1918 – 1 dec. 1990, Alba Iulia, p. 5, 10;

82. Ioan Opriş, Patrimoniul cultural din Basarabia – o preocupare constantă a spiritelor treze româneşti, în Moldova, Iaşi, nr. 4, sept. 1990, p. 16–17;

83. Ioan Opriş, Tradiţia de presă românească în Maramureş, în Tribuna Marmaţiei, Sighetu Marmaţiei, an II, nr. 14, 1 iulie 1990, p. 3;

84. Ioan Opriş, Valori cultural-artistice ale turcilor din România (I), în Karadeniz, an I, nr. 2, Mayis 1990, p. 5;

85. Ioan Opriş, Valori cultural-artistice ale turcilor din România (II), în Karadeniz, an I, nr. 3, Haziran 1990, p. 3;

86. Ioan Opriş, Tradiţii şi perspective. Ocrotirea patrimoniului cultural în România (I), în Ţara Crişurilor, Oradea, nr. 7–8, nov. 1990, p. 8;

87. Ioan Opriş, O personalitate unanim acceptată, în Ardealul, Cluj-Napoca, an I, nr. 3, 1990, p. 4;

88. Ioan Opriş, Claritate politică în problema naţională, în Ardealul, Cluj-Napoca, an I, nr. 2, 1990, p. 3;

89. Ioan Opriş, Semnal!, în Ţara Noastră, nr. 3, 1990, p. 4; 90. Ioan Opriş, Tradiţii şi perspective. Ocrotirea patrimoniului cultural în

România (II), în Ţara Crişurilor, Oradea, nr. 9, dec. 1990, p. 5; 91. Ioan Opriş, Cu privire la legislaţia şi strategia ocrotirii patrimoniului

cultural naţional, în Revista Muzeelor, nr. 6–7, 1990, p. 23–26; 92. Ioan Opriş, Dezvoltarea prin achiziţii a patrimoniului cultural naţional şi

măsuri privind protejarea lui, în Revista Muzeelor, nr. 2, 1990, p. 64–76; 93. Ioan Opriş, Aventura tezaurului istoric al României, în Revista Muzeelor,

nr. 3, 1990, p. 59–63; 94. Ioan Opriş, Pagini de istorie contemporană românească, în Acta Musei

Porolissensis, Zalău, XIV–XV, 1990–1991, p. 347–354; 95. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu, în Lumea azi, nr. 6, 7 februarie 1991, p.

17;


23

96. Ioan Opriş, Pentru ocrotirea monumentelor istorice, în Cele trei Crişuri, Oradea, an II, nr. 3 (12), martie 1991, p. 6;

97. Ioan Opriş, Un dispărut ilustru: Vasile Stoica, în Baricada, an II, nr. 39 (90), 24 septembrie 1991, p. 3;

98. Ioan Opriş, Specialiştii furturilor, în acţiune! (interviu de Gabriela Eftime), în Azi, an II, nr. 362, 26 iulie 1991

99. Ioan Opriş, Ocrotirea patrimoniului cultural naţional, în Athenaeum, 1991, p. 16–17;

100.Ioan Opriş, Cum s-a decis soarta Teatrului Naţional, în Athenaeum, 1991, p. 26;

101. Ioan Opriş, Date privind legislaţia ocrotirii patrimoniului cultural în lume, în Biharea, Oradea, XVIII, 1991, p. 292–294;

102. Ioan Opriş, Cum răzbeşte adevărul, în Şcoala Ardeleană, Târgu Mureş, an II, nr. 5 (8), 1992, p. 4;

103. Ioan Opriş, Muzeul Naţional Cotroceni, în Magazin istoric, ianuarie 1992, p. 29–30;

104. Ioan Opriş, Biserica ortodoxă română în slujba ocrotirii patrimoniului cultural, în Revista Muzeelor, nr. 2, 1992, p. 51–54;

105. Ioan Opriş, Muzeul Naţional Cotroceni, în Curierul Naţional, an III, nr. 287, 28 ianuarie 1992, p. 7;

106. Ioan Opriş, Otilia Cazimir – epistolar, în Dacia Literară, Iaşi, nr. 1–2, 1992, p. 85–88;

107. Ioan Opriş, Clarviziune la Nicolae Titulescu, în Şcoala Ardeleană, Târgu Mureş, an II, 1992, nr. 7 (10), septembrie, p. 4;

108. Ioan Opriş, Cîteva exemple de casă ţărănească de pe Valea Arieşului. O schiţă a intercondiţionărilor, în Ethnos, nr. 1, Bucureşti, 1992, p. 54–59;

109. Ioan Opriş, Muzeul Naţional Cotroceni. A face şi a afirma un muzeu, în Revista Muzeelor, nr. 4, 1992, p. 3–8;

110. Ioan Opriş, Monumente religioase din Eparhia Argeşului în atenţia Comisiei Monumentelor Istorice, în Lumină Lină, Curtea de Argeş, an IV, nr. 1(16), 1993, p. 9–10;

111. Ioan Opriş, Starea unor lăcaşuri de cult la începutul veacului nostru, în Lumină lină, Curtea de Argeş, an IV, nr. 3–4 (18–19), 1993, p. 10;

112. Ioan Opriş, Muzeul Naţional Cotroceni – expresia unei necesităţi publice, în Muzeul Naţional Cotroceni (ghid), 1993, p. 5–10;

113. Ioan Opriş, Din istoria dramatică a patrimoniului cultural naţional, în Revista Muzeelor, nr. 1, 1993, p. 57–60;

114. Ioan Opriş, Starea de fapt şi proiecte fezabile privind patrimoniul cultural naţional, în Revista Muzeelor, nr. 2, 1993, p. 3–10;

115. Ioan Opriş, Programul „Dacia PROT PAT”, în Revista Muzeelor, nr. 4, 1993, p. 3–9;

116. Ioan Opriş, Muzee din Israel, în Revista Muzeelor, nr. 4, 1993, p. 63–64; 117. Ioan Opriş, Suntem prin patrimoniu o ţară europeană importantă

(interviu realizat de Ion Murgeanu), în Curierul Românesc, an VI, nr. 2, febr. 1994, p. 3;


24

118. Ioan Opriş, Despre o concepţie istorică prin muzeu, în Dilema, an II, nr. 77, 1–7 iulie 1994, p. 7;

119. Ioan Opriş, Istorie şi turism – o abordare necesară, în Analele Banatului, Timişoara, 1994, p. 367–375;

120. Ioan Opriş, Ansamblul Cotroceni, în Datini, nr. 1–2, 1994, p. 44–45; 121. Ioan Opriş, Premiul E.M.Y.A. (European Museum of the Year Award)

pentru Muzeul Naţional Cotroceni, în Literatorul, nr. 39 (156), 23–30 septembrie 1994, p. 11;

122. Ioan Opriş, Ieşirea din „topul relelor”, în Literatorul, nr. 45 (162), 4–11 noiembrie, 1994, p. 11;

123. Ioan Opriş, Dezbateri curente şi consecinţe pe termen lung, în Literatorul, nr. 49 (166), 2–9 decembrie 1994, p. 6;

124. Ioan Opriş, Despre patrimoniul cultural, în Literatorul, nr. 48 (165), 25 noiembrie – 2 decemebrie 1994, p. 6;

125. Ioan Opriş, Impresii asupra expoziţiilor româneşti din Germania, în Revista Muzeelor, nr. 2–3, 1994, p. 64–66;

126. Ioan Opriş, Raport privind acţiunile de coordonarea cercetării, depistării, evidenţei, conservării-restaurării, protecţiei şi valorificării patrimoniului cultural naţional pe anul 1993, în Revista Muzeelor, nr. 2–3, 1994, p. 7–14;

127. Ioan Opriş, Patrimoniul şi tezaurul cultural, în Academica, an IV, nr. 5 (41), martie 1994, p. 16–17;

128. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu, preşedintele Academiei Române, în Academica, an IV, nr. 7, 1994, p. 10–11;

129. Ioan Opriş, Cuvînt înainte, în Ferdinand I. Cuvînt pentru întregirea neamului românesc (ediţie îngrijită de Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise), Editura Metropol, Bucureşti, 1994, p. 9–11;

130. Ioan Opriş, Einleitung, în Reichtümer aus 6000 Jahren rümanischer Vergangenheit Goldhelm. Schwert und Silberschätze (catalog de expoziţie), Frankfurt am Main, 1994, p. 13;

131. Ioan Opriş, Tradiţii şi realizării în opera de conservare-restaurare a monumentelor istorice (secolele XIX–XX), în Mousaios, Buzău, vol. IV, partea I, 1994, p. 389–424;

132. Ioan Opriş, Skulpture Ivana Mestrovica u Rumuÿskoj, în Informatica Museologica, 24(1–4), 1993 (1994), Zagreb, p. 124–125;

133. Ioan Opriş, Patrimoniul cultural din România în contextul dialogului internaţional, în Revista Muzeelor, 4, 1994, p. 3–8;

134. Ioan Opriş, Restaurarea monumentelor din Bucureşti între 1850 şi 1950, în Revista Monumentelor Istorice, Bucureşti, LXII–LXIII, nr. 1–2, 1993 şi 1–2, 1994, p. 64–77;

135. Ioan Opriş, Publicul – singurul nostru judecător, în Literatorul, an V, nr. 8 (176), 24 februarie – 3 martie 1995, p. 15;

136. Ioan Opriş, Patrimoniul cultural – o dimensiune a viitorului, în Rostirea Românească, Sibiu, I, nr. 5–6, mai–iunie 1995, p. 96–107;

137. Ioan Opriş, Monumente istorice şi condiţionările contemporane, în


25

Rostirea Românească, I, nr. 7–8, iulie–august 1995, p. 107–114; 138. Ioan Opriş, Valoare biologică – valoare culturală în perspectiva sfârşitului

de mileniu, în Naturalia. Studii şi Cercetări, tom 1, 1995, p. 7–10; 139. Ioan Opriş, Muzeele: instituţii publice de tezaurizare, conservare,

expunere. Schimbări şi perspective, în Cultura Naţională, I, 23 mai 1996, p. 10;

140. Ioan Opriş, De ce se acordă premii EMYA pentru România ?, în Cultura Naţională, an 1, nr. 3, joi 6 iunie 1966, p. 12;

141. Ioan Opriş, Julius Teutsch – un romantic întârziat, în Cultura Naţională, I, nr. 5, joi 20 iunie 1996, p. 10;

142. Ioan Opriş, Muzeologie şi ecologie, în Cultura Naţională, I, nr. 6, joi 27 iunie 1996, p. 10;

143. Ioan Opriş, Muzeele şi sistemul de învăţământ din România, în Cultura Naţională, I, nr. 9, joi 18 iulie 1996, p. 10;

144. Ioan Opriş, Muzeele şi cultele religioase, în Cultura Naţională, I, nr. 10, joi 25 iulie 1996, p. 10;

145. Ioan Opriş, Târgul de fete de pe Muntele Găina, în Cultura Naţională, I, nr 11, joi 1 august 1996, p. 6;

146. Ioan Opriş, Monumente istorice pentru mâine, în Cultura Naţională, I, nr. 12, joi 8 august 1996, p. 6–7;

147. Ioan Opriş, În România sunt doar 78 muzee memoriale, în Cultura Naţională, I, nr. 14, joi 22 august 1996, p. 10;

148. Ioan Opriş, Tehnica – reperul unei mai bune cunoaşteri de sine, în Cultura Naţională, I, nr. 16, joi 5 septembrie 1996, p. 10;

149. Ioan Opriş, Destinul unor gemeni. 120 de ani de la naşterea fraţilor Alexandru şi Ion Lapedatu, în Cultura Naţională, I, nr. 17, joi 12 septembrie 1996, p. 7;

150. Ioan Opriş, O vale ca multe altele, în Cultura Naţională, I, nr. 18, joi 19 septembrie 1996, p.10;

151. Ioan Opriş, Arhitecturi de muzeu, în Cultura Naţională, I, nr. 21, joi 10 octombrie 1996, p.10;

152. Ioan Opriş, Muzeul şi filmul, în Cultura Naţională, I, nr. 22, joi 17 octombrie 1996, p. 10;

153. Ioan Opriş, Monumente istorice din România şi condiţionările actuale, în Teoria şi practica restaurării monumentelor istorice, Tuşnad, 1995, Sf. Gheorghe, 1996, p. 48–50;

154. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu şi scriitorii, în Dacia Literară, anul VII, nr. 23 (3–4/1996), p. 40–41;

155. Ioan Opriş, Les recherches archéologiques et les travaux de protection à Ulpia Traiana Sarmizegetusa entre 1918 et 1950, în Omaggio a Dinu Adameşteanu, Clusium, Cluj-Napoca, 1996, p. 277–282;

156. Ioan Opriş, Corespondenţă pariziană pentru Francisc Hossu Longin. Ion Lapedatu şi Francis Hossu Longin, în Corviniana, II, 1996, p. 215–228;

157. Ioan Opriş, Protecţia monumentelor istorice. Realităţi şi demersuri, în Ars Transsilvaniae, VI, 1996, p. 153–174;


26

158. Ioan Opriş, Etnocultură şi turism (I), în Cultura Naţională, II, nr. 3, 6 februarie 1997, p. 10;

159. Ioan Opriş, Etnocultură şi turism (II), în Cultura Naţională, II, nr. 4, 20 februarie 1997, p. 10;

160. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu (III), în Dacia Literară, an VIII, nr. 24 (1/1997), p. 36–37;

161. Ioan Opriş, Documente legate de realităţile politice ale anului 1945, în Dacia Literară, nr. 25(2/1997), p. 29–30;

162. Ioan Opriş, Remodelarea instituţiilor muzeale din România din perspectiva etnoculturală şi turistică, în Memoria satului românesc. Studii de etnografie, etnologie şi artă populară, Timişoara, 1997, p. 245–256;

163. Ioan Opriş, O mare prietenie: G.T. Kirileanu şi Al. Lapedatu, în Acta Musei Petrodavensis – Memoria Antiquitatis, XXI, 1997, p. 417–426;

164. Ioan Opriş, Românii înspre şi în America, în Corviniana, III, 1997, p. 157–162;

165. Ioan Opriş, O mărturie (Mircea Vulcănescu), în Dacia Literară, nr. 29(2), 1998, p. 19;

166. Ioan Opriş, Destinul politic al istoricului Vasile Netea (I), în Lumea Românească, an II (20), 1997, noiembrie, p. 6–7;

167. Ioan Opriş, Destinul politic al istoricului Vasile Netea (II), în Lumea Românească, an II (21), 1997, noiembrie, p. 6–7;

168. Ioan Opriş, Destinul politic al istoricului Vasile Netea (III), în Lumea Românească, an II (22), 1997, decembrie, p. 6–7;

169. Ioan Opriş, Radu Gyr între vină şi părtinire, în Dacia Literară, anul IX, (s.n), nr. 30 (3), 1998, p. 22–24;

170. Ioan Opriş, Reforma în muzee: cum ? când ? cu cine?, în Revista Muzeelor, 2, 1998, p. 1–2;

171. Ioan Opriş, Sur les oeuvres d’Ivan Mestrovic en Roumanie, în Transilvanyan Review, vol. VII, nr. 3, 1998, p. 159–180;

172. Ioan Opriş, Scriitorii la Gherla – Vladimir Streinu, în Symposion, Supliment de cultură, 24 ore, Iaşi, miercuri 28 octombrie 1998, p. 7;

173. Ioan Opriş, Pedepsirea lui Păstorel, în Dacia Literară, nr. 32, 1999, p. 21–22;

174. Ioan Opriş, Procesul unui mare istoric: Petre P. Panaitescu, în Lumea românească, an IV (36), februarie 1999, p. 6–7;

175. Ioan Opriş, Constantin Noica şi aprecierea istoricului total, în ASTRA, an II, nr. 1 (5), Braşov, 1999, p. 80–81;

176. Ioan Opriş, Elogiul profesorului Ioan Bogdan, în ASTRA, an II, nr. 2 (6), Braşov, 1999, p. 67–70;

177. Ioan Opriş, Dissidences de certaines cultes nonorthodoxes (1944–1948), în Transylvanian Review, vol. VIII, nr. 2, 1999, p. 100–107;

178. Ioan Opriş, Alexandru Hodoş, Caragiale, în Dacia Literară, an X, nr. 34 (3), 1999, p. 30–32;

179. Ioan Opriş, Porţi deschise. Din nou despre Folklife, în Curierul


27

Românesc, an X, nr. 5 (148), mai 1999, p. 5; 180. Ioan Opriş, Nicolae Steinhardt se apără, în Curierul Românesc, nr. X, nr.

6 (149), iunie 1999, p. 7; 181. Ioan Opriş, Marieta Sadova se apără, în Curierul Românesc, an X, nr. 8

(151), august 1999, p. 15; 182. Ioan Opriş, Folklife Festival (Washington, June-July 1999), în Curierul

Românesc, an X, nr. 9 (152), septembrie 1999, p. 18; 183. Ioan Opriş, De veghe la scrierile lui Constantin Noica (I), în ASTRA, an

II, nr. 3 (7), 1999, p. 88–89; 184. Ioan Opriş, De veghe la scrierile lui Constantin Noica (II), în ASTRA, an

II, nr. 4 (8), 1999, p. 88–89; 185. Ioan Opriş, Mărturii etno-istorice româneşti în raport cu patrimoniul

universal, în Fundaţia Culturală Română. Reuniunea Internaţională Cultura Română în lumea contemporană (Braşov, 31 mai – 5 iunie 1998), Bucureşti, 1999, p. 151–153;

186. Ioan Opriş, O zi la Mănăstirea ortodoxă de la Ellwood City, în Curierul Românesc, an X, nr. 10–11 (153–154), oct.–nov. 1999, p. 29;

187. Ioan Opriş, Bio-ecomuzeografie, în Argessis. Studii şi Comunicări, seria Ştiinţele naturii, tom VIII, Piteşti, 1998, p. 7–16;

188. Ioan Opriş, Comisiunea Monumentelor Istorice la sfârşitul primului război mondial, în Argessis. Studii şi comunicări, seria Istorie, tom VIII, Piteşti, 1999, p. 449–459;

189. Ioan Opriş, Prezenţe româneşti la expoziţiile universale (1), în ASTRA, an II, nr. 8 (12), Braşov, 1999, p. 81–82;

190. Ioan Opriş, Das Burzenland, o carte magistrală, în ASTRA, an II, nr. 10 (14), Braşov, 1999, p. 8–11;

191. Ioan Opriş, Segmente de viaţă spirituală din perspectiva unui sat transilvănean – Beneşti (jud. Sibiu), în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane, nr. V–VI, Sibiu, 1998–1999, p. 269–281;

192. Ioan Opriş, Dave E. Davis (SUA) – un artist al sculpturii monumentale, în Curierul românesc, an XII, nr. 5 (160), mai 2000, p. 20–21;

193. Ioan Opriş, Ion I.C. Brătianu (1864–1927). Cel mai de seamă om politic român din secolul al XX-lea, în Cuvântul, anul VI (XI), nr. 6 (278), iunie 2000, p. 8–9;

194. Ioan Opriş, I.G. Duca şi clujenii, în Cuvântul, anul VI (XI), nr. 9, (281), septembrie 2000, p. 4;

195. Ioan Opriş, Ruralistica, partea tradiţiilor, în Ianus, nr. 1, 2000, Lemnul, publicaţie a Programului “Tradiţie şi Postmodernitate”, EUROART, p. 136–145;

196. Ioan Opriş, Istoria saşilor ardeleni de Ernest Wegner, în Transilvania, Sibiu, 1/2000, s.n., p. 81–83;

197. Ioan Opriş, Exhortation de presse en temps durs, în Transylvanian Review, vol. IX, nr. 4, 2000, p. 89–92;

198. Ioan Opriş, Arrested poems, în Transylvanian Review, vol. IX, nr. 4, 2000, p. 138–144;


28

199. Ioan Opriş, Consideraţii privind cercetarea sintezelor rurale interetnice. Aşezări de pe Valea Hârtibaciului, în Transilvania, Sibiu, 1/2002, p. 12–18;

200.Ioan Opriş, Muzeograme de urgenţă, în Studia Bibliologica Valahica, Târgovişte, 2000, p. 110–113;

201. Ioan Opriş, Cine n-are sat priveşte lumea noastră cu uimire şi interes, în Satul natal, 1, 2001, Piteşti, p. 5;

202.Ioan Opriş, Destinul ilustrat al unei familiii transilvănene: Ion I. Lapedatu, în Transilvania, nr. 4/2001, p. 21–29;

203.Ioan Opriş, Forme şi soluţii ale arhitecturii noi, în Itinerar, an 1, septembrie 2001, nr. 7, p. 14–15;

204.Ioan Opriş, Istoria Luvrului – istoria destinului asumat, în Itinerar, nr. 9–10, 2001, p. 22;

205.Ioan Opriş, Impresii şi consideraţii asupra muzeologiei americane contemporane, în Revista Muzeelor, nr. 1–6/2001, 1–2/2002, p. 129–136;

206.Ioan Opriş, Câteva date despre viaţă şi opera lui Elie Dăianu, în Transilvania, nr. 6/2002, p. 27–30;

207.Ioan Opriş, Despre Consiliul Superior al Muzeelor, în Muzeul Naţional, XIV, Bucureşti, 2002, p. 311–314;

208.Ioan Opriş, Un simplu registru de vizitatori, în Muzeul Naţional, XIV, 2002, p. 315–319;

209.Ioan Opriş, Virgil Vătăşianu, vizionarul, în Academica, nr. 1, aprilie 2002, an XII, 138, p. 27–28;

210. Ioan Opriş, Cultul « originalului » muzeal, în Aradul Cultural, Arad, nr. 1–2, 2002, p. 51;

211. Ioan Opriş, Idei vechi în forme noi, în Arhitext Design, nr. l/2002, p. 18–19;

212. Ioan Opriş, Expoziţiile – examenul muzeografiei, în Itinerar, nr. 12/2002, p. 11–13;

213. Ioan Opriş, Proiecte, idei şi curente ale noii muzeografii, în Itinerar, nr. 1/2002, p. 16;

214. Ioan Opriş, Virgil Vătăşianu – sub ochii Securităţii, în Artă. Istorie. Cultură. Studii în onoarea lui Marius Porumb, Editura Nereamia Napocae, Cluj Napoca, 2003, p. 405–423;

215. Ioan Opriş, Muzeul şi Puterea, în Aradul cultural, Arad, aug. 2003, p. 46–52;

216. Ioan Opriş, Patrimoniul tehnic-resursă culturală, în Arheologie industrială. Al 3-lea atelier internaţional – România (septembrie 2003), Editura Neremia Napocae, 2003, p. 17–21;

217. Ioan Opriş, Dosarul Istoria României. Noi informaţii din arhiva Securităţii, în Dosarele istoriei, nr. 10 (86), 2003, p. 19–23;

218. Ioan Opriş, Arhitecturile balneo-climaterice şi importanţa lor, în Patrimoniul arhitecturii de vilegiatură din România. Primul atelier naţional, Călimăneşti – Căciulata, 20–22 octombrie 2003, p. 13–14;


29

219. Ioan Opriş, Completitudinea patrimoniului cultural naţional, în Patrimoniul religios al României – Permanenţă spirituală europeană, Bucureşti, 2003, p. 105–113;

220.Ioan Opriş, Protecting Romania’s cultural heritage in a contemporany and changing context, în Kulturgüterschutz betrifft uns alle, International Conference on the Protection of Cultural Property, Suisse, 23–25 sept. 2002, Bern, 2003, Bundesamt für Bevölkerungsschutz, Kulturgüterschutz, p. 129–134;

221. Ioan Opriş, Cuvânt înainte, în Europa – o casă comună. Arhitectura tradiţională, Muzeul Satului, Bucureşti, Editura Nereamia Napocae, 2003, p. 5–6;

222.Ioan Opriş, The making of collections of Antiquities in Romania, în Antique Bronzes in Romania, Bucureşti, 2003, p. 81–85;

223.Ioan Opriş, Nicolae Titulescu. Un mare Român, un mare European, un mare contemporan, în Dosarele istoriei, an VIII, nr. 2 (78), 2003, p. 8–9;

224.Ioan Opriş, Radiodifuziunea Română – ,,vinovată “de război, în Dosarele istoriei, an IX, nr. 1 (89), 2004, p. 10–13;

225. Ioan Opriş, Aşezări „departe de lume”, în Ethnos, nr. 5, Bucureşti, 2004, p. 29–34;

226.Ioan Opriş, Ţăranul în istorie, în Ghidul Ţăranului Român, ediţie româno-engleză, 2004, p. 13–31;

227. Ioan Opriş, Aurel Decei despre emigraţia română, în Magazin istoric, sept. 2004, p. 47–51;

228.Ioan Opriş, Cultural Heritage – a challenge for the 21st century, în Revista Muzeelor, 4/2004, p. 5–6;

229.Ioan Opriş, Opt decenii de cercetări arheologice sistematice în judeţul Hunedoara, în Daco-geţii, Acta Musei Devensis, Deva, 2004, p. 5–8;

230.Ioan Opriş, Teme fundamentale ale muzeografiei contemporane, în Studii de muzeologie şi muzeografie, în Omagiu lui Nicolae Răileanu la 60 de ani, vol. 1, Tyragetia, Chişinău, 2004, p. 45–54;

231. Ioan Opriş, Report on Legislative Reform in the Field of Cultural Heritage (prezentarea situaţiei României), în Council of Europe – Republic of Bulgaria (Ministry of Culture) – Central European Initiative (AT04434), Regional Programme for Cultural and Natural Heritage in South-East Europe. Institutional capacity Building Plan. Interim Report on Legislative Reform in the Field of Cultural Heritage (Following the Seminar in Sofia, Bulgaria, 7–9 october 2004), p. 17–22;

232.Ioan Opriş, The Romanian Case, ibidem, p. 121–125; 233.Ioan Opriş, Patrimoniul cultural montan şi dezvoltarea durabilă, în

Festschrift fur Florin Medeleţ Zum 60. Geburtstag, Muzeul Banatului, Timişoara, Editura Irton, 2004, p. 357–365;

234.Ioan Opriş, Culture, nature and heritage (editorial), în Naturopa, Council of Europe, nr. 10/2004, p. 3;

235. Ioan Opriş, Ultimele însemnări – Ion I. Lapedatu, în Magazin Istoric, an XXXIX, s.n., nr. 2 (455), februarie 2005, p. 5–8;


30

236.Ioan Opriş, Orientări recente asupra arhitecturilor industriale, în Arhitectura, nr. 31 (s.n.), februarie 2005, p. 64–65;

237. Ioan Opriş, Virgil Vătăşianu la Şcoala Română de la Roma, în Ars Transilvaniae, XIV–XV , 2004–2005 , p. 227–237;

238.Ioan Opriş, Constantin Daicoviciu în zodia confruntărilor, în Muzeul Naţional, XVII, 2005, p. 449-466;

239.Ioan Opriş, Elogiul muzeografului ales, în Gavrilă Simion, Despre Muzee – Muzeologie – Muzeografie, Chişinău, Editura Cart Didact, 2006, p. 7–12;

240.Ioan Opriş, Aurel Decei. Contribuţii monografice, în Transilvania, Sibiu, 1, 2006, p. 62–68;

241. Ioan Opriş, Relicva patriotismului, în Cultura, s.n., an II, nr. 17 (69), 13 aprilie 2006, p. 17–18;

242.Ioan Opriş, Istorici în arhivele Securităţii. Ştefan Meteş, în Magazin Istoric, an XL, s.n. nr. 5 (470), mai 2006, p. 50–53;

243.Ioan Opriş, Un stareţ cernican – erou de război, în Buletinul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, s.n., Bucureşti, 2006, nr. 4, p. 255–259;

244.Ioan Opriş, Ion.I. Lapedatu. Ultimii ani de viaţă, în Ion I. Lapedatu, Ultimele însemnări, Editura C2 Design, Braşov, 2006, p. 11–18;

245. Ioan Opriş, 130 de ani de la naşterea lui Alexandru şi Ion Lapedatu (expoziţie şi catalog) – Muzeul Judeţean Braşov, 2006.

246.Ioan Opriş, Misiunea ortodoxă română în Transnistria (1941–1946), în Istorie şi Societate, vol. III, coord. Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cârstea, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2006, p. 261–284;

247. Ioan Opriş, Atelierele mănăstireşti – continuatoare şi modelatoare ale industriei casnice ţărăneşti, în Mousaios, Muzeul Judeţean Buzău, vol. XI, 2006, p. 331–369;

248.Ioan Opriş, The Bishop Policarp Moruşca (20.III.1883–26.X.1958) and the concern for the American Romanians, în Muzeul Naţional, 18, Bucureşti, 2006, p. 339–376;

249.Ioan Opriş, Lideri culturali ardeleni si modernitatea unor concepte de protejare a bunurilor culturale (1940- 1945),în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 10/I, 2006, p. 133–146;

250.Ioan Opriş, Radu Stancu – Providenţialitatea muzeală, în In honorem Radu Stancu, Muzeul Judeţean Argeş, Editura Tiparg – Piteşti, 2007, p. 61–68;

251. Ioan Opriş, Un bursier moldav la Roma, în Dacia Literară, XVIII, s.n. nr. 70, 1/2007, p. 2–4;

252. Ioan Opriş, Grigore Antipa and Romanian Modern Museology, în Travaux du Musee National d’Histoire Naturelle <<Grigore Antipa>>, vol. L, 2007, p. 563–573;

253. Ioan Opriş, Recompense şi recompensaţi, în Europa. XXI, vol. XV–XVI, 2006–2007, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2007, p. 281–287;


31

254. Ioan Opriş, Petru Iroaie şi interesul pentru istro-români, în Suceava. Anuarul Complexului Muzel Bucovina, XXXI–XXXII–XXXIII, 2004–2005–2006, Suceava, 2007, p. 309–312;

255. Ioan Opriş, Despre un aşezământ ortodox românesc la Ierusalim, în Argesis. Studii şi Comunicării, s. Istorie, XV, 2006, p. 561–566;

256. Ioan Opriş, Despre Nicolae Vlădescu, în Opera Omnia. Dr. Arh. Nicolae Vlădescu, Igloo, Bucureşti, 2007, p. 66–68;

257. Ioan Opriş, Concepte de conservare a bunurilor culturale în dezbaterea contemporană, în Actele Congresului Internaţional “Valenţe ale restaurării româneşti în context european”, Craiova – Braşov, 1–3.X.2007, Braşov, 2007, p. 5–10, 10–15;

258.Ioan Opriş, The Romanian Museums at the Beginning of a New Millenium, în Revista Muzeelor, 1/2007, p. 14–36;

259. Ioan Opriş, Despre unele reacţii ale clerului ortodox la presiunile revizioniste, în Cumidava, XXX, Braşov, 2007, p. 116–120;

260.Ioan Opriş, Cuvânt înainte şi Margareta Moşneaga sau promovarea sensibilităţii muzeografice, în Zoe Apostolache Stoicescu, Margareta Moşneaga, Sensul unei vieţii, monografie sentimentală, Editura Fundaţiei Cumpăna, Bucureşti, 2007, p. 5–7, 152–158;

261. Ioan Opriş, Episcopul Policarp Moruşcă (20.III.1883–26X.1958) şi stăruinţele pentru românii americani, în Angustia, 11, s. Istorie-Sociologie, 2007, p. 157–169;

262.Ioan Opriş, Mărturii despre regalitatea română la Roma, în Revista Muzeelor, XLII, Decembrie 2007, număr special, p. 35–36;

263.Ioan Opriş, Constantin Daicoviciu – omul datoriei, în Acta Musei Napocensis, 41–44, 2004–2007, p. 201–227;

264.Ioan Opriş, Francisc Pall şi argumentele unui istoric începător, în Satu Mare. Studii şi comunicări, seria istorie – etnografie – artă, XXII–XXIV / 2, 2005–2007, p. 135–143;

265. Ioan Opriş, Istoricul Mihai Berza la Roma, în Memoria Antiquitatis, Muzeul de Istorie şi Arheologie Piatra Neamţ, XXIV, 2007, p. 513–524;

266.Ioan Opriş, Scurtă istorie a unui antimis, în Argesis. Studii şi Comunicării, s. Istorie, t. XVI, Piteşti, 2007, p. 475–478;

267. Ioan Opriş, Virgil Vătăşianu at the Romanian School in Rome (Accademia di Romania), în Actele Colocviului Internaţional „L’esempio di Pârvan”, Accademia din Romania, Roma, 16–17 mai 2007 (în curs de apariţie);

268. Ioan Opriş, Un savant român – Petre Caraman – slujind la Sofia, în Dacia Literară, an XVIII (s.n.), nr. 76, 1/2008, p. 25–26;

269.Ioan Opriş, Emil Panaitescu şi Columna lui Traian, Muzeul Naţional, XX, Bucureşti, 2008, p. 423-435;

270. Ioan Opriş, O referinţă de acum opt decenii, în Al 4-lea atelier internaţional: Patrimoniul arhitecturii de vilegiatură din România, Băile Herculane, 9–12 iunie 2008, p. 13–16;

271. Ioan Opriş, Averile schitului ahtonit românesc „Prodromul”, în


32

Monumentul, IX, 2008, p. 181–192; 272. Ioan Opriş, Modernizarea înregistrării folclorului muzical – Comisia

pentru arhiva fonogramică şi publicarea de folclor muzeal, în Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, tom 19 (s.n.), 2008, Bucureşti, p. 297–305;

273. Ioan Opriş, Emil Condurachi şi stagiul roman, în Omagiu lui Gavrilă Simion la a 80-a aniversare, Editura Dobrogea, Constanţa, 2008, p. 282–286;

274. Ioan Opriş, Prestigiul centenar al Buletinului Comisiunii Monumentelor Istorice, în BCMI, XIX (s.n.), nr. 1–2, 2008, p. 29–34;

275. Ioan Opriş, Pedepsirea teologilor legionari, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 12/I, 2008, p. 194–204;

276. Ioan Opriş, Romulus Vuia evaluând etnografia şi muzeografia etnografică ungară, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, 2008, p. 242–253;

277.Ioan Opriş, Prefaţă la Elena Ploşniţă, Concepte muzeografice cu profil de istorie. Retrospectivă şi perspectivă, Biblioteca Tyragetia, 17, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, Chişinău, 2008, p. 5-9;

278.Ioan Opriş, Alegeri episcopale la Argeş, în Argesis, seria Istorie, tom XVII, 2008, p. 271–275;

279. Ioan Opriş, Arheologii Dorin Popescu şi Mircea Petrescu-Dâmboviţa despre arheologia din Ungaria, în Acta Musei Napocensis, 45–46, II, 2008/2009, p. 181–188;

280.Ioan Opriş, Constantin Daicoviciu despre arheologia şi muzeele Poloniei, în Miscellanea Historica et Archaeologica in Honorem Professoris Ionel Cândea, editori V. Sârbu, C. Luca, Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2009, p. 583 – 586;

281. Ioan Opriş, Cuvânt înainte, la Tudor Stavilă, Icoana basarabeană din secolul XIX, Editura Arc, Chişinău, 2009, p. 78;

282.Ioan Opriş, Prezenţe ale patrimoniului etnografic şi de artă populară din afara graniţelor României (1950–1970), în Omagiu profesorului Ioan Godea, Oradea, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, 2009, p. 403–418;

283.Ioan Opriş, Contribuţia lui Dinu Adameşteanu la normalizarea relaţiilor culturale româno-italiene, în ASTRA, s.n., an IV (XIII), nr. 29 (316), mai 2009, p. 8–9;

284.Ioan Opriş, Nemţii despre români, în ASTRA, s.n., an IV (XIII), nr. 30 (317), iunie 2009, p. 8;

285.Ioan Opriş, Legături culturale româno-canadiene, în ASTRA, s.n., an IV (XIII), nr. 31 (318), iunie 2009, p. 8–9;

286.Ioan Opriş, Un sculptor olandez despre români, în ASTRA, s.n., an IV (XIII), nr. 32 (319), iulie 2009, p. 6;

287.Ioan Opriş, Prietenii româno-australiene (I), în ASTRA, s.n., an IV (XIII), nr. 33 (320), august 2009, p. 5–6;

288.Ioan Opriş, Prietenii româno-australiene (II), în ASTRA, s.n., an IV


33

(XIII), nr. 34 (321), septembrie 2009, p. 6; 289.Ioan Opriş, Cum au văzut americanii România în 1968, în ASTRA, s.n.,

an IV (XIII), nr. 35 (322), octombrie 2009, p. 6; 290.Ioan Opriş, Asistenţa statului român pentru bisericile din afara ţării

(1918–1944), în Monumentul, X, Iaşi, 2009, p. 9–30; 291. Ioan Opriş, Chemarea izvoarelor istorice la Haralambie Mihăescu (1907–

1985), în Dacia Literară, an XX, s.n., nr. 87 (6/2009), p. 24–26; 292.Ioan Opriş – Achiziţiile de artă din România ca parte a politicii culturale

(1941), în Politică, diplomaţie şi război. Profesorul Gh. Buzatu la 70 de ani, Ed. Universitară Craiova, 2009, p. 441–446;

293.Ioan Opriş, A Danish Zoologist and his Romanian Colleagues, în Travaux du Muséum National d’Histoire Naturelle «Gr. Antipa», vol. LII, 2009, p. 567–572;

294.Ioan Opriş, Muzeul Satului şi muzeele Suediei în viziunea lui Gh. Focşa, în Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, s.n., t. 20, 2009, p. 79–83 ;

295. Ioan Opriş, Artişti români la Bienala de la Veneţia din 1956, în ASTRA, s.n., an IV, (XLIII), nr. 36 (323), noiembrie 2009;

296.Ioan Opriş, Cătălin Bem, A History of Archeology and Museography in Romania, în The Lost World of Old Europe. The Danube Valley, 5000–3500 BC, eds. D. Anthony, J. Chi, Princeton University Press, 2009, p. 59–72;

297. Ioan Opriş, O analiză politică de Raoul Şorban, în Muzeul Naţional, 21, Bucureşti, 2009, p. 185–205;

298.Ioan Opriş, Saşii despre ei înşişi / Die Siebenburgen Saachsen über sicht selbst, vol. I, coord. Hg. Ligia Fulga, Editura Verlag Transilvania Expres, Braşov, 2008, în etnobraşov.ro percepţii, medii culturale, comunicare, nr. 4-5, 2010, p. 321-329;

299.Ioan Opriş, Simpatii româneşti în Brazilia, în Revista Cultura, an V, nr. 5 (260), joi 11 februarie 2010, p. 27–29;

300.Ioan Opriş, Preocupări muzeale la Galaţi, în Pagini din trecutul muzeografiei gălăţene, editor Cosmin Croitoru, Muzeul Brăilei – Editura Istros, Brăila 2009 (2010), p. IX–XV;

301. Ioan Opriş, Contribuitori la tezaurul cultural-artistic bucureştean, în „Materiale de istorie şi muzeografie”, Muzeul Municipiului Bucureşti, XXIV, Bucureşti, 2010, p. 43–58;

302.Ioan Opriş, Muzeul Al. Saint-Georges şi contribuţia sa la bogăţia culturală a Bucureştilor, în Magazin Istoric, 2011, februarie p. 77-80;

303.Ioan Opriş, Un episod din Odiseea odoarelor mănăstireşti cuprinse în Tezaurul de la Moscova, în Monumentul, partea 2-a, XI, Iaşi, 2010, p. 519–531;

304.Ioan Opriş, Dialog expoziţional româno-american la sfârşitul anilor ’50, în România în relaţiile internaţionale. Diplomaţie, minorităţi, istoric. In honorem Ion Calafeteanu, Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2010, p. 229–236.


34

305.Ioan Opriş, Monumentele Iaşiului la început de secol XX în Monumentul, 12 / 1, 2010, p. 17-30;

306.Ioan Opriş, Cuvânt înainte la Ioan George Andron, Scheii Braşovului în timpul regimului habsburgic (1691-1867), Editura Oscar Print, Bucureşti, 2010, p. I-III;

307.Ioan Opriş, Copia Columnei lui Traian de la Bucureşti în Muzeul Vrancei, Gh. Buzatu, M. Cristea, Horia Dumitrescu, Cristina Păiuşan-Nuică (coordonatori), Omagiu Profesorului Ioan Scurtu, Casa Editorială Demiurg (R) Iaşi, 2010, vol. I, p. 371-375.

308.Ioan Opriş, Dialog excepţional româno-american la sfârşitul anilor 50, în Omagiu Profesorului Ioan Scurtu (…), Casa Editorială Demiurg (R) Iaşi, 2010, vol. I, p. 376-383.

309.Ioan Opriş, De la Sindicatul artelor frumoase la Uniunea Artiştilor Plastici. O tranziţie artistică roşie, în Muzeul Naţional Cotroceni - Colocviul Naţional, Bucureşti, 2011, vol. II, p. 69-101;

310. Ioan Opriş, Convertirea artiştilor din România la regimul comunist, în Continuitate istorică în spaţiu şi timp. Profesorul Vladimir Osiac la 70 de ani, volum coordonat de Sorin Liviu Damean, Marusia Cîrstea, Editura Universitaria, Craiova, 2011, p. 707-714;

311. Ioan Opriş, Mărturii documentare despre muzeografia romantică, în Din trecutul muzeisticii din România. Corespondenţă, volum coordonat de Radu Ştefănescu -Istros-Muzeul Brăilei, Brăila, 2011;

312. Ioan Opriş, Cuvenite laude unui confrate septuagenar, în In honorem Marin Cârciumaru, Editura Valahia University Press, 2011, Târgovişte;

313. Ioan Opriş, Aplicaţia investigaţiei ştiinţifice la buna cunoaştere a icoanelor pe lemn în Centre de meşteri iconari din spaţiul românesc. Specificitatea materialelor şi tehnicilor de pictură (Centers of icon painting masters within the Romanian space. The specificity of the painting materials and technologies), volum coordonat de Vivian Dragomir, Editura Univesitaria, 2011, Craiova;

314. Ioan Opriş, Patrimoniul, ambasadorul neplătit al României, în Jurnalul Naţional, ediţie de colecţie, luni 31. XI, 2011, p. 10-11;

315. Ioan Opriş, Despre un model ştiinţific în etnografia românească: Lucia Apolzan (1911-2011), în Caietele ASER, Lumea românească – o viziune antropologică, în In honorem Academician Sabina Ispas, 2011, p. 162-170;

316. Ioan Opriş, Exemplul unei regine, în Regina Elisabeta-Carmen Sylva în presa vremii, volum coordonat de Anica St. Constantin, Muzeul Naţional Cotroceni, 2011, p. 6-12;

317. Ioan Opriş, Cuvânt înainte, în Narcis Dorin Ion, Elitele şi arhitectura rezidenţială în Ţările Române, sec. XIX-XX, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2011, p. 9-11;

318. Ioan Opriş, În preajma lui Marcel Chirnoagă, în În preajma lui Marcel, ediţie îngrijită de Vasile Petrovici, 2011, p. 49-53;


35

319. Ioan Opriş, Elogierea unui muzeograf octogenar: Panait I. Panait, în O jumătate de veac în slujba istoriei Bucureştilor. Omagiu profesorului Panait I. Panait la 80 de ani, Mistral info Media Bucureşti, 2011, p. 85-88;

320.Ioan Opriş, Muzeul Naţional de Antichităţi şi căutătorii de comori, în Archaeology: making of and practice. Studies in honour of Mircea Babeş at his 70th anniversary, Piteşti, 2011, p. 33-41, Institutul de Arheologie Vasile Pârvan – Bucureşti, Editura Ordessos, Muzeul Judeţean Argeş;

321. Ioan Opriş, Rumania – panorama museistico, în „Revista de museologia”, 52, 2011, p. 10-18;

322.Ioan Opriş, Prefaţă la Cristian Andrei Scăiceanu, Istoria mişcării filatelice din România, Editura Oscar Print Bucureşti, 2011, p. 23-29;

323.Ioan Opriş, Primele programe muzeale universitare în România, în Interferenţe intelectuale. Studia in honorem Aurel Chiriac sexagenarii, Editura Muzeului Ţării Crişului, Oradea, 2012, p. 685-698;

324.Ioan Opriş, Muzeul contemporan în faţa unei radicale provocări, în Studii de muzeologie, Chişinău, 2008, p. 9-17

325. Ioan Opriş, Muzeul Al. Saint-Georges şi Ţara Făgăraşului, în Muzeul Ţării Făgăraşului „Valer Literat”, 720 de ani de istorie a Făgăraşului, Editura Altip, Alba Iulia, 2011, p. 130-134;

326.Ioan Opriş, Dinu C. Giurescu şi critica istoriei, în Destin de istoric - in honorem Dinu C. Giurescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012, p. 71-77;

327. Ioan Opriş, Prefaţă, la Elena Bejenaru – Icoane şi iconari din Ţara Făgăraşului. Centre şi curente de pictură pe sticlă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2012, p. 10-12;

328.Ioan Opriş, Drăguşul şi drăguşenii – repere în muzeografia din România, în Acta Terrae Fogarasiensis, Muzeul Ţării Făgăraşului „Valer Literat”, Editura Altip, 1, 2012, p. 181-199;

329.Ioan Opriş, Mihai Dăncuş septuagenar, în Studii şi comunicări de etnologie, tom 26, 2012, serie nouă, Astra Museum, p. 222-223;

330.Ioan Opriş, Un oltean – Dumitru Tudor membru al Şcolii Române la început de carieră, în Revista de istorie a Muscelului, Studii şi comunicări, Câmpulung Muscel, Editura Universităţii din Piteşti, coeditor, EmoPress Piteşti, 2011, p. 233-240;

331. Ioan Opriş, Patrimoniul cultural moldav în colecţiile Muzeului Al. Saint-Georges, în Monumentul, XIII, partea a 2-a, Editura „Doxologia”, Iaşi, 2012, p. 185-190;

332.Ioan Opriş, Americanii despre cultura tradiţională din România, în Istorie şi civilizaţie, an IV, nr. 36, septembrie, 2012, p. 17-19;

333.Ioan Opriş, Muzeele săteşti din spaţiul românesc – o dimensiune culturală complexă, în Ghid de bune practici în protejarea patrimoniului rural, Ioan Opriş et alii, Institutul Naţional al Patrimoniului, 2012, p. 7-26;


36

334.Ioan Opriş, Prin educaţie muzeală spre mai bine, în Ghid de bune practici în protejarea patrimoniului rural, Ioan Opriş et alii, Institutul Naţional al Patrimoniului, 2012, p. 106-114;

335. Ioan Opriş, Managementul cultural al muzeelor / colecţiilor săteşti, în Ghid de bune practici în protejarea patrimoniului rural, Ioan Opriş et alii, Institutul Naţional al Patrimoniului, 2012, p. 146-148;

336.Ioan Opriş, Muzeografia etnografică din România în context sud-est european, în ASER, nr. 7/2011, Editura Etnografică, „Caietele Bucureşti, 2012, p. 9-26;

337. Ioan Opriş, Ansamblul Goleşti şi Comisiunea Monumentelor istorice, în „Studii şi comunicări ştiinţifice. Museum XI”: Goleştii – 500 de ani de istorie, Asociaţia Română pentru educaţie individual adaptată, REGIO, 2012, 348-349;

338.Ioan Opriş, Profil de restaurator: Paul Molda (28 decembrie 1886 – comuna Negrileşti, sat Tălpigi, Prahova – 29 iunie 1958, Bucureşti, în Argeşul şi Ţara Românească între medieval şi modern. Studii de istorie şi arheologie. Prinos lui Spiridon Cristocea la 70 de ani, Editura Istros, Brăila-Piteşti, 2013, p. 541-585;

339.Ioan Opriş, Cuvânt înainte, la Georgeta Roşu, Ceramica tradiţională din România în colecţiile Muzeului Ţăranului Român, album bilingv, SC Alcor Edimpex SRL, Bucureşti, 2012, p. 5-12;

340.Ioan Opriş, Începuturile teatrului românesc la Sibiu, în Istorie şi civilizaţie, an IV, nr. 41, februarie 2013, p. 11

341. Ioan Opriş, D.M. Pippidi şi legăturile sale cu Emil Panaitescu, directorul Şcolii Române de la Roma, în „Analele Dobrogei”, s.n. X-XIII, Muzeul de istorie şi arheologie Constanţa, 2009-2012, p. 189-196;

342.Ioan Opriş, Mihai Dăncuş septuagenar, în Mihai Dăncuş. Documentar bibliografic aniversar, Eurotip, Baia Mare, 2013, p. 46-47;

343.Ioan Opriş, Un muzeu pentru noul veac, în Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi, 2003-2013, p. 11-14;

344.Ioan Opriş, Despre problematica preoţilor români refugiaţi din teritoriile cedate (1940-1941), în Muzeul Naţional, XIV, 2012, p. 279-304;

345. Ioan Opriş, Elogiu conservatorilor şi restauratorilor, în „Restitutio” - Buletin de Conservare-restaurare, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, nr. 5-6, 2012, p. 11-19;

346.Ioan Opriş, Despre secularizarea bunurilor mănăstireşti în „Argesis. Studii şi comunicări”, seria Istorie, 2012, p. 191-196.

347. Ioan Opriş, Originile fondurilor documentare ale monumentelor istorice, în Suceava – Anuarul Muzeului Bucovinei, XXXIX, Editura Universităţii Ştefan cel Mare din Suceava, Suceava, 2012, p- 239-246;

348.Ioan Opriş, Muzeul de etnografie din Braşov, patrimoniul şi teritoriul său de referinţă, în Etnobraşov.ro – percepţii, medii culturale, comunicare, nr. 6/2012, p. 23-32.


37

349.Ioan Opriş, Pledoarie pentru restaurare, în Petronela Fotea, De la reparaţii la restaurarea bunurilor culturale din argint, sec. XIX-XX, Editura Muzeul Municipiului Bucureşti, 2013, p. 5-8;

350.Ioan Opriş, Presiunea societală asupra patrimoniului cultural. Social pressure on the cultural heritage, în „Materie şi materiale în/pentru conservarea patrimnoniului / Matter and Materials in / for Heritage Conservation, Craiova, 2013, p. 5-9;

351. Ioan Opriş, Mausoleul de la Mirceşti. Construcţie şi decoraţie, în „Monumentul”, XIV, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, p. 487-490;

352. Ioan Opriş, În spiritul unei tradiţii, în Simpozionul Monumentul. Tradiţie şi viitor. 15 ediţii în slujba patrimoniului naţional (Iaşi, 1999-2013), Iaşi, 2013, p.3-4;

353. Ioan Opriş, Performanţele unei generaţii de tehnicieni investigatori ai patrimoniului cultural, în „Caietele restaurării.2013. Editura ACS, Bucureşti, 2013, p. 210-213;

354. Ioan Opriş, Prefaţă şi notă editorială, Radu Florescu – lider în muzeologia românească, în De vorbă cu Radu Florescu. Amintiri şi evocări, ediţie Muzeul Naţional de Istorie a României – Centrul Naţional de Cercetare şi Documentare în Domeniul Muzeologiei „Radu Florescu”, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013, p. 5-6 şi 37-46;

355. Ioan Opriş, Memoria istorică prin monumente memoriale la 10 ani de la Marea Unire, în Miscelanea historica in honorem Professor Marcel Dumitru Ciucă septuagenarii, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Muzeul Judeţean Argeş – Editura Odessos, Brăila-Piteşti 2013, p. 768-776;

356. Ioan Opriş, Radu Florescu şi Sibiul, în CDROM – Complexul Muzeal Naţional ASTRA – Centrul ASTRA, Muzeul Naţional de Istorie a României, CNCDDM-RF, 2014 Catalog de expoziţie, editura ASTRA MUSEUM, editor Alina Geanina Ionescu;

357. Ioan Opriş, Geneze ale muzeografiei etnografice din România. Expoziţia tematică vs. reflectarea bibliografică. Muzeul Naţional al Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti, în Pagini din istoria Muzeului Goleşti, coordonator ştiinţific dr. Filofteia Pally, Tiparg, Goleşti, 2014, p. 223-228;

358.Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu (1876-1950), în Mari personlităţi politice şi culturale în Senatul României, Editura Discobolul, Bucureşti, 2014, coord. prof. univ. dr. Gheorghe Sbârnă, p. 268-279;

359. Ioan Opriş, Ioan Lapedatu (1876-1951) în Mari personalităţi politice şi culturale în Senatul României, Editura Discobolul, Bucureşti 2014, coord. Prof. univ. dr. Gheorghe Sbârnă, p. 280-287;

360.Ioan Opriş, Cuvânt introductiv, la Monica Bîră, Patrimoniul cultural şi construcţia naţională în România secolului al XIX-lea, Editura Tritonic, Bucureşti 2014, p. 7-11;

361. Ioan Opriş, Din nou despre Tezaurul istoric al României de la Moscova, în Gheorghe Buzatu. In Memoriam, Universitatea din Craiova. Centrul de studii ale relaţiilor internaţionale. Cosniliul judeţean Dolj, coordonatori:


38

Marusia Cîrstea, Sorin Liviu Damean, Lucian Dindirică, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte 2014, p. 749-754.

362.Ioan Opriş, „Gesturi culturale” cu efect educativ, în Permenenţele Istoriei. Profesorului Corneliu-Mihail Lungu la 70 de ani, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013, p. 866-872;

363.Ioan Opriş, Realităţi şi orizonturi muzeografice, în Studii de muzeologie, Biblioteca Tyragetia, XXIII, Chişinău, 2013, volum dedicat aniversării a XXXa a Muzeului Naţional de Istorie (II), p. 53-74;

364.Ioan Opriş, Cuvânt înainte, la Iuliana Popescu, Istoricul constituirii colecţiei de icoane a Muzeului Naţional al Statului „Dimitrie Gusti”. Metodologia conservării icoanelor pe lemn şi pe sticlă, Editura Bibliotheca, Tîrgovişte, 2013, p. 21-23;

365. Ioan Opriş, Eugen Drăguţescu şi Emil Panaitescu, în Muzeul Naţional, nr. 25, 2013, p. 271-277;

366.Ioan Opriş, Elogiu mâinilor, în Georgeta Roșu, Ulcioare de nuntă, București, Editura ALCOR, 2013, p. 3-7;

367. Ioan Opriș, Conflicte artistice pe tema statuilor regale (1935 – 1936), în vol. Istoricul Stelian Neagoe la 75 de ani, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2013, p. 282–293

368.Ioan Opriş, Nicolae Şt. Noica – istoricul în Nicolae Şt. Noica la 70 de ani, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Profesioniştii noştri, XIV, Editura Euro-Carpatica, Sf. Gheorghe, 2014, p. 99;

369.Ioan Opriş, Despre Virgil Cioflec, în Nicolae Şt. Noica la 70 de ani, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Profesioniştii noştri, XIV, Editura Euro-Carpatica, Sf. Gheorghe, 2014, p. 364-372;

370.Ioan Opriş, Victor Gorduza – dedicaţie şi abnegaţie muzeografică, în Victor Gorduza. Documentar bio-bibliografic omagial, Baia Mare, 2014, p. 44-46;

371. Ioan Opriş, Dimitrie Onciul şi Comisia Monumentelor Istorice în Monumentul, XV, Doxologia, Iaşi, 2014, p. 9-14.

372. Ioan Opriş, Spațiul muzeal și cerințele acestuia în viziunea liderilor muzeografiei din România (1918-1948), în Acta Terrae Fogarasiensis, III, 2014, p. 585-598;

373. Ioan Opriş, Starea arheologiei dobrogene în primele două decenii ale secolului al XX-lea. Începuturile muzeografiei constănțene în Istro-Pontica (II). Studii și comunicări de istorie a Dobrogei, Muzeul Brăilei, Editura ISTROS, Brăila, 2014, p. 199-220;

374. Ioan Opriş, Istoria colecțiilor Muzeului de Artă de la Tulcea – o contribuție științifică valoroasă, în Ibrahima Keita, Istoria colecțiilor Muzeului de Artă Tulcea, Biblioteca Istropontica, seria Artă, 2, Muzeul Brăilei, Editura ISTROS, Brăila, 2014, p. 9-10;

375. Ioan Opriş, Muzeul din Alba Iulia în anul 1948, în Apulum (serie Historia & Patrimonium), LI, 2014, p. 417-422;


39

376. Ioan Opriș, A Hallmark of Romanian Art – The Orthodox Cathedral in Turda, în Acta Musei Naopcensis, 51, II, serie Historica, 2014 (2015), p. 241–260

377. Ioan Opriș, Cuvânt înainte, în Ioan Godea, Filofteia Pally, Valentin Șchiopu-Pally, Gerard Călin, Arhitectura pomicolă din Almaș – Țara Zarandului, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești – Argeș, 2015, p. 1-2;

378. Ioan Opriș, Ioan Godea. Semne de prietenie, în Museum. Studii și comunicări, XIV, 2015, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești – Argeș, p. 171-208;

379. Ioan Opriș, Doi istorici susținători ai unui botanist, în Muzeul Național, XXVIII, 2015, p. 249-261;

380.Ioan Opriș, Sistemul de conservare-restaurare a patrimoniului cultural din România – realizări, strategii, opțiuni – la patru decenii de la constituirea sa, în Caietele restaurării 2015, Editura ACS, 2015, p. 266-291;

381. Ioan Opriș, Ioan Istudor – un fondator de școală, în Caietele restaurării 2015, Editura ACS, 2015, p. 302-303;

382.Ioan Opriș, Din nou despre conservarea însemnelor culturale, în Caietele restaurării 2016, Editura ACS, 2015, p. 21-39;

383.Ioan Opriș, 1977 – anul cel mai greu pentru patrimoniu, în Manuscriptum, s.s., 1 (171), 2016, XLV (dedicat lui Vasile Drăguț / 1928–1987), p. 117–123;

384.Ioan Opriș, Din nou vorbesc sașii despre ei înșiși, în etno.brasov.ro – Percepție, medii culturale, comunicare, nr. 7-8, 2013-2016, p. 215–221;

385.Ioan Opriș, prefață la „Rodica Silvia Pop, Accesul publicului larg la patrimoniul cultural muzeal, Editura ceconi, Baia Mare, 2016”, p. 6–9;

386.Ioan Opriș, Familia transilvăneană a Cosmeștilor și coeziunea Tradiției, în ASER. Identitate și alteritate. Valențe ale patrimoniului etnologic în cercetarea actuală. In honorem Ligia Fulga la 65 de ani, Editura Transilvania Expres, Brașov, 2016, p. 227–242;

387. Ioan Opriș, Ioan Lăcătușu, Pagini regăsite: demersul profesorului Ilie Șandru, din anul 1976, pentru marcarea centenarului nașterii Ioan Codru Tăslăuanu, în vol. Sesiunea de comunicări și referate „Octavian Tăslauanu”, ediția IX-a, 2016 (2017), p. 37–41;

388.Ioan Opriș, recenzie – Elena Ploșniță, Muzeul și publicul. Istorie și realități, Chișinău, Books Offices, 2015, Tyragetia. Istorie. Muzeuologie, s.n., vol. X [XXV], nr. 2, Chișinău, 2016, p. 368–371;

389.Ioan Opriș, Susținerea tradițiilor autentice – garanția viitorului, în Constantin Tudose (ed.), Obârșia Mioriței, Moment întru perenizarea sufletului românesc, Editura Magic Print, 2016, p. 3–5.


40

III.3. Recenzii 1. Ioan Opriş, Lucia Apolzan, The Carpathian Mountains History Treasure

(recenzie), Bucureşti, 1986, în Journal of the National Commision of Romania for UNESCO, nos. 3–4, 1987, p. 201–206;

2. Ioan Opriş, Das Burzenland, o carte magistrală, în ASTRA, an II, nr. 10 (14), Braşov, 1999, p. 8–11.

IV. Îngrijire de ediţii / activitate editorială 1. Ioan Opriş, Vasile Drăguţ, Tereza Sinigalia, Colloque sur la conservation et la restauration des peintures murales, Suceava, Roumanie, Juillet, 1977, Bucarest, 1980; 2. Alexandru Lapedatu, Scrieri alese, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985; 3. I.I. Russu, Românii şi secuii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990; 4. Ioan I. Lapedatu, Memorii, Iaşi, 1998; 5. Alexandru Lapedatu, Scrieri alese, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 1998; 6. Stelian Popescu, Memorii, Editura Albatros, Bucureşti, 1999; 7. I.I. Russu, Românii şi secuii, Cluj-Napoca, 1999 (ediţie în lb. franceză); 8. Ioan I. Lapedatu, Ultimele însemnări, Braşov, 2006; 9. De vorbă cu Radu Florescu. Amintiri şi evocări, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013 (în colaborare); 10.Vasile Celmare la amurg, Editura Oscar Print, București, 2015; 11. Ioan Opriș, Gheorghe Sbârnă (coordonatori), Culegere de studii: România în anii premergători Marii Uniri (1916–1917), editura Muzeului Literaturii Române, București, 2017. V. Coautor la cataloage de expoziţii, ghiduri 1. Descoperiri arheologice în Regiunea Porţile de Fier (Bucureşti, Belgrad),

1978–1979; 2. Civilizaţia daco-geţilor în perioada clasică (Bruxelles, Luxemburg, Haga,

Roma, Londra, Paris, Cracovia, Sofia, Viena, Köln), 1979–1981; 3. Tezaurul arheologic al României (Frankfurt am Main, Rotterdam), 1994; 4. Monumentele istorice din România (Franţa, 1994); 5. Ioan Opriș, Cetăți, castele, palate din Munții Carpați, în vol. România.

Explorați grădina Carpaților, Autoritatea Națională pentru Turism, București, 2016, 38 p. (ediție bilingvă)

VI. Activităţi redacţionale şi de consiliere 1. Membru în colegiul de redacţie la revistele Bucovina (Suceava), „Peuce”,

Tulcea; „Studii şi comunicări – Danubius”, Galaţi; „Istorie şi civilizaţie”, Bucureşti; „Revista de artă”, Chişinău; „Studii şi comunicări”, Universitatea Valahia, Târgovişte; „Datini”, Râmnicu Vâlcea; „Restitutio”,


41

Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, București 2. Membru în colegiul științific al revistei „Monumentum” 3. Membru în Consiliul Ştiinţific al următoarelor muzee: Institutul de

Cercetări Eco-muzeale Tulcea, Muzeul Naţional al Satului „Dimitire Gusti” – București, Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi – București, Muzeul Naţional „Bran”, Muzeul Carpaţilor Răsăriteni – Sf. Gheorghe; Muzeul Țării Făgăraşului; Muzeul Județean Brașov; Muzeul de etnografie Brașov

VII. Autor seturi diapozitive şi filme documentare 1. Ocrotirea patrimoniului cultural naţional (în colaborare cu Virgil

Cândea), Studioul Al. Sahia, 1976; 2. Ocrotirea patrimoniului arheologic în România (Animafilm, 1988) – set

diapozitive; 3. Ocrotirea monumentelor istorice în România (Animafilm, 1988) – set

diapozitive; 4. Monumente româneşti din Transilvania (Animafilm, 1989) – set

diapozitive; 5. Balcic (Andia Film, 1992); 6. Reşedinţe cantacuzine (Andia Film, 1993); 7. Muzeul Naţional Cotroceni (în colaborare cu Virgil Cândea, Televiziunea

Română, 1993); 8. Muzeul Naţional Cotroceni (Andia Film, 1993); 9. Obiceiuri tradiţionale la români (Fundaţia Culturală Română, 1999); 10.Cultura populară tradiţională comparată din Transilvania (Fundaţia

Culturală Română, 2000); 11. Constantin Brâncuşi (Ministerul Culturii şi Cultelor, Institutul pentru

Tehnică de Calcul, 2001–2005); 12. Alexandru Lapedatu (Televiziunea Română, 2004, realizator: Lucia

Hossu-Longin). VIII. Coordonare proiecte speciale

Participarea României la Folklife Festival – Washington, Smithsonian Institute, iulie 1999;

DonauFest (Ulm, Germania) – 2000, 2002, 2004; Programul de mobilare artistică – Beratzhausen, Germania, 2001;

Anul Internaţional Constantin Brâncuşi – 2002;

Anul României în Suedia – 2002;

Centenar Ion Irimescu – 2003;

Anul României în Marea Britanie – 2004;

Programul Regional de Patrimoniu Cultural – Consiliul Europei, 2003–2005;


42

Programul internaţional de cooperare „The Museum professional exchange – New Museology” dezvoltat în colaborare cu Metropolitan Museum of Art New York (din 2006);

Programul de cooperare cu Institutul de conservare-restaurare Valencia, Spania (2009-2012);

coordonarea programului de cooperare româno-spaniol „Dialog intercultural privind patrimoniul imaterial şi muzeele”, inclusiv editarea a două numere tematice ale „Revista de Museologia”, no. 52 / 2011 şi no. 54/2012;

coordonarea proiectului de cercetare cu finanțare UEFISCDI PN II PT 2013-4-0831„Tehnici și materiale inovative de conservare-restaurare a stucaturilor și elementelor de zidărie din clădirile de patrimoniu / STUCCO - MAT” (2014–2017);

coordonarea proiectului de muzeologizare a „Palatului Primăverii” (fosta reședință Ceaușescu) (2015)

coordonare program „Gemenii Alexandru și Ioan Lapedatu – istorie și finanțe” (sesiune de comunicări științifice, Academia Română, 12 septembrie 2016; expoziție la Muzeul de Etnografie Brașov, 30 septembrie – 18 noiembrie 2016, cu itinerare ulterioară).

IX. Activităţi în cadrul organizaţiilor culturale şi profesionale din ţară şi străinătate

Consiliul Europei – Comitetul pentru Patrimoniul Cultural (1991–1994);

Consiliul Europei – Comitetul pentru Patrimoniul Cultural şi Natural (2001–2004);

Fundaţia «Alexandru Tzigara-Samurcaş» (membru fondator);

Asociaţia Română pentru Multimedia Activă (membru fondator şi vicepreşedinte);

Forumul Montan din România (membru fondator);

Asociaţia Română pentru Patrimoniu (membru fondator, premiul special 2004).

X. Distincţii

laureat al Premiului Academiei Române „George Oprescu” pe anul 1994;

decorat cu Ordinul Pentru Merit – Cavaler (2002);

decorat cu Ordinul „Stella della Solidarietà Italiana” – mare ofiţer (2004);

premiul „Gheorghe Brătianu” al Fundaţiei Magazin Istoric (2006) – pentru volumul Istoricii şi Securitatea (I);

premiul „I. C. Filitti” al Fundaţiei Magazin Istoric (2007) – pentru


43

volumul Istoricii şi Securitatea (II);

premiul Revistei Astra (2008);

premiul „Gheorghe Brătianu” al Fundaţiei Magazin Istoric şi al Băncii Naţionale (2009) – pentru volumul Vasile Stoica în serviciul României.

Bucureşti 25 ianuarie 2018


44

CÂTEVA CUVINTE ÎN ONOAREA UNUI COLEG

Colegul meu Ioan Opriș este, fără îndoială, autenticul lider al cercetării

muzeologice din țara noastră, specialistul cel mai avizat în materie de patrimoniu, un cărturar patriot demn de tot respectul.

Autor a peste 25 de volume și a circa 300 de studii de specialitate, conducător a zeci de teze de doctorat în cadrul Universității "Valahia" – care pe drept îl cinstește azi ca pe un valoros dascăl - , fondator de muzee naționale precum cel de la Cotroceni, Ioan Opriș mi-a atras atenția încă din anii '80 ai secolului trecut cu o carte despre ocrotirea patrimoniului – într-o vreme în care politica oficială era departe de această sintagmă – și apoi în 1999 când, în cadrul Fundației conduse de Augustin Buzura a realizat o veritabilă prezență românească la Smithsonian Institute din Washington. Au fost motive pentru care la finele lui 2000, chemat pentru un mandat ministerial, am apelat la colegul Opriș care și-a asumat demnitatea de secretar de stat în Ministerul Culturii și Cultelor (practic el a condus timp de patru ani primul secretariat de stat pentru patrimoniu din România). Am avut în el un partener ideal de acțiune: Ioan Opriș a fost, în fapt, inițiatorul legislației pentru monumentele istorice, pentru patrimoniul arheologic, pentru muzee și colecții; lui i se datorează inițiativa conferințelor și a premiilor naționale în domeniu. Și voi mai adăuga că în timpul acestui fructuos mandat - al său, nu al meu! – a reprezentat cu competență cultura românească instituțională în Franța și Suedia, în Croația și Ungaria, în Bulgaria și Finlanda, în Germania și Elveția, în Ucraina și Italia, în Grecia, în China, în Olanda și în Polonia.

Fibra de istoric patriot l-a condus și la cercetări de istorie modernă și contemporană, personalități precum Nicolae Titulescu, Ioan și Alexandru Lapedatu, Aurel Decei, Vasile Stoica beneficiind de restituiri pe care le-a făcut Ioan Opriș, după cum investigațiile sale asupra prezenței istoricilor în arhivele Securității au aruncat/ adus multe lumini necesare. Obiectiv și pasionat de meserie, onest și foarte informat, colegul Ioan Opriș este o personalitate pe care universitatea târgovișteană - slujită cu devotament de acest ilustru profesor - vine astăzi să o onoreze pe merit, spre propria sa onoare academică.

Academician Răzvan Theodorescu Vicepreședinte al Academiei Române


45

PRIETEN DE O VIAȚĂ

De la tânărul timid care dorea să își publice primul articol până la autorul de astăzi, ale cărui cărți acoperă un raft bun de bibliotecă, s-a scurs o viață. De la prea puțin experimentatul, dar entuziastul organizator al sistemului de perfecționare a muzeografilor din România, căruia zeci, poate sute, de persoane îi datorează cariera specializată până la zecile de doctoranzi care, sub îndrumarea sa, au urcat treptele academice, s-a scurs o viață.

Viața i-au marcat-o întâlnirile cu oamenii. Nu pot să-i numesc pe toți și nici nu-i știu, unii au fost - mulți din păcate - alții sunt, slavă Domnului! și astăzi. Aceștia sunt savanții, corifeii, vârfurile culturii și științelor umaniste din ultimele trei decenii ale veacului trecut și din anii de început ai noului mileniu. Dar nu erau sau nu sunt singurii! Golul tot mai mare pe care cei care au plecat l-au trasat în jurul lui Ioan Opriș nu este de fapt cu totul un gol. Sunt mulți încă cei care s-au apropiat într-un fel sau altul de Ioan Opriș, s-au bucurat sau chiar au beneficiat de entuziasmul lui, de nevoia sa de implicare în fapte de cultură, în salvarea a ceea ce, pentru prima dată în România, cercul de minți luminate și de suflete arzătoare, care îl primise în raza sa, definise sub noțiunea de PATRIMONIU.

Termenul, acoperind realități de o imensă varietate, era vehiculat de mai bine de un secol în alte părți de lume, dar nu își făcuse încă loc la noi - nu în vocabularul comun, în care exista, cu semnificația sa pur materialistă - ci în sfera valorilor culturale și spirituale, în cea a moștenirii primite de la înaintași și pe care avem obligația să o ducem mai departe și să o lăsăm urmașilor ”până în veac”.

Ideii cunoașterii, salvării, conservării și valorificării acestui PATRIMONIU și-a dedicat Ioan Opriș viața și în jurul acestui ideal s-a străduit să îi adune și pe cei care i-au devenit prieteni, colaboratori statornici sau numai efemeri. Pentru ea s-a luptat cu adversarii sau nepăsătorii, cu răuvoitorii sau cu ignoranții.

Nu știu câți dintre prietenii vechi ai lui Ioan Opriș îl caută încă sau mai pot să o facă. L-am cunoscut pe Ioan Opriș atunci când și el și eu ne aflam la început de drum. Drumurile ni s-au întretăiat mereu și de fiecare dată ne-am regăsit la fel: PRIETENI.

Prof.univ.dr. Tereza Sinigalia Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași


46

IN HONOREM PROF. UNIV. DR. IOAN OPRIȘ

Trăim astăzi, aici, clipe deosebite cu prilejul conferirii titlului onorific de doctor honoris causa al Universității „Valahia” din Târgoviște prof. univ. Ioan Opriș. Este o onoare să prezint o laudatio distinsului savant și profesor Ioan Opriș.

Profesorul universitar Ioan Opriș este cunoscut în țară și peste hotarele ei ca unul dintre cei mai buni experți din România în domeniul muzeografiei și al protecției patrimoniului cultural. Ioan Opriș este o personalitate strălucită, o figură academică prin excelenţă, un strateg eminent ancorat tendințelor actuale ale științei muzeologice și patrimoniului cultural.

Ioan Opriș s-a născut la 9 iunie 1942 la Lechinţa de Mureş, jud. Mureş. Studiile liceale și le-a făcut la Liceul nr. 2 din Turda, secţia umanistă, absolvindu-le în aul 1960. Studiile superioare le-a urmat la Facultatea de Istorie a Universității din București (1960-1965), cele de doctorat (1977-1983) – la Facultatea de Istorie a Universității „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca sub îndrumarea acad. Virgil Vătăşianu. În anul 1983 a susținut teza de doctor în istorie (specialitatea istoria artei) cu tema „Comisia Monumentelor Istorice – Secţia pentru Transilvania. Istorie şi activitate”. De-a lungul carierele sale a făcut mai multe vizite de cercetare în diferite țări, Anglia, Austria, Belgia, Canada, Germania, Franţa, Israel, Italia, Iugoslavia, Olanda, Ungaria, SUA, etc. care au contribuit direct atât la formarea continuă a distinsului cercetători, cât și la calitatea publicațiilor sale.

Profesorul Ioan Opriș este autor a peste 30 de monografii și circa 400 studii și recenzii. Totodată, domnul Ioan Opriș a desfășurat și o activitate impresionantă de editor, îngrijând apariția mai multor lucrări colective, cataloage de expoziții, ghiduri sau ale altor autori, cum ar fi cărțile semnate de Alexandru Lapedatu, I.I. Russu, Ioan I. Lapedatu, Stelian Popescu ș.a. În același context se înscrie și activitatea redacţională şi de consiliere în cadrul colegiilor de redacție ale mai multor reviste (Bucovine, Peuce, Danubius, Istorie și civilizație, Revista de artă, Studii și comunicări, Datini, Restitutio etc.) și consilii științifice ale muzeelor din țară, cum ar fi Institutul de Cercetări Eco-muzeale Tulcea, Muzeul Naţional al Satului „Dimitire Gusti” – București, Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi – București, Muzeul Naţional „Bran”, Muzeul Carpaţilor Răsăriteni – Sf. Gheorghe; Muzeul Țării Făgăraşului; Muzeul Județean Brașov; Muzeul de etnografie Brașov.

Preocupările științifice ale domnului profesor Ioan Opriș sunt destul de variate, pornind de la Ocrotirea patrimoniului cultural până la relația între Istorici şi Securitate. Dar, cea mai semnificativă contribuție este în domeniul muzeologiei și pregătirii profesionale a muzeografilor. Domnul I. Opriș a abordat acest domeniu dintr-o perspectivă multiplă, iar lucrările Transmuseographia, Managementul muzeal, Muzeosofia, Provocarea noilor muzeografii, Colecţionism, muzeologizare, patrimonializare, Muzeograme


47

vechi şi noi au devenit cărți de referință pentru fiecare muzeograf. Pentru a administra cu succes un muzeu sau monument istoric este necesar să înțelegem istoria și dezvoltarea acestora. De aceea, domnul I. Opriș a acordat o atenție aparte atât Istoriei muzeelor și colecțiilor din România, cât și Comisiunii Monumentelor Istorice și Monumentelor istorice din România. Dar, așa cum o instituție poate exista datorită oamenilor, domnul profesor Ioan Opriș acordă a atenție aparte biografiei și istoriei academice a unor personalități importante din România - Rolul personalității lui Alexandru Lapedatu în cultura românească, Aurel Decei sau destinul disperării, Vasile Stoica în serviciul României, Istoricul Emil Panaitescu şi Şcoala Română de la Roma sau lucrarea 5 destine de muzeografi.

Domnul Ioan Opriș este și un foarte bun orator, adunând în palmaresul său profesional peste 550 de participări și comunicări la conferinţe şi reuniuni naţionale și peste 80 de participări la conferințe, congrese și întruniri internaționale. În activitatea sa profesională, domnul Ioan Opriș, în colaborare cu fotografi și regizori, a realizat mai multe seturi de diapozitive şi filme documentare cu teme precum patrimoniului cultural naţional, monumentele istorice din România, reşedinţele cantacuzine, Muzeul Naţional Cotroceni, obiceiurile tradiţionale la români, Constantin Brâncuşi, Alexandru Lapedatu etc.

Profesorul Ioan Opriș a făcut o strălucită carieră în diferite instituţii din România. A debutat în anul 1965 în calitate de profesor de istorie la Şcoala generală Arţari (jud. Călăraşi), iar peste doi ani a avansat în funcția de director al Şcolilor generale Pelinu şi Dormărunt (jud. Ialomiţa) având în subordine 4 şcoli generale (cu peste 700 elevi), unde a activat până în anul 1971. Deși activitatea administrativă i-a răpit mult timp și energie de-a lungul întregii cariere profesionale, domnul prof. Ioan Opriș a rămas fidel meseriei de dascăl. În anul 1971 îl întâlnim în calitate de profesor de muzeologie şi istoria conservării la Centrul de Pregătire şi Perfecţionarea Profesională a Specialiştilor din Cultură, între anii 1978-1986 este profesor asociat la cursurile postuniversitare ale „Academiei de Arte” – Bucureşti, în anii 1990-1995 este profesor asociat la Universităţile „Athenaeum” şi „România de Mâine”, Spiru C. Haret, Facultatea de Urbanism şi Restaurare, din 1995 este profesor de Istoria conservării la Universitatea Bucureşti – Facultatea de Litere (masterat etnografie-folclor), din 1996 - profesor de muzeologie la Universitatea „Valahia”. Pe lângă șirul lung de cursuri predate, domnule profesor I. Opriș este conducător de lucrări de diplomă la Universitatea „Spiru C. Haret” din 1995 şi la Universitatea „Valahia” din 1996, iar începând cu anul 2000 și conducător de doctorat la Universitatea „Valahia”. Până în prezent, dl profesor Opriș a fost referent oficial la peste 60 lucrări de doctorat, ceea ce demonstrează prestația directă a domniei sale în formarea specialiștilor în domeniile muzeologiei și protejării patrimoniului cultural.

Între 2004 și 2008 a fost cercetător ştiinţific principal gr. I la Muzeul Naţional de Istorie a României – Secţia de Istorie, iar în 2008-2009 - a exercitat și funcția de şef al Secţiei Centrului Naţional de Cercetare şi


48

Documentare în Domeniul Muzeologiei „Radu Florescu”, cu care colaborează până în prezent.

Pe lângă activitățile de cercetare și didactică, domnul prof. Ioan Opriș a exercitat și un șir de funcții publice contribuind direct la dezvoltarea domeniului de protejare a moștenirii culturale din România. În anii 1971-1975 a fost expert-instructor în cadrul Centrului Special de Perfecţionare a personalului din sistemul culturii, când a iniţiat şi condus direct 25 de programe de muzeologie; arheologie, etnografie, artă, istorie; conservare cu aplicare în muzee; management muzeal. În urma acestor programe s-a instituit un sistem naţional de pregătire şi specializare a personalului din reţeaua muzeală. A coordonat atestarea specialiştilor în urma cursurilor şi stagiilor practice la care au participat. În cadrul acestora a introdus idei novatoare: şantiere-şcoală la Capidava, Sînicolaul de Beiuş, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Păcuiul lui Soare; cercetări monografice de teren însoţite de achiziţii în judeţele Buzău, Mehedinţi, Satu Mare, Maramureş; expoziţii-examen (în cadrul muzeelor Brukenthal, Negreşti-Oaş, muzeele de artă Ploieşti şi Galaţi); modernizarea metodelor de investigare psiho-socio-pedagogică şi introducerea pedagogiei muzeale în muzee; documentare de profil.

În 1975-1977, în calitate de şef al Serviciului evidenţă, studii, valorificare din cadrul Direcţiei Patrimoniului Cultural Naţional a organizat şi direcţionat pe plan naţional, prin programe, proiecte şi materiale metodologice activitatea de ocrotire a patrimoniului cultural, oficiile pentru ocrotirea patrimoniului cultural naţional; sesiunile naţionale de profil; planurile de cercetare; criteriile de evidenţă; criteriile de evaluare, normele de export a bunurilor culturale. Au fost finalizate sub îndrumarea sa: subsistemul de evidenţă analitică, cel de cercetare şi cel de evaluare, componente ale sistemului naţional de protecţie a valorilor culturale etc.

În anii 1977–1982 fiind inspector coordonator în probleme de specialitate în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste – Direcţia Economică şi a Protejării Patrimoniului Cultural Naţional a continuat demersurile pentru menţinerea şi perfecţionarea sistemului de evidenţă a bunurilor culturale, coordonând programele de cercetare şi valorificare. În acest sens a susţinut sesiunile naţionale domeniale şi a răspuns direct de pregătirea, prezentarea şi itinerarea expoziţiilor: Comori arheologice în regiunea Porţile de Fier, 1978–1979; Civilizaţia daco-geţilor în perioada clasică, 1979–1981; Valori de provenienţă românească aflate în Austria, 1980.

În perioada 1982-1990, în calitate de redactor principal la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică a redactat şi pregătit pentru tipar 26 de volume de documente şi monografii, a iniţiat şi condus tipărirea primelor trei volume de sinteză asupra aşezărilor dacice, a participat cu referate şi comunicări la peste 40 de manifestări ştiinţifice.

În 1990-1991 a fost coordonator şi director al Direcţiei Muzeelor şi Colecţiilor, și membru al Comisiei Muzeelor şi Colecţiilor, reușind să fundamenteze activităţile specifice muzeale, impunând programe de acţiune


49

şi susţinând proiecte specializate pe toate profilele, a dirijat sistemul de sesiuni naţionale, cel de cercetare şi activităţile Comisiei Muzeelor şi Colecţiilor, fiind coautor al primului proiect de lege privind protecţia bunurilor culturale mobile.

Între 1991 și 1994 a fost director general al Muzeului Naţional Cotroceni, unde a organizat şi deschis public un mare muzeu de istorie şi artă, prevăzându-l şi dotându-l cu cele mai moderne mijloace tehnice, a impus un program anual al acestui aşezământ, bazat pe cercetarea fenomenelor istorice, pe recuperarea unor componente ale ansamblului (biserică şi palat), dirijând realizarea unei vaste expuneri de arhitectură medievală în aer liber şi pavilionară, a susţinut sistemul de expoziţii temporare şi lectoratul specializat, instituind un sistem unic. Activitatea prestigioasă, ştiinţifică şi culturală a muzeului condus, i-a adus acestuia, în 18 mai 1994, titlul de Muzeul European al Anului 1994 (Belfast, Irlanda).

În calitatea sa de director general al Direcţiei Protecţia şi Valorificarea Patrimoniului Cultural Naţional din Ministerul Culturii, domnul I. Opriș (1993-1994) a organizat şi condus primul organism de sinteză pentru coordonarea reţelei instituţiilor specializate în cercetarea, evidenţa, conservarea-restaurarea, valorificarea şi protecţia bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul cultural naţional, a iniţiat şi condus programele de cercetare şi valorificare pe linia muzeelor şi monumentelor istorice din România, impunând strategia naţională DACIA PROT PAT, a coordonat elaborarea proiectelor juridice specializate în domeniul ocrotirii patrimoniului cultural mobil şi imobil, a iniţiat conferinţele naţionale ale specialiştilor din domeniu etc.

Ca secretar de stat pentru Patrimoniul Cultural Naţional în cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor în anii 2001-2004 a organizat şi condus primul secretariat de stat de patrimoniu din România, a coordonat şi susţinut promovarea şi adoptarea legilor specializate pentru monumentele istorice, patrimoniul arheologic, patrimoniul cultural mobil şi muzee-colecţii, a tuturor reglementărilor şi normativelor din domeniu, a promovat un sistem instituţional eficient şi novator în politicile şi strategiile de patrimoniu cultural, a relansat conferinţele naţionale ale specialiştilor din domeniu, a iniţiat premiile naţionale pentru patrimoniul cultural, a proiectat şi urmărit strategiile domeniale pe termen mediu şi lung, a reprezentat România în cadrul CDPAT – şi UNESCO, Consiliul Europei, Comitetul pentru Patrimoniul Mondial (WHC) (2001–2004), participând la reuniunile internaţionale specializate ale acestor organisme etc.

Domnul profesor Ioan Opriș este un cetățean și profesionist foarte activ, care a reprezentat domeniul protejării culturale și România în diverse organizații din străinătate, cum ar fi Comitetul pentru Patrimoniul Cultural (1991–1994) și Comitetul pentru Patrimoniul Cultural şi Natural (2001–2004) din cadrul Consiliului Europei. Totodată domnul Opriș este membru fondator al mai multor organizaţii culturale şi profesionale din ţară - Fundaţia «Alexandru Tzigara-Samurcaş», Asociaţia Română pentru Multimedia Activă,


50

Forumul Montan din România, Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Asociaţia Română pentru Multimedia Activă, Forumul Montan din România și Asociaţia Română pentru Patrimoniu.

Pe lângă calitățile sale de cercetător exemplar, domnul profesor Ioan Opriș este și organizator extraordinar. Astfel, de-a lungul carierei sale a organizat mai multe activități și administrat un șir de proiecte, promovând astfel moștenirea culturală românească departe de hotarele țării. Printre aceste activități amintim șirul de expoziții la realizarea și promovarea cărora a participat și distinsul profesor - Descoperiri arheologice în Regiunea Porţile de Fier (Bucureşti, Belgrad), 1978–1979; Civilizaţia daco-geţilor în perioada clasică (Bruxelles, Luxemburg, Haga, Roma, Londra, Paris, Cracovia, Sofia, Viena, Köln), 1979–1981; Tezaurul arheologic al României (Frankfurt am Main, Rotterdam), 1994; Monumentele istorice din România (Franţa, 1994) etc. Pe lângă expoziții, domnul Opriș a inițiat și a fost responsabil de organizarea mai multor colocvii, conferințe cu publicarea ulterioară a volumelor colective: Colocviu şi volum anual „Cotrocenii în istorie” (1992/1993); Colocviu şi volum anual de „Artă decorativă” (1992/1993); Volum documente „Cotrocenii în istorie” (1992/1993); Conferinţele naţionale dedicate Patrimoniului Cultural Naţional (1993, 1994, 2001–2004) etc.

În ultimele două decenii, domnul prof. Ioan Opriș a coordonat un șir de proiecte speciale prin care promovează patrimoniul cultural al României, cum ar fi participarea României la Folklife Festival – Washington, Smithsonian Institute, iulie 1999; DonauFest (Ulm, Germania) – 2000, 2002, 2004; Programul de mobilare artistică – Beratzhausen, Germania, 2001; Anul Internaţional „Constantin Brâncuşi” – 2002; Anul României în Suedia – 2002; Centenar „Ion Irimescu” – 2003; Anul României în Marea Britanie – 2004; Programul Regional de Patrimoniu Cultural – Consiliul Europei, 2003–2005; Programul internaţional de cooperare „The Museum professional exchange – New Museology” dezvoltat în colaborare cu Metropolitan Museum of Art New York (din 2006); Programul de cooperare cu Institutul de conservare-restaurare Valencia, Spania (2009-2012); coordonarea programului de cooperare româno-spaniol „Dialog intercultural privind patrimoniul imaterial şi muzeele”, editarea a două numere tematice ale Revista de Museologia, no. 52 / 2011 şi no. 54/2012; coordonarea proiectului de cercetare cu finanțare UEFISCDI PN II PT 2013-4-0831 „Tehnici și materiale inovative de conservare-restaurare a stucaturilor și elementelor de zidărie din clădirile de patrimoniu / STUCCO - MAT” (2014–2017); coordonarea proiectului de muzeologizare a „Palatului Primăverii” (fosta reședință Ceaușescu) (2015); coordonarea programului „Gemenii Alexandru și Ioan Lapedatu – istorie și finanțe” (sesiune de comunicări științifice, Academia Română, 12 septembrie 2016; expoziție la Muzeul de Etnografie Brașov, 30 septembrie – 18 noiembrie 2016, cu itinerare ulterioară).

Talentul şi erudiţia, obiectivitatea şi exigenţa, curajul şi tenacitatea, pasiunea şi dăruirea de sine sunt doar câteva dintre calităţile ce dau contur


51

imaginii cercetătorului Ioan Opriș. Traversând aceasta cariera briantă, care i-a adus succese importante şi un renume în ţară şi peste hotare, Ioan Opriș a reuşit să rămână mereu acelaşi – un om modest, receptiv şi mereu implicat. Sunt calităţile cu care şi-a cucerit prietenii şi colaboratorii. De aceea, afirmăm că Ioan Opriș rămâne un exemplu de savant şi de cetăţean, iar generaţiile mai tinere, de astăzi şi de mâine, îl vor urma cu certitudine.

Pentru activitatea sa profesională, administrativă și civică domnul profesor Ioan Opriș a fost distins și premiat cu mai multe mențiuni, ordine și titluri, cum ar fi: laureat al Premiului Academiei Române „George Oprescu” pe anul 1994, Ordinul Pentru Merit – Cavaler (2002), Ordinul „Stella della Solidarietà Italiana” – mare ofiţer (2004), Premiul „Gheorghe Brătianu” al Fundației Magazin Istoric (2006) – pentru volumul Istoricii şi Securitatea (I), Premiul „I. C. Filitti” al Fundaţiei Magazin Istoric (2007) – pentru volumul Istoricii şi Securitatea (II), Premiul Revistei Astra (2008), premiul „Gheorghe Brătianu” al Fundaţiei Magazin Istoric şi al Băncii Naţionale (2009) – pentru volumul Vasile Stoica în serviciul României.

Reieșind din meritele profesionale și cetățenești menționate mai sus, consider că domnul profesor Ioan Opriș merită din plin titlul de doctor honoris causa al Universității „Valahia” din Târgoviște. Prin acordarea acestui titlu Universitatea „Valahia” recunoaște și apreciază public meritele sale profesionale.

VIVANT PROFESSORES! VIVAT ACADEMIA!

Prof. univ. dr. habil. Sergiu Musteaţă Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău


52

LAUDATIO în onoarea

Domnului Prof.Univ.Dr. Ioan Opriș Am cunoscut nemijlocit activitatea domnului prof.univ.dr. Ioan Opriș

pe o perioada de timp de peste 30 de ani si sunt astăzi deosebit de onorată si bucuroasă că pot să exprim public recunoștința mea ca specialist format la școala Radu Florescu – Ioan Opriș .

Bazându-mă pe aceasta îndelungată relație profesională prezint în continuare câteva elemente care caracterizează acest SUPERB ,,cursus honorum” parcurs de domnul profesor universitar doctor Ioan Opriș de-a lungul unei vieți de dăruire în slujba muzeelor si muzeologiei românești, de creativitate și îndrumare a multor generații de tineri muzeologi, istorici, arheologi, istorici de artă, de construcție si reconstrucție de instituții, domeniu în care si-a descoperit sieși și colaboratorilor apropiați, un adevărat talent organizatoric si reformativ.

Domnul profesor Ioan Opriș nu este numai un nume de prim rang al mediului universitar și academic, nu este numai un cunoscut specialist din lumea muzeelor din România sau din străinătate ci este, mai ales, un profesor de vocație care în vremuri complicate si uitătoare de cultură, a format în jurul său o adevărată școală de muzeologie românească și a insuflat zecilor si sutelor de specialiști, tineri în formare sau alții aflați în plin avânt al carierei, respectul si dragostea pentru patrimoniu, respectul pentru deontologia profesiei, probitatea si integritatea morală. Profesor universitar (la Universităţile „Athenaeum” şi „România de Mâine”, Spiru C. Haret, Facultatea de Urbanism şi Restaurare, profesor de muzeologie si istoria conservării la Centrul de Pregătire şi Perfecționarea Profesională a Specialiștilor din Cultură (din 1971), profesor asociat la cursurile postuniversitare ale Universității Naționale de Arte – București, domnul profesor Ioan Opriș a fost de la începutul carierei domniei sale îndrumător al tinerei generații, formator de specialiști de marcă, lider al unei generații de cercetători si profesori.

Conducător de stagii doctorale la Universitatea „Valahia” din Târgoviște, a îndrumat cu profesionalism si rigoare aproape toate doctoratele de muzeologie sau/si istorie din ultimii 15 ani, în primul rând pe cele din lumea muzeelor care au găsit în domnia sa nu numai un mentor ci si un profesionist cu adânci rădăcini în practica muzeologică, un cunoscător inegalabil al muzeelor din Romania sau străinătate, ale cărui îndrumări pertinente au creat un corpus de specialiști, cu doctorate în domenii strâns legate de organizarea si promovarea colecției muzeale si a patrimoniului cultural.

A insistat totdeauna pe recunoașterea în spațiul public si instituțional a patrimoniului cultural, a insistat pe salvarea acestuia, pe grija firească pe care o țară trebuie să o aibă față de trecutul ei, față de identitatea ei în corul


53

națiunilor. Și a încurajat orice manifestare de calitate în acest sens. Este liderul cercetării muzeologice românești, cu o activitate de peste 40 de ani în domeniul protejării patrimoniului cultural (ca director la Direcția Muzeelor, director general la Direcției Protecția si Valorificarea Patrimoniului Cultural National din Ministerul Culturii, secretar de stat pentru patrimoniu cultural în Ministerul Culturii etc.). Din postura de secretar de stat la Ministerul Culturii , a promovat legi de protecție a patrimoniului și de organizare a instituției muzeale, armonizate cu cele europene si internaționale, a coordonat echipe de specialiști care au formulat singurele politici publice privind patrimoniul cultural si cultura de după 1990. A fost nu numai organizator de muzee într-o perioadă tulbure, de reinventare a științei muzeologice și de reconsiderare a abordării tematicii expoziției de istorie, în contextul nou, de după 1990, când istoria însăși se cerea rescrisă pe coordonatele adevărului abia descoperit, dar a fost fondator de muzee. Dacă astăzi există Muzeul Cotroceni, organizat de domnia sa în 1991 și atașat acum Administrației prezidențiale, acest lucru se datorează domnului Ioan Opriș a cărui creativitate si profundă cunoaștere a istoriei a adus țării un muzeu superb si prestigios, făcut din aproape nimic doar prin modul în care a insuflat pasiune unei echipe de muzeografi cu care a pornit la drum. De asemenea, sub îndrumarea domniei sale s-au organizat expoziții internaționale cu patrimoniu românesc, de o anvergura inimaginabilă în condițiile economice ș de recunoaștere a României în lume după 1990 (Lumea dispăruta a vechii Europe –The lost world of Old Europe, în SUA, cu un succes de public deosebit). În procesul susținut de recunoaștere culturală a României în lume a organizat, în calitate de director coordonator, Programul Folklife-Romania ,,Porți deschise,” la Smithsonian Institute din Washington , cu un impact de public fără precedent .

,,Or, astfel, România recuperează ceea ce izolaționismul

păgubitor de dinainte de 1989 i-a cauzat, reconectându-se la circuitul internațional de valori. Suntem acum mai bine receptați și poziționați mai corect pe harta culturală a lumii, nu doar ca loc al unor geneze, ci mai ales ca unul care a generat soluții si mijloace de viață durabile”, spunea domnia sa într-un interviu din anul 2010 .

Proiectul condus de domnul profesor univ.dr. Ioan Opriș, din anul

2004, Noua muzeografie, ca un program bilateral între Muzeul National de Istorie a României si Metropolitam Museum of Art din New York – a adus pe scena muzeografiei românești probleme noi, abordări noi, o altă viziune privind muzeul si muzeografia.

Domnul profesor Ioan Opriș este un reper cultural pentru generații, cele de acum și cele ce vor urma, prin multitudinea de teme abordate în cercetările domniei sale și prin bogata activitate editorială. O impresionantă lista de publicații probează devotamentul pentru profesie, pasiunea pentru


54

cercetare, spiritul enciclopedic și mai ales asumarea, în vremuri dificile, a condiției de reper intelectual si moral.

32 de cărți de autor (Istoria muzeelor din România, Editura Mouseion, Bucureşti, 1994, 158 p. + ilustraţii, Comisiunea Monumentelor Istorice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, 167 p., ISBN 973-45, Transmuseographia, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, 614 p., ISBN 973-9264-75-1; Managementul muzeal, Editura Centrului pentru formare, educaţie permanentă şi management în domeniul culturii, Bucureşti, 2000; Monumente istorice din România, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, 735 p., ISBN 973-645-007-4, Cercuri culturale disidente, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, 424 p., 973-9436-25-0 etc.), peste 380 de studii si articole de cercetare științifică, publicate în reviste de prestigiu din țară și străinătate, cursuri universitare, recuperări de memorii printr-un susținut proces de restitutio de documente din arhive sau de prin îngrijiri de ediții (Alexandru Lapedatu, Scrieri alese, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998; Stelian Popescu, Memorii, Editura Albatros, Bucureşti, 1999; Ioan I. Lapedatu, Memorii, Iaşi, 1998 etc.).

Ne bucurăm, noi toți cei care am fost o viață alături de domnul profesor univ. dr. Ioan Opriș, că azi domnia sa, o personalitate de excepție, un specialist fără egal, primește locul cuvenit în Galeria personalităților Universității Valahia din Târgoviște, în galeria mediului universitar românesc, precum si în galeria cercetării muzeologice românești, unde a fost un deschizător de drumuri. Este un semn binevenit de recunoaștere a meritelor domniei sale pentru contribuția la formarea multor generații de muzeologi, de istorici, de antropologi .

Conferirea titlului de DOCTOR HONORIS CAUSA al Universității Valahia din Târgoviște este nu numai distincție meritată conferită unui profesor, cercetător, scriitor, istoric, muzeolog – adică un spirit enciclopedic îndrăgostit de cultură si de administrația culturală, în care a lăsat urmele adânci ale unui bun manager si coordonator desăvârșit de echipe animate mai ales de pasiunea pentru domeniu, ci și o recunoaștere profesională a unei vieți dedicate patrimoniului, muzeelor, științei de a conduce și mai ales dorinței de a face ceva palpabil si înalt profesional acolo unde foarte mulți au eșuat după 1990, în circumstanțele unei deschideri inimaginabile către lume și ale unei invazii de informații noi, din care domnia sa a ales ce era bun, pertinent, de folos tuturor. O biografie dedicată propășirii muzeelor, protejării bunurilor culturale, dar și a profesioniștilor din domeniu. Pentru că din umbra (sau lumina) înaltelor funcții deținute a avut totdeauna grijă să îndrume, să protejeze, sa deschidă cărări pentru alții. A învățat și ne-a învățat pe toți cum să depășim multe momente grele, la Ministerul Culturii mai ales, și cum să credem ca e posibil. Cum sa nu cedăm în fața imposturii sau obedienței nemăsurate. Echilibrat, cu zâmbetul pe buze, profesionist, a condus echipe de cercetare în domenii variate, a scris cărți fundamentale pentru domeniul muzeologiei, a organizat muzee si expoziții. Imensul sau rol


55

este acela de a fi profesor, adică de a fi formator de oameni, dar și susținător si promotor al culturii.

O lungă carieră științifică, o excelentă ancorare în complexul mediu cultural românesc, încercat în ultimii ani de multe cutremure și căutări fără finalitate, un factor de echilibru și un model-reper pentru tineri, o prezență cu alură enciclopedică, căutat în momente de îndoială academică, autor de cărți cu subiecte variate care au provocat numeroase dezbateri în lumea muzeografică, personalitate de anvergură internațională si promotor peste hotare al valorilor românești și tenace apărător al lor în țară – acesta este domnul profesor universitar dr. IOAN OPRIS.

Conf.univ.dr. Paulina POPOIU Manager al Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București


56

IOAN OPRIȘ SAU EFIGIA ERUDIȚIEI

În momentul în care am decis să propun Școlii Doctorale a Universității

„Valahia” din Târgoviște și Senatului almei mater târgoviștene decernarea titlului de Doctor Honoris Causa Profesorului Ioan Opriș m-am gândit, în primul rând, la contribuția excepțională, umană și științifică, pe care domnia sa a adus-o acestei instituții de învățământ superior. Domnul Ioan Opriș a reprezentat, încă din anul 1996, când a devenit membru al corpului profesoral târgoviștean, un adevărat reper de frumusețe academică, de autenticitate științifică, de erudiție pedagogică, de rigoare, acribie, deschidere și colegialitate. Sunt calități care au făcut și fac din domnul Profesor Ioan Opriș un desăvârșit magister, un corintic făuritor de școală, o permanentă sursă de inspirație pentru colaboratorii săi și un model pentru colegi. În condițiile în care, pe diversele paliere ale societății românești, inclusiv în mediul universitar, racilele subnutriției intelectuale, friabilității științifice și beteșugurilor morale de tot felul continuă din păcate să se manifeste cu tot mai multă intensitate, exemplul operei și activității domnului Profesor este cu atât mai prețios și merită cu atât mai mult să fie tezaurizat în analele universității noastre.

Activitatea domnului Profesor Opriș în cadrul Școlii Doctorale târgoviștene este una pe care pe drept cuvânt o putem defini cu termenul prodigioasă. Domnul Profesor a înțeles să ofere un bogat mediu de dezvoltare intelectuală fiecăruia dintre doctoranzii săi, să limpezească, pentru aceștia, apele tulburi ale începutului cercetărilor, să le călăuzească gândirea prin hățișul întrebărilor de cercetare, să lumineze ca un far descoperirile, să învârtoșeze energiile, să cultive entuziasmul, să contribuie, prin fiecare act de creație al discipolilor săi, la conservarea și dezvoltarea patrimoniului național și instituțiilor menite să-l descopere, păstreze, conserve și transmite generațiilor viitoare. Pentru că în activitatea sa de mentor, ca și în cea de riguros om de știință, domnul Profesor Ioan Opriș a urmărit întotdeauna ca roadele activității de studiu, de cunoaștere să fie culese și puse în valoare de societatea românească, de instituțiile sale de cultură, de muzeele și colecțiile sale muzeale. Așa după cum, ca rezultat direct al activității domniei sale, au luat naștere muzee și colecții muzeale, unele dintre acestea devenite etalon la nivel național și internațional, precum este cazul Muzeul Național Cotroceni, din semințele semănate în mintea și sufletele colaboratorilor săi s-au constituit și primenit alte și alte locuri menite să pună în valoare moștenirea noastră istorică, etnografică și culturală. Din Maramureș în Dobrogea, din Banat în Moldova de peste Prut, peste tot punem admira oameni, locuri și mărturii ale trecutului puse în valoare datorită eforturilor încununate de succes ale domnului Profesor și ale doctoranzilor și colaboratorilor domniei sale.


57

Apreciem, prin urmare, așa cum o făceam și în propunerea înaintată Senatului Universității, că distincția pe care i-o conferim Profesorului Ioan Opriș reprezintă o recunoaștere binemeritată adusă aportului colegului nostru la dezvoltarea universității pe care continuă să o slujească cu întreaga sa cunoaștere, creativitate și experiență, dar și premierea unui adevărat model uman și academic care va intra, în felul acesta, în patrimoniul cel mai de preț al almei mater târgoviștene.

Prof.univ.dr.habil. Silviu Miloiu

Universitatea „Valahia” din Târgoviște


58

PATRIMONIUL CULTURAL DIN ROMÂNIA SUSŢINE

IDENTITATEA NAŢIONALĂ

Discurs de recepție Stabilitatea românilor în spaţiul carpato-dunărean, în ciuda unei istorii

zbuciumate, este probată de un mare număr de vestigii, monumente şi artefacte, ca şi de folclorul şi tradiţiile păstrate. Prin aceste însemne şi simboluri, românii au fost recunoscuţi de celelalte popoare, recomandându-se lumii ca entitate de echilibru în zona de contacte a Occidentului cu Orientul. Poziţia lor de platformă a interferenţelor culturale şi prezenţa în spaţiul propriu a unuia din nucleele matriciale ale culturii vechi europene au generat sinteze reuşite începând din preistorie. Miniaturizat oarecum prin tabloul şi cadrul natural în care s-a dezvoltat civilizaţia românească, patrimoniul datorat românilor se adaugă cu valori de reper celui european, plasându-l printre referinţele sale culturale şi naturale. Inventivi şi totodată creativi, cei din spaţiul românesc au adus lumii un număr însemnat de dovezi materiale şi spirituale care-i fac uşor de recunoscut. Vestigii arheologice, monumente istorice, locuri memoriale şi instituţii de memorie culturală le desemnează individualitatea şi specificul. De la civilizaţia lutului, la cea a pietrei şi metalelor, dar şi una bogat reprezentată a lemnului, toate sunt bine reflectate prin arhitectură şi arta monumentală şi în colecţii şi muzee.

Aspecte specifice antichităţii greco-romane, în corelaţie cu singulara civilizaţie daco-getică, dar şi cu moştenirea bizantină reinterpretată sau cu expresiva influenţă occidentală se regăsesc, armonios preluate şi românizate, în moştenirea culturală. Atât sub formele vieţii civile, militare, antice, cât şi-n înfăţişarea manifestărilor religioase preponderent creştine. Cele 30173 monumente istorice clasate - din care 9673 situri arheologice - măresc atractivitatea României şi o repoziţionează pe harta culturală a lumii. Investigate prin cercetare sistematică de mai bine de un veac, expresiile patrimoniului cultural imobil se regăsesc în muzee şi colecţii publice, restituind prin scenarii inteligent făcute o istorie milenară. Ca un corolar al valorii recunoscute în lume, 32 de obiective au fost incluse în Lista Patrimoniului Mondial, iar alte 7 tipuri de manifestări în Patrimoniul imaterial al umanităţii, înscriind astfel România în rândul Marilor Puteri Culturale1.

Situaţia patrimonială contemporană, onorantă, cu o poziţionare ierarhică superioară în tabla de valori universale, nu s-ar fi putut dobândi decât în urma unui îndelung şi consistent efort de documentare şi cercetare, direcţionat spre cunoaşterea identităţii de neam. Acesta poate fi asociat demersului politic de susţinere a unităţii româneşti, ca şi poziţiei Bisericii în

1 O notabilă prezentare a monumentelor din Lista Patrimoniului Mondial în România în Patrimoniul UNESCO, cu texte de acad. Răzvan Theodorescu şi Atena Groza, fotografii George Dumitriu, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011.


59

promovarea ideilor coezive de credinţă în izbăvirea şi reuşita neamului. Expresiile materiale şi spirituale, deopotrivă statale şi religioase, conservate într-o largă varietate şi diversitate arhitectural-artistică sunt mărturiile elocvente pe seama istoriei seculare a unui încercat popor creştin, capabil să-şi menţină limba şi tradiţiile, dar şi să sprijine, prin gesturi dotale, nu doar conştiinţa sa naţională, ci şi pe cea a lumii ortodoxe orientale. Patrimoniul naţional ca sumă de moşteniri înglobează aşadar toate formele care, păstrate ca izvoare în memoria istorică, concură la desemnarea şi precizarea identităţii. Citim în acest sens la o referinţă naţională - Mihai Eminescu - că „daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem - români”2.

Originând ideologic conştiinţa asupra valorii naţionale a patrimoniului cultural, o surprindem clar exprimată la Dimitrie Cantemir, învăţat care - deopotrivă pentru români, turci, ruşi şi occidentali - a intuit şi l-a evaluat sub raport istoric şi etnografic, folosind şi primul la români, cuvântul muzeu3. În secolul al XVIII-lea, luminat şi de magnitudinea enciclopedică a moldoveanului, grupul umanist al românilor ardeleni - constituind Şcoala ardeleană - a acordat, de asemenea, un loc însemnat prin scrierile lor componentelor patrimoniale: limbă, vestigiile romanităţii, tradiţia originii de neam, monumentele trecutului românesc. Tot atunci un italian, Marsigli, a introdus în practica istorică arheologia4. Din acest veac, numit pe bună dreptate al luminilor, elitele devin deosebit de atente la ceea ce desemna neamul şi-i consemnează acestuia drepturi istorice întemeiate pe spaţiul de geneză, pe număr şi pe contribuţiile societale. Cronici şi scrieri speciale îi reţin pe români ca etnie distinctă, majoritari, statornici ocupaţional şi făuritori de istorie. Evident, alături de ceilalţi, cu care ei au convieţuit şi care adaugă, valorizând deopotrivă, patrimoniul construit şi cel spiritual. Autorii lor se opresc şi insistă pe măturii, fie acestea documentare şi bibliofile, fie arhitecturale ori de natură legendară. Şi tot mai frecvent, spaţiul locuit de ei interesează cu evidenţă Marile Imperii - habsburgic şi rus - aflate în expansiuni interesate politic şi economic şi opuse otomanilor. Călători străini, diplomaţi, militari şi artişti (mulţi cu misiuni de informare) au consemnat în cartografie, imagini artistice şi însemnări politico-militare monumentele şi vestigiile, dar şi impresii de natură etnică, folclorică şi statistică privindu-i pe cei cu care au luat contact, uimiţi de limba, costumaţia, muzica şi obiceiurile acestora5. Reţeaua arhitecturii romanice şi gotice, cea de interpretare şi de sinteză medievală românească, arhitectura ţărănească a lemnului au rezultate provenite dintr-o istorie dinamică, soluţii şi influenţe adaptate unui anume fel de-a fi. A fi şi-a filosofa în acord cu lumea, cu vremurile, o filosofie populară,

2 Cf. Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistica 1870-1877, Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iaşi. Studiu introductiv de Al. Oprea, Muzeul Literaturii Române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980, p. 253. 3 Despre învăţat şi evoluţia cantemirologiei, vezi la Alexandru Zub, Cantemiriana. Studii, eseuri, note, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2014 şi la Victor Ţvircun, Dimitrie Cantemir - repere biografice, Editura Academiei Române - Editura Istros, colecţia Basarabica, 5, Bucureşti - Brăila, 2017. 4 Vezi la Dinu Adameşteanu, Il primo archeologo della Romania, Luigi Ferdinando Marsigli, în „Roma”, XXI, dicembre, 1942, pp 3-9. 5 Vezi în Călători străini despre Ţările Române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I şi urm., Bucureşti, începând din anul 1968.


60

de sorginte eminamente ţărănească, prea inspirat numită tranzacţională6. Rezultatele acestei concepţii de înţelegere profundă a lumii în înălţările şi scăderile ei le-au sintetizat, radicalizând-o, primii romantici naţionali, Enăchiţă Văcărescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, atunci când au închinat versuri „creşterii limbii româneşti şi-a patriei cinstire”, când au scos din uitare monumentele - princeps de la Cozia, Dealu, Târgovişte. Generaţia lor, premergătoare celei puse pe europenizare prin revoluţie, s-a folosit de sensul adânc şi popular al patrimoniului istoric ca să anunţe constituirea naţiunii şi deşteptarea ei. Prin operă şi modele de viaţă, ei au fost pionierii, iar construcţia statală modernă le rămâne îndatorată. Apogeul concepţiei romantic-revoluţionare o reprezintă elita de la 1848, în frunte cu Nicolae Bălcescu, August Treboniu Laurian şi Alecu Russo. În demersul scris şi propagandistic al acestora - pornind de la Mihai Viteazul, Tezaurul de monumente istorice pentru Romania şi până la Cântarea României - avuţia culturală istorică s-a instalat ca reprezentare perpetuă a românităţii şi românismului. Statul naţional modern, înfăptuit prin unire la 1859, sub Al. I. Cuza, s-a servit de toate emblemele simbolice patrimoniale, puse în circulaţie de Dim. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Al. Odobescu şi perfect exprimate pe înţelesul tuturor de Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Grigore Tocilescu, A. D. Xenopol şi Dimitrie Onciul7. Manualul şcolar, publicistica, cartea tipărită, monumentele (inclusiv cele de for public), manifestările omagiale comemorative de eroi şi evenimente naţionale, primele biblioteci, colecţii şi muzee publice riguros alcătuite şi-n acord cu modelele occidentale, toate utilizează patrimoniul cultural ca suport al educaţiei pro patria. Evident că, în acest proces de emancipare, factorul regal, îndemnul şi susţinerea sa prin exemplu direct şi atitudine, a contat în mod esenţial8. Identitatea naţională polimorfă a beneficiat în acel răstimp de o consolidare a construcţiei naţionale prin români providenţiali, ca plurivalentul Kogălniceanu9. Şansa neamului de a fi avut în frunte un veridic „spirit al regenerării” s-a răsfrânt direct în arheologie, etnografie şi artă, modelând, prin exemplu personal, colecţionismul şi cercetarea fundamentală. Dacă ar fi să ne rezumăm doar la Dobrogea, prin demersul său direct - într-o provincie nou intrată în cuprinsul statului romîn -, atitudinea sa de susţinere a săpăturilor arheologice de la Adamclisi, prin cooperare internaţională, şi muzeificarea ansamblului monumental fac din Kogălniceanu prima magna voce clar văzătoare în direcţia sincroniei moderne dintre situl arheologic activ şi conservarea in situ10.

Cel care a reuşit să pună în formă juridică statutul patrimoniului cultural, deci primul care a sistematizat jurisdicţia domenială a fost însă arheologul Grigore Tocilescu, animatorul şi inspiratorul legilor pentru

6 Vezi la acad. Răzvan Theodorescu, Despre prima modernitate a românilor, discurs rostit la 21 noiembrie 2001 în şedinţă publică, în Academia Română, Discursuri de recepţie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2001, pp 5-25. 7 Cf. Monica Bîră, Patrimoniul cultural şi construcţia naţională în România secolului al XIX-lea, Editura Tritonic, Bucureşti, 2014. 8 Un exemplu îl reprezintă cazul vestitului biolog şi muzeolog Grigore Antipa, excelent prezentat în O prietenie regală. Grigore Antipa şi regii României, 1892-1944, Editura Muzeului Antipa, Bucureşti, 2017. 9 Vezi în restituirile adunate de Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu. Studii şi note istoriografice, Editura Academiei Române - Editura Istros, Bucureşti - Brăilă, 2012, la p. 300, astfel îl numeşte autorul. 10 Cf. Al. Zub, Kogălniceanu şi antichităţile dobrogene, în „Tomis”, XI, 1976, nr. 2, p. 12, 14, reprodus în supra, p. 232-238.


61

monumentele istorice şi arheologice. Votate în 1892 şi amendate prin instrucţiuni în anul următor, au pus fundaţia legislaţiei moderne prin care patrimoniul cultural a primit statut social, economic şi cultural. În corpul acestor legi - completate în 1913 - recunoaştem rolul identitar şi de reprezentare al patrimoniului cultural, odată cu instituirea sistemului naţional de protecţie de stat - prin Comisiunea Monumentelor Istorice - a acestuia.

Prin respectivele legi ţara a trecut de la politici culturale expozitive şi declaraţii protecţioniste, la activism specializat, emancipându-se prin actori specializaţi şi acordându-se vizibil cu practicile avansate din epocă. Acest sistem a adus în discursul public nu doar grija faţă de zestrea istorică moştenită sub forme construite, ci şi relaţia ei - prin cercetare - directă cu muzeologia. Aşa că sub semn identitar românesc, anunţat clar încă din 1864, prin 3 muzee de rang naţional, subsistemul muzeal s-a afirmat ca o altă latură a politicilor culturale, fiind, prin colecţii, legat direct de cercetarea marilor izvoare de patrimoniu istoric, etnografic, artistic şi natural. În consecinţa relaţiei ambivalente, începând din 1905 (Muzeul ASTREI), 1906 (Muzeul de etnografie şi artă naţională) şi 1908 (Muzeul Antipa) - şi după modelul lor - numeroase instituţii de tezaur cultural au fost instalate în principalele oraşe, creând nucleul reţelei muzeale naţionale. România şi spaţiile româneşti atunci încă neunite cu ţara primiseră deja instituţii de memorie istorică prin care discursul politic era asigurat de argumente probatorii11. Aşa că, după înfăptuirea Marii Uniri, în 1918, odată cu programele de unificare (economică, juridică, socială, administrativă, politică, religioasă), desăvârşirea unităţii a impus şi programe culturale. Astfel legea conservării monumentelor istorice din 1919 a urmărit un asemenea obiectiv, corelând politica de protecţie patrimonială din toate provinciile româneşti, atât privind avuţia construită, cât şi latura muzeală12. Rezultatul unui astfel de concept unificator şi totodată stimulant pentru energiile locale s-a văzut în deceniul al patrulea, când toate judeţele României, dar şi multe aşezări mici (inclusiv sate) au fost înzestrate cu muzee. Legea promovată de Nicolae Iorga - a muzeelor şi bibliotecilor publice (1932) - a jucat însă un rol deosebit în unificarea muzeală. Marelui istoric i s-au adăugat, cu rol edificator, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti, Romulus Vuia, Grigore Antipa, Al. Ţzigara-Samurcaş şi Dimitrie Leonida, fiecăruia datorându-i-se iniţiative muzeografice excepţionale. Începând de la muzeele de sit, continuând cu cele etnografice - cu remarcabilele rezolvări de la Cluj - Hoia (1929) şi Bucureşti (1936), - cele tehnice, cele de istorie naturală şi terminând cu colecţiile rurale ale căror teoretizări le-a fundamentat Grigore Antipa. Deceniul amintit a adus şi

11 Vezi în Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrate, alese, orânduite şi publicate pe seama tinerimei şcolare, de Alexandru Lapedatu, Bucureşti, 1914. 12 Vezi reţeaua monumentelor din Moldova, receptată în planul strict al zestrei picturale la: Paul Henri, Folklore et iconographie religieuse. Contributions à l’étude de la peinture moldave, Paris, 1928; idem, L'arbre de Jessé dans les églises de Bukovine. Quelques notes sur representation de l’hymne Akatiste dans la peinture murale exterièure de Bukovine, Paris, 1929; idem, Les églises de la Moldavie du Nord, des origines à la fin du XVIe siècle. Architecture et peinture, Paris, 1930; idem, La rèigne et les constructions d’Etienne le Grand, Prince de Moldavie (1457-1504), Paris, 1930; Arthur Watson, The Early Iconography of the Tree of Jesee, 1934. Despre aspectele muzeale, vezi la Coriolan Petranu, Muzeele din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Bucureşti, 1922 şi Al. Ţzigara-Samurcaş, Muzeografia românească, Bucureşti, 1936.


62

impulsul unificator - strategic şi metodologic - pe seama săpăturilor arheologice, a restaurării monumentelor istorice - atât cele de magnitudine naţională, cât şi cele ale civilizaţiei ţărăneşti -, rolul stimulator revenindu-i tot lui Nicolae Iorga, dar operaţiile în sine datorându-se contribuţiei mai multor arheologi, arhitecţi şi istorici de artă merituoşi, între care Nicolae Ghica-Budeşti, Virgiliu Drăghiceanu, Gheorghe şi Ştefan Balş, D. M. Teodorescu, I. Andrieşescu, V. I. Dumitrescu, C-tin Daicoviciu, V. Brătulescu, Em. Costescu, Virgil Vătăşianu şi I. D. Ştefănescu au dobândit merite deosebite. Muzee regionale în marile provincii, la Chişinău, Bistriţa şi Cluj, la Deva, Cernăuţi şi Timişoara, la Năsăud, Sighet şi Dej, la Constanţa, Braşov, la Sibiu, la Alba Iulia, la Miercurea Ciuc şi la Craiova, la Târgovişte, Sfântu Gheorghe şi la Turnu Severin ş.a. - mărind colecţiile vechi prin achiziţii, restructurând expunerile, adăugând sub raport muzeotehnic, dar şi restaurări de calitate pentru fortificaţiile dunărene, nistrene ori în capitalele istorice, indică un amplu program cultural bine structurat şi sistematic susţinut13.

Răgazul interbelic a fost însă prea scurt şi mult prea marcat de numeroase piedici, confruntări dure şi crize pentru a fi putut fi definitivat sistemul organizaţional protectiv pe seama avuţiei culturale. A fost însă benefic, pe seama acestuia pregătindu-se o generaţie nouă de protagonişti care, în condiţiile războiului şi ale consecinţelor politice postbelice - concretizate în comunizarea României - a asigurat continuitatea, tradiţiile şi practicile dobândite înainte vreme.

Chiar dacă a fost silită la dureroase compromisuri şi la pactizări ideologice, acea generaţie are meritul de a fi legat experienţele profesionale şi instituţiile specializate deja dobândite de noile cerinţe impuse din afară şi acceptate de nevoie după regulile nescrise ale adaptării şi conservării umane. Prin intermediul corifeilor activi ai respectivei generaţii s-au transmis idei şi crezuri naţionale, capabile să regenereze românismul. Servit, parcă în compensare, de valoroşi intelectuali, grupaţi în câteva centre universitare - Bucureşti, Cluj şi Iaşi -, patrimoniul cultural a fost reevaluat începând cu orizontul anului 1960 (în 1959 înfiinţându-se Direcţia Monumentelor Istorice), dobândind recuperator valenţe identitare noi prin programele de restaurare şi prin cele muzeografice. Nu atât cât s-ar fi putut şi, mai ales, cuvenit, dar în măsură să salveze şi să slujească cu efecte identitare politicii româneşti. Pierderile şi greşelile cauzate de ideologia comunistă sunt multe şi trebuie recunoscute, dar şi recuperările domeniale, progresul calitativ impun a fi reţinute. În pofida unor decalaje, a derapărilor şi obtuzităţilor numeroase dictate de tezele luptei de clasă şi de materialismul dialectic, ocrotirea patrimoniului cultural - concretizată în restaurări de monumente, cercetare de teren (arheologică, etnografică, de artă, de ştiinţele naturii), recuperări de colecţii (inclusiv cele regale), muzeificare domenială - a înregistrat în acele condiţii speciale un stadiu pozitiv. Oarecum compensator faţă de distrugerile şi degradările, chiar pierderile de valori, din etapa realismului socialist, vădit

13 Realizările muzeografice şi cele de restaurare le-a surprins şi catalogul Exposition internationale de Paris - Exposition Européenne de l’Habitation Rurale, annexe Maillot, 1937.


63

duşmănoasă tradiţiei româneşti. Confirmarea acestui progres - mai ales după 1964 - o aduc restaurările de mare complexitate la monumente (inclusiv din 1971 şi la pictura murală), capabile să definească o şcoală naţională. Dar şi cercetările arheologice, extinse la toate epocile şi concentrate în special pe civilizaţia şi cultura dacică şi romană, ca şi pe cunoaşterea medievalităţii timpurii. Corelate cu acestea, investigaţiile universului etnografic şi ale celui artistic, odată cu largi cercetări de istorie naturală au condus la recuperări substanţiale de patrimoniu, făcând să sporească reţeaua muzeală de la 83 (în 1938), 88 (în 1948) la 293 de muzee (în 1970) şi la 446 (în 1989)14.

Susţinând criticile pe seama numeroaselor dezarticulări şi rămâneri în urmă faţă de practicile europene avansate în materie de conservare-restaurare şi muzeografie, nu suntem însă adepţi ai negării reuşitelor româneşti, care - îndeosebi în etapa de liberalizare a relaţiilor internaţionale post-Helsinki (1971) şi a configurării României ca un pion diplomatic însemnat – au dat măsura valorii patrimoniului cultural, a reconceptualizării politicilor de protecţie şi bună folosinţă a acestuia. Generaţia atunci matură şi-a identificat lideri competenţi şi buni patrioţi (Vasile Drăguţ, Radu Florescu, Radu Popa, Hadrian Daicoviciu, Dinu C. Giurescu, Paul Petrescu, Răzvan Theodorescu, Adrian Rădulescu, Cornel Irimie, Georgeta Stoica, Tancred Bănăţeanu, Ion Frunzetti, Corina Nicolescu, Ioan Istudor, Eugenia Greceanu, Gh. Curinschi, Aurel Moldoveanu ş.a.) care au modernizat legislaţia (1974/75) şi au convins decidenţii să asigure un cadru organizaţional potrivit şi fonduri financiare sporite, chiar şi un plus de personal specializat pentru a aduce substanţiale îmbunătăţiri sistemului instituţional patrimonial, ridicându-l la standarde competitive şi performante15.

Rezultatul dobândit atunci a enunţat nu doar un demers pozitiv, ci a trecut vizibil peste limitele ideologice de moment, mărind şansele de reprezentare identitară şi făcând astfel elogiu capabilităţilor profesionale. Prin aceasta, România şi avuţia sa culturală, privită prin valenţele ei latente pentru dezvoltare, a anunţat un reprezentant competitor pe piaţa culturală, care prin capitalul cultural putea oferi servicii importante, dar şi un partener - prin acelaşi vector - în deschiderea spre lume, spre semeni. Degradarea economică şi socială, cultul personalităţii ceauşiste în interior şi competiţia şi jocurile politice din exterior - la care s-au adăugat efectele unui seism devastator (4 martie 1977) - au făcut însă ca progresul înregistrat să fie brutal stopat - iar sistemul răspunzător de tezaur şi de protecţie a avuţiei culturale să sufere măsuri drastice restrictive. Măsuri aberante pe seama arhitecturilor tradiţionale urbane şi rurale, deopotrivă generate din decizii arbitrare de urbanism radical şi arătând ostilităţi faţă de cultele religioase au produs efecte imposibil de remediat. Ţara cu un atât de divers şi bogat patrimoniu cultural şi natural - şi această situaţie este elocventă - a refuzat, prin dictatură, să înscrie fie şi un monument în Lista Patrimoniului Mondial!

14 Vezi la Ioan Opriş, Istoria muzeelor din România, Editura Mouseion, Bucureşti, 1994, p. 146. 15 Vezi evaluarea la Ioan Opriş, Sistemul de conservare-restaurare a patrimoniului cultural din România - realizări, strategii, opţiuni - la patru decenii de la constituirea sa, în Caietele restaurării, Editura ACS, 2015, pp 266-291.


64

Criza politică a sistemului comunist a atras, aşadar, criza culturală pe seama unei moşteniri milenare pe care regimul politic n-a înţeles să o asume decât în interesul unei vremelnicii de câteva decenii şi doar s-o subordoneze propagandistic, inabil şi, adeseori, deşănţat cultului personalităţii. Pe acest fundal evenimentele dramatice din decembrie 1989 au reprezentat o izbăvire faţă de un sistem ostil libertăţii şi drepturilor democratice, România păşind pe un drum nou al democraţiei. Un drum care s-a vădit a fi dificil şi plin de pierderi, inclusiv în domeniul patrimoniului cultural. O lungă tranziţie, caracterizată de confruntări şi căutări de soluţii potrivite, cu grupuri de putere antagonice şi partizane, frecvent interesate doar de câştigul material, a poziţionat şi patrimoniul cultural ca marfă tranzacţionată, adeseori cupid, şi supusă legilor comerciale. Vreme de peste un deceniu mai ales monumentele şi siturile - cele istorice şi naturale - au suferit agresiuni nenumărate, multe dispărând în numele unui declarat progres şi a unei declarate modernizări, lăsate la cheremul unor investitori fără nici o înţelegere pentru valoarea lor identitară ori lipsiţi de orizont faţă de potenţialitatea lor uriaşă ca resursă economică. Patrimoniul cultural construit s-a aflat în tot acest răgaz cel mai neprotejat juridic, lipsit de legile care să-i confere sprijinul statului şi nu doar omagierea valorii sale simbolice.

În ultimul deceniu al veacului XX, mai ales această parte a avuţiei istorice construite în secole a suferit pierderi importante; acestora li s-au adăugat degradarea instituţiilor de tezaur - muzee şi colecţii - incapabile să mai răspundă obligaţiilor de cercetare de teren, de identificare a avuţiei naţionale destinate marelui public. Doar în puţine cazuri până în anul 2000 pot fi susţinute exemple pozitive revelând coerenţa politicii culturale preventive pe seama ocrotirii patrimoniului cultural naţional. Au crescut totuşi fondurile repartizate restaurării, s-au înfiinţat primele firme private specializate, au avut loc câteva recuperări muzeale şi s-a lărgit agenda prezenţei în străinătate a valorilor culturale reprezentative. Recuperările au inclus, de asemenea, forme sporite de formare şi specializare universitară, mărind considerabil numărul specialiştilor pregătiţi pentru a servi patrimoniul cultural. Nu atât cât ar fi trebuit şi nici cât domeniile vizate ar fi putut oferi. Abia de la acest reper cronologic frământările şi căutările de soluţii salvatoare şi potrivite societăţii româneşti - care n-au lipsit, dar n-au dobândit creditul şi nici susţinerea necesară - au condus la identificarea căilor de redresare şi de reinstalare a unui sistem unitar al instituţiilor specializate în cercetarea, protecţia şi conservarea - restaurarea patrimoniului cultural.

Într-un scurt răgaz s-au elaborat şi instalat legile organice (2000-2004), au fost consolidate instituţiile specializate şi a sporit coerenţa procedurală faţă de avuţia culturală. Aşadar, odată cu anul 2004, efectele nocive ale algoritmului politic (în aplicare şi în domeniul culturii) au fost atenuate în parte, lăsând şanse mai mari afirmării patrimoniului cultural ca factor de seamă în dezvoltarea societală, iniţiativele înregistrând proiecte şi programe susţinute şi din fonduri europene. Evaluând critic şi obiectiv, şansele de afirmare a avuţiei culturale au sporit considerabil, multe rezultate


65

demne de a fi reţinute pledând pentru potenţialitatea ei uriaşă pentru progresul societal. Desigur însă că au rămas neîmpliniri care incumbă generaţiei active rezolvări urgente: pe seama ministerului de resort, aflat într-o serioasă criză de personalitate, a serviciilor deconcentrate, încadrate necorespunzător, ca şi a ridicării nivelului de salarizare a profesioniştilor reţelei specializate. Anumite finisări instituţionale şi de ordinul legislaţiei de profil, un fond sporit pentru achiziţii şi recuperări patrimoniale, dar şi pentru restaurarea şi întreţinerea monumentelor istorice şi un program de modernizare muzeală sunt obiective încă insuficient abordate şi nici fixate pe termen mediu şi lung. Dar astfel de ţinte nu pot fi realizabile în afara unei noi viziuni - general acceptate de decidenţi - asupra rolului şi poziţiei patrimoniului cultural în contemporaneitate, a multiplelor riscuri de uzură şi distrugere cu care acesta se confruntă. Trecut prin consecinţele a trei războaie şi a două revoluţii doar în veacul al XX-lea, patrimoniul cultural din România a pierdut numeroase valori, aşa că posibilităţile sale de influenţare pozitivă au scăzut iar, în urma unor frecvente şi radicale schimbări de mentalitate, neglijenţele şi agresiunile interesate i-au erodat şi poziţia în faţa multor şi influenţi decidenţi. Repoziţionarea sa în beneficiul comunităţilor se va face doar prin educaţie permanentă şi corect asumată. În lumea contemporană, în concurenţa naţiunilor, patrimoniul cultural este inclus strategic ca un motor sigur şi permanent al dezvoltării durabile, iar rezultatele se văd în nivelul de viaţă şi gradul de civilizaţie ridicat al celor care îl valorifică.

Ca profesor şi, vremelnic, administrator, am servit pe cât m-am priceput cauzei ocrotirii avuţiei culturale, Universitatea care mă onorează acum oferindu-mi o şansă de a fi contribuit la desăvârşirea pregătirii profesionale a multor studioşi16. Prin aceştia şi prin lucrările mele am stăruit în a face cunoscute generaţiile avangardei ocrotirii patrimoniului şi pe cei care, înaintea celor de acum, au adunat, conservat, restaurat şi ocrotit acest tezaur. Aşa că lor le-am dedicat lucrări bine documentate, ca unor merituoşi tezaurizatori de memorie identitară, elogiindu-le abnegaţia şi devoţiunea. Făcând parte dintr-un releu cultural, tot mai bine şi mai clar recunoscut de societate, cei de astăzi au şansa deosebită de a păstra tezaurul adunat şi, dacă-i înţeleg valoarea, de a adăuga acestuia, atât în folosul contemporanilor, cât şi în cel al generaţiilor viitoare. Fără o pregătire profesională sistematică, fără respectul datorat celor dinaintea lor şi fără devoţiunea pentru simbolistica patrimoniului cultural naţional, aportul lor nu poate şi nici nu trebuie reţinut, doar servindu-şi semenii şi, prin ei, ţara, meritând recunoştinţă.

16 Vezi în Subiecte şi teme doctorale sub îndrumarea profesorului Ioan Opriş (2001-2013), ediţie îngrijită de Aurelia Duţu şi Narcis Dorin Ion, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2013.

TRADITION AND HISTORY AS BUILDING BLOCKS FOR TOURISM · Prof.univ.dr. Ioan Opriș, Universitatea...

Documents

Transcript of TRADITION AND HISTORY AS BUILDING BLOCKS FOR TOURISM · Prof.univ.dr. Ioan Opriș, Universitatea...