Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

233

THE IMPACT OF EUROPEAN UNION ENLARGEMENT ON CENTRAL AND EASTERN

EUROPE

Vendelin Francisc Glazer Lecturer, PhD, ”Vasile Goldiș” Western University of Arad

Abstract The enlargement towards Central and Eastern Europe took place on a field prepared by the experience acquired during the process of formation and development of the European Communities,

the successive enlargements of the European Union, the changes as well as the impact on economic,

political and social performances of the states that became candidates for accession, which were impossible to be imagined at the beginning of the negotiations and after the year 1990 in the relations

between the EU and the former communist countries from Central and Eastern Europe. The profound

changes determined by the events that took place at the end of the ninth decade of the past century at

the level of the Central and Eastern European countries have underlined the hardness of the enlargement process making it the most important priority for the European space. Each enlargement

of the European Union had and has a special character bringing successive changes having as an aim

the peaceful unification of Europe.

Keywords:enlargement, negotiation, integration, accession, European area

1. INTRODUCERE

O bună parte a istoriei europene s-a derulat în timpul rupturii ideologice Est/Vest,

perioadă care s-a încheiat la 9 noiembrie 1989, sfârşitul istoric al Războiului Rece. După

1989, construcţia politică a Europei trebuie analizată ca o încercare de a găsi un răspuns

specific globalizării, sub toate formele sale (economice, culturale, politice).

Momentul de cotitură îl reprezintă, se pare, decembrie 1969, dată la care guvernul francez

nu se mai opune aderării Marii Britanii la Comunităţile Europene: această dată structurează

perioada în două etape, prima caracterizată prin „externalitatea Marii Britanii‖ în raport cu con-

strucţia europeană, iar a doua prin integrarea celei din urmă în Comunitatea Europeană. Valurile

de extindere care au urmat (Grecia, Spania, Portugalia) reprezintă o manifestare precoce a

sfârşitului Războiului Rece sau cel puţin ne este permisă analizarea lor ca prime semne ale

dezgheţului. Defapt, era vorba despre integrarea în cadrul Comunităţii Economice Europene a

unor foste dictaturi, a unor regimuri autoritare, a căror legitimitate se baza pe lupta împotriva

comunismului şi a căror reintegrare în sânul democraţiilor a fost facilitată de calmarea relaţiilor

dintre Est şi Vest. Perioada poartă amprenta unei anumite stabilităţi, în special în ajunul căderii

Zidului Berlinului;

2. EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

Ţările Asociaţiei Europene a Liberului-Schimb (AELS), principalii parteneri oficiali ai

UE, erau nemulţumite de faptul că sunt îndepărtate de marea piaţă interioară care se constituia

în cadrul Europei „Celor Doisprezece‖. Deşi au negociat crearea între cele două ansambluri a

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

234

unui „spaţiu economic european‖1, ele au cerut şi au obţinut adeziunea lor deplină la UE

2.

Tratatele de adeziune au fost semnate cu Austria, Suedia, Norvegia şi Finlanda3 şi au fost

supuse referendumului, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1995. Referendumul norvegian s-a

soldat cu un rezultat negativ (52% fiind împotrivă), astfel încât Norvegia, în ciuda voinţei

guvernamentale, nu a intrat în UE. De altfel, situaţia s-a repetat câţiva ani mai târziu într-o

nouă încercare de aderare.

La 16 aprilie 2003 la Atena au fost semnate Tratatele de aderare la UE ale Poloniei,

Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Slovaciei, Lituaniei, Letoniei şi Maltei, pentru

ca, la 1 mai 2004 cele zece state din Europa Centrală şi de Est devin membre cu drepturi

depline ale Uniunii Europene. Însă rămâne de rezolvat o problemă care constă în trei cifre:

„Trecând de la 15 la 25 de state, suprafaţa UE a crescut cu 34%, populaţia cu 29%, dar

bogăţia doar cu 8%.‖

România a depus cerere de aderare la 22 iunie 1995, după ce, nu cu mult timp în urmă,

încheiase Acordul de asociere la Comunităţile Europene, intrat în vigoare la 1 februarie 19954.

România îndeplinea criteriile politice, dar avea multe probleme în privinţa criteriilor

economice, motiv pentru care doar un număr mic de capitole, dintre cele 31 supuse negocierii

şi deschise succesiv, au putut fi închise provizoriu5. Autorităţile române s-au angajat, însă, să

deschidă toate capitolele de negocieri, până la sfârşitul anului 2002 şi să încheie efect iv

negocierile până la sfârşitul anului 2003 sau, cel mai târziu, până în iunie 2004. Realizarea

acestor obiective au permis ca România să fie luată în calcul la aranjamentele financiare

pentru perioada 2007-2013 şi să fie primită în Uniunea Europeană în anul 2007, alături de

Bulgaria, proces realizat la 1 ianuarie 2007 de ambele state candidate, numărul membrilor

ajungând astfel la 27 de state.

Răspunzând solicitărilor unor state europene asociate, dornice să adere la Uniunea

Europeană, Comisia Europeană a dat publicităţii, la 16 iulie 1997, un document intitulat

Agenda 2000, cuprinzând propuneri referitoare la procesul de extindere a Uniunii Europene,

fără creşterea plafonului de cheltuieli comunitare, ca şi propuneri de adaptare a politicilor

comunitare la noile condiţii. Agenda 2000 sintetizează criteriile pentru aderare la Uniunea

Europeană în următorii termeni: stabilitatea instituţiilor garantând democraţia, aplicarea legii,

drepturile omului, respectul faţă de minorităţi şi protejarea acestora din urmă; capacitatea de

asumare a obligaţiilor ce derivă din calitatea de membru, inclusiv asumarea obiectivelor

uniunii politice, economice şi monetare6.

La începutul mandatului său, în ianuarie 1995, preşedintele Jacques Santer a stabilit

două obiective fundamentale pentru Comisia Europeană condusă de el: consolidarea Uniunii

şi pregătirea extinderii acesteia. După ce semnarea Tratatului de la Amsterdam (1997), Santer

a prezentat Parlamentului European Agenda 2000, strategia detaliată a Comisiei pentru

1 Spaţiul Economic European (SEE) ia fiinţă prin semnarea Tratatului de la Porto la 2 mai 1992, tratat care intră în vigoare

la 1 ianuarie 1994. Spaţiul Economic European reprezintă o piaţă de aproape 400 de milioane de consumatori, incluzând

cele 15 state membre ale UE şi trei din ţările membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) (Islanda,

Liechtenstein, Norvegia). Prin intermediul SEE au fost extinse la cele trei state membre ale AELS (fără Elveţia) cele patru

libertăţi care stau la baza pieţei unice a UE (libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi a capitalului). Însă

SEE nu acoperă toate domenii de activitate ale UE: politica agricolă comună, moneda Euro, politica externă şi de

securitate comună, cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală. 2 Excepţie face Elveţia, care a respins prin referendum Tratatul SEE 3 Cererile oficiale de aderare la UE au fost depuse astfel: Austria – 17 iulie 1989, Suedia – 1 iulie 1991, Norvegia

– 25 noiembrie 1992, Finlanda – 18 martie 1992 4 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 73 din 12 apr. 1993.

5 Cu privire la procesul de negociere al României şi modul de desfăşurare a acestora, ase vedea Puşcaş, Vasile,

Negociind cu Uniunea Europeană, Vol. I-VI, Ed. Economică, Bucureşti, 2003; Idem, European Negotiations. A

case study: Romanian Accession to the European Union, I.S.I G, Gorizia, 2006. 6 Cu privire la conţinutul Agendei 2000, a se vedea L.P. Zăpârţan, Construcţia europeană. Oradea,

2000,pag.259-262.

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

235

consolidarea şi lărgirea Uniunii în primii ani ai secolului XXI. În opinia lui Santer, Europa se

afla în faţa „unui prilej istoric‖.

Agenda 2000 este o strategie pentru consolidarea creşterii, a capacităţii concurenţiale

şi de asigurare a locurilor de muncă, pentru modernizarea politicilor fundamentale şi pentru

extinderea graniţelor Uniunii prin întinderea ei spre est până în Ucraina, Belarus şi Moldova.

După cum a explicat şi Preşedintele Santer în faţa Parlamentului European, aceste obiective

sunt în strânsă unitate: „Nu putem să ne gândim la realizarea reformelor din agricultură sau a

reformelor structurale fără să ţinem cont în acelaşi timp de procesul extinderii sau de

constrângerile financiare‖. El a adăugat: „Elaborând raportul Agenda 2000, Comisia a

încercat să rezolve tocmai acest sistem de ecuaţii‖.

Raportul de 1300 pagini al Comisiei făcea o evaluare minuţioasă a stadiului de

pregătire pentru aderare al celor 10 ţări candidate în acel moment din Europa Centrală şi de

Est, şi recomanda începerea negocierilor cu Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă şi

Slovenia. S-a considerat că acestea se aflau cel mai aproape de îndeplinirea criteriilor stabilite

de Consiliul European la reuniunea la vârf de la Copenhaga din iunie 1993. Negocierile cu

aceste ţări urmau să înceapă, conform Agendei 2000, în prima parte a anului 1998; tot în această

perioadă era planificată demararea negocierilor cu Cipru, ţară candidată care primise deja o

opinie favorabilă din partea Comisiei. În acelaşi timp, potrivit documentului în cauză, porţile

rămâneau deschise pentru Bulgaria, România, Letonia, Lituania şi Slovacia, ele urmând să fie

invitate să încheie parteneriate cu UE, pentru a le sprijini astfel în procesul lor de pregătire

pentru intrarea în Uniune. „Nu este vorba de un proces de excludere. Dimpotrivă, avem de-a

face cu un proces de includere care se va derula permanent‖, a spus Preşedintele Santer.

Cu toate ca Agenda 2000 prevedea că prima extindere va avea loc în perioada 2001-

2003, istoria ne-a arătat că a fost nevoie de ceva mai mult timp, 10 state din Europa Centrală

şi de Est devenind membre abia în 2004, în timp ce alte două – România şi Bulgaria – au

devenit membre UE abia la 1 ianuarie 2007, Croația în 2013.

În Agenda 2000 se afirma clar că extinderea Uniunii va presupune substanţiale costuri

suplimentare pentru cei 15 membri‖ (câţi erau în acea vreme) deşi cheltuielile respective vor fi

eşalonate pe o perioadă lungă de timp. Comisia estima că aceste costuri se puteau ridica în total la

cca. 75 miliarde ECU (ulterior Euro) - „un adevărat Plan Marshall pentru ţările din Europa

Centrală şi de Est‖, a declarat Preşedintele Santer. Totuşi, Comisia considera că realizarea acestei

sarcini nu va presupune creşterea plafonului veniturilor Uniunii (a „resurselor proprii‖).

3. IMPACTUL EXTINDERII ASUPRA POLITICILOR EUROPENE

La cererea Consiliului, Comisia a elaborat opinii asupra fiecărei cereri de aderare, pe

baza răspunsurilor acordate de fiecare ţară la un chestionar, a evaluărilor realizate de statele

membre, a rapoartelor Parlamentului European, a rezoluţiilor şi activităţii altor organisme.

Sarcina era diferită faţă de cele trei etape de extindere anterioare, pentru că de această dată era

vorba de mai mult decât o simplă evaluare a capacităţii candidaţilor de a aplica întregul corp

de legi, reglementări, norme şi standarde cunoscute sub numele de acquis comunitar. Şi acest

corp s-a îmbogăţit în timp foarte mult, însă criteriile de la Copenhaga cuprind consideraţii

politice şi economice mai generale. Aceste criterii solicitau Comisiei să privească în viitor şi

să evalueze progresele pe care le-ar putea face ţările candidate, şi de asemenea să anticipeze

evoluţiile viitoare în politicile Uniunii.

Referitor la asumarea obligaţiilor calităţii de membru (acquis-ul comunitar), ţările

candidate se aflau abia la începutul procesului de încorporare a legislaţiei Uniunii în

legislaţiile lor naţionale. Deşi perioadele de tranziţie pot fi justificate în unele cazuri, Consiliul

European a exclus ferm posibilitatea aderării unor state în cazul adoptării parţiale a acquis-

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

236

ului comunitar. De aceasta se leagă în mod direct şi capacitatea sistemelor administrative şi

judiciare din aceste ţări de a aplica şi impune acquis-ul comunitar.

Concluzia Agendei 2000 a fost că lărgirea Uniunii aducea cu sine importante avantaje

politice şi economice. Diferenţele între statele membre vor fi însă mai marcate şi ajustările din

sectoarele economice şi din regiuni vor trebui să fie atent pregătite. „Ţările candidate vor avea

nevoie de investiţii substanţiale în domenii cum ar fi protecţia mediului înconjurător,

transporturi, industria energetică, restructurare industrială, infrastructură pentru agricultură şi

societatea rurală. Centralele nucleare vor trebui aduse la standarde de siguranţă internaţional

acceptate‖ – se arăta în concluziile Agendei.

În decembrie 1997, la Summitul de la Luxemburg, şefii de stat şi de guvern din ţările

membre ale UE au luat decizia iniţierii unei noi extinderi a Uniunii. Procesul de extindere a

Uniunii Europene a fost lansat oficial în cadrul Reuniunii Consiliului Uniunii, la 30 martie 1998,

după ce, la 12 martie 1998 avusese loc Conferinţa Europeană, un organism nou creat, ca forum

de dialog, la care statele membre ale Uniunii Europene s-au aflat alături de statele cu vocaţie de

aderare.

Un grup de lucru special a fost creat, în cadrul Uniunii, în vederea desfăşurării

negocierilor de aderare cu statele candidate. Numai că, în timp ce negocierile cu statele care

au primit avizul Comisiei, considerate ca fiind mai bine pregătite pentru aderare, au fost, din

start, amănunţite şi intense, negocierile cu celelalte state candidate s-au concentrat, în prima

etapă, asupra identificării domeniilor sensibile şi asupra eforturilor pe care aceste state

trebuiau să le facă, în vederea demarării negocierilor concrete, care aveau să înceapă efectiv la

1 ianuarie 2000. Negocierile de aderare se desfăşoară individualizat, cu fiecare stat în parte,

fiind guvernate de principiul meritelor proprii, ceea ce înseamnă că fiecare stat este judecat

după eforturile pe care le depune pentru îndeplinirea criteriilor de aderare şi după rezultatele

obţinute. Un alt principiu al negocierilor este acela al recuperării decalajelor, el oferind

statelor care au început mai târziu negocierile posibilitatea să ajungă din urmă statele din

prima linie. Comisia monitorizează statele candidate şi evaluează în ce măsură ele se

conformează acquis-ului comunitar, care priveşte implementarea cadrului juridic al Uniunii

Europene. Ea întocmeşte periodic rapoarte privind adaptarea legislaţiei interne la legislaţia

comunitară şi atingerea standardelor comunitare de către fiecare stat candidat la aderare.

Cu ocazia lansării procesului de extindere, s-a lansat şi Parteneriatul pentru aderare,

un instrument menit a facilita accesul la Uniune, prin stabilirea unor strategii precise de

aderare. În cadrul Parteneriatului de aderare au fost mobilizate fonduri însemnate pentru

sprijinirea eforturilor ţărilor candidate, în vederea atingerii standardelor comunitare. Comisia

Europeană recomanda, cu această ocazie, începerea negocierilor de aderare cu doar şase

dintre statele candidate, şi anume: Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia şi Cipru.

Negocierile au început la 31 martie 1998 în cadrul Conferinţei de la Londra. La Consiliul

European de la Luxemburg, din decembrie 1997, s-a hotărât, însă, lansarea procesului de

extindere cu toate statele candidate la aderare. S-a decis, prin urmare, invitarea la masa

tratativelor şi a celorlalte cinci state candidate, care nu fuseseră nominalizate de către

Comisie: Bulgaria, Letonia, Lituania, România şi Slovacia. Ulterior, s-a alăturat acestui grup

şi Malta. Negocierile cu ţările din al doilea val au fost lansate la Bruxelles pe data de 15

februarie 2000, pe baza concluziilor Summitului de la Helsinki din decembrie 1999.

La Summitul de la Nisa7, din 7-9 decembrie 2000, s-a ajuns la un acord de compromis

care permitea o reformă instituţională a Uniunii şi trecerea la o extindere treptată începând cu

2004, pentru ca, la 15-16 martie 2002 să se desfăşoare lucrările Consiliului European de la

Barcelonacare s-a remarcat prin participarea istorică a şefilor de state şi de guverne, precum şi

a miniştrilor de afaceri externe şi finanţe ai tuturor celor 12 ţări candidate, alături de omologii

7 Tratatul de la Nisa intră în vigoare la 1 februarie 2003.

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

237

lor din statele membre UE.

Constatând, în decembrie 2001, stadiul de pregătire a statelor candidate la aderare şi

afirmând că extinderea este un proces ireversibil, Consiliul European a nominalizat, prin

Declaraţia de la Laeken, un număr de 10 state care, fiind în măsură să finalizeze negocierile

de aderare înainte de sfârşitul anului 2002, vor putea participa, ca membre cu drepturi depline,

la alegerile europene din 2004. România şi Bulgaria au rămas, însă, în afara grupului de state

nominalizate în acest document.

În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12–13 decembrie 2002) are loc

încheierea negocierilor cu zece dintre statele care doreau aderarea la UE. Polonia, Republica

Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru, Slovacia, Lituania, Letonia şi Malta vor deveni

membre ale UE din 2004. De asemenea, în cadrul acestui summit s-a stabilit o dată-ţintă

pentru aderarea României şi Bulgariei la UE. Negocierile se vor încheia până la sfârşitul anului

2004, iar data-ţintă pentru aderare este 1 ianuarie 2007. S-a decis acordarea unei asistenţe de

preaderare mai mari pentru România şi Bulgaria. Pentru a recupera decalajul faţă de cele zece

state ce vor intra în UE, România va primi de la UE 2,8 miliarde de Euro până în 2006. Pentru

aceste fonduri, UE a trasat ţării noastre priorităţi de alocare: justiţia, afacerile interne, agricultura,

dezvoltarea rurală, infrastructura de transport şi de mediu, coeziunea şi construcţiile instituţionale.

României i s-a confirmat că până în 2007 va avea statut de observator în Parlamentul European

ce va fi ales în 2004.

La 16 aprilie 2003 la Atena au fost semnate Tratatele de aderare la UE ale Poloniei,

Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Slovaciei, Lituaniei, Letoniei şi Maltei, pentru

ca, la 1 mai 2004 cele zece state din Europa Centrală şi de Est devin membre cu drepturi

depline ale Uniunii Europene. Însă rămâne de rezolvat o problemă care constă în trei cifre:

„Trecând de la 15 la 25 de state, suprafaţa UE a crescut cu 34%, populaţia cu 29%, dar

bogăţia doar cu 8%.‖

Invitată să înceapă negocierile de aderare de la 1 ianuarie 1998, România a fost inclusă

şi în Parteneriatul pentru aderare, fapt care i-a facilitat identificarea domeniilor prioritare

pentru pregătirea în vederea aderării: reforma economică, capacitatea de adoptare a acquis-

ului comunitar şi capacitatea administrativă de aplicare a acestuia.

După lansarea Strategiei naţionale de pregătire a aderării, a urmat elaborarea şi

punerea în aplicare a Programului naţional pentru adoptarea acquis-ului comunitar. Ca

urmare, România a putut beneficia de sprijinul financiar al Uniunii Europene, în valoare de

240 milioane Euro anual, acordat în cadrul Programului PHARE pentru finanţarea unor

proiecte destinate adoptării acquis-ului. Tot în cadrul pregătirii pentru aderare, România

beneficiază din partea Uniunii Europene de asistenţă financiară pentru realizarea unor proiecte

sectoriale: infrastructuri, transporturi şi mediu (Programul ISPA), agricultură şi dezvoltare

rurală (Programul SAPPARD).

Cât priveşte stadiul negocierilor de aderare, România îndeplinea criteriile politice, dar

avea multe probleme în privinţa criteriilor economice, motiv pentru care doar un număr mic

de capitole, dintre cele 31 supuse negocierii şi deschise succesiv, au putut fi închise

provizoriu8. Autorităţile române s-au angajat, însă, să deschidă toate capitolele de negocieri,

până la sfârşitul anului 2002 şi să încheie efectiv negocierile până la sfârşitul anului 2003 sau,

cel mai târziu, până în iunie 2004. Tot până în 2004 s-a încheiat procesul de implementare a

acquis-ului comunitar. Realizarea acestor obiective au permis ca România să fie luată în

calcul la aranjamentele financiare pentru perioada 2007-2013 şi să fie primită în Uniunea

Europeană în anul 2007, proces realizat la 1 ianuarie 2007 de ambele state candidate, numărul

8 Cu privire la procesul de negociere al României şi modul de desfăşurare a acestora, ase vedea Puşcaş,

Vasile,Negociind cu Uniunea Europeană, Vol. I-VI. Bucureşti, 2003; Idem, European Negotiations. A case

study: Romanian Accession to the European Union, I.S.I G, Gorizia, 2006.

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

238

membrilor ajungând astfel la 27 de state.

4. TRATATUL DE ADERARE A BULGARIEI ŞL ROMÂNIEI LA UE

Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană a fost în comun cu Tratatul de

aderare a Bulgariei. Deşi a fost elaborat în temeiul aceloraşi principii şi după aceeaşi metodă

de lucru utilizate la redactarea Tratatului de aderare a celor 10 state9 noi membre, dispoziţiile

Tratatului de aderare a României au ţinut cont de un element deosebit de important în evoluţia

Uniunii Europene, şi anume Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, în sensul

că intrarea în vigoare a acestuia din urmă condiţiona aderarea ţării noastre. Tratatul de aderare

a României şi Bulgariei trebuie să conţină adaptările necesare aduse Tratatului de instituire a

unei Constituţii pentru Europa în acest sens, Tratatul cuprinde 3 elemente de structură, şi

anume: Părţile principale: Tratatul de aderare propriu-zis şi Actul/Protocolul de aderare;

Anexele şi Declaraţiile.

Tratatul de aderare propriu-zis consacră aderarea României şi Bulgariei la Uniunea

Europeană, precum şi faptul că, prin aderare, cele două state devin state părţi la Tratatul de

instituire a unei Constituţii pentru Europa, în condiţiile reglementate prin Protocolul anexat la

Tratat10

.

Actul de aderare cuprinde modificările aduse prin aderarea României şi Bulgariei la

Uniunea Europeană tratatelor constitutive în vigoare în prezent, şi anume: Tratatul asupra

Uniunii Europene, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi Tratatul instituind

Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM).

Invitată să înceapă negocierile de aderare de la 1 ianuarie 1998, România a fost inclusă

şi în Parteneriatul pentru aderare, fapt care i-a facilitat identificarea domeniilor prioritare

pentru pregătirea în vederea aderării: reforma economică, capacitatea de adoptare a acquis-

ului comunitar şi capacitatea administrativă de aplicare a acestuia.

După lansarea Strategiei naţionale de pregătire a aderării, a urmat elaborarea şi

punerea în aplicare a Programului naţional pentru adoptarea acquis-ului comunitar. Ca

urmare, România a putut beneficia de sprijinul financiar al Uniunii Europene, în valoare de

240 milioane Euro anual, acordat în cadrul Programului PHARE pentru finanţarea unor

proiecte destinate adoptării acquis-ului. Tot în cadrul pregătirii pentru aderare, România a

beneficiat din partea Uniunii Europene de asistenţă financiară pentru realizarea unor proiecte

sectoriale: infrastructuri, transporturi şi mediu (Programul ISPA), agricultură şi dezvoltare

rurală (Programul SAPPARD).

Semnarea Tratatului de aderare a României la UE producea o serie de efecte. Un efect

major al semnării Tratatului de aderare consider că îl reprezintă modificarea statutului

României, din stat asociat, candidat la aderare în cel de viitor stat membru al Uniuni Europene

(stat în curs de aderare). Acest nou statut conferă României noi drepturi în relaţiile cu

instituţiile UE.

Astfel, începând cu luna mai 2005, România a început să participe la lucrările

comitetelor Consiliului european şi la alte reuniuni informale organizate sub preşedinţie

luxemburgheză. După semnarea Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la UE de către

cele 25 de state membre, cu 1 ianuarie 2007 cele două state candidate, România şi Bulgaria

devin state cu drepturi depline în marea familie a Uniunii Europene.

CONCLUZII

9 Statele care au aderat la 1 mai 2004. 10 Tratatul conţine o clauză privind intrarea în vigoare alternativă a Actului de aderare şi a Protocolului de

aderare.

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

239

Impactul economic și politic al aderării este semnificativ. Uniunea Europeană a

devenit cea mai importantă putere economică, în termeni de produs intern brut, ca urmare a

lărgirii spre Est. Procesul de lărgire a UE a dus la creșterea presiunii competitive asupra mai

vechilor state membre și se pare că acest fenomen va fi resimțit și în viitor. Extinderea

Uniunii Europene către Est a reprezentat un succes din punct de vedere economic. Comerțul

dintre vechile și noile state membre este în continua dezvoltare. Investițiile străine aduse de

companiile din vest au ajutat la crearea de sute și mii de locuri de munca în centrul și estul

Europei și a generat totodată profituri de miliarde de euro pentru companiile investitoare.

Recunoscând că actuala Uniune Europeană nu funcționează și că retragerea către un

model mai „bilateral‖ nu va putea face față provocărilor globalizării, Uniunea Europeană

„decide să delege mai multă putere, resurse și decizii în afara frontierelor‖. În acest scenariu –

improbabil, procesul decizional devine mai rapid și mai eficient. Până în 2025, aceasta ar

însemna că „Europa vorbește și acționează ca un tot în economie și are un singur reprezentant

în forurile internaționale‖, iar o uniune de apărare este creată în colaborare cu NATO.

BIBLIOGRAPHY

Avram I., Uniunea Europeană şi aderarea României,Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001.

Barna Radu Cristian,Dezvoltare regională în Europa, Ed. Fundaţiei pentru Studii

Europene, Cluj Napoca, 2007

Chivu Gabriela,Organizaţii interstatale contemporane, Ed. Argonaut, Cluj Napoca,

2002.

Defarges Ph. Moreau, Organizaţii internaţionale contemporane, Institutul European,

Iaşi, 1998.

Horga I.,Construcţie europeană. Tradiţie, realitate şi perspectivă, Ed. Universităţii

din Oradea, 1998.

Jinga I., Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective,Ed. LuminaLex, Bucureşti,

1999.

Popescu, I. Jinga, Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2001

Puşcaş Vasile,Negociind cu Uniunea Europeană, Vol. I-VI. Bucureşti, 2003

Savu Dana Victoria, Integrare europeană, Ed. „Oscar Print‖, Bucureşti, 1996.

Vese Vasile, Ivan Adrian (coord.), Tratatul de la Nisa, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,

2001.

Vese Vasile, Ivan Adrian L.,Istoria integrării europene, Presa Universitară Clujeană,

Cluj Napoca, 2001.

Zăpârţan Liviu Petru, Construcţia europeană, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea,

2000.