Revista Cervantes Nr. 2

8/17/2019 Revista Cervantes Nr. 2

1/60

Revistă internaţională de cultură

Anul I Numărul 2 August 2012 Apare lunarCervantes

primul pictor în 3Ddin România

pag. 53

Daniel

RelenschiPreluat publicaţia “Forbes”, foto Sorin Stan


2/60

Iată-ne la nr. 2 din Cervantes.În mod normal acesta ar trebui să

e de două ori mai bun decât nr. 1. Iarnr. 3 de 3 ori mai bun decât nr. 1.

Poate aşa este. Dvs., Domnia SaCititorul va decide.

Ce s-a mai întâmplat de la primulnumăr?

Am primit multe mesaje deîncurajare. Aşteptările sunt mari chiar

dacă există multe publicaţii literare laora actuală. Pentru că majoritatea celortiparite depind de mulţi factori. Noi nudepindem de nimic. Asta e un mareavantaj. Depindem însă de calitate. Amfost sfătuit s-o las mai moale cu acestsubiect. NU SE POATE. Chiarsubsemnatul nu apare cu aproape nimicîn acest număr. Nu am material nou şireprezentativ. E resc să fac un pasînapoi. Şi, cu ecare număr va mairău. Adică mai bine.

Din acest număr revista e structurată. Arerubrici, unele permanante. Aşteptăm sugestii.

Cronica asociaţiilor şi cenaclurilor literare arenevoie de informaţii din partea celor care le conduc.Pe scurt, la obiect.

Totul în publicaţia noastră trebuie să e laobiect.

Vă rugăm să nu trimiteţi materiale vechi saucare au apărut în volume, inclusiv în alte publicaţii.

Vom mai atenţi, Cervantes nu e o revistă deumplutură. A apărea în Cervantes trebuie să e încurând o cinste, o apreciere deosebită.

Pe coperta revistei va apare de ecare dată unartist sau un om de cultură propus a omul lunii.În numărul următor dorim să e Cristian Mungiu,eminentul om de lm. Să iei premiul I la Cannes şisă nu i pe coperta unei publicaţii!!!???? Ruşinos.Cineva îmi spunea că dacă dl. Mungiu ar furat şiel ceva dintr-un magazin, ar avut spaţiu lateleviziuni cât doreşte …

Am momente când trăiesc cu durere faptul că

poporul român nu ştie că o româncă a primitpremiul Nobel anul trecut pentru literatură. Ruşined-lor de la televiziuni! Sunteţi cele mai nociveteleviziuni din lume!

Am petrecut revelionul 2011 în Torino- Italia.Italienii tocmai primeau veşti după veşti despreausteritatea care îi aşteaptă. Televiziunile lor secomportau însă civilizat, nu am văzut ura de lateleviziunile române. Când am revenit în ţară, parcăam intrat într-o casă de nebuni.

Aşa e cu Cervantes, aşa e cu editorul ei.Cred în România deosebită, care îşi respectă

valorile şi în care, într-o zi, prima ştire la tv şi înziare pe prima pagină va Cristian Mungiu. A fostcea mai importantă ştire în acel moment.

Am ratat-o.

CUVÂNTUL EDITORULUI

George TERZIU

Cervantes


3/60

După mai multe decenii de promovarecomunistă a nonvalorilor şi de represaliiîmpotriva intelectualităţii (pătură socialăîncadrată de codul penal al bandera roja la„duşmanii poporului”) nu trebuie să ne mirecă învăţământul superior este invadat deanalfabeţi cu diplome universitare şi căMinisterul Culturii şi Academia alocăfonduri preferenţial doar pentru editarea depastişe după „cărţile populare” cu conţinutsexist şi limbaj trivial. Profesorii din facultăţise fălesc cu ţinuta lor imorală, indecentă, şicu condamnările penale pentru prostituţie,iar „manualele alternative” sunt pline detexte porno încă de la primele clase deşcoală generală.

Prin maimuţăreală mimetică, majoritateaautorilor şi redactorilor au pierdut repereleetice. Criticii, care până în 89 s-aucompromis prin politizarea arbitrară a

judecăţilor, de atunci încoace şi-au doveditşi totalul prost-gust prin osanalele cu careau întâmpinat apariţia unor obiecte carecădeau evident în afara spaţiului cultural şial decenţei elementare. Cărţile puse la Index

de Inchiziţie se dovedesc a fi mai interesanteşi valoroase decât cele acceptate oficial, cumse poate vedea şi din listele din Don Quijotteal lui Cervantes, pus cândva şi el sub obroc.Au existat, însă, pe parcursul timpului trecutde la căderea în abis şi persoane rezistente lapersuasiunea şi presiunea exercitate de

vulgaritate. Valorile reale ale oricăreiperioade sunt, desigur, şi aici şi peste tot,

puţine numeric. Ca şi persoanele cu gustrafinat. Dacă se ia popularitatea drept

criteriu de apreciere înartă, adică se facesociologia artei, evidentcă pe primele locuri la„vânzare” se vor plasaobiectele grosiere şi

vulgare, nu capodo-perele artistice.

A existat, în aceşti anide barbarie, şi altă Cale decât cea din luminareflectoarelor Circului roşu de Partid şi deStat. O Cale trecând prin pen-umbra socialădin care arareori a ieşit în prim-planulscenei pe care se desfăşura farsasaltimbancilor oficiali, cu ţipuriturile şisloganurile lor triviale.

O Cale de autori abia consemnaţi decarţile de Istorie a literaturii, sau chiar, dacănu au făcut deloc concesii Dogmei, nicimăcar pomeniţi în manualele inculturiidezastrului nostru naţional.

Radu Stanca (probabil cel mai talentatpoet român de după Eminescu), CezarPetrescu, Ion Pillat, Mihail Sebastian, IonVinea, V. Voiculescu, Tudor George,

Vladimir Colin, Pan Izverna, Mircea Micu,sau mai puţin corozivii Philippide,Vulpescu, Blandiana, sau Mihai Ursachi –iată câteva repere mai cunoscute decontinuitate a Căii de lumină abisală înperioada de întuneric a disculturii din carenu am ieşit, în 89, decât spre a ne scufundaîn întunericul şi mai adânc al horcăielilortroglodite ale ofensivei post-moderne cu

care se continuă în prezent naturalismul vulgar al realismului socialist prost înţeles.

Editorial

Mihail GRĂMESCU

Lumini abisale

3



4/60

Valentina BECART

„Deşi o fire fragilă, plăpândă uneori, în poeziese răzvrăteşte cu cele mai crunte arme împotrivadestinului format din forţe şi oameni potrivnicitrăirilor sale, de altfel înălţătoare; amplificărevolta, dându-i proporţii incomensurabile, darizbutite din punct de vedere artistic. Deşiconştientă de limitele omului, totuşi, poeta luptăcu optimism împotriva aneantizării cu mijloacelepoeziei, amintind omului apropierea limitei şidestinul sisific al acestuia de a continua existenţafăcând ceva pentru a nu fi uitat şi asimilat

existenţei ca frunza şi iarba, de a nu se pierde îndeşert, adică neantizat. Gândurile şi limbajulpoetei de factură elegiacă, cred că nici nu ar puteafi altfel exprimate. Înfiereză răul sub diversele saleforme, dar de fapt este o fire optimistă, crede înforţele binelui, îl visează, îl doreşte, îlconfigurează cu instrumentele unei filosofii maicurând sceptice decât pesimiste, mai ales cândorganismul său nu-i dă starea de confortaşteptată, iar unele boli îi încearcă răbdarea, însăîntr-un final colorează imaginea cu un lirismfeminin robust.

„nu există sfârşit... ci doar o continuătransformare...fiecare zi va „naşte” o noapte a haosului din carese vor ivi aceleaşi braţe incitante şi mincinoase...mereu aceleaşi...”

Fineţea şi graţia sufletească de femeie cultivatăsunt organic împletite cu momentele de tristeţe.Cine nu ştie să le vadă ca două contrariiinseparabile, coincidentia opossitorum, nu o poateînţelege pe poetă. Poeta ne atrage doar atenţia, ca

un motiv muzical de factură beethoveniană carerevine ca o cadenţă, că deşertul este o capcană încare sfârşesc oamenii sfârşiţi, dar este şi un poligonde încercare al spiritelor temerare şi cutezătoare. Nise propune, indirect, alegerea, definirea perso-nalităţii noastre şi angajarea cu responsabilitate întrăirea destinului”.

Prof. Dr. Mihai Păstrăguş(fragment din cronica realizată

volumului «Obsesia deşertului»,editura STEF, Iaşi, 2011)

Poezie

Născută pe 12 aprilie 1961, loc. Hălăuceşti, jud. Iaşi. Activitate literară- promotor literar pe situ-rile: Confluenţe Româneşti; Atheneum; Reţeaua

Literară; Timpul; Caiete Silvane; Cititor de Proză (Republica artelor);www.certitudinea.ro; Timpul; ACUM.TV; Monitor Cultural.ro;

Volume personaleFata Sihastră , poeme, Editura Timpul, Iaşi {2005}; Clipe arse , poeme,

Editura Timpul, Iaşi {2006}; Două lacrimi de cer , poeme, Editura Alfa, Iaşi {2007};” undeva, un poet...”, Editura Arhip Art, Sibiu, 2010; „Pe muchia instabilă dintreexistenţă şi neant ”, Editura STEF, Iaşi, 2010; „Obsesia deşertului”, poeme-eseu,

Editura STEF, Iaşi, 2011. Antologii: coordonator, Valentina Becart. Antologie de poezie şi comentarii – care cuprinde: poeme, poeţi contemporani, comentarii becartiene

(36 poeţi), Editura Paneurope, Iaşi, (2009); Antologie de poezie (55 poeţi contemporani) (pagini alese),Editura Arhip Art, Sibiu (2010); Antologie de proză «Declin», Editura Arhip Art, Sibiu, 2010; Antologie de

poezie «Artă sfâşiată» (73 de poeţi contemporani), Editura ArhipArt, Sibiu, 2011.

Despre poeta Valentina Becart

4

Cervantes


5/60

MELANCOLIE

Te-am întâlnit în pragde vară,şi nu ştiu cum,însoţindu-ne pe drum,mi-ai devenit atâtde dragă…melancolie,fecioară dăruităsingurătăţii din chilie.

Şi mi-ai ieşit surâzând

în cărare,când limpezi zorise pregăteau de sărbătoare…paşii m-au purtat spre veselie,dar în tumult –m-am simţit atât de singur,ca un ram uscat –din care cântecele zileiau plecat…

… şi m-ai luat de mânămelancolie,ca o soră iubitoare,ca un ţărm fără mare…şi de-atunci,ne petrecem timpulîmpreună,împreună…

Din ciclul ”poeme becartiene” 7 iunie 2010

MELANCHOLY

I met youon the threshold of summerand I don’t know how accompanying each otheron the roadyou have become so dearto me…you, melancholy,a virgin dedicatedto solitude of a cell.

You appeared smilinginto my way when the clear dawnwas ready for the celebration…I walked toward the joy but its uproarmade me to feel so lonelyand as dry as abranch tree without songs of day which were gone away…

…so you took my handyou, melancholy as a loving sisteras a shore without its sea…since thenwe spend all time togethertogether…

From cycle of becartian poems June 7, 2012

Translated into English by Victoria Milescu

Poezie

5



6/60

NOROI

Nu vreau să vă amăgesc, iubito, iubitule,să vă pierd în bibliotecă,să vă spun lucruri cititeşi apoi să scriu poeme, noianede vise trecute prin ţeastă şi ochii mei,pentru că nici eu nu scriu în bibliotecă,căci am în faţă numai hârtia, alţiochi de calculator sau maşina de minţit.Dar spre voi acced, mă pierdîntre cuvinte înclinate şi mă chem singurdin neştiutul în care eram,acum însă mă simt mai aproapede voi, de neveşnicele morminte.Nu mai vreau totul de-afară:minciunile strivite, promisiunile înfricoşatece domină cugetarea sublimăîn toate zilele mele la un loc,moartea care se fardează

cu viaţă (roşie, portocalie, albastră).Vreau numai gândul meu, ţeasta mea,să fie un ultim răgaz şoptitprintre ziduri, ascultând cum apaîngheaţă şi voi treceţi prin vechiul noroi.

UITARE DE SINE

Toate victimele erau alese de pe drumuri,îmbrăcate cu azur peste zdrenţe,

în faze de triluri şi strigăte ale păsărilor,năzuinţe inconştiente.

Trupurile-şi pierduseră primăverileşi prieteniile se destrămau cu-ncetul,dar nu mai era cumpătul lor revelatşi abia atunci se ivea de sine uitarea.

Fiecărui trup i se arăta câmpia deschisă,cu amurgul şi răsăritul ce se succedaudin oră-n oră şi extazul alergasă se aşeze lângă tristeţea abia simţită.

Nicăieri inconştienţa nu dormea într-o casă,sub paza altor trupuri negre înarmate,să nu evadeze, să se înece în maresau într-o fântână, lângă o moarte.

EMOŢIE

Când noaptea torentelor îmi atingea

fericirea mâinilor în gesturi zilniceale melancoliei, îmi limpezeam faţaprintre stropi de tânguire, dar ceruldeasupra-mi se-ntuneca, trosnea dintoate fulgerele strânse în nori,iar până-n ziuă rămâneam cu emoţialocuitului pământ şi nu mă-nduramsă-mi dau durerile pe-o comoară.

De m-ar mişca fericirea, poatem-aş trata cu puţinul destin găsit

Constantin KAPITZA

N. 1952, Bucureşti. Economist. Debut 2004. Cele 10 volume de autor, 5 antologiişi două volume de epigrame, ca şi participările la şedinţele mai multor cenacluribucureştene, îl impun pe Kapitza ca pe unul dintre cei mai cunoscuţi poeţicontemporani.

“ Poetul Constantin Kapitza nu este un autor uşor de acceptat, în primul rând el este un poet din cea mai aleasă categorie de oameni dăruiţi cu talent literar.

Un spirit permanent neliniştit îl face să caute drumuri pe care alţii le ocolesc dincomoditate sau ignoranţă. Truda sa are un singur beneficiu: recunoştinţa bunuluicunoscător de poezie.” ( Boris Marian)

PoeziePoezie

6

Cervantes


7/60

Poezie

într-un câmp de ţărână, dar aşa,drumul meu se-mpotmolea cu măsurătorileCreatorului fără vârstă şi atât de uşorforţele mele se-ngustau,se pierdeau în mine însumi.

O să-mi pară rău cândva de prăbuşireaultimei nopţi, din constelaţia neodihnitelorstele, peste fructul ce putea creşte din mine.

JUCĂTORII Actorilor plecaţi

Nu ştiu de unde a izbucnit un glas,apoi altul, al stelei de bun rămas.

De pe crisalida ascunsă în lampăştergeam memoria actorului de la rampăapoi altul, altul anunţa o strigarece se lipea de cortina ce nu paredecât o zdreanţă căptuşită cu perleşi cuiburi printre ele de mierlecu urme vădite de vechi lilieci, jucătorii din viaţă au plecat în veci.

Şi nu ştiu de ce creşteau munţii,se opreau din zvârcolit crunţiinori albi cu diademe între dinţiieşiseră din bârloguri cuminţişi creşteau, se depărta cerul de pământ,eram acum arbore desfrunzit şi frânt.

VISE

Ne schimbăm visele,tu treceai prin visul meueu prin alt tău,până la trezire.

Ne povesteam tânguirile de adulţi,cu temperaturile ridicatedeasupra vulcanului selenar.

Din trupul fiecăruia ţâşnea călduraca dintr-o pasăre de aur topit

aşezându-se pe chipurile noastre,la suprafaţa izvoruluine răcoream feţele viselorpentru a le descifra şi reluacu următoarea noapte de fericireşi uitam de orice prăbuşirece s-ar fi putut întâmplacu noi înşine.

SINGURĂTATE

Nu mai privesc furtuna din faţa mea,

eşti singurul lumiifără singurătate; m-aşez între poliimagnetici şi nu simt nimic.

Nu văd întuneric, luminase stinge alături, lângă mine,pe lângă tine trecea o stea.

Nu mai sunt euca visătorul înconjurat de tăcere,revino, liniştea mea, nu tremura pesteceaţa stelară.

Prea mare-i trupul naturii, ros de izvoare prea recişi nu mai sunt ore, zile pentru prieteni şi alţiîntristaţide aceaşi singurătate care se zbate de fricăşi rămân între anifără glas, la păstrare.

Mâinile strânse laolaltă

înspăimântă singurătatea de gesturişi istovită se-ntunecă, nu ştie să se-ascundă,se sparge ca o inimă frântă.

STATORNICIE

Hai să-ţi aleg şi alt lujer de sprijin,să-mi străbat drumul rămasfără urme de cenuşă şi de treceriale oglinzilor înşelătoare.

Poezie

7



8/60

Poezie

Şi cum să-mi sporesc primăvara, să fiemai lungă, cu ochii atenţide plinătate şi duratăîn neobosită statornicie?

M-am strămutat cu vene şi-arterecu tot, uite, altă mişcare se-nvaţăşi treceri; prin pulberi îmi vegheazăneantul, ce frământare măsoară!

Să-mi sorb temperatura crescutăa cunoaşterii sufletului prin sine,căci am destule valuri de-amurguri

să număr pe-o plajă a liniştii, vise.

OM

Crezusem, mă făcusem om mare,simţurile urcau fără durere,se-ncrucişau, se loveau cu puterede iubire şi raze de soare.

Peste puteri stăteam în anotimpuriaşteptând să-nflorească pământul din vis,la trezirea în zori, pe oglindă am scris:pământ, vom fi întotdeauna singuri!

8

Cervantes

“Cascada din acvariu” - Daniel Relenschi


9/60

Poezie

AMÂNARE

Mai aşteapta puţin,Mai aşteapta o vreme,Va sosi ziua cândVor veni sa te cheme …

Mai aşteapta un veac,Mai aşteapta un ceas,Vei avea poate timpSa îţi iei bun-ramas ...

Mai aşteapta o zi,Este înca devreme,Negreşit va veni -Iar atunci, nu te teme …

CÂNTEC TRIST

Acum, când mersul mi-e orbŞi cântecul cade-n genunchi,Acum, când seva mi-o sorbBolnavă din putredul trunchi,

Mă cheamă un clopot de searăşi noaptea mă-neacă pe drum -Domniţă, primeşte-mă iarăÎn braţele tale de fum ...

Domniţă cu pas de răcoareşi glas unduios, de balsam,

Cuţitul de gheaţă mă doare,De mult nu mai port nici un hram …

Mi-e sufletul pasăre rarăşi simt că-s la capăt de drum -Domniţă, e toamnă şi seară,Acum mă primeşte, acum!

EPITAF

Toamna bolnavă, toamna târzieMă prinde cioplind poezii pe hârtie.

Cântecul frânt si vântul rebelMă prind construind pe nisip un castel.

Plutele lungi pe apele moarte,Mă poartă cu gândul departe, departe …

Dangăt de clopot, vuiet marin,Plecasem spre moarte sau tocmai revin?

Vise de aer, chipuri de fum,Sunt eu oare cel din capăt de drum?

Poate sunt eu, poate am fost,Nici nu mai ştiu şi nici n-are rost.

Scriu pe nisip cu suflet coclit:

Aici, întru vers, m-am născut şi-am murit ...

Roxana PROCOPIESCU

Absolventă a Facultăţii de limbi germanice, secţia engleză-germană, a debutat în revista „Vlăstarul” a Liceului Spiru Haret, apoi în Atelier literar, revista cenacluluiTudor Vianu şi în revista Amfiteatru, 1971. Are câteva traduceri din germană, dincărţile autoarei Vera F. Birkenbihl, la editura Gemma Pres (1999-2000).

9



10/60

Poezie

PLOAIE SFÂNTĂ

Doamne, prea-sfinte, plouă cu îngeri,Eşti tu oare, Doamne, cel care sângeri?

Mi-e sufletul ars, potir de cenuşă,Ceasornicul vremii îmi bate la uşă ...

E putred oraşul şi-s visele sparte,Se-aude jelanie de clopot, departe …

Visat-am iar, Doamne, a ta răstignire -Iar tu lăcrimai întru sfântă iubire,

Veniseşi la mine azi-noapte, în somn,Purtai o cunună şi sceptru de domn,

Ţi-am spus: ia-mă Doamne, mi-e strâmtă chilia,Mă arde privirea Fecioarei Maria!

Ţi-am spus: ia-mă, Doamne, păcatul mi-e greu,Te-ndură de mine, de eşti Dumnezeu!

Apoi, m-au cuprins destrămarea şi ceaţa,M-au găsit scormonind în pământ dimineaţa …

E vreme, prea-sfinte, de ploaie şi îngeri,E vreme de sânge şi vreme de plângeri …

POEM PENTRU PRINŢUL ALBASTRU

Ce dumnezeiesc era ceasulCând tu, prinţ de apeVeneai cu alge în părşi marea în pleoape …

Mă îndemnaiSă-ţi sorb din palme sareaşi sarea de pe buzeşi mă chemaiSă ascultăm ecourile-n scoiciPe ţărmul cu nelinişti şi meduze ...

Iar trupul mi-era amforă, spuneai,Cuprinsă între vis şi apeşi tu erai imaterial aproape …

Dar iată, prinţ al mărilor, albastru,Ora de-atunci, cea binecuvântată,S-a scufundat în apele adânci,Iar amfora s-a frânt de stânci...Însingurată ...

10

Cervantes


11/60

Ştefan Doru DĂNCUŞ

Poezie

DELIR ÎN ZI DE 13

Poate serpentina care duce-n cerFrigul care turbă-n penitenciarPoate continentul ăsta viagerNe vor fi salvarea după-atâta jar

Mă sufocă febra şi cerneala parcăFlăcări mă sfidează parcă din amvonGroaza, plumbul, arta - trupul Tău mă-ncearcă

Încolţeşte-n taină un oximoron

Poate Tu eşti ploaia care mă amânăCând se-ntind isterice să se usucePânze de păianjen prin limba românăÎmpreună poate că le vom distruge

Fluier fără găuri – sunt sătul de toateVorbele plesnesc dansându-mi în gurăUit mereu că alţii mă ajung din spate

Protejând cu dreapta stânga care furăA fugit şi ziua. ochii Tăi – altareE pustiu amvonul – a fugit şi popaMuzica e-n mine. vinul ieri mă doareTrupul Tău e practic. eu sunt europa

AL 14LA ORAŞ

Sarea se întinde lângă oseminte

Astăzi moare unul – mâine celălaltJungla literară-n şoaptă se întindeÎn oraşul ăsta nu există iad

Pun peste lumină un parbriz de lemnSă nu Te pălească răsadul de stelePlumbul atmosferic nu mai stă solemnPe coapsele tale, pe mâinile mele

Numai răzmeriţă de n-ar fi disearăSă te pot convinge că-i de-ajuns o fugă

Pentru a se naşte junglă literarăLângă-mbrăţişarea noastră clăpăugă

Se-nvoiesc în strane popiidin RohiaÎmpotriva celor ce se voriubiDar până la ziuă este poeziaDacă mai există termenul dezi

O alarmă-n presă ca un pat

de moarteO descreierată şi încă un cuvântInutili ca plumbul care îi despartePuneţi jos arginţii, eu am să vi-i vând

Căci mă-nţeapă spinii de pe ştergătoareNumai o Golgotă nu îmi e de-ajunsHai, aduceţi banii, arta e datoareCelor care mâine vor muri în plus

A CINCISPREZECEA TRĂDARE

Orbii-ncep să vadă – graniţele cadTot seninul geme maltratat de iadPână şi iubita m-a trădat – murindProcurori de-a valma între noi se-ntind

Dar Isus există. totu-i în zadarÎnsuşi universul stă-ntr-un fermoarPersonajul plânge. nu există chei

Nu te mai întreabă nimeni dacă vreiGeniile parcă s-au născut în plus.Biblii mă posedă şi devin Isus.

A ŞASESPREZECEA PLECARE

Numai urma unei frunzePrin tristeţea alteratăDe mi-ar inventa o armăSă-Ţi pot fi sânge deodată

Numai un pustiu de voce

11



12/60

Cervantes

12

Poezie

Vinovat cu vieţi să plângăAr putea prin neagra climăSă-mi redea inima stângă

Numai luxul de-a fi singurLângă diavolul din îngerM-ar putea lovi în frunzeM-ar constrânge să nu sânger

Şi zugravi pornesc spre troiaŞi o vârstă mi-am cioplitŞi mă mângâie turbareaŞi-i o oră de carbid

Şi eu nu mai vin la TineRăstignind aceste zodiiŞi eu scriu cu echinoxiiInfectate de istorii

Numai sângele iubiteiDacă-ar şti ce dor însângerMi-ar reda inima stângăŞi-aş putea să scriu cu îngeri

17 MARTORI MINCINOŞI

Ora lumii-ncepe să se sfarmeŞirele spinărilor se frângCând întreaga specie adoarmeŞi aşteaptă Dumnezeu să plâng

Lângă mine – doar aceste goaleTrupuri de cuvinte înflorind

Doar aceste pagini senzualeCare-aşteaptă să încep să mint

Noaptea asta n-o să cadă steleNoaptea asta numai spaime cadMorţii scriu cu degetele meleDrumul către moarte l-am uitat

Azi e ziua notelor de platăNu mai am – deodată – întrebăriŞi-ntre Dumneze şi mine – iatăAu rămas aşa puţine scări

Nu mai este timp şi nici murdareNu mai sunt aceste amintiriAceşti paşi au devenit cărarePrintre naşteri, morţi şi despărţiri

Acum iarăşi locuiesc în templeIar aşteaptă Dumnezeu să plângLângă câmpul ăsta de exempleCare-apar, trăiesc şi-apoi se sting

Între Dumnezeu şi mine – iatăA rămas o scară şi ceva

Şi duhnind a ţară disperatăNu mai am curaj să urc pe ea

A OPTSPREZECEA RESPIRAŢIE A CRUCII

Nu-i de-ajuns pentru om doar sărmanul blestemE nevoie de strigăt şi de tot ce e răuSuntem uşile lumii – numai gratii suntemÎn celulele goale - numai farmecul tău

De aceea e Rai - să-l închidem etanşSă ucidem apoi şi întâi să fim prinşiÎn celulele goale dintre mine şi aniStau cu ochii spre toţi paşii celor învinşi

Adormim amândoi – se crispează pe noiPloaia gestului tău – bat copitele eiPe ciobitul meu trup şi pe bieţii strigoiPărăsiţi din minut în minut ca şi cumLepăda-ne-am de piei

Lepăda-ne-am de piei.

Între noi a rămas o femeie născândSe aude-n oraş gâfâiala prelungParatrăznete-o iau şi o scurg în pământSoldăţei nesfârşiţi paşii fugii ne-ajung

Agravant a căzut încă-o zi între roţiÎncă-o noapte de post în timpane se vreaNi se naşte iubito o planetă de porţi

Sânii tăi la ţâţâni şi-n deschiderea mea


13/60


Poezie

13

Alăptând dureros tot prăpădul de cheiO plantaţie-a lemnului inimii mele –Sunt corneea blazată a arginţilor meiSunt comerţul murdar cu ciobita mea piele

Dacă Rai nu avem – nu avem ce-nşelaAi născut nişte porţi într-un orb de ruşineRazna merge şi legea-n retragerea meaSe aruncă noroi pe orice lege mai vine

Adormim amândoi – pe ciobita mea pielePloaia gestului tău – sinuciderea meaNici măcar un atom al arterelor mele

N-are dreptul să stea lângă naşterea ta

Ai născut numai porţi – fiul nostru e vis –Ploaia gestului tău pe mormântul de cheiAu crezut că ucid şi doar uşi au deschis.Groaza pasului tău am fost eu pentru ei

Asurzeşte şi pâinea. Din palme se rupNişte cuie plângând – dragii, ultimii fraţiAstăzi iar nu avem pentru cruce un trupStăm cu sârmă ghimpată pe genunchi îmbuibaţi

Pentru noi a rodit tot betonul de ieriTu, cum creşti între ghimpi, ca o cruce te faciTrecem iar amândoi – continent de tăceriDintr-un secol de porţi într-un bar de copaci

Iată, crucea-i aici şi piroanele cadDin biserici în palme şi ascundere nu-i

- Ca să afle un trup s-au întros către iad -Pieţe pline vuiesc şi lovesc în statui

Ce şi-au zis trădătorii: îi vom prinde curândNe-au cerut împrumut cu dobândă arginţiŞi din timp i-au plătit pentru orele cândNe vor vinde pe noi pentru şleahta de sfinţi

Cămătarii au zis: nu-i nevoie de bani.Ucigaşii au zis: noi doar stingem vieţi.Mincinoşii au zis: nu le suntem duşmani.Trădătorii au zis: totul are un preţ.

Ei cu noaptea în cap printre porţi au venitÎnjunghiind cucurigul şi călcând peste floriConservaţi în momentul ca un ştreang de cumplitAu fumat liniştiţi o ţigară în zori

Şi văzându-ne goi s-au ciudat dezbrăcatZgâriau peste piei abundent kilowaţiFaţă-n faţă cu ei. au venit cu mandat.Aveau puşti. aveau măşti. de pistoale uitaţi

S-au întors trădătorii la înalţii prelaţiDespuiaţi şi datori tribunalului golObosiţi, cu vânzarea alterată la braţCu sărutul lui Iuda scos din marele rol

Biciuiţi am rămas. crucea goală-a rămas.Nişte fluturi naivi se ciocneau între porţiAveam chei potrivite – de la sânge la glas

Descuiam şi intram în toţi fluturii morţi


14/60

Ştefan CIOBANU

ESENŢA

eram fericiţi omorâserăm împreună

căpcăunul care ne teroriza oraşul

cu toţi i-am împins cuţitul enorm în inimă

stăteam uşuraţi cu zâmbetele mânjite de sânge

beam bere petreceam chiuiam şi ne uitam la el

satisfăcuţi

cum îi ies trenuri prin vene cum îi cresc clădiri pe

trupcum i se împleticesc biserici prin plete

cum spune poezii şi cum cântă în somn

cum îi ies ape şi munţi pe gură

dar noi eram fericiţi

omorâserăm împreună căpcăunul

şi puteam să facem dragoste sub stelele lui de pe

piept

LINIŞTE. VORBEŞTE CINEVA

a navigat mult vaporul ăsta pe aceeaşi apă

împuţită

prin sticle prin canalizări

prin fântâni

nici nu mai poţi deosebi un marinar de un catarg

a trecut prin toate oraşele măturându-leca un icebreaker

şi a ajuns în sfârşit la noi

la magazinul din colţ

scoate steagurile de întâmpinare din oase

priveşte e foarte aproape

poţi vedea comandantul cum clipeşte

şi îţi trece prin piept

călare pe dihania de lemn ud

EU VREAU SĂ VORBESC CU ŞOFERULeu îl caut pe şofer este o chestiune de onoare

şi tatăl meu l-a căutat şi bunicul tatălui meu

vreau să vorbesc cu el cineva mi-a spus că

l-a văzut printre ruinele astea proaspete

în bascula lui fierbinte plină cu munţi de moloz

vreau să îi dau jos basca să intru în el prin ţeastă

ca într-un submarin copiii mei nu or să-l mai

caute nu o să

mai rătăcească printre dărâmături mirosind

soarele ars ca mineîl caut pe şofer să îi vorbesc pe limba lui de

pasăre gigant

cu cioc de fier şi aripi ruginite să îmi audă vocea

ca dintr-o fântână ştiu ştiu inima lui ca un

ghemotoc de hârtie

nu se va clinti chiar de ar veni uragane

dar eu îl caut pe şofer pot chiar să stau lângă el

tăcut ca un mort mare să colindăm oraşele lumii

cu instrumentele muzicale

băgate sub scaune îl caut pe şofer de ani buni

printre

Ştefan Alexandru Ciobanu s-a nascut la 24.06.1979 .

Debut editorial: "Aliona" – 2007, ed. Amurg sentimental; "Convoi detăcere" – 2009, ed. Princeps Edit (Marele premiu al Festivalului Internaţional Grigore Vieru, Iaşi)

PoeziePoezie

14

Cervantes


15/60

Poezie

furnicile astea de beton printre copacii plini cuouăprintre barurile astea care mătură pe sub pământprintre dormitoarele îndrăgostiților aflate în larg îlcautcu dinții pătrunși unii în alții să îi scuip parbrizulălamare cât cerul cu care se laudă să îi aud ochiiclipindcăci sigur va sta cu spatele când îl voi găsiîl caut pe șofer vă rog semnați actele ridicațibarieralăsați-mă să trec

DUPĂ FURTUNĂ

ea îşi priveşte palmele de mâineîn jur un vertij de flori fructe legume vânzolealăpe cer culorile amiezii tot un fel de flori fructe şilegume

vântul îi mişcă părultresare dar nu

nu sunt degetele lui

încoace și încolouriașii își continuă nestingheriți cumpărăturile

şi merge mai departeducându-şi partea cealaltă ca pe un balonoraşul îi arată toate cărămizile de care este el înstare

IMENSE

vor veni caiipentru fiecare om câte unulşi ne vor împinge din aşternuturicu marile lor boturi umedene vor scoate din case zvârlindu-nepe scărica pe nişte suluri de postav

ne vor împinge aşa printre blocuripe străzi

prin oraşe vor ajunge cu noi pe câmpii prin pădurini se vor lipi de pleoape frunze şi crenguţe

pe sub cea mai frumoasă paradă de nori vor intra în ape şi ne vor rostogoli pe fundurileoceanelorca pe nişte trunchiuricaii de lemn ai copilăriei cu boturile mariimense

DRUM BUN DOMNULE NIMENI

în dimineaţa aceeatoţi oamenii întinseseră de la ferestrele lornişte cabluri oţelite pe care mergeau încetspre unde aveau nevoieîntr-o zumzăială surdă

se mişcau precaut ca nişte bătrâni pe gheaţă

miile de cabluri se pierdeau în zare intersectându-seformau o burtă sub greutatea tălpilor zdrelite

de care picăturile de sânge atârnau ca nişte mere

pe relieful străzilor goalese vedea doar un caroiaj de umbre

eram decis să duc pianul chiar şi în condiţiileaceleaam cautat sub clapeo pereche mai groasă de ciorapi

15



16/60

Cervantes

16

Poezie

Boris MARIAN

MALDOROR

Spre Lucia pe care noi urcam,O treaptă fiecare, scara,Iar zilele, pun preț, un ban,Ne ceartă-n valuri neagră, marea.Cum timpul curge neostenit,Din turn se prăbușește ceasul,Din lamentări în infinitÎn dragoste respecți păcatul.Eu mă opresc, se-apropie-un hău,Un monstru fără noimă, nume,Când bine redevine rău,

Iar răul nu creează-o lume.Vremelnici prieteni, vremelnici oameni,În rest vârcolacii, raci răniți,Scoici în valuri, ce rost mai areSă murim, dacă-nviem din nou, din nou?Omnia fluunt, omnia mutantur,Un marș forțat de ani-lumină.În limba noastră, Dumnezeu este Cel Care Este.Ce am putea adăuga?O mie de nume,

Este Cel Care Nu Se schimbă,El este cel care ne poartăCa o mamă pruncul său,Fără să știm , în somn adânc.Privesc asfaltul, firimituri de pâine,Pete de sânge, pene de corbUn cadavru imens s-a dizolvat în smoală,Exală mirosuri cotropitoare,Acesta este dragul nostru oraș,

În care se mai râde, se cântă, se dansează,

Deasupra sau în adânc, pe dedesubt.Așa cum plouă în inima mea,

Așa plânge și câinele-Dumnezeu,

Maldoror umbla pe șaptecărări,Ca pe cele șapte coline ale Romei,Circulate de cocote,Smârcuri pustii în inima lui Maldoror,Otravă grea, în vinele sale, sângele este verde,El nu are oase, doar crengi îngălbenite,Tulpini de brândușe, sfielnic pătrundeÎn Istoria Universală, alăturiDe Don Quijote Coțcariul,Am văzut de curând un pui de corb rănit,

Nu zbura, croncănea fără ură, adânc umilit,Poate-mpăcat cu o înfrângere apoteotică.

POVESTE

Regele ielelor are o traistă,Traista are o gaură,Prin ea se scurg diamante,Ielele și le pun în păr,

Hoții urmăresc ielele,Bietele iele cred în dragoste,Din hârjoneala lor se nascCopii cinstiți.La fel și cuvintele poetului.Poetul este regele ielelor,La marginea nopții el moare.De acolo începe lumea,Se desfășoară câmpiile,Orașele, apele,Regele ielelor se întoarce

în codrul nopții întunecate.

N. 1941, Bucureşti. Inginer chimie fină, cu studii la Moscova. UniuneaScriitorilor din România - secţia de Poezie. Redactor la Realitatea Evreiască.


17/60


17

Poezie

O MOARTE PREA CIUDATĂ

O moarte prea ciudată venea de nicăieri,În liniștea odăii scriai un vers sau două,O oboseală dulce, o spaimă, adulterCu doamna fără nume, trup transparent, de rouă.Mai este timp, mai umbli, citești și mai visezi,E harnic timpul, singur, temeinic face treaba,Tu n-ai să țipi, doar noapte de noapte-ai să vegheziși dacă scrii poeme, tu n-ai trăit degeaba.Îi plâng pe împărați, pe faraoni, pe toțiCuceritorii, setea i-a dominat și graba,E harnic timpul, trage de arcuri și de roți,

Dacă ai scris poeme, tu n-ai trăit degeaba.

VIAȚA E FRUMOASĂ

Viața e frumoasă ca o păpădie,Sufli și se duce-n fluturi pe câmpie,Te răscoli degeaba, mai degrabă scrii,Nimic nu se pierde sub factorul psi.

Clopotele sună, trece dricul lent,Noaptea este albă și fumează Kent,Fata lăcrimează, urșii se ascund,Mormăie-n tufișuri un defunct burgund.Cândva mușchetarii viața și-o dădeauPentru o batistă, diamant weiss-blau,eu păstrez în vise casa și în eatu erai mireasa albă, fulg de nea.

În Țara Minunilor n-am fost niciodată,Deși cu Alisa sunt prieten la toartă,La capătul lumii mă duc deseori,

Splendoarea din margini de patimi și dor.Ascuns în dantele arsenicul arde,Viața și moartea, surori de departe,În noaptea-naintea Facerii, poateA fost și Iubirea. Noi nu avem parte.Și doar evadăm dintr-o lume în altaRostind De Profundis Iubirii- înalta

“Craterul Ingerilor” -Daniel Relenschi


18/60

Cosmin YEACKY

18

Cervantes

Crezul tinerilor contemporani stă în neîncredere, stă în arginţi, în haosanticultural. Este adevărat că şi prin distracţie, pasiune şi râs se obţine oadevărată creştere culturală, şiîin acelaşi timp cultura modernă încurajeazămijloacele de divertisment, şi descurajează scrisul.

Lumea lui Yeacky

Trac

Îngăduinţa noastră, îngăduinţa lor, are unDumnezeu doar la un singur pol,Aşa cum cânta el, parohu-n parohie, şi cucu înpădure, crezându-se-n câmpie,Nimic nu e real, nimic nu e fictiv, simţindu-te oumbră ce umblă relativ.

Îngăduinţa mea, îngăduinţa lor, amvelopândcultura, şi tencuind de zor,Să plângă cine-o vrea, că timpul nu se lasă, culturanu-i a mea, când plec o las acasă.N-o scot din buzunar, nici nu o afişez, cultura nu-ia mea nici dacă o creez.

Îngăduind orice şi dând versului sens, alerg dar cu

răbdare spre ţel cu interes,nu pot să plâng din suflet, nu pot să fiu decis, nuam sinceritatea, aşa cum am promis,Nu pot gândi aievea, nimic nu-i constructiv, şi nupot forma pleava cu rolul decisiv.

Şi-ngăduinţa noastră n-acceptă-ngăduinţă,respinge orişice, aşa e de cuviinţă,Cătând îngăduinţa, găseşti şi munţi de bani, darnu e-ngăduinţa! Aceasta-i biruinţa ...Şi nu cauţi nimic, cand te urci pe maidan, decât să

vezi în zare, un fapt numit dorinţă.

Gând deşart

Pagini albe întinate,colorate,ziare scrise-n lumeacu de toate,ura, chiciul, lupta pentru un gând.Că Bacovia umblă prin pământ.

Glodul de pe dânsul,huma de sub el,osul dintre faliitot mai au un ţel.

Să-şi plângă tăcerea,Să uite de noi,Vrea naivitatea

Fără de nevoi.

Spaima noastră râde,Cântă, face haz,Scrâşnete de oase,Spaima e-n extaz.


19/60

Mihail GRĂMESCU

Pasteluri

PasăreaZborul unei păsări uriaşe pe cerul de vară.

Zborul unei păsări gigantice şi pufoase, legănându-şiaripile grele, de abur. Ciocul ei despică nesfârşirea ceruluipână în zarea cea mai începărtată, până la ultimul cer, deunde se deschid slăvile albastre, la dreapta şi la stânga, însus şi în jos. O pasăre cu panajul moale şi greu, o pasărecu blană albă fluturând ca în vis pe spatele ei puternic,

cabrat, pe pieptul ei de navă solitară despicând apeleînaltului acestei strălucitoare veri. Vara vine parcăpicurată de pe aripile ei desfăcute cât cerul. Vara vine caun fum de destrămare lină învălătucindu-se din trupulpăsării uriaşe care despică înalturile cu ţipăt de lumină.

Talazuri de nori se adună pe câmpuri de nori vişinii, sub vârtejul aripilor păsării care se înalţă pe boltă.Cerul se deschide între aripile ei măiastre înotând aleneprin Univers.

Pe spatele ei se găsesc continente înalte. Pepieptul ei plaje însorite. De pliscul ei atârnă alge prelungi

fluturate de curenţii potrivnici dintre nori.Pasărea îşi urmează calea ascendentă – nimic nu

o poate opri, nimic nu-i tulbură liniştea majestuoasă cucare urcă, mereu mai sus, în slăvile tot mai eterate, deunde se va mai întoarce cândva.

Plimbare pe apePe malul lacului sălcii pletoase îşi revarsă

lacrimile în oglinda apei. Vaporaşul a pornit de ladebarcader în croaziera sa miniaturală. Băieţii şi fetelerâd, încântaţi de legănarea „ca la mare”.

Sub pânza apei, alge prelungi, bărboase, unduielin în curentul leneş.

E vară.O barcă trece pe sub pod şi intră în meandrul

acoperită de lintiţă verde. Arareori se încumetă câtecineva pe aici. Un aer de sfârşit de lume pluteşte pestecolţul acesta de parc, ocolit de drene. Pe suprafaţa denepătruns se alungă gângănii cu picioare lungi, atât deuşoare că apa le ţine nefiresc pe suprafaţa ei înverzită.

Bărbatul nu mai vâsleşte. Femeia, cu privireapierdută în depărtare, îşi strânge rochea împrejurul

picioarelor. Aici, nimeni nu se îngrijeşte de nimic. Oşuviţă răzleaţă a scăpat de sub baticul de borangic. Părul

a încărunţit, parcă înainte de vreme, sur. Umbre şi petede soare se perindă neîntrerupt printre crengile avântatedeasupra, într-o coroană aproape împreunată pesteghizdurile canalului. Mâna se lasă moale în apă. O lebădă vine repede, despicând undele, să ciugulească frimiturile.O lebădă neagră, cu gâtul arcuit graţios. O lebădă pe carenu o vor mai vedea niciodată – specie pe cale de dis-pariţie.

Când vor mai avea ei doi, oare, timp să seplimbe prin parc? Peste un an. Poate peste doi. Şi atuncicând vor veni iar aici, lebăda aceasta nu va mai fi să leciugulească pâine din palmă. Şi poate că nici ei nu vormai fi, atunci, împreună.

Lebădă şi barcă, încremenite în ochiul verdesticlind de suliţe însorite, plutind printre ape de lacrimi.

Pajiştea de susLa poalele piscului semeţ, înconjurată de păduri

întunecate, e o pajişte cu ierburi înalte. Cine se culcă în

covorul ei adânc, vede profilat pe cerul transparentmuntele înzăpezit, tivit de imacularea albă, îngheţată, încare soarele sclipeşte orbitor. Nici o umbră de nor nu seînalţă atât de sus, aşa încât dintele de granit străbateboltele, despicând cu prora sa înaltă vijeliile din slavă.Coastele repezi i se pierd în întunericul de sub moliziicu braţele desfăcute larg a neputinţă. Pădure virgină,neatinsă de om. Trunchiurile seculare, prăbuşite debătrâneţe, fermentează printre rădăcinile lăstarilorproaspeţi. Izvoare ascunse clocotesc, revărsându-şipreaplinul, de pe pragurile înalte, în abisul unei cascade

subţiri, aburind, neclintită parcă, spânzurată în des-picătura de calcar de la pragul gâtului golaş al piscului.Jos, în pajiştea cu ierburi mari, nu ajunge însă

nici vuietul cascadei, nici răsufletul vântului, niciscârţâitul trunchiurilor apăsate de coroanele înalte de verde. Printre ierburile pletoase cântă greierii, gâze micise strecoară, animale pufoase. Dar pentru cel care seculcă printre ierburile parfumate nu mai există niciacestea. E atâta linişte acolo şi aerul atât de înmiresmat,florile atât de înalte şi tijele atât de fragile, iarba atât derăcoroasă şi moale, şi unduişul ei atât de adânc şi

cuprinzător, încât se aude muntele cum creşte, scrâşnind,din străfunduri.

Proză

19



20/60

20

Cervantes

Proză

Iar aromele ierbii dau un vertij aproapeintelectual celui care se încumetă să se afunde în iarbaînaltă, care mângâie mătăsos, val după val, tălăzuind,până la picioarele de lemn ale codrului milenar.

Sunetul seriiSeara îşi are un sunet al ei. Sunetul serii se

revarsă peste câmpia toropită de după-amiaza fierbintede vară şi inundă cu trandafiri dinspre parcul oraşului.Umbrele construcţiilor unde, în pânza tot mai deasă aîntunericului, flori de regina-nopţii se desfac să îmbetecu parfum perechile de îndrăgostiţi oprite să se sărute lapoartă. „Te iubesc”. „Mă iubeşti”?

Sunetul serii se face atunci mai pătrunzător şirăspunsurile rămân mute pe buze.

Sunetul serii, prelung şi dulce, sunetul seriidintotdeauna, sunetul serii, mereu nou, imn monocordizbucnind de pretutindeni şi de nicăieri, sunet tainic şide naînţeles, zvon de sunet, ecou de sunet reverberândîn urechile minţii, după o zi de muncă, în tramvai, înmaşină, în casă, pe câmp, pe „corso”; vitrinele se aprind,una câte una, Luceafărul, Luna, şi sunetul serii, după cea fost un moment mai intens, se retrage în noaptea ce selasă.

- Te rog, nu da drumul acum la radio, nuaprinde televizorul, lasă magnetofonul să tacă, şi pick-upp-ul, şi maşina de râşnit cafea, lasă toate şi vino aici,lângă mine, să ascultăm sunetul serii cum se revarsă dincornul imperceptibil al Inorogului rătăcit în cupaîmbujorărilor noastre pentru Eternitate.

Ţara foarte îndepărtatăExistă o ţară foarte îndepărtată, o ţară ca o

grădină cu turnuri înalte şi limpezi de lumină, o ţarăliberă şi înfloritoare în care eu mă tem că nu am să maiajung, dar în care tu, copile, ai să duci la liman şi visulmeu; există o ţară nemuritoare, cu izvoare de cristal şipeluze udate de rouă senină, o ţară îndepărtată, cu floride lumină, o ţară cu munţi ca decupaţi în creste argintate,îmbrăcaţi până la poale în pădure virgină în carecăprioare fulgeră întunecat printre trunchiuri acoperitede muşchi bărboşi. Ici-colo cresc din euforia vegetalăcolumne de marmură, uitate în amintirea celor care amurcat până la ea şi ne-am pierdut în haosul verde alsomnului acestuia greu în care plutim.

Există o ţară îndepărtată, cu portice de flori princare, în zori, picioarele ude de rouă aleargă. Există o ţarăîndepărtată, unde în liniştea văratică răsună numai trilde păsări măiastre, de păsări minunate ce zboară lin,

multicolor, pe cerul fără nor. Există o ţară unde caii auaripi şi răsuflet de abur cald. O ţară cu ape limpezi în careeu niciodată nu o să mă mai scald să curăţ de pe minemocirla drumurilor acestora înguste.

Există o ţară înaltă ca un munte tânăr, undecopiii lumii acesteia se vor juca fericiţi, umăr lângă umăr,fără frică şi fără de suferinţă şi moarte, o ţară minunată,în altă parte decât pe pământul încătuşat, o ţară blândăşi parfumată ca un pat de fecioară, un vis de ţară, o ţarăterţiară, unde vom fi din nou prima oară, şi unde eu nu voi mai ajunge, din păcate, dar unde tu poate că veipoposi cândva şi îţi vei aminti atunci şi de umbra mea,care am urcat, târându-mă pe brânci şi pe coate, defileulacesta înalt, strunga aceasta a Istoriei uscate.

Există o ţară îndepărtată, foarte îndepărtată...calea e lungă până la ea: o viaţă de om nu poate să ostrăbată – dar unde vom ajunge odată şi odată.

Există o ţară cu holde bogate, unde vântultoamnei niciodată nu bate, o ţară cu cascade înalte, undede pe piscuri pânzele apelor cad înspumate; o ţarăprimordială, de la amintirea căreia Istoria a plecat – oţară ca visul nostru cel mai îndepărtat.

Există o asemenea ţară...

CrinulÎntr-un bol de cristal, pe masă, în sufragerie, un

crin imperial, roşu. Floarea imensă, desfăcută larg, îşirăspândeşte mireasma în cameră.

Seara, parfumul lui e otrăvitor, dă dureri de cap.„N-avem algocalmin? Mă doare capul. Să nu mai aduciniciodată crini”!

Durerea încinge ţeasta ca un cerc de oţel,stârnind în tot trupul reflexe ascuţite şi greaţă. Este fără-de-spranţa crinului retezat, fără rădăcini, înflorire inutilă,fără rod. Viaţă în zadar, trăire captivă, decorativă, lipsităde dăinuire. Agonie de câteva zile, chin fără perspectivăîn întunericul camerei în care se sufocă, asfixiând cufrumuseţea lui amăgitoare. El însuşi, prima victimă apropriei sale ispite, că, iată, mâini hulpave, atrase deînflorirea sa strălucitoare, l-au cules, l-au expus pe otarabă, l-au vândut, să agonizeze aici, în întunericulnopţii, revărsându-şi jalea peste Univers.

În zori, a doua zi, soarele străluceşte, de iunie.Cerul e senin şi păsările cântă. Şi crinul, purtat de un nouelan, se lasă înşelat. Speranţele izbucnesc iar în răsufletulfără trup, în ciozvârta mutilată, şi parfumul se înalţă dinel ca un imn, ca un acord fericit de orgă.

Fericit? De ce? Ce mai poate spera floarea astacaptivă, ciuntă?


21/60

Este numai efectul soarelui de vară, dimineţii,faptului că încă mai există. Viaţa care mai pâlpâie, obo-sită, îţi spune că, de vreme ce încă mai e, mai există, de vreme ce sufletul diafan încă nu s-a stins, mai are o şansă!

„Ce şansă”? te întrebi, privind la trupul frânt. Veimai subzista, chinuindu-te, tijă frântă, o zi sau două.Apoi petalele ţi se vor scutura, pe rând. Şi vei sfârşi la ladade gunoi – rest vegetal scurmat de şobolani, lins de viermi.

Dar până atunci, calvarul tău nu s-a sfârşit. Maiotrăveşti, seara, cu disperarea ta. Mai exalţi dimineaţa cudeşertăciunea revirimentelor tale fără pământ subpicioare. Şi bucuria şi tragedia ta dezrădăcinată stârneşteîn oameni fără de sens înălţare, sau îndurerare chimică.Vorbeşti cu Universul prin fluidele volatile, transmiţândfără încetare Lumii cronica fericirii că soarele a răsărit, şiînlăcrimarea şi ura că tu eşti deja mort: numai tijăscufundată în apa unui bol de cristal, pe masa dinsufragerie a unor bizari căpcăuni de spectacole tragice,capabili să te ucidă numai şi numai ca să-şi poată ornabârlogul cu dezmăţarea agoniilor tale.

Bazinul cu somnSăritorii plonjau îndelung în bazin. Iaşeau apoi

din piscină printre lilieci, târându-se epuizaţi pe mal, caloviţi de presiunea adâncă a somnului. Când plonjai, prinapele tulburi ale somnului se întrezăreau alge mari,cenuşii, dincolo de care sticlele colorate ale vitraliilorlicăreau în cioburi de diamante tăiate în mii de muchii.Construcţiile crenelate (construcţii? De ce „construcţii”?– mai degrabă formaţiuni, formaţiunile gotice deschi-zându-se dinspre înalturile ghizdurilor piscinei cătretenebrele bolţilor reverberând). Te lăsai în salt până cândîţi pierdeai răsuflarea şi cunoştinţa şi, abia atunci, presi-unea teribilă te arunca îndărăt, până la ghizdurile invadate de floare. Ieşeam acolo, embrionari,protoplasmatici, purificaţi de eroziunea căderii. Prunci,ne târam printre picioarele săritorilor titanici, aplecaţiînainte de pe block-starturi, într-un impuls vijelios.Trombele căderii lor în îmbrăţişarea pasională cu somnulne împroşcau savuros, deşi deocamdată eram prea mici,încă uzi, cu solzii moi de rubin şi safir sclipind în soareleorbitor dintre aripile liliecilor. O femeie m-a cules dintreierburile de la marginea bazinului şi m-a pus între sâniialbi, râzând. O femeie frumoasă, cu plete lungi de-ntun-eric, o femeie bună, ocrotitoare de soarele arzător al des-chiderii vide de deasupra cupolei piscinei. Şi m-amîntrezărit, privind în cioburile oglinzii sparte de la pi-cioarele ei: un pui de zgripţor, cu aripi căzute în lături,

acoperindu-i şoldurile diafane. Un pui de zgripţor, cusolzi de petale cristaline. Un pui de zgripţor fulgerat dinînalt în piscina somnului întinerind.

Valea Nandrei, 1964 (reportaj din memorie)În fiecare zi, prin localitatea măruntă din

creierul munţilor trecea trenuleţul forestier, pe şinele saleînguste, şerpuite abrupt printre făgeturile cu braţelelăsate obosit.

Ileana („De ce nu Ilinka”? se întrebau sătenii,contrariaţi) urca uneori alături de plăvanul de conductorşi aschimodia de ajutor de ţăpinar care mergea „de pază”în coada garniturii şi se amuza (amuza? trist amuzamentşi lipsit de veselie) suind până-n rariştea exploatării fo-restiere, de unde trenuleţul pogora vijelios încărcat cutrunchiuri bărdite şi toporite pentru fabrica de cheresteadin vale. Atunci garnitura îşi lua viteză şi se bălăngăneaîn dreapta şi în stânga, mai-mai să sară din şleaurile demetal datate 1818, 1817, sau chiar 1803. Însă se petreceaceva cu acest ţug, de vreme ce atunci când a sosit, Ileanaîşi mai amintea de cochilia cu coviltir care-o purtase dela „gară” până la „Centrul” înconjurat de blocurile proas-pete, cu spaţii verzi, în care bătrâni florari şi angajaţi aiSalubrităţii, fiind ora prânzului, îşi molfăiau pâinea cusalam, mai trăgând câte un gât din sticlele de vin-pelinde patru cincizeci chilu’, pe câtă vreme acum, băiatul îiface semn cu o floare albastră, ca-ntr-un cântec de de-mult, îi face semn pe peronul pustiu, în vreme ce ei îi esteimposibil să precizeze dacă vine sau pleacă, dacă vine cupicioarele ude prin roua Crângului Izvoarelor mustindde ierburi înalte, sau pleacă printre ierburile înalte, totmai înalte, ale pădurii cu fagi abrupţi cu trunchiuricontorsionate, întrepletite în întortocheate meandredintre care se iţesc pentru o clipă boturi speriate de ciuteîn salturi prelungi, nesfârşite, vătui împietriţi la poalelemultisecularilor arbori podidiţi de bărbi de mustăţiascunzând între rădăcinile nămolite comori de agate şibriliante în douăzeci şi patru de milioane de colţuri şicarate, coarne de cerbi înfrunzite printre care ţugul şuierăprelung, îndepărtându-le din cale, şi amintiri, amintirica nişte vise care au fost? n-au fost? într-o pădure afun-dată într-un Mileniu de veac de-o clipă, când frunze deaur calp troienesc furişarea tiptilă din ce în ce mai lentăa trenuleţului pogorând în veşnicie. O gâză uriaşă,multicoloră, poposeşte, zgribulindu-şi armura dekeratină pe braţul meu stâng. Ileana se spulberăevanescent: e şi nu e. O petală în insectarul inimii mele,care bate, bate într-una, năvalnic, înainte, niciodatăînapoi, dar în toate clipele în care am fost. Şi-om fi!

Proză

21



22/60

Proză

Loredana ŞTIRBU

Data și locul nașterii: 12.12.1970 Fălticeni, jud. SuceavaStudii superioare: Facultatea de drept, Universitatea Ecologică Bucuresti 1991-1995

Activitate literară Volumul ,, Călătorie în regatul cuvintelor cameleon” - Colecția pri-mul cuvînt nr.1 Carpathia Press-2007

Apariții în : Informația Zilei- Satu Mare, Bulevardul știrilor, Viața, Oglinda literară,Dacia literară, Citadela, revista Iosif Vulcan Australia (pe hîrtie) Mesagerul etc.

Apariții online: Tînărul scriitor, Ecoul, Agero- Stuttgart, Analize și fapte etc. Antologii; Cuvinte din Nord I si II, Al cincilea patriarh, Mărturisire de credință literarăII-2008

Din 2011 editor la site-ul literar - Confluențe lirice -

Recunoașteri literare: Mențiune (poezie) -concursul de creație -lirică de dragoste ,, Sub raze de Luceafăr,, -Direcția pentru cultură, culte și patrimoniu Satu Mare-2007; Afirmarea 70 de ani (proză) - Direcția pentrucultură, culte și patrimoniu Satu Mare-2006 )

Îmi văd imaginea în apă, distorsionată de pică-turile ce se scurg încet pe bucata de bambus ca apoisă se contopească cu apa din vas. Pic…pic…pic…Inevitabila cădere, inevitabila contopire.

Grădina e încă adormită. Cu aleile de piatrăinvadate de muschi, tufele de trestie şi de bambusde lângă mica cascadă, felinarele de piatră patinatede timp, nisipul şi pietrele aranjate cu grijă subaburul uşor al ceţii am impresia că trăiesc într-olume ireală.

Totul este gândit cu multă minutiozitate fără alăsa impresia că mâna omului ar fi intervenit. Nimicnu este lăsat la voia întâmplării. Misugii este unperfecţionist, a recreat grădina de acasă, din Kyotoîn cele mai mici detalii. În lungile perioade în care

el este plecat obişnuiesc să îmi beau ceaiul închioşcul din lemn de cireş de pe insuliţă. Când este

cald afară îmi place să citeasc acolo, legănându-măîncet în blansoar. Balansoarul a fost singuraexcepţie pe care a făcut-o Misugi pentru mine casă nu distrugă perfecţiunea pe care o crease.

Au trecut ani de zile de când am intrat primadată în grădină. La vederea ei am rămas înmăr-murită, mai văzuse-m grădini dar aceasta eramirifică şi acum impactul este copleşitor de fiecaredată când o văd.

Telefonulul sună lung, a disperare. Mă încearcăun sentiment de iritare. Nu vreau să răspund. Darîn virtutea unor automatisme pe care le-amdobândit cu timpul o fac totuşi.

-Alo?-Bună, am ajuns cu bine.

Vocea lui care altădată îmi dădea o stare deeuforie acum nu îmi mai provoacă nici o emoţie.

“Trec noaptea

Prin grădini de pietre Mă afund undevaÎn ceaţă

Să mă uit la capăt Colivia cu licurici

Mă primeşte caldă

SufocantăDezbrac chimonoul imperial De mătase

Lacrimile din cupa cu sakeSclipesc fiecare altfel

În iarbă licuricii evadaţi

Sărută soarele roşuÎn bernăReflectat în mii de picături

De rouă otrăvite“ (Iulia Olaru-Cupa cu sake)

22

Cervantes

Grădina japoneză

Motto:


23/60

ProzăProză

-Mă bucur. Cum a fost călătoria?-Lungă ca de obicei şi obositoare.-Ai tăi cum sunt?-Bine, să vezi cât a crescut Sento, nu aş fi crezut

că în trei luni se poate înălţa atât. Seamnă mult cumine. Aruko a mai slăbit, are o problemă cu nervii va trebui să mergă la un sanatoriu luna asta. Copiiiau solicitat-o mult.

-Îmi pare rău să aud asta. Când te intorci?-Peste trei luni, îmi pare rău iubito, dar am să îţi

scriu şi vom vorbi de la birou.Te sărut, ai grijă de tine.-Da, bine.Conversaţia asta, nu aduce nimic nou în viaţa

mea, seamănă izbitor cu celelalte din ultimii ani.Acum mă uimeşte cât timp am irosit din viaţa meaaşteptîndu-l, cât timp am stat în amorţeală trezin-du-mă deodată că omul pe care îl iubeam nu maitrezeşte în mine nici un fior.

Ce păcat că am irosit atâta timp încercând sădevin ceva ce nu eram doar ca să îi fac lui pe plac.N-a meritat nici o lacrimă de a mea, nici una dinnopţile în care plângeam înnebunită de gelozie. Nusuportam gândul că el era cu o altă femeie, că oatingea şi făcea cu ea lucrurile pe care le făcea cumine. Că hainele lui se îmbibau de mirosul ei, cădoarme alături de ea.

O ştiu pe Aruko din poze şi din casetele filmatede el. Este o japoneză nostimă cu păr lung şi ochimari strălucitori. Arătă mai tânără decât este.

Misugi mi-a spus că soţia lui se îngrijeşte mult.Copii îi semănă fizic lui, nu sunt atât de frumoşi camama lor dar păstrează ceva din trăsăturile delicateale lui Aruko. Misugi este extrem de mândru decopii lui.

Îmi fac o cafea, beau încet savurând aromaputernică. Mă bucur că mirosul cafelei pătrundepeste tot în casă. Misugi nu suferă cafeaua , spune căeste o băutură vulgară. Aşa că acum simt o bucurierăutăcioasă să îi fac în ciudă. Mi-l imaginez cum măţintuieşte cu privirea dezaprobator. Trăsăturile luifine, exotice, nu mă lasă să desluşeasc nimic dinceea ce nu doreşte el să văd. Doar pasiunea îiîntunecă simţurile, e singurul mod în care îl pot facesă fie de nerecunoscut. Transfigurat de dorinţăMisugi e doar un om.

Atingerea lui mă înfioară de fiecare dată, îşilipeşte buzele de gâtul meu şoptindu-mi cuvinte pe

care nu le înţeleg. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că japoneza poate fi atât de plină de nuanţe. Mă seducede fiecare dată prin atingeri aparent nevinovate darîncărcate de o senzualitate copleşitoare. Este o laturăa lui nebănuită, tulburătoare aceea latură care m-asubjugat şi care m-a ţinut captivă atâta timp.

Mă întorc în grădină, în chioşcul de pe insuliţă,am început să pictez de ceva vreme o parte din acestspaţiu al meu. Ceaţa s-a ridicat şi se anunţă o zisuperbă de toamnă. Lumina este minunată pentru apicta colţul acela unde Misugii a pus felinarul depiatră. Tori mă găseşte lucrând. Ciudat, nu l-amauzit când a intrat. Îi simt numai privirea aţintită

asupra mea şi mă întorc fericită să îi văd chipul. Mi-a fost dor de el. Mă arunc în braţele lui fără să ţincont că salopeta mea e plină de vopsea iar el fără săţină cont că poartă un costum elegant. Îmi spun căeste o ironie faptul că Tori este din acelaşi oraş cuMisugii, sunt extrem de diferiti. Pe Tori l-am întâlnitla o serată de la ambasada Japoniei, este ataşatcultural. Cred că m-am îndrăgostit fulgerător de el.Este mai înalt decât Misugii, face mult sport şi esteatât de plin de viaţă, încât mi- a fost greu să cred căun japonez poate fi şi astfel.

Luna viitoare voi părăsi casa lui Misugii. În maimă voi căsători cu Tori acasă la el în Japonia. Abiaaştept să văd Kyoto, Misugii mi-a povestit multedespre el. Am să mă plimb în sfârşit prin grădinaShugakuin Rikyu de la vila imperială, voi meditala templul Kyiomizu despre care am auzit atâteaşi toate lucrurile astea am să le fac împreună cu Tori.

În zilele care vor urma voi contempla împreunăcu el cireşii şi trandafirii din grădina noastră japoneză.

23



24/60

Uneori, e ca atunci când pierdusem trenul.Eram elevă, de fapt doar terminasem liceul.

Trenuri nu prea erau. Mai nimic nu era. Îl văzusemcum plecă de sub ochii mei. Am alergat destul derepede, dar trenul fugea mai tare. Prinsese viteză. Seîndepărta cu fiecare clipă, ducând speranţele melecine ştie unde. De neputinţă, am plâns. Impiegatulcărunt, trecut prin viaţă, sătul de trenuri care totpleacă, m-a văzut: „Ce-ai, taică, de plângi?” I-am

arătat cu degetul monstrul care luneca pe şine. Nuputeam vorbi. Cuvintele se sugrumaseră în gât. Doarlacrimile mari, rostogolindu-se pe obraji, spuneautotul. Nu pierdusem niciodată un tren. Şi n-aş ficrezut să mi se întâmple mie. Şi tocmai atunci!Impiegatul, trecut prin viaţă, sătul de trenuri,pesemne şi de lacrimi („Nicăieri – zisese – nicăierinu vezi atâtea lacrimi ca-n gări”), s-a-nmuiat: „Numai plânge, taci cu tata! Dă-l în mă-sa de fierhodorogit!”. Şi-a îndesat mai bine şapca pe cap, a pusfluierul în gură, a fluierat tare, prelung, în timp ce arupt-o la fugă după coada trenului, alergând ca lasuta de metri, cu paleta roşie ridicată. Frânele au

scrârţâit metalic, apoi am zărit printre lacrimi trenuloprindu-se. Se-ntâmplă rar coşmarul să setransforme într-un vis frumos. Impiegatul încărunţitde vreme şi trenuri nu s-a mulţumit cu atât. I-a făcutmecanicului de locomotivă semn de manevră ‘napoi.Ăla s-a conformat. Apoi, l-am auzit înjurând ca la uşacortului, când şi-a dat seama de ce fusese oprit şiîntors din drum. “Să-ţi fac, să-ţi dreg, băga-te-aş înmă-ta de nenorocit! Am să te spun la direcţie!”Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă ca prin război,nu s-a supărat: “Spune-mă şi la Dumnezeu, numa’stai să urc fata-asta! Hai, taică, hai, uşurel! Aşa, mergicu bine! Şi nu mai plânge, că-ţi strici ochii-ăiafrumoşi!” A răsuflat uşurat, a luat poziţiaregulamentară, apoi a ridicat paleta verde, de parcăar fi înfipt steagul pe o redută. “Acum, poţi să pleciliniştit să mă torni la direcţie! Ce-am avut şi ce-ampierdut?!”

Nici n-am apucat să-i mulţumesc. Acolo, întren, trăiam sentimentul irealităţii. Mi se părea că-L văzusem pe Dumnezeu. Avea haine de impiegat demişcare, niţel cam ponosite, părul cărunt şi rar şipaletă roşu/ verde. O paletă şi-un fluier, cu carefăcuse prima minune din viaţa mea. Eu strigasem,aproape cu deznădejde, în capul peronului:

“Doamne, nu!”. Îl chemasem. Venise. A dat trenulînapoi. Eu dau, acum, timpul. Şi mă întreb ce-aş fidevenit, ce-aş fi fost astăzi, dacă în ziua aceea

Dumnezeu n-ar fi îmbrăcat haine de impiegat şi n-ar fi oprit trenul care m-a dus la examen. Poate aş fifost un impiegat de mişcare într-o gară, care ar fioprit trenul pentru altcineva care mergea să deaexamen la facultate… Cine ştie…

Nu mai trecusem demult prin halta prin care,azi, nu mai trec trenuri, iar odinioară treceau atât derar. Acum, femeie de afaceri în plină glorie, trenurile-mi puţeau. Preferam avioanele. Sau Mercedes-ul

personal, când distanţele erau mai scurte. Probabiln-aş fi oprit nici atunci dacă întâmplarea(întâmplarea?) n-ar fi făcut ca roata să explodeze înlocul acela în care şoseaua se apropia cel mai mult decalea ferată. În goana zilnică, uităm să mai oprim.Măcar atât cât să-I mulţumim Lui Dumnezeu. Ce, nupricepe El singur?

Am lăsat şoferul să se ocupe de roată şi amfăcut câţiva paşi. Pe şine, crescuseră buruieni, semncă niciun tren nu mai trecea pe acolo. Peronul pe careplânsesem cândva părea mult mai mic şi mai sărăcuţ,iar prin crăpăturile făcute de trecerea anilor viaţa îşirevendica drepturile prin sute de fire de iarbă răsărite

în smocuri. Cocoţat pe un scaun, o părere de om,gârbovit, se căznea să întoarcă un ceas Paul Garnier .Asemenea ceasuri rare mai vedeai prin muzee şi vreodouă-trei gări. Toată priveliştea părea un talousuprarealist: ceasul de lux în contrast cu clădirea înparagină, fără ferestre, cu iarba care-mpânzea totlocul. Cineva însufleţea „tabloul”: Omuleţul firav,gârbovit, dar căruia îi străluceau ochii când potrivealimbile ceasului din gară (mai bine zis, din ceea cefusese cândva o gară mică, îngrijită, prin care maitreceau, uneori, şi trenuri). Când şi-a terminat treaba,omul m-a văzut şi aproape s-a speriat ca de o arătare.Apoi, jenându-se, s-a scuzat cumva:Pe-aici, nu mai vine nimeni. Sunt eu şi-un câine.Lupane, unde eşti?

Cel apelat s-a ridicat agale dintre ierburi şi s-a prezentat, docil, la apel, aşteptând, în gardă,următoarea comandă.Şezi cu tata! Şezi şi bucură-te! Avem musafiri!

Ca şi cum l-ar fi înţeles, Lupanul (o potaie cuciulini prinşi în blană, cu părul în ochi) s-a bucuratîn felul canin, scheunând uşor şi mişcându-şi ritmiccoada.

Ce faceţi?, am întrebat, neştiind ce să-i spun.Întorc ceasul. Măcar el să meargă. Trenurile

nu mai merg, în curând n-oi mai merge nici eu, mi-a spus ca pe o evidenţă, arătându-mi bastonul dinmâna dreaptă.

Florentina Loredana DALIAN

Când Dumnezeu era impiegat

Proză

24

Cervantes


25/60

Ceasu-ăsta e o bijuterie, el trebuie să meargă!Nu ştiu cine l-o mai întoarce când n-oi mai fi eu.Apoi, schimbând vorba: Cu ce treburi pe la noi?

Purta aceeaşi haină de impiegat, acum cevamai largă şi roasă pe alocuri, probabil singura haină,ori poate nu se-ndurase s-o lepede. Tăceam.Cuvintele se blocaseră iar în gât, ca atunci cândpierdusem trenul. Aş fi vrut să-i povestesc, să-i aducaminte, să-i mulţumesc. În loc de asta, tăceam, cutăcerea celor mai stupizi dintre oameni.Cândva, zice, cândva era şi-n gara noastră altfel. Cede-a lume…

Am vrut să-i spun că ştiu. Nici asta n-amputut. Apoi, ca şi când ar fi avut ceva de demonstrat,ca şi când aş fi avut nevoie să-l cred, a scos de subhaină paleta, a şters-o de mânecă şi mi-a întins-o cape-o evidenţă:Eu eram impiegatul!, a rostit cu mândria cu caretrebuie să fi rostit ducele de Wellington: „Eu l-amînvins pe Napoleon!”. Câte trenuri n-am pornit eucu asta!

Îhm… dar mai important decât mulţimea detrenuri pe care le-ai pornit, e unul anume pe care l-aioprit! O vrei? Mie nu-mi mai trebuie.

Am luat paleta ca pe ceva de preţ şi-amstrâns-o la piept. Am privit ceasul care mergea „ceas”,care-mi arătase cândva o jumătate de minut mai mult

decât aş fi vrut, suficient cât să-mi plece trenul de subnas. Şi deodată ochii mi s-au împăienjenit. Ceasul aînceput să se scurgă, precum cel din tabloul lui Dali.

Aşa-l vedeam printre lacrimi, curgând, unduindu-seca şi când s-ar fi topit. Omul s-a panicat, la fel caatunci:

Ce-ai, taică, de plângi? Dacă nu vrei, n-o iei. Dă-o-ncolo de paletă! Sunt un prost bătrân. Chiar aşa, d-apăi, ce să faci mata, o cuconiţă, c-o paletă deimpiegat? Da’ am zis să-ţi dau şi eu ceva… şi n-amaltceva. Lasă, dă-o-ncoace, decât să plângi!

Plângeam ca atunci când pierdusem trenul.Ceasul nu-l mai vedeam printre lacrimi, se topise detot, timpul se comprimase. Pierdusem trenul dinnou. Trenul recunoştinţei. Eram bogată. Şi nu-mifolosea la nimic! Tot omul acesta îmi oferise ceva. Iareu, cu toată bogăţia mea, habar n-aveam ce i-aş puteaoferi. Cum i-aş putea mulţumi că, într-o zi, cu paletape care mi-o dăruise, oprise şi mă urcase în trenulcare avea să mă ducă spre ceea ce sunt acum. Şi căatunci, mă făcuse să-L văd, pentru prima dată, peDumnezeu în oameni. Ce daruri îi poţi face LuiDumnezeu?

L-am întrebat, printre lacrimi:Dacă ar fi să-i faci un dar Lui Dumnezeu, ce i-aioferi?Ce i-aş oferi? Păi… paleta nu mai pot să i-o dau, căţi-am dat-o ţie. Trenţele-astea după mine, nu pot, cărămân gol. Şi-oricum, n-ar avea ce face cu ele.Câinele ăsta… îmi ţine de urât. Ce dar?! Uite ce darÎi fac eu Lui Dumnezeu: în fiecare zi, la doişpe fix,

întorc rotiţa la ceasu-ăla. Cât oi mai putea…Slobozia, 25/26 iunie 2012 (2200-100 )

Proză

25



26/60

Proză

Simona ŞERBĂNESCU

N. 1988, Bucureşti. Absolventă a Facultăţii de filologie şi studentă la Facultateade ştiinţe juridice şi administrative Gheorghe Cristea din Bucureşti. Debut editorial în antologia Balaurul şi Mioriţa, ed. Eagle Fantasz Conworld, 2011.

Barbarii…vezi, Tincuţo, ce-au putut să ne facă?Nu ştiu ce-ţi mai aduci tu aminte după atâtea sute deani, dar eu am totul în faţa ochilor de parcă ieri s-ar fiîntâmplat. Hai, vino mai aproape, lângă rădăcina asta,

că oricum suntem amândouă acoperite de pământ. Ştiucă miros a putregai, dar chiar şi aşa, plină de noroiuladus de viitură, cu oasele goale, încă trăiesc. Trăiesc subrâpa mea din Valea Cătinii, iar oamenii vin, unii dupăalţii, şi-mi spun povestea. Ce bine îmi pare că s-a maiînmuiat pământul, că putem şi noi să mai vorbim caoamenii. Vrei ceva de mâncare? Nu? Bine. Hai să-ţispun.

Era o dimineaţă însorită, pe la începutul luiiunie, iar eu ieşisem, ca de obicei, cu balaurul pe deal.Era aţa frumos balaurul meu… Tata făcea des călătoriiundeva în est, şi cumpărase nişte animale cum nu găseai

pe la noi. Nu avea aripi ca ai nostri, putea să zboareprintr-o forţă proprie, aproape magică. Avea coarne decerb, gât de şarpe, gheare de şoim, urechi de vacă, burtade broască şi solzi de peşte. Dacă stau bine să măgândesc, tata îl numea altfel, nu “balaur”. Eu încă nuştiam să-l stăpânesc destul de bine, din când în cândmai scuipa şi foc, dar în general era binevoitor şiascultător şi nu se agita în timpul zborului.

Înainte să plec, tata m-a sărutat pe frunte şi mi-a spus să am grijă cum ţin în frâu animalul. Creaturamică şi gălbejită pe care şi-o luase mama ca animal decompanie tot rânjea şi îmi făcea cu ochiul. “Ce mi-o fitrebuit mie capa!” a râs tata şi i-a dat una peste ceafă.

Fiinţa care semăna cu un copil de cinci ani a scos unsunet ascuţit şi a început să tuşească. “Asta e, mi-a spustata, dacă nu-l bagi de două ori pe zi cu capul la apă,leşină. În general creaturile ca el sălăşluiesc în iazuri.Dar îi mai prind localnicii şi-i ţin pe lângă casă”. Amzâmbit şi m-am uitat la el. O raritate. Erau puţini capaprin părţile noastre, dar acum au dispărut complet. Bamai mult, nici nu se mai aude de ei.

Aşa că am plecat… Pe drum, fetele m-au strigatde prin curţi şi grădini şi mi-au făcut cu mâna. Aiapărut şi tu la un moment dat, Tincuţa, şi mi-ai spus sănu uit că seara trebuia să mergem la dans. Dar cum săuit aşa ceva? Cum să uit de Cristi? Ţi-am promis că vin,iar tu te-ai intors la treburile tale.

Dar de-abia ce-am ieşit din sat şi-am urcat un

pic dealul, c-am auzit îndepărtare, de prin Sătic, unzgomot ascuţit şi puternic caremi-a pătruns până în măduva

oaselor. Erau ţipetele femeilor, plânsetele copiilor,tăişurile săbiilor care fluturau prin aer. Atunci i-am văzut pentru prima dată. Erau nişte fiinţe ciudate,neşlefuite, cu două picioare, cu pielea măslinie şi părulnegru. Nu păreau a fi din neamul celor din Patarlagele,cu care ne mai întâlneam noi din când în când la dans,că ăştia aveau patru picioare, şi de-asta erau cei mai bunidansatori. Mi-e greu să ţi-i descriu, dacă nu i-ai văzutcu ochii tăi. Călăreau ca şi noi, dar nu balauri, ci niştecreaturi rigide, cu coamă şi cu o coadă lungă la spate,cu patru picioare, care când atingeanu pământulscoteau un tropăit strident. Nu zburau, ca balaurii,

puteau doar să meargă şi să alerge, de-asta la începutmi-au părut mai slabi.Ce puteam face eu în acea clipă? Am rămas cu

ochii pironiţi la masacrul de pe celălat mal al râului, deşiurletele îmi străpungeau urechile, deşi vedeam, de sus,săbiile barbarilor tăind capetele bărbaţilor din Sătic.Sângele începea să se prelingă, încet încet, de pe mal înapă. Nu văzusem aşa ceva în viaţa mea şi eram îngrozită,dar totuşi m-am abţinut să nu ţip. Ştiam că noi eramascunşi de pădurea deasă care acoperea dealurile de pecealaltă parte a râului. Dar mai ştiam şi că orice sunet,oricât de mic, le putea îndrepta atenţia înspre satulnostru. Cu strigăt sau fără strigăt însă, barbarii ştiau de

micul nostru sat. Înainte să-mi revin din uimire, unstrigat de comandă, într-o limbă necunoscută, aacoperit acel murmur sinistru, iar un grup de călăreţi,cu pletele în vânt, s-au năpustit asupra vâltorii râului deparcă şi-ar fi dorit, ca animalul nostru din est, să intrecu capul la apă. Nici adâncimea, nici curentul nu i-auputut opri. Iar creaturile lor, deşi nu puteau zbura, eraumult mai puternice decât şerpii noştri solzoşi. Veneau,Tincuţă. Veneau încoace.

Atunci chiar am tras un ţipăt şi am sărit imediatpe spatele balaurului, ca să fug în sat şi să-i anunţ peceilalţi. I-am dat două călcâie zdravene în burtă şi s-aînălţat brusc, străpungând cerul cu forţa-i neobişnuită.Dar barbarii mi-au luat-o înainte.

26

Cervantes

Râpa fetii


27/60

ProzăProză

Cred că m-au văzut când m-am înălţat şi mi-au urmat drumul. Când am ajuns în sat, o parte dincăsuţele noastre erau deja devastate, iar în mijlocul

drumului zăceau câteva trupuri decapitate. Deşi nuzburau, animalele lor parcă aveau aripi la picioare.Am avut noroc că nu am întâlnit nici un barbar pedrumul mare, că toţi intraseră prin curţi, să devastezeşi să jefuiască. Ceva mă făcea să sper că nu ajunseserăîncă la poarta casei mele, că nu dăduseră focgrajdului, că nu-mi omorâseră tatăl, că nu-mi violaseră mama. Dar n-am ajuns până la poartă.Deasupra templului l-am văzut pe tata, zburând pebalaurul cumpărat din est. Mama îl ţinea strâns deumeri. “Sunt vii!” am răsuflat eu uşurată. De-abiaatunci mi-am dat seama de puterea acestorzburătoare străine. Celelalte, crescute de obicei princurţi, au fost ucise imediat. Doar balaurii noştri aureuşit să scape. “Anca!” m-a strigat tata. Într-o clipăam fost lânga el.“Nu ştiu de unde au venit şi ceanimale au. Dar sunt foarte puternici. Or să facă praf tot satul. Ţine-te după mine, mergem pe munte, laOni”.

Am plecat în zbor înspre ascunzişulcăpcăunului, pe care îl ştiam mai mult din auzite. Sespunea că Oni ar fi fost o creatură venită tot din est,căci era mic şi burtos şi avea coarne de bou. Bâta luide fier putea transforma fiinţe vii în piatră. De fapt,nu avea niciun fel de puteri, că era un simplu pustnic

care trăia în rugăciune şi mânca doar buruieni. Îşifăcuse un ascunziş chiar la poalele râpii ăsteia.Dar barbarii, Tincuţo, au fost iar mai rapizi

decât noi. Când m-am uitat în spate, am văzut căîmpânziseră deja satul, iar vreo cinci dintre ei ne văzuseră deja. Au pornit în fugă pe urmele noastreşi, deşi animalele lor erau legate de pământ, balauriin-au putut rezista săgeţilor lungi şi ascuţite. Pe-altatei l-au răpus imediat. Ţin minte că înainte să fieucis, mi-a strigat să fug. Dar nu m-am putut abţinesă nu privesc cum i-au luat pe amândoi de păr şi le-au tăiat beregata. “Fugi, Anca, fugi!” Ce să mai fug…nu-mi mai doream să fug. Vroiam să mor acolo,

lângă ei. Căci singură nu puteam supravieţui, pedealuri sau într-un sat făcut scrum. Nu mă puteamdesprinde de acel haos. Făceam parte din el.

Şi atunci am auzit glasul ascuţit al animaluluide sub mine. Îl străpunsese o săgeată. S-a agitat dedouă ori prin aer, apoi a căzut greu la pământ,prinzându-mă sub el. Mă zvârcoleam, încercând sămă eliberez de greutate, dar un barbar m-a apucat deun braţ şi m-a tras de sub burta lui. Mă aşteptam sămă omoare imediat, să-mi zboare capul… Dar înochii lui se citea altceva. Dorinţa animalică a omuluifără inimă şi fără credinţă. Da, moartea o puteamsuporta, dar asta nu. Mai bine moartea. Şi cummoartea nu a venit, pentru că nu avea nici o sabie înmână, l-am lovit cu cotul la tâmplă şi, după ce m-am

eliberat, am luat-o la fugă pe deal.Barbarii au început să strige şi au lăsat în

urmă cadavrele părinţilor mei. Pe mine mă vroiau

acum. Doar eu mai scăpasem. M-am furişat printrebrazii înalţi, sperând să pot cobori pe cealaltă partea muntelui şi să ajung unde spunea tata, la Oni. Darerau mulţi. Vreo zece. Şi au venit din mai multe părţi.De ce s-or fi pus atâtea fiinţe cu una singură? Am fostforţată să urc pieptiş. Era un urcuş abrupt, şi nucunoşteam locul. Mărăcinii mi-au făcut picioarele săsângereze în timp ce mă opinteam şi mă rugam ca să-mi reziste inima. Pentru o clipă m-au pierdut din vedere prin desişul brazilor, dar am urlat când unghimpe mi-a străpuns talpa. Veneau după mine şistrigau în limba pe care n-o cunoşteam şi nu vroiams-o cunosc.Nu ştiam unde ducea drumul sau dacă ducea undeva.Eu aveam să merg până la sfârşit. Iar sfârşitul a venitmai repede decât credeam. Nu există o altă parte amuntelui. Am ajuns în vârf şi m-am prins de uncopac, ca să nu mă ia vântul. În faţa mea cădeaameninţător o râpă cum nu-mi mai fusese dat să văd.Aşa de mare, încât nu-i puteam vedea clar poalele.Aş fi putut să mă întorc. Să mă furişez printre brazi.Să găsesc o cale. Dacă aveam timp. Dar barbarii eraudeja aproape. Nu mă vedeau, din cazua brazilor şi amărăcinilor, dar eu le auzeam paşii şi respiraţia. Aşacă decât să fiu prinsă, am rupt o bucată din fustă şi

m-am legat la ochi. Am întins braţele. I-am auzit.Erau în spatele meu. Stâng-drept-stâng-drept, paşiili se linişteau din ce în ce mai mult. Când s-au oprit,am tras aer în piept şi am zburat. Nu mai auzeamnimic, decât şuieratul aerului. Exact ca atunci cânderam pe spatele balaurului. Mi-am imaginat căzburam cu el, că sunt liberă. Şi eram liberă. Toateobstacolele disparuseră. Pe veci. Ultimul lucru pecare l-am simţit a fost o lovitură scurtă şi puternicăla cap. Atât.

Şi iată-mă acum aici, Tincuţo. Ce-a mairămas din mine? Numai pământ şi oase albe. Astapoate crezi tu. Ei cred că a rămas numai povestea

mea. Povestea unei fete care a ales moartea în loculsiluirii. Vin, unul după altul, şi se uită la râpa aceasta,imaginându-şi scena, crezând că eram o fatăobişnuită, că lumea a fost dintotdeauna la fel, aşacum au făcut-o ei să fie, după ce ne-au distrus pe noişi şi-au adus în loc propriile animale şi propriileobiceiuri. Ei cred că suntem morţi, Tincuţo. Dar cese mai înşeală! Cei ca noi nu mor, Tincuţo. Noi trăim veşnic. Ieşim noaptea din pământul putred şi lesorbim sângele, dar va veni şi ziua când îi vom atacaaşa cum ne-au atacat ei cu sute de ani în urmă. Uite-o şi pe proasta care stă şi priveşte gânditoare încoace,mâzgălind o bucată de hârtie. Nici nu ştie că lanoapte îi vine ei rândul.

27



28/60

Corina Lucia COSTEA

Născută în 30.03.1968, în Ciacova, judeţul Timiş. Profesor de limba şi literaturaromână la Colegiul Naţional C.D.Loga, Timişoara. Colaborează la revistele: Phoenix

Mission, Saltmin/ Armonia, Conexiuni Creştine Contemporane, Singur, Vatra veche,Confluențe românesti, Zeit (la ultimele două fiind și în colectivul de redacție). A

publicat două texte într-un volum colectiv, Antologiile Revistei Singur (proză), editat de Editurile Singur şi Grinta (Târgovişte - Cluj-Napoca, 2010) și două volumeindividulale, Flori în clepsidră (Editura Singur, Târgoviște, 2011) și În miezul orelor (Editura Zeit, Brăila, 2012).

Am intrat în curtea Liceului Silvic din Timi-şoara...veneam direct de la tribunal, de la procesulde partaj. Rugasem taximetristul să mă lase lapoarta de intrare în curtea şcolii. Aşa mai aveam deparcurs 200-300 de metri până la intrarea înclădirea principală, cea cu birourile directorilor.Plouase. Aerul e curat la liziera pădurii. Simţeamcum îmi intră în plămâni, scoţând din trupul meuîncordat emoţiile zilei.

“Aţi ajuns?” mă întâmpină un tânăr domn. Nicinu-l văzusem. Răsărise lângă mine. Venea...diniarba udă. Îmi părea cunoscut...nu ştiu deunde...dar sigur l-am mai văzut. Ochii-i marireflectau cerul care se însenina sub zâmbetul lui.Avea în palme o crenguţă din arborele-lalea, uncopac minunat şi rar, care se afla chiar în faţaclădirii centrale. Mi-o oferise. Povestea despreaceşti copaci. Atunci mi-i arătase...erau mai mulţi.Mă adăpostisem la atâtea activităţi sub umbra lor,

dar habar n-aveam că dincolo de răcoareareconfortantă, din toiul verii, erau atât de speciali.Îmi venea să râd. Se udase pe pantofi şi pepantaloni, până la genunchi, în iarba necosită încă.Ar fi putut la fel de bine să-mi explice toate asteaşi de pe alee, mă gândeam.

“Veniţi să puneţi mâna pe trunchiul lui!”. Şi m-am dus...am intrat în iarba udă şi am început să râd.Râdeam tare...râdeam în hohote, de nu mă maiputeam opri. Râdeam cu lacrimi. Era momentul dedecompresie...toţi nervii de la tribunal se revărsau

în iarba „tipului cu povestea”.„Daţi-mi mâna, să vă arăt ceva...” Ne-am prins

de mâini, ca doi copii când se joacă, şi am cuprinsîn braţe copacul. “Vedeţi, ne-ar mai trebui încă vreo2-3 oameni ca să-l îmbrăţişăm!” Râdeam în con-tinuare...dar mai estompat. Mâna lui caldă şi fermămă curemurase...mi-am lipit capul de trunchiulsecular. Directoarea liceului îşi savura cafeaua lageam, aşteptându-mă. Aveau o reclamaţie. Trebuiasă dau răspunsul...”până mâine”.

“Vreţi să vă arăt pepiniera mea?”„De ce nu?” Udă eram şi eu acum...până la

genunchi. Directoarea mă văzuse ca sunt ajunsă.Oricum întârziasem. Ce relevanţă mai aveau câtevaminute? Am ieşit din iarbă, cu laleaua...din arbore,în braţe. Era superbă. Model viu de hermafrodism,îmi ziceam. Gingăşia florii şi forţa arborelui.

Undeva, în spatele liceului, pe un teren-şcoală înminiatură, domnul cel vorbăreţ făcuse suplimentar,pentru elevii lui, o pepinieră.

“Ştiţi, eu am făcut studii de teologie, dar pădurea

m-a chemat cu aceeaşi putere. Aici sunt angajat cainginer silvic, dar merg şi la o Şcoală de duminică,pentru tineri.”

E catolic sau protestant, mi-am zis. Noi,ortodocşii, deşi avem un cadru legal în şcoli, îifugărim pe copii cu note rele şi calificativedezastruoase. Îi pierdem de sub nasul nostru.

“Doamna Inspectoare, se poate? Eu vă aştept cucafeluţa şi dumneavoastră vă jucaţi?”

Ups! Mi-am luat urechiala, mai în glumă, mai înserios, directoarea avea dreptate. Eram deja după

orele de program. Ea stătea ca pe spini. Avea de scoscopilul de la grădiniţă.

Proză

28

Cervantes

Arborele lalea


29/60

Proză

“V-am aşteptat, din respect. O să vă dea toateinformaţiile necesare directorul adjunct.”

“E bine şi aşa! Dar unde e noul adjunct? ” Îlştiam doar după nume.

“Asta-i culmea! Vă amuzaţi de o jumătate de orăîmpreună...”

Am înlemnit. Chiar nu voiam să-mi cunosc noiidirectori...aşa. Treaba era însă consumată.

Mi-am luat rămas-bun de la d-na directoare,care-şi lăsase maşina pornită...şi am reintrat înpielea inspectorului.

La plecare, am cerut permisiunea să sun după untaxi.

“Nu vă faceţi probleme! Vă duc eu!” se oferiamabil d-nul director adjunct.

“Duminică, mi-aţi face o mare bucurie dacă aţi veni la noi la biserică. E serbarea copiilor.”

…şi m-am dus. Era prima dată când păşeamîntr-o biserică de altă confesiune. Am crescut într-un sat în care lupta dintre ortodocşi şi penticostali(mai puţin incisivă cu baptiştii) e de necurmat.

Biserica Elim din Timişoara e o experienţă pe

care nu o uiţi niciodată. Nu prin măreţia clădirii, ciprin puterea rugăciunii oamenilor ei. Eram completderutată. Nu ştiam la ce să mă uit: la cor, laorchestră, la chipurile oamenilor (mi-am găsit omulţime de colegi, elevi, foşti elevi), la monitoare,la pastori. Niciodată nu mi-am pus problema deunde-şi au energia şi frumuseţea sufletului. Amfăcut cunoştinţă cu o sumedenie de oameni.

La un moment dat, însoţitorul meu apăru în faţă,printre cei care organizau în acea zi rugăciunea.

În ceea ce spunea îmi auzisem spus numele...nuştiam ce se întâmpă...apoi toţi se ridicară înpicioare...şi se rugau...se rugau şi pentru mine...” ca

Dumnezeu să împlinească ceea ce noi nu putem”.Eram total copleşită. Am auzit în jurul meu, în

rugăciunile personale, atâtea lucruri frumoase, câtenu auzisem în toata viaţa mea. Îmi era ruşine că numă pot concentra în rugăciune... mă simţemrisipită pe buzele lor.

“Fă-mă, Doamne, un arbore-lalea, în dragosteapentru Tine!”

(Timişoara, 05.11.2010)

29


“Autoportret” - Daniel Relenschi


30/60

I fari della macchina tagliavano la notte, quella nottesenza Dio al suono d'una radio lontana,"Carried away by a moonlight shadow";non avevo molto da dire a me stesso, nulla da aggiungere,del resto così accade tra amici;quando l'avevi in bocca era come ngere, forse lo faceviper istinto o meglio per interesse.Viaggiai molto con la mente e nello spazio, non era soloprendere un aereo e venire a Bucuresti o

Iasi, era cercare un mio ego, l'idea che al mondo esistesseun'idea, un posto ideale,ma soprattutto il ricordo di com'era un tempo qui;ora son già vecchio,la mia mente bruciata come a luglio un campo distoppie..M'accusavi di non esser cresciuto, di non esser libero, diascoltare troppo i miei,ma ora ecco son di nuovo qui e i fari della macchinatagliano ancora la notte.Cantava lo zingarello della metro e mi guardava comeun cane battuto mentre sua sorellal'accompagnava con la sarmonica.Così m'accoglieva la tua terra e non era la prima volta.Cercavo di ridere con te, di non sentir la solitudine, ditenerti per manoe sapere che per te anch'io ero romeno."Nemo propheta in patria".. ma forse era soloun'illusione;tutto è spento ora, estinto dalla terra, guardo ssonell'etere,il ricordo di quella sera,in

Revista Cervantes Nr. 2

Documents

Transcript of Revista Cervantes Nr. 2