Discourse analysis and with the past: studies in ... · [Analiza discursului si reconcilierea cu...

Loughborough UniversityInstitutional Repository

Discourse analysis andresearching coming to termswith the past: studies indiscursive psychology[Analiza discursului sireconcilierea cu trecutul

recent: studii de psihologiesociala discursiva]

This item was submitted to Loughborough University's Institutional Repositoryby the/an author.

Citation: TILEAGA, C., 2012. Discourse analysis and researching coming toterms with the past: studies in discursive psychology [Analiza discursului sireconcilierea cu trecutul recent: studii de psihologie sociala discursiva]. Oradea,Romania: Editura Primus [Primus Publishing].

Additional Information:

• This book is written in Romanian.

Metadata Record: https://dspace.lboro.ac.uk/2134/9681

Version: Not speci�ed

Publisher: Editura Primus [Primus Publishing] c© Cristian Tileaga

Please cite the published version.

https://dspace.lboro.ac.uk/2134/9681

This item was submitted to Loughborough’s Institutional Repository (https://dspace.lboro.ac.uk/) by the author and is made available under the

following Creative Commons Licence conditions.

For the full text of this licence, please go to: http://creativecommons.org/licenses/by-nc-nd/2.5/

Cristian Tileagă

Analiza discursului şi reconcilierea cu trecutul recent

Studii de psihologie socială discursivă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TILEAGĂ, CRISTIAN Analiza discursului şi reconcilierea cu trecutul recent / Tileagă Cristian. ‐ Oradea : Primus, 2012 ISBN 978‐606‐8318‐10‐3 316.6

Copertă şi tehnoredactare: Adrian Buzaş

Cristian Tileagă


studii de psihologie socială discursivă

Oradea, 2012

Absolvent al Facultății de psihologie din Iaşi, doctor al Universității din Loughborough, Cristian Tileagă este lector în psihologie socială în Departamentul de Ştiințe Sociale al Universității din Loughborough, Marea Britanie. Din 2001, este membru al Discourse and Rhetoric Group (DARG), grup recunoscut internațional pentru contribuțiile sale la o psihologie socială bazată pe studiul discursului în societate. Principalele sale interese de cercetare sunt legate de psihologia politică în general, psihologia critică a rasismului, analiza discursului politic, memoria colectivă a evenimentelor politice, reprezentările sociale ale istoriei. Recent, este preocupat de modul în care trecutul comunist şi postcomunist este construit în vorbire şi în scris, în discursul politic al elitelor, texte oficiale, mărturisiri publice de colaborare cu Securitatea. Este autorul a numeroase lucrări de psihologie socială publicate în British Journal of Social Psychology, Discourse & Society, Discourse Studies, Journal of Community and Applied Social Psychology, Culture & Psychology, Ethnicities, International Journal of Critical Psychology, Journal of Sociolinguistics, Psihologia Socială. Două dintre articolele sale au fost traduse în spaniolă şi maghiară. În prezent, lucrează la un capitol legat de retorică şi politică pentru Oxford Handbook of Political Psychology (cu Susan Condor şi Michael Billig) şi pregăteşte două cărți pentru Cambridge University Press: Political Psychology: European Perspectives şi Psychology and History: Interdisciplinary Explorations (cu Jovan Byford).

Cuprins

Cuvânt‐înainte / 7 Introducere Către o psihologie discursivă a reconcilierii cu trecutul recent / 11

Capitolul 1 Reprezentarea socială a istoriei recente în Raportul Tismăneanu / 45

Capitolul 2 Comunismul în retrospecție: retorica memoriei oficiale / 71

Capitolul 3 „Mea culpa”: Construirea socială a unei mărturisiri / 95

Capitolul 4 (Re)scrierea biografiei şi „realitate” textuală / 115

Capitolul 5 Responsabilitate politică şi memoria colectivă a evenimentelor politice / 137

Capitolul 6 Ce este o „revoluție”? Discurs comemorativ şi legitimarea unei reprezentări ideologice / 161

Apendice: Notații transcriere / 186

Lista de lucrări citate / 187

Index / 216

7

Cuvântînainte

Această carte este o introducere la analiza discursului în psihologia socială. Cartea prezintă principalele caracteristici teoretice şi metodologice ale psihologiei sociale discursive, ilustrând modul în care aceasta poate respecifica studiul psihosociologic al reconcilierii cu trecutul recent. Reconcilierea cu trecutul recent e un bun punct de plecare pentru oricine doreşte să înțeleagă ce oferă analiza discursului din perspectiva reconceptualizării unor noțiuni tradiționale ale psihologiei sociale.

Există în prezent din ce în ce mai multe lucrări care prezintă caracteristicile generale ale perspectivei discursive în psihologia socială. Psihologia discursivă începe să fie adoptată de un număr din ce în ce mai mare de psihologi sociali, mai ales în Marea Britanie, dar dezvoltări semnificative se înregistrează şi în Australia, Canada, Olanda, Italia, Țările Nordice şi Spania. În România, psihologia socială discursivă este un domeniu de cercetare nou, iar preocupările în acest domeniu sunt incipiente. Această carte încearcă să remedieze această situație oferind cititorului o introducere concisă în psihologia discursivă cu relevanță pentru spațiul românesc. Acest volum încearcă să sugereze cîteva modalități prin care psihologia socială în general, şi psihologia discursivă în special, pot contribui la o mai profundă înțelegere a unor fenomene socio‐politice contemporane, unele dintre ele încă extrem de vii şi actuale pentru publicul românesc. Cartea plasează studiul reconcilierii cu trecutul recent în contextul transformărilor şi dificultăților legate de memoria socială şi individuală în spațiul românesc de după 1989: reprezentările oficiale ale

Cristian Tileagă

8

perioadei comuniste în Raportul Tismăneanu, reconcilierea individuală cu trecutul communist în mărturisirea de „colaborare” cu Securitatea a lui Sorin Antohi, negocierea unei memorii colective a revoluției române în discursul comemorativ al fostului preşedinte al României, Ion Iliescu. Cartea include studii de caz, relativ independente, extrase din cercetări psihosociologice realizate pe parcursul mai multor ani. Acestea fac parte dintr‐un proiect mai larg preocupat de construirea socială/discursivă a trecutului comunist şi postcomunist într‐o varietate de contexte sociale: texte oficiale, interacțiuni sociale, discursuri politice, cât şi alte contexte discursive în spațiul public.

Introducerea oferă o privire de ansamblu asupra celor mai importante aspecte teoretice şi metodologice ale analizei discursului în psihologia socială. Oferă, de asemenea, detalii legate de studiile empirice incluse în capitolele ce îi urmează. Capitolele intâi şi doi se opresc la descrierea unor dinamici discursive care contribuie la construirea unei memorii colective oficiale şi reprezentări sociale ale comunismului în Raportul Tismăneanu, cel mai important document post‐decembrist in această privință. Capitolele trei şi patru se concentrează asupra reconcilierii individuale cu trecutul recent în mărturisirea publică de colaborare cu Securitatea a lui Sorin Antohi. Capitolele cinci şi şase prezintă o analiză discursivă a discursului politic comemorativ legat de revoluția română în discursurile oficiale ale fostului preşedinte Ion Iliescu, în Parlamentul României şi în interviuri televizate.

Capitolul doi apare pentru prima dată în această lucrare. Restul capitolelor au fost publicate anterior, sub forma articolelor ştiintifice, în jurnale de specialitate între 2008 şi 2011. Capitolul întâi a apărut ca Tileagă (2009) „The social organization of representations of history: The textual accomplishment of coming to terms with the past”


9

în British Journal of Social Psychology, vol. 48, 337‐355 (© John Wiley & Sons). Capitolul trei a apărut ca Tileagă (2009) „Mea culpa”: The social production of public disclosure and reconciliation with the past” în A. Galasinska & Michal Krzyzanowski (eds.) Discourse and transformation in Central and Eastern Europe (pp. 173‐187) (© Palgrave Macmillan). Capitolul patru a apărut ca Tileagă (2011) „(Re)writing biography: memory, identity and textually‐mediated reality in coming to terms with the past” în Culture & Psychology, vol. 17, 197‐215 (© Sage Publications). Capitolul cinci a apărut ca Tileagă (2010) „Political accountability and the collective memory of socio‐political events: a discourse analysis” în Journal of Community and Applied Social Psychology, vol. 20, 363‐376 (© John Wiley & Sons). Capitolul şase a apărut ca Tileagă, C. (2008) „What is a ‘revolution’?: National commemoration, collective memory and managing authenticity in the representation of a political event” în Discourse & Society, vol. 19, 359‐382 (© Sage Publications). Ele păstrează în mare parte forma şi argumentul original, cu toate că anumite părți/secțiuni au fost revăzute în detaliu pentru acest proiect. Multe mulțumiri Sage Publications, Palgrave‐Macmillan, şi John Wiley & Sons pentru permisiunea de a le folosi aici.

Această carte este rezultatul unor cercetări care au beneficiat, din 2001 până în 2004, de suportul unei burse doctorale oferite de Facultatea de Științe Umaniste și Sociale a universității din Loughborough. De asemenea, cartea se datorează unui semestru de study leave în anul universitar 2010/2011.

Cartea aceasta se datorează în mare parte prieteniei lui Michael Billig, Jovan Byford, Sabina Mihelj, Susan Condor, Charles Antaki, Carly Butler, şi colegilor din departamentul de ştiințe sociale al universității din

Cristian Tileagă

10

Loughborough, Marea Britanie. Mulțumesc colegilor din Grupul de Analiză a Discursului si Retoricii (Discourse and Rhetoric Group – DARG): Jonathan Potter, Alexa Hepburn, Elizabeth Stokoe, Derek Edwards, Malcom Ashmore, Sue Wilkinson, Michael Billig, Charles Antaki, care de‐a lungul anilor au pus bazele psihologiei discursive, şi au construit un mediu academic în care „competiția” academică a fost doar legată de importanța dezbaterii, creativității, şi argumentului.

Familiei mele, îi datorez totul, inclusiv acest manuscris. Codruța şi Bela au fost întotdeauna aproape. Părinților, şi surorii mele, le sunt profund recunoscător pentru suportul necondiționat oferit de‐a lungul acestui proiect. Cu toate că această carte datorează atât de mult atâtor persoane, doar eu sunt responsabil de eventualele neajunsuri sau imperfecțiuni ale acestui text.

11

Introducere Către o psihologie discursivă a reconcilierii cu trecutul recent

Analiza discursului în psihologia socială Momentul fondator al analizei discursului în psihologia socială a fost publicarea, în 1987, a cărții lui Jonathan Potter şi Margaret Wetherell, Discourse and social psychology: beyond attitudes and behaviour. În acelaşi an, 1987, independent de Potter şi Wetherell, Michael Billig propunea o abordare retorică asupra psihologiei sociale în cartea sa Arguing and thinking: a rhetorical approach to social psychology. Cartea lui Billig e un elogiu adus scrierilor vechi, dar nu puțin importante, de retorică. Originalitatea poziției lui Billig constă în observația că multe dintre temele psihologiei sociale contemporane (persuasiunea, opiniile şi atitudinile, limbajul, etc.) se regăsesc (şi îşi au, de fapt, originea, demult uitată) în studiile de retorică ale lui Aristotel sau Protagoras. Billig (1987, vezi şi 1991) ne reaminteşte, şi ne arată că discursul este organizat retoric, ceea ce înseamnă că „tehnicile” şi „resursele” noastre retorice folosite, de pildă, în a acuza pe cineva, pot fi contracarate cu ajutorul unor „tehnici” şi „resurse” retorice de apărare. Într‐o anumită măsură, studiul discursului reprezintă analiza unor astfel de dinamici discursive şi

Cristian Tileagă

12

retorice. După cum sugerează Billig, reorientarea psihologiei sociale către rădăcinile sale presupune, de asemenea, reorientarea ei către studiul limbajului ca fenomen în sine, şi nu doar ca mediu neutru de transmitere a gîndurilor, sentimentelor, acțiunilor noastre.

Cartea lui Potter şi Wetherell, cât şi contribuția lui Billig, sunt primele încercări sistematice de a introduce analiza discursului (definit ca limbaj în acțiune) printre preocupările principale ale psihologiei sociale. Termenul de „discurs” e folosit pentru a desemna toate formele de limbaj vorbit sau scris, fie că e vorba de conversații care apar în mod natural, interviuri sau texte scrise (Potter & Wetherell, 1987). Potter şi Wetherell sunt primii psihologi sociali care au luat în serios funcția socială a limbajului ca fenomen de sine stătător în studiul fenomenelor psihosociale: atitudini, atribuiri, memorie, identitate, etc. Atât Potter şi Wetherell, cât şi Billig, susțin că multe din fenomenele pe care psihologii le‐au considerat în mod tradițional „stări interne” sunt, de fapt, constituite în activități sociale, mai ales prin intermediul discursului. Astfel, cercetând modul în care indivizii vorbesc, scriu, interacționează unii cu alții, şi astfel pun limbajul în practică, se pot studia multe din fenomenele pe care psihologii le consideră ca având loc „în mintea” indivizilor.

Analiştii discursului sunt preocupați, în primul rând, de modul în care realizăm acțiuni sociale atunci când folosim limbajul în societate. Ei s‐au interesat de descrierea varietății de acțiuni sociale (şi consecințele lor) pe care le realizăm atunci când folosim limbajul într‐un anumit fel, şi nu în altul. Folosim limbajul ca să descriem, să justificăm, să legitimăm, să convingem, să plasăm vina, sau să prezentăm ca „factuală” o viziune asupra propriei persoane sau asupra lumii, contextului în care trăim sau despre care vorbim sau scriem la un moment dat. Folosim limbajul ca să ne


13

disculpăm, să ne exonerăm, să ne scuzăm sau să acuzăm, să apărăm o anumită poziție, să ne prezentăm într‐o lumină favorabilă, etc. Toate acestea nu sunt manifestări ale unui psihologii interioare, ci sunt acțiuni sociale, publice, observabile, care iau naştere în discurs, acțiuni care dau naştere unor „realități” şi „versiuni” ale lumii înconjurătoare şi relațiilor dintre oameni. Aceste acțiuni sociale, cât şi consecințele lor pentru construirea realității, sunt domeniul de studiu al psihologiei discursive.

În 1992, Derek Edwards şi Jonathan Potter scriu cartea Discursive Psychology, folosind pentru prima dată termenul de psihologie discursivă, care intră, astfel, în lexiconul psihologiei şi ştiințelor sociale. Am descris pe larg în Tileagă (2002) caracteristicile definitorii ale psihologiei discursive. Aici, am să le reiau doar pe cele mai importante.

În psihologia socială, psihologia discursivă (de acum înainte, prescurtată PD) face parte dintr‐o mişcare critică îndreptată impotriva ortodoxiei experimentalismului în cercetarea fenomenelor sociale (e.g., Israel & Tajfel, 1972; Harré, 1979; Gergen, 1994). Ceea ce se numeşte astăzi „psihologie discursivă” a fost facilitat, în parte, de climatul intelectual creat de lucrările lui Gergen (1973), Harré & Secord (1972), şi Shotter (1977). Cu toate că PD e o perspectivă care aparține psihologiei sociale, mare parte din antecedentele sale teoretice şi analitice directe nu se regăsesc însă în psihologia socială. Ele pot fi regăsite în cercetările din domeniul sociologiei cunoaşterii ştiințifice (Ashmore, 1989; Gilbert & Mulkay, 1984) şi aplicațiile acesteia, de început, în psihologia socială (Potter, 1984, 1987, 1988a, b; Potter & Wetherell, 1987, 1988). Nucleul filozofic şi analitic al psihologiei discursive este unul eclectic, inspirat, pe de o parte, de orientări care îşi au rădăcina în filosofia limbajului (în interiorul căreia problemele legate de cunoaştere, construirea realității, au

Cristian Tileagă

14

fost reformulate ca probleme legate de folosirea limbajului) (Austin, 1962; Wittgenstein,1953), şi pe de altă parte, de perspective provenind din arealul semioticii, post‐structuralismului, postmodernismului cultural şi literar (Barthes, 1974), etnometodologiei (Garfinkel, 1967; Heritage, 1984; Watson, 1997, 2009) şi analiza conversației (Atkinson & Heritage, 1984; Sacks et al., 1974; Sacks, 1995; Hutchby & Wooffitt, 1998). De la perspectivele critice în lingvistică imprumută atenția acordată ideologiei, orientării şi funcției social‐ideologice a discursului ( van Dijk, 1987; van Leeuwen, 2005).

Prin varietatea de „împrumuturi” din ştiințele sociale, PD reafirmă locul şi rolul psihologiei ca ştiință socială, şi promovează o viziune socială asupra folosirii limbajului (discursului) şi practicilor vieții sociale de zi cu zi. Discursul e o practică care constituie realitatea. De pildă, una dintre modalitățile primordiale prin care psihologia discursivă studiază discursul se face prin intermediul transcrierii meticuloase a conversațiilor şi interacțiunilor sociale, care demonstrează natura extrem de organizată a discursului ca acțiune socială secvențială (Edwards & Potter, 1992)1. Accentul este pus astfel pe funcția îndeplinită de discurs în cursul interacțiunilor sociale. De asemenea, accentul este pus pe dinamica categorizării sociale (Jayyusi, 1984; 1991a, b) şi a modului în care sunt construite şi folosite categoriile sociale de apartenență (Baker, 2000; Eglin & Hester, 2003; Stokoe, 2009)

1 Majoritatea analizelor discursive beneficiază de pe urma înțelegerii modului de organizare a conversațiilor pe care le purtăm zi de zi ce include noțiuni precum schimbările de vorbitor (turn‐taking), perechi adiacente (adjacency pairs), corectări (repairs) (Levinson, 1983; Nosfinger, 1991; Schegloff, 1997).


15

Analiştii discursului sunt interesați de studiul discursului ca manifestare de sine stătătoare. Discursul nu e privit ca un mijloc, ca o cale de investigare a unei realități, care se presupune că s‐ar afla „în spatele” discursului, de orice natură ar fi ea (socială sau psihologică). Simplu spus, analiza discursului are o orientare duală. E preocupată de ceea ce indivizii fac atunci cînd vorbesc sau scriu (practici discursive) şi de diferitele resurse discursive pe care actorii sociali le folosesc în cursul acestor practici (sisteme de categorii, narațiuni, metafore, diferite locuri comune universale sau specifice unei anumite societăți, etc.). Dinamica dintre practici şi resurse discursive furnizează (şi constituie, în acelaşi timp) „angrenajul”, motorul vieții sociale. Răspunsurile la întrebările pe care le ridică cercetarea discursivă necesită, de obicei, o dublă focalizare, atît asupra practicilor, cît şi asupra resurselor discursive. Analiştii discursului privesc discursul ca pe o practică socială. Limbajul nu este considerat un epifenomen, sau o simplă dimensiune psihologică ori socială, ci o practică de sine stătătoare.

PD e o perspectivă construcționistă asociată cu o metateorie relativistă mai degrabă decăt una pozitivistă (Edwards, Ashmore & Potter, 1995; Edwards & Potter, 2001; Augoustinos & Tileagă, la tipar). Construcționismul analizei discursului atrage atenția asupra faptului că relația noastră cu lumea nu se realizează de o manieră directă, ne‐mediată, ci prin intermediul „construcțiilor” discursive sau „versiuni” ale realității. PD este construcționistă în două moduri. Pe de o parte, pleacă de la convingerea că indivizii işi construiesc realitatea prin intermediul descrierilor pe care le folosesc. „Realitatea” e parte integrantă din practicile sociale de zi cu zi, prin intermediul categoriilor, descrierilor, care constituie acele practici. După cum remarcă Potter (1998, p. 235), realitatea nu e dată dinainte,

Cristian Tileagă

16

pre‐organizată şi pre‐categorizată astfel ca să fie asimilată de o manieră pasivă. Indivizii o vorbesc, o scriu, o susțin în argument sau o neagă (cf. Potter, 1998).

Pe de altă parte, aceste descrieri şi argumente pe care indivizii le folosesc în anumite ocazii „sunt ele însele construite; adică fabricate în conversații, sau in texte, cu ajutorul cuvintelor, metaforelor, şi o varietate de alte resurse discursive” (ibid., p. 235, italice în original).

Diferite practici lingvistice oferă variate sisteme lexicale şi semantice, forme narative, metafore şi „locuri comune”2 cu ajutorul cărora se poate construi, fabrica, o anumită relatare, o anumită descriere (fie că e vorba de o opinie, de o explicație, o justificare, etc.). Pentru a construi o descriere, pentru a propune o anumită versiune a realității, e nevoie de o alegere sau selecție dintr‐o multitudine de alternative discursive. Orice descriere care e aleasă în detrimentul unei alteia depinde de orientarea, contextul şi „interesele” vorbitorului sau celui care scrie (Billig, 1996; Potter, 1996)3. Atunci când, de pildă, analizăm discursul politic, „interesele” vorbitorului sau ale celui care scrie pot fi de natura strict „politică” (legitimare a puterii,

2 Atunci când abordează sau discută probleme sociale, deseori, indivizii folosesc anumite fraze, maxime, clişee, care sunt de obicei „comune” unei anumite comunități. Acestea reflectă o organizare specifică a bunului‐simț comun al unui grup sau al unei comunități. Un „loc comun” e ceva ce poate fi înțeles relativ uşor de membrii unei comunități, un fel de ancoră conotativă şi denotativă. Aceasta nu înseamnă că locurile comune nu pot fi şi subiect de controversă.

3 Exemple ale unui astfel de orientări se pot regăsi în contribuții clasice ale psihologiei discursive: Billig (1998) ‐ un studiu bazat pe discuții legate de Familia Regală Britanică; Billig et al. (1988) ‐ care se ocupă de dilemele poziționărilor sociale (ideologiei) în viața de zi cu zi; Wetherell şi Potter (1992) ‐ un studiu despre discursul rasismului şi reproducerea inegalităților sociale în Noua Zeelandă.


17

justificare a unei practici politice), dar şi interacționale sau textuale (legate de persuasiune, reprezentare a „realității”, etc.). Se poate argumenta că, de cele mai multe ori, „interesele politice” coincid, ori sunt legate tocmai de o anumită organizare (interacțională sau textuală), specifică şi strategică, a discursului. De obicei, versiuni ale realității sunt oferite în aşa fel încât să contracareze, să submineze, sau să nege o versiune alternativă (uneori competitoare) asupra realității sociale. În acest context, al construcției discursive şi al multitudinii de alternative întrebări precum „de ce acum?”, „de ce aşa, şi nu altfel?”, „de ce aici?” devin extrem de importante. Discursul nu se manifestă într‐un vacuum social. Cautând să desluşim funcția socială a folosirii limbajului, şi varietatea de acțiuni sociale pe care le îndeplineşte, putem oferi nişte răspunsuri, chiar dacă uneori doar preliminare, la aceste întrebări.

Ca actori sociali, ne orientăm în mod continuu către contextul interpretativ4 în care ne găsim la un moment dat şi ne construim discursul în aşa fel încît acesta să corespundă acelui context social. Faptul că uneori vom spune (sau scrie) lucruri care vor contrazice spusele noastre anterioare, faptul că uneori nu suntem (destul de) consecvenți în exprimarea opiniilor şi atitudinilor noastre, nu înseamnă că avem un comportament duplicitar. Ceea ce vom spune (şi cum vor fi interpretate spusele noastre) va depinde de contextul interpretativ (şi poate, şi de tipul de discurs în care suntem angajați). Aceasta demonstrează un

4 Noțiunea de „context interpretativ” nu se referă doar la parametrii generali ai unei interacțiuni (adică unde şi cînd are loc interacțiunea, cine este persoana căreia ne adresăm), dar include şi aspectele mai subtile ale interacțiunii, cum ar fi acțiunile sociale care sunt realizate şi orientarea participanților față de conținut şi față de cei cu care interacționează.

Cristian Tileagă

18

alt fapt fundamental: discursul nostru este în foarte mare măsură ocazionat, este orientat către (şi ancorat în) un context social; interpretarea şi analiza sa nu trebuie să ignore acest lucru.

Unul din scopurile principale ale analizei discursului este acela de a identifica acțiunile pe care le realizăm prin intermediul discursului şi să investigheze modul în care aceste acțiuni sunt realizate. După cum menționam anterior, acest lucru se realizează prin interesul arătat studiului organizării retorice sau argumentative a discursului. Important de remarcat este că analiza discursului nu încearcă doar să ofere o perspectivă „îmbunătățită” asupra discursului; din contră, oferă o perspectivă unică şi originală, o perspectivă care reinterpretează, reconceptualizează noțiunile tradiționale de psihologie socială în termenii acțiunii şi interacțiunii sociale, tranformând psihologia socială în acest proces (vezi Potter, la tipar). Psihologia socială contemporană işi îndreaptă în mod special atenția asupra cogniției sociale pentru a încerca să găsească mecanisme interpretative ale comportamentului uman. Concepte precum cele de scheme, euristici, atitudini, reprezentări sociale, categorii, prototipuri (Fiske & Taylor, 1991; Kunda, 1999) sunt doar câteva ancore conceptuale care prezintă individul ca simplu procesor de informație. Din perspectiva psihologiei sociale tradiționale interacțiunea şi textele sociale (cât şi conținutul lor) contează doar dacă sunt (sau pot fi) folosite pentru a ajunge la ceea ce este considerat adevăratul „ingredient” al interacțiunii sau textelor sociale: procese cognitive, scheme, cogniții, emoții, euristici, etc.

PD marchează un important punct de ruptură cu această tradiție. În loc să considere că ceea ce este important din punct de vedere al proceselor psihologice are loc „în spatele” unui conținut (interacțional, textual)


19

specific, PD consideră interacțiunea socială şi textele sociale în sine ca fiind locul unde are loc „acțiunea” (socială). Această trăsătură a psihologiei discursive este descrisă ca anti‐cognitivism. Orientarea anti‐cognitivistă5 a psihologiei discursive nu este un refuz direct şi explicit de a studia viața mentală a indivizilor (idei, cogniții, reprezentări, emoții etc.), aşa cum s‐ar putea crede la prima vedere. Dimpotrivă, ea se află în centrul preocupărilor sale. Diferența constă în modul în care psihologia socială abordează această problemă. Psihologia socială tradițională încearcă să cerceteze viața mentală prin intermediul metodei experimentale sau prin intermediul chestionarelor, şi încearcă să o descrie ca esență psihologică, în timp ce PD încearcă să arate cum putem studia viața mentală a indivizilor aşa cum este ea invocată, prezentată, etc. în discurs, şi în termenii acțiunilor sociale realizate prin folosirea termenilor/vocabularului psihologic (cum, de exemplu, indivizii folosesc vocabularul psihologic pentru a construi anumite versiuni ale realității – vezi Edwards, 1997, 1999, 2003, 2006). Există o modalitate, specific umană, de a exprima procese psihologice interioare, modalitate folosită, de o maniera flexibilă, de fiecare dintre noi. Acesta nu este un proces care „nu e la vedere”, aşa cum vor să ne convingă majoritatea psihologilor, ci, mai degrabă, o practică publică, o resursă şi practică discursivă de zi cu zi. Există un limbaj şi un vocabular al emoțiilor, aşa cum există unul al opiniilor. Îl

5 Termenul de „cognitivism” este folosit pentru a face referire la cercetarea din psihologia socială care consideră că aprecierile indivizilor reflectă reprezentările lor mentale asupra lumii înconjurătoare. Psihologia discursivă este văzută ca un posibil „succesor” al cognitivismului (Potter, 2000) (pentru mai multe detalii, vezi şi te Molder & Potter, 2005).

Cristian Tileagă

20

folosim, în funcție de context, de o manieră strategică pentru a „negocia” o viziune asupra lumii şi a propriei persoane. Înțelegerea unei astfel de alternative porneşte de la înțelegerea discursului ca subiect de cercetare de sine stătător.

Intenția PD nu este aceea de a „descoperi” procese cognitive folosindu‐se de discursul participanților sau considerând discursul ca un indicator al „prezenței” şi „manifestării” unor astfel de „entități”. Analiştii discursului nu consideră discursul ca un „semn” al unor fenomene psihologice care se presupune că s‐ar afla „în spatele” vorbirii sau scrierii. PD cercetează modul în care este construit discursul despre realitate şi procese interioare . PD studiază imensa complexitate a activităților şi practicilor sociale care derivă, în primul rând, din folosirea limbajului6. PD are un predominant caracter emic. Scopul ei nu este acela de a impune o coerență abstractă, „din afară”, asupra discursului indivizilor tratându‐l ca fiind generat (şi generator) de atitudini unitare, cogniții sau emoții mai mult sau puțin intense, reprezentări cognitive, etc. În schimb, scopul este de a descrie organizarea socială a discursului (puncte de vedere, descrieri, vocabular psihologic, etc.) şi de a arăta cum acesta posedă o subtilă organizare, care nu este de natură cognitivă, ci socială (Potter & Hepburn, 2008). De la psihologia internă a indivizilor, de la o perspectivă „realistă” asupra limbajului se trece la o perspectivă „construcționistă”, „relativistă” asupra limbajului, se trece la studiul sistemelor de resurse simbolice (cum ar fi categoriile, locurile comune,

6 Vezi şi Tileagă (2002) pentru un studiu detaliat al câtorva dintre aspectele menționate aici în legătură cu psihologia socială a atitudinilor.


21

repertoriile interpretative), la practicille şi resursele discursive folosite pentru a construi diferite aprecieri, şi la modul în care aceste aprecieri sunt organizate retoric, argumentativ, de către indivizi pentru a realiza diverse acțiuni sociale. Psihologia discursivă a oferit (şi continuă să ofere) o alternativă viabilă la conceperea relației dintre indivizi, practici sociale şi instituții (cf. Hepburn & Wiggins, 2007; Edwards, la tipar; Potter, la tipar; Augoustinos & Tileagă, la tipar). În ultimii douăzeci şi cinci de ani, psihologia discursivă a oferit reinterpretări critice ale unora dintre noțiunile psihologice de bază cum ar fi cogniția (Edwards, 1997; te Molder & Potter, 2005; Tileagă, 2011), atitudinile (Billig, 1987, 1992; Potter, 1998; Potter & Wetherell, 1987; Puchta & Potter, 2004), problematica „gender” (Billig et al., 1988; Hollway, 1989; Edley & Wetherell, 1995, 1997, 1999), memoria (Middleton & Edwards, 1990; Edwards, et al., 1992; Middleton & Brown, 2005; Tileagă, la tipar, b), cît şi o reorientare în interpretarea unor concepte sociopsihologice: identitate şi categorii sociale (Antaki & Widdicombe, 1998; Condor, 2000; Widdicombei & Wooffitt, 1995; Edwards,1997, 1998; Wetherell, 2009), fenomenul atribuirii (Edwards & Potter, 1993; Edwards, 1997) reprezentările sociale (Potter & Edwards, 1999), rasismul (Condor, 2000; Wetherell & Potter,1992; Edwards, 2003; Tileagă, 2005, 2006a, 2007), fenomenul inegalității (Potter et al., 2011; Tileagă, 2006b) sau cel al responsabilității publice (Tileagă, 2010). Toate aceste studii susțin ideea conform căreia fenomenele studiate de psihologii sociali sunt constituite în interacțiune socială, şi în special prin intermediul interacțiunilor discursive şi dinamicilor textuale. Fireşte, nu există doar o singură variantă de a face psihologie discursivă. Unii cercetători pun accentul pe analiza detaliată a interacțiunii sociale şi a conversațiilor în contexte instituționale (e.g.

Cristian Tileagă

22

Hepburn & Wiggins, 2007; Edwards & Stokoe, 2011; Antaki et al., 2005, 2007; Peräkylä et al., 2008), cu o predominantă orientare către analiza minuțioasă a conversațiilor dintre participanții la contextul instituțional. Alți cercetători se opresc asupra consecințelor politice şi ideologice ale folosirii limbajului în studii asupra rasismului (e.g., Billig, 1978; Tileagă, 2005, 2007), analiza discursivă a discursului politic (e.g., Rapley, 1998; Augoustinos et al., 2007) şi a ințelesurilor „politice” oferite de oamenii de rând (e.g., Gibson & Condor, 2009; Condor, la tipar).

Psihologia discursivă şi reconcilierea cu trecutul: principii metodologice Am să enumăr câteva dintre principille metodologice ale psihologiei discursive. Am să fac acest lucru aducând în discuție, în acelaşi timp, problema cercetării trecutului recent şi a reconcilierii cu trecutul, ca fenomen socio‐psihologic.

Cu toate că folosesc termenul de „principii metodologice”, trebuie precizat că PD nu foloseşte o „metodă” în sensul convențional al termenului. După cum remarca Billig (1997), analiza discursivă „e mai mult decât urmarea unor proceduri pentru colectarea şi categorizarea materialului discursiv; presupune o perspectivă teoretică asupra naturii discursului şi natura fenomenelor psihologice” (p. 43). Psihologia discursivă nu propune o metodă de analiză (conversațională sau de altă natură) care poate fi aplicată în orice instanță. Deşi există o serie de prescripții legate de ceea ce înseamnă să „analizezi” discursul (vezi Antaki et al., 2003), acestea sunt mai degrabă puncte de orientare şi referință pedagogică decât principii care se aplică direct, fără schimbare, în cercetarea empirică. Asta nu înseamnă că psihologia discursivă este mai puțin „ştiințifică” decât


23

alte perspective ale cercetării calitative în psihologia socială. PD propune o schimbare de viziune; o turnură epistemologică.

Primul aspect asupra căruia aş dori să mă opresc este acela legat de colectarea materialelor empirice pentru analiză. PD sugerează folosirea materialelor „naturale” în studiul fenomenelor psihologice şi sociale. În anii ‘80 când această perspectivă începea să se dezvolte, atenția era orientată către folosirea interviurilor non‐directive (vezi Wetherell & Potter, 1992; Widdicombe & Wooffitt, 1995). Cu toate că folosirea interviurilor nu a dispărut în totalitate din angrenajul metodologic al psihologiei discursive (vezi Tileagă, 2005, de pildă), mai nou, PD lucrează pe înregistrări ale interacțiunilor „naturale”: sesiuni de terapie, interviuri ale poliției, transcrieri ale conversațiilor zilnice, interviuri televizate, etc.7. Interacțiunea e centrul atenției, iar această interacțiune este înregistrată pe bandă audio sau video, iar mai apoi transcrisă8. Atunci când sunt analizate texte: articole de ziar, documente oficiale, sau alte produse textuale din sfera publică, acestea nu sunt scoase din contextul lor de producere; accentul cade pe dinamicile textuale care sunt manifeste în modul în care aceste texte „funcționează” în societate, adică cum realizează acțiuni

7 Diferența dintre folosirea interviurilor şi a interacțiunilor “naturale” nu e atât de mare pe cât s‐ar părea. Aceasta pentru că interviurile nu sunt considerate nişte dispozitive neutre, cu ajutorul cărora culegem răspunsurile subiecților, ci constituie „arene” de interacțiune, în care contribuția intervievatorului, cît şi a intervievatului, sunt considerate la fel de importante (Pottter & Hepburn, 2005).

8 Cel mai bine pus la punct şi mai des folosit sistem de transcriere a fost dezvoltat de Gail Jefferson, specialistă a analizei conversației. O versiune simplificată se poate găsi în Potter & Wetherell (1987), iar o descriere mai completă în Atkinson & Heritage (1984).

Cristian Tileagă

24

sociale: cum se adresează unui public (sau cum îşi construiesc un anumit public), cum încearcă să convingă, să legitimeze o anumită perspectivă asupra vieții sociale, cum sunt organizate retoric pentru a răspunde unor obiecții, critici, care sunt categoriile sociale şi politice pe care se bazează. După cum sugerează Potter (la tipar) noțiunea de „natural” marchează un contrast cu modalitățile tradiționale in care psihologii sociali îşi culeg datele/materialele pe care le supun, mai apoi, analizei: vignete, protocoluri experimentale, răspunsuri la chestionare.

Una din potențialele obiecții care se poate aduce analizei discursului este că nu produce generalizări empirice de tipul celor pe care majoritatea cercetărilor tradiționale încearcă să le ofere. Analiza discursului nu încearcă, de la bun început, să identifice procese universale, de orice natură ar fi ele. Dimpotrivă, analiza discursului ia o poziție critică la adresa ideii conform căreia astfel de generalizări ar fi posibile, susținînd că discursul este întotdeauna construit din resurse discursive specifice şi e întotdeauna destinat unor contexte interpretative specifice (vezi şi Potter, la tipar; Edwards, la tipar). Analiza discursului atrage atenția asupra modului în care diferite descrieri ale lumii exterioare, societății, evenimentelor şi proceselor interioare sunt construite în discurs. Interesul este îndreptat către „construcțiile” indivizilor şi cum sunt ele realizate. Accentul nu cade pe limbaj ca entitate abstractă.

„Studiul de caz” este maniera preferată de prezentare a rezultatelor cercetărilor discursive (Housley, 2002). Analizele discursive ale cazurilor singulare, coroborate cu alte analize discursive dintr‐o varietate de contexte, ne pot ajuta să înțelegem mai bine organizarea discursivă a practicilor interacționale şi ideologice. Sunt


25

alese, de obicei, cele mai interesante şi relevante exemple pentru tema studiată. Aceasta nu înseamnă că analistul discursului nu „analizează” materialul în întregime. Analiza discursului începe, de cele mai multe ori, cu o analiză preliminară, de sorginte tematică sau de conținut. Un fenomen discursiv, de pildă, este identificat, şi manifestările sale sunt „urmărite”, aşa cum apar ele în materialele culese. Acest proces poate duce la culegerea de mai multe materiale, şi la formarea de „colecții” în jurul unui anumit fenomen sau conținut specific. Uneori, analistul discursului este preocupat de o caracteristică discursivă şi cum este folosită ea în diferite contexte, alteori este preocupat de analiza unui conținut conversațional sau textual specific. Studiile cuprinse în această carte intră în cea de a doua categorie.

În contextul studiilor de față accentul a fost pus pe colectarea de materiale „naturale”, aflate în spațiul public, materiale care există sau ar exista, fără intervenția cercetătorului (de exemplu, scrisorile trimise ziarelor, discursuri politice, postări pe forumurile de discuție, interviuri televizate, talk show‐uri, documente oficiale ale statului român, etc.). Astfel de materiale, care apar de o maniera „naturală” reprezintă, şi în acelaşi timp, constituie, varietatea de practici care prezintă interes pentru cercetător. Astfel de materiale oferă un unghi de cercetare anume asupra categoriilor, argumentelor, bunului‐simț comun care constituie astfel de practici. Cercetătorul încearcă să înțeleagă fenomenele sociale din perspectiva celor care vorbesc, celor care scriu, identificând resursele, conținuturile şi practicile discursive şi culturale pe care aceştia le folosesc. Analiza se centrează pe ceea ce spun, ceea ce fac, pe acțiunile sociale realizate de membrii societății, şi nu pe privirea ”obiectivă” a cercetătorului. PD încearcă să întemeieze şi să promoveze o psihologie socială

Cristian Tileagă

26

care se bazează pe producțiile sociale şi practicile actorilor sociali (Potter, la tipar). PD oferă întietate înțelesurilor pe care membrii societății înşişi încearcă să le comunice. Desigur, perspectiva cercetătorului contează şi ea, dar aceasta trece pe plan secund.

Al doilea aspect, principiu metodologic, derivă din primul. Materialele „naturale” permit studiul practicilor sociale ale elitei şi cele vernaculare, ale oamenilor de rând. PD consideră vorbirea şi scrierea ca practici sociale. PD pleacă de la studiul practicilor în sine, aşa cum sunt ele trăite, prezentate, descrise de către actorii sociali: interacțiuni sociale în contexte zilnice sau instituționale, crearea de texte/documente, etc. PD studiază aceste practici pentru ceea ce sunt – realizări, produse discursive şi sociale. PD nu încearcă să explice aceste practici, nu avansează explicații în termenii unei psihologii a proceselor mintale interioare, încearcă, în schimb, să le descrie complexitatea discursivă şi socială. Studiile cuprinse în această carte susțin ideea că nu putem înțelege, în totalitate, dezbaterile pe marginea memoriei sociale şi reconcilierii cu trecutul în Europa de Est (şi în România, în particular) dacă nu studiem reprezentările individuale şi colective ale trecutului comunist ca şi produse sociale şi realizări discursive.

Al treilea principiu metodologic se leagă de analiza organizării discursive şi a caracterului orientat către acțiune al discursului, şi luarea în considerare a modului în care vorbirea şi scrierea sunt organizate ca să convingă auditoriul şi cititorii de relevanța unei modalități specifice de „citire” şi „interpretare” a realității sociale. PD se opreşte asupra studiului naturii contextual‐senzitivă, complexă şi subtilă a vorbirii şi scrierii şi orientarea lor către acțiune socială Aşa cum menționam în prima parte a acestei introduceri, actorii sociali fac anumite lucruri atunci când


27

vorbesc sau scriu, atunci când acuză, atunci când îşi justifică comportamentul, atunci când pun întrebări, când se scuză, când încearcă să convingă, etc. Indivizii folosesc limbajul ca să schimbe şi să transforme realitatea, să construiască versiuni ale lumii în care trăiesc. Limbajul are o funcție esențialmente socială orientată către acțiune socială. Studiile discursive din această carte propun o evaluare critică a narațiunilor individuale şi colective, a memoriei individuale şi sociale, a memoriei oficiale politice. Aşa cum se va vedea în cuprinsul cărții, cercetarea se axează pe modul în care diferite reprezentări individuale şi colective sunt construite, şi prezentate altora ca „versiuni” ale realității, şi cum uneori, sunt instituite, ca versiuni dominante, hegemonice ale realității. Pentru o majoritate de cercetători (istorici ai comunismului şi postcomunismului, sociologi şi psihologi ai tranziției, etnografi ai comunismului, etc.), vorbirea şi scrierea sunt surse de informație asupra unei realități externe, dar nu fenomene în sine. Vorbirea şi scrierea sunt vehicule prin intermediul cărora avem acces la anumite realități (sociale, politice, istorice). Ele nu sunt, de obicei, considerate ca fiind constructive şi constitutive unei anumite realități. Realitatea nu există înafara practicilor sociale (discursive) prin care ia naştere. Dacă dorim să cercetăm o anumită realitate, sau un anumit discurs (cum e cel al reconcilierii cu trecutul), atunci trebuie să ne oprim tocmai asupra acestor practici sociale (discursive) care ne permit să vorbim, în primă instanță, de o astfel de realitate sau discurs.

Al patrulea, şi ultimul principiu amintit aici, se articulează pe cel dinaintea sa. Acesta este legat de modul în care ar trebui tratată memoria individuală şi colectivă, mai ales pentru a reuşi o descriere adecvată a ceea ce numim „reconcilierea cu trecutul”. Procesele de rememorare şi uitare nu trebuie înțelese doar ca procese

Cristian Tileagă

28

psihologice şi private, ci fenomene sociale, publice, experiențe şi acțiuni sociale mediate cultural (vezi Brockmeier, 2002, 2010; Middleton & Brown, 2005, 2007; Wertsch, 2002; Wertsch & Karumidze, 2009). Reprezentările individuale şi colective ale trecutului personal sau național nu sunt date de‐a gata, ci sunt, mai degrabă, multivocale şi multimodale, circulă şi sunt circulate de către agenți (actori sociali), de o manieră activă la diferite nivele de organizare socială (individuală / grup / instituțională) prin intermediul folosirii de „instrumente” de sorginte culturală (narațiuni, documente scrise, etc.) (cf. Wertsch, 2007). Noțiunea de mediere este crucială aici. De pildă, atunci când încercăm să înțelegem natura şi varietatea de implicații socio‐politice a mărturisirilor individuale în sfera publică, nu putem să nu observăm că modalitatea cea mai frecventă în care indivizii aleg să negocieze acest proces de re‐memorare, de re‐evaluare a amintirilor şi identităților prinse în „plasa” instituțională a Securității este de a se folosi ca „exemplar etnografic” (Gergen & Gergen, 2002), pentru a realiza, ceea ce unii numesc, o „auto‐etnografie” a luptei dintre aspecte private şi publice, personale şi politice. Ceea ce remarcăm, chiar şi la o privire sumară, este că această auto‐etnografie nu poate fi dusă la bun sfârşit fără ajutorul unei versiuni documentare/textuale a realității (Smith, 1990a, b; Prior, 2004). Însemnările personale şi oficiale, dosarul de securitate, note informative, fotografii, denunțuri sunt doar câteva dintre resursele sociale, textuale, folosite de indivizi pentru a se (re)construi pe sine şi ceilalți. Este nevoie de o dimensiune de mediere, de o dimensiune a unei cunoaşteri individuale şi sociale permisă, „înlesnită” de astfel de resurse (şi produse culturale) pentru a înțelege procesul de recreere şi rescriere a biografiei, amintirilor şi identităților. Reevaluarea şi re‐negocierea unei imagini de sine nu sunt legate doar de o acțiune psihologică, internă, de


29

reamintire conştientă a „faptelor”, ci şi de acțiune socială, externă (publică), de reorganizarea, reinterpretarea, reimaginarea actorilor şi evenimentelor, re‐trăirea şi recontextualizarea experiențelor, stabilirea de noi asociații, de noi perspective între cine ai fost în trecut şi ceea ce eşti in prezent. În sfera publică, narațiunile oferite de cei care mărturisesc trebuie construite în aşa fel încît să permită persoanei să le folosească pentru a reconstitui un „trecut viabil” care serveşte unui proiect identitar personal, dar şi politic (Wertsch, 2007).

Scurtă descriere a capitolelor Procesul relativ continuu, dar sinuos, de „absorbire” a moştenirii comunismului în constiința individuală şi colectivă a dus la formarea şi propagarea unor argumente despre memoria trecutului care, în general, reflectă două tendințe: o tendință progresivă, liberală, pentru schimbare şi confruntare onestă cu trecutul, şi una conservatoare, protocomunistă, pentru lăsarea trecutului în pace. Încercările elitei politice şi academice de interpretare a istoriei comuniste recente, precum şi cele ale oamenilor de rând (amândouă bazate pe deschiderea şi accesul la arhivele regimului comunist, mărturii orale, memorii ale foştilor prizonieri politici, ale disidenților, etc.) au dus la afirmarea şi promovarea unui (nou) „vocabular al deliberării” societale (Habermas, 1988). Acest vocabular a stat la baza dezbaterilor etice, reflecțiilor politice şi acțiunilor sociale în jurul creării unor „sfere publice” de memorie autentică care se pot opune cu succes unei „politici a uitării” (Huyssen, 2003, p. 15) sau negării.

Recentele inițiative ale Parlamentului European sunt o dovadă clară a preocupărilor cu perpetuarea unei memorii autentice şi reconcilierea cu trecutul în Europa de

Cristian Tileagă

30

est. O astfel de inițiativă recentă, sub patronajul lui Jerzy Buzek, preşedintele Parlamentului European, a fost expoziția „Memoria ca formă de justiție”, organizată de Monica Macovei, europarlamentar şi fost ministru al Justiției. Expoziția a rememorat şi celebrat experiența românească a memorializării trecutului communist în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi Rezistenței Anticomuniste de la Sighet. Ocazia nu a fost, însă, doar una de comemorare, ci şi o oportunitate de a deplora lipsa de justiție reală şi palpabilă. Mesajul central al evenimentului ‐ care se referă la modul în care poate fi obținută justiție şi dreptate: printr‐un „travaliu” al memoriei, prin comemorarea şi (re)amintirea celor care s‐au sacrificat în lupta anticomunistă – este unul care provine din, şi susține, în acelaşi timp, un vocabular al deliberării societale care creează o memorie autentică a comunismului. Cu toate aceste eforturi de creare a unei memorii „reale” a comunismului, nu există (încă) un consens (național) legat de moştenirea comunismului, natura acestei moşteniri, şi importanța unei memorii autentice a comunismului. Se deploră atât lipsa de justiție „reală”, cât şi lipsa de înțelegere a adevăratei naturi a trecutului comunist recent. Speranța unei narațiuni naționale lineare, speranța unei memorii autentice, a unui discurs național consensual al reconcilierii cu trecutul, este „deranjată” de ambivalența, inconsistența şi natura uneori contradictorie a perspectivelor individuale asupra trecutului, şi încercările indivizilor de a se opune narațiunilor dominante, versiunilor oficiale ale trecutului (Andrews, 2007).

Această carte sugerează că resorturile sociopsihologice ale reconcilierii cu trecutul, ca fenomen social şi, pentru unii, problemă socială, sunt prea puțin înțelese. Reconcilierea cu trecutul este un proces ambiguu şi


31

neterminat (Gallinat, 2009; Yurchak, 2005). Modul în care indivizii şi comunitățile se raportează la trecut (personal şi național) e complex, şi nu întotdeauna reductibil la „grila de lectură” a istoricului sau politologului. Iată, de pildă, relativ recenta resurgență a fenomenului nostalgiei penntru socialism (Velikonja, 2009) care ne arată că socialismul nu a fost perceput doar ca o ordine istorică şi ideologică externă care a guvernat sau a influențat negativ comportamentul elitelor şi populației. Aparent paradoxal, comunismul a fost, pentru majoritatea cetățenilor țărilor din estul europei, o „realitate trăită” (Bucur, 2009; Gallinat, 2009)9. Nu foarte surprinzător, poate, atunci când istoricul Europei de est, sau sociologul tranziției încearcă să descrie ordinea socială şi politică comunistă, el sau ea descrie o „realitate” socială şi politică care „a fost deja descrisă de către membrii societății înşişi” (Watson, 2009: 1). Într‐un fel, comunismul e deja constituit social, distribuit şi circulat în formă documentară. Comunismul este acea „cunoaştere constituită administrativ încorporată în arhive, documente, şi alte forme de colectare sistematică a „informației” (Smith, 1974: 261)10. Comunismul este, de asemenea, un tip de cunoaştere constituită confesional, discursiv, prin intermediul diferitelor tipuri de mărturisiri ale celor care l‐au trăit, şi al altor surse publice ale memoriei individuale şi sociale.

9 După cum observă Yurchak, atunci când scrie despre socialismul târziu în Uniunea Sovietică, „pentru un număr foarte mare de cetățeni sovietici, multe dintre valorile fundamentale, idealuri şi realități ale socialismului erau într‐adevăr importante, cu toate că în viața de zi cu zi ei reinterpretau normele oficiale şi regulile statului socialist” (2005, p. 283).

10 Nu e de mirare că majoritatea dezbaterilor legate de moştenirea comunistă au fost dezbateri asupra creării, existenței, şi folosirii în prezent a unei astfel de cunoaşteri administrative.

Cristian Tileagă

32

Noțiunea de reconciliere cu trecutul, aparent uşor de descris şi de înțeles, presupune o tensiune interioară. În primul rând, ea pare să presupună atât o acțiune din partea cuiva (o persoană, un grup), cât şi o stare mai degrabă contemplativă – aşteptarea unei acțiuni dinafară (o forță mai cuprinzătoare decât acțiunea individuală sau grupală). În al doilea rând, implică atât o dimensiune individuală, cât şi una colectivă. Implică interiorul, cât şi exteriorul; implică atât o psihologie internă a proceselor cognitive şi emoționale, cât şi o sociologie a acțiunilor şi relațiilor sociale. Implică atât memorie/reamintire, cât şi uitare. Implică o încercare pozitivă de „iluminare”, cât şi opusul acesteia, uitarea. Nu încerc să definesc aici „reconcilierea cu trecutul”. O definiție nu ne‐ar duce prea departe. Ne‐ar plasa doar în umbra uneia sau alteia dintre perspectivele amintite mai sus. Este mai de folos, poate, să considerăm reconcilierea cu trecutul ca practică socială, ca parte integrantă a modului în care funcționează societatea şi cum funcționăm noi în ea. Reconcilierea cu trecutul e legată de cum aleg indivizii şi societatea să se raporteze la trecutul recent, cum aleg să‐l folosească pentru scopurile prezentului. Reconcilierea cu trecutul face parte dintr‐o categorie aparte de practici sociale. Esența acestei practici sociale este „reprocesarea”, regândirea, reimaginarea, trecutului, aşa cum sugera Adorno (1986), o luptă pentru cunoaştere şi împotriva uitării.

Această carte plasează problema reprocesării trecutului în contextul modului în care indivizii şi statele‐națiune încearcă să înțeleagă şi să „rezolve” problema moştenirii regimului comunist. Tranziția de la comunism la democrație poate fi descrisă în nenumărate feluri, dar mai ales ca momentul reevaluării, renegocierii, reafirmării biografiilor personale şi politice, identități, memorii şi relații sociale de sub constrângerile moştenirii comuniste. Aceasta prespune că registrele memoriei individuale şi colective au


33

trebuit să fie revăzute şi, în unele cazuri, „rearanjate”, regândite. Nu doar cercetătorii trecutului recent şi justiției tranziționale (vezi Stan, 2010; Teitel, 2000; Nalepa, 2010) dar şi oamenii de rând işi pun aceleaşi întrebări legate de istoria, identitatea individuală şi națională: cum trebuie să păstrăm în memorie regimul comunist? Trebuie să‐l păstrăm în memorie ca regim nelegitim şi criminal? A fost toată lumea o victimă? Cine au fost călăii? Cine era „cine” pe vremea aceea? Cine eram eu? Ce sunt acum? Cine poate să judece? Cum să înțelegi trădarea încrederii? Răspunsurile la aceste întrebări şi la altele nu sunt nici pe departe uşor de dat. De ce? Pentru că relația noastră individuală şi colectivă ca şi relația cu ceilalți oameni este un proces dilematic şi neterminat. Problema însăşi a reconcilierii cu trecutul este una ambiguă şi neterminată.

Această carte încearcă să ofere o înțelegere mai nuanțată a reconcilierii cu trecutul communist studiindu‐i manifestările publice, şi înțelesurile sale (uneori neaşteptate şi neanticipate), legăturile sale cu memoria individuală şi socială, cu relațiile şi practicile sociale, cu identități personale şi sociale. Reconcilierea cu trecutul trebuie studiată ca un proces de sine stătător. Capitolele ce urmează încearcă să răspundă la întrebarea: cum contează memoria pentru indivizi şi comunități naționale? Cum devine ea o preocupare socială, aât subiect, cât şi obiect de „studiu” pentru membrii societății? Cartea propune o perspectivă originală asupra reconcilierii cu trecutul ‐ o perspectivă care ia în serios discursul, şi dimensiunea performativă a acestuia. O perspectivă care ia în considerare reconcilierea cu trecutul ca produs social şi realizare discursivă.

Capitolele cuprinse în această carte se opresc asupra a trei aspecte legate de reconcilierea cu trecutul recent în România: reprezentările oficiale ale istoriei recente

Cristian Tileagă

34

(perioadei comuniste) în Raportul Tismăneanu (capitolele întâi şi doi), reconcilierea individuală cu trecutul communist în mărturisirea publică de „colaborare” a lui Sorin Antohi (capitolele trei şi patru), şi memoria colectivă a „revoluției” române în discursul comemorativ al fostului preşedinte Ion Iliescu (cinci şi şase). Le voi prezenta pe scurt în cele ce urmează.

Reprezentările oficiale ale istoriei recente În contextul sociopolitic românesc, majoritatea dezbaterilor publice legate de acest proces s‐au axat pe negocierea, afirmarea şi contestarea unui anumit tip de argument: evitarea sau, uneori, refuzul categoric al „confruntării” cu trecutul (cf. Cornea, 2007). În Decembrie 2006, a fost găsit momentul potrivit pentru „confruntarea” şi evaluarea trecutului comunist. Capitolele întâi şi doi se opresc asupra recentei condamnări oficiale a comunismului ca „nelegitim şi criminal” în Raportul Tismăneanu (de acum înainte, prescurtat Raport sau Raportul) (Tismăneanu, 2007a, 2008)11. Capitolele întâi şi doi arată cum cercetarea discursivă poate să ofere un răspuns la următoarele întrebări: Care este reprezentarea comunismului în Raport? Cum e condamnarea comunismului justificată/legitimată ca o întreprindere ştiințifică? Cum se reflectă acest lucru în structura argumentativă şi organizarea Raportului? Care sunt unele dintre mecanismele discursive folosite în Raport

11 Comisia Prezidențială condusă de Vladimir Tismăneanu urmează drumul deschis de o comisie a Bundestagului şi a altora în câteva dintre țările baltice în investigarea crimelor comunismului (pentru mai multe detalii legate de structura, obiectivele si reacțiile la raport, vezi Ciobanu, 2009; Hogea, 2010; King, 2007; Cesereanu, 2008; Tănăsoiu, 2007; Tismăneanu, 2007, 2008).


35

pentru a construi o reprezentare oficială a comunismului? Cum este prezentat comunismul ca obiect de cunoaştere istorică şi eveniment rememorat în comun? Ce fel de obiect de „cercetare” e comunismul? Cum e tratată memoria comunismului: singulară, realitate „obiectivă”, sau proces şi produs al practicilor umane? Care sunt implicațiile condamnării comunismului pentru identitatea națională?

Capitolele întâi şi doi sugerează ideea conform căreia atunci când luăm în serios modul în care statele‐națiune aleg să‐şi interpreteze trecutul, mai ales cel legat de regimuri trecute, trebuie să ne gândim la fel de serios la modul în care memoria colectivă şi reprezentările (sociale) ale istoriei nu pre‐există acestui proces, ci la cum sunt create, fabricate, diseminate, într‐un univers discursiv public, care depăşeşte instrumentele şi puterea statului de a „prescrie” viziuni şi comportamente. Problema care se pune, mai ales empiric, este cum putem studia un astfel de proces? O modalitate este aceea de a ne opri la felul în care statele‐națiune/societățile se reprezintă pe sine, la modul în care se transformă pe sine în „obiecte biografice” (Plummer, 2001) atunci cănd îşi interpretează propria istorie, la modalitățile discursive pe care le folosesc pentru a propune o anumită realitate socială, politică şi istorică. Cum este memoria colectivă organizată ca urmare a unui astfel de proces? Cum este conceput procesul de reconciliere cu trecutul (de către actorii sociali şi politici) în astfel de circumstanțe?

În „mâinile” statului‐națiune reconcilierea cu trecutul recent este o acțiune socială moral‐ideologică, de obicei cerută (şi „ratificată”) oficial ca o modalitate de a „rezolva” o moştenire (traumatică) a trecutului. De obicei, reconcilierea cu trecutul a fost studiată apelând la categorii şi teorii precum justiția tranzițională (Stan, 2006, 2010; Teitel, 2000), conflictul nerezolvabil (Bar‐Tal,

Cristian Tileagă

36

2000), ori memoria colectivă regândită (Wertsch, 2002). Reconcilierea cu trecutul recent în Europa de est a fost considerată, mai ales, un proces de „lăsare a trecutului în urmă”, „depăşire” a acestuia (Habermas & Michnik, 1994) prin intermediul reimaginării sale şi (re)scrierii istoriei (Evans, 2003; Merridale, 2003). Condamnarea regimurilor totalitare, în diferitele sale forme, a fost un răspuns destul de frecvent din partea majorității guvernelor naționale. După cum sugerează Stan (2007) condamnarea totalitarianismului a luat mai multe forme. O categorie a fost aceea a „expresiilor de regret şi condamnări publice, personale sau oficiale din partea şefilor de stat”; a doua categorie identificată de Stan este aceea a „legilor de condamnare” (p. 9). Există similarități între Comisiile de Reconciliere şi Adevăr (din Africa de Sud, America Latină) şi condamnarea est europeană a totalitarianismului comunist. Scopul lor a fost de a „re‐scrie istoria prin recuperarea suferinței victimelor, de a identifica victimele şi călăii, de a arată adevărata natură a crimelor” (Stan, 2007, p. 9). În unele contexte, însă, scopul a fost acela de a oferi „legitimitate politicienilor, partidelor politce, unui guvern sau regim politic” (ibid., p. 9).

Reprezentările, evaluarea oficială şi folosul public al istoriei recente sunt preocupări de marcă pentru sociologi, istorici si politologi (vezi, inter alia, Corney, 2003; Stan, 2006; Olick, 2003, 2007; Tismăneanu, 2008, 2010). Cercetarea unor astfel de aspecte pleacă, de obicei, de la o presupunere necritică: trecutul recent există, manifestările sale sunt cunoscute, rolul cercetătorului este de a‐l descrie, de a‐i explica manifestările folosindu‐se de teoria (teorii) istorică, sociologică sau politologică. Procesul de reconciliere cu trecutul nu poate fi înțeles înafara unei astfel de paradigme, „grile de lectură”. Ceea ce


37

pare că lipseşte, totuşi, este o abordare a reconcilierii cu trecutul ca produs al unor rețele de practici sociale (individuale şi de grup). Ca practici sociale, ele sunt produsul/rezultatul altor acțiuni sociale ocazionate de şi răspunzând ori adaptându‐se contextului social în care apar12. Se trec prea repede cu vederea, uneori, resursele discursive şi culturale folosite de membrii societății (atât în contexte formale, cât şi informale) pentru a constitui, menține şi reproduce, reprezentări generale şi specifice ale istoriei recente. Neoprindu‐se asupra funcției sociale a limbajului, asupra modului în care discursul este folosit pentru a constitui versiuni ale realității sociale, unii psihologi sociali, politologi, istorici, riscă să nu includă (să nu prindă) în analizele lor esența socială a reprezentările sociale, evaluărilor oficiale, ale istoriei, ei riscă să‐şi bazeze cercetările pe un „slogan suspect … care nu presupune un travaliu serios asupra trecutului, care nu presupune o ieşire de sub spectrul său printr‐un act de conştiintă/ conştientizare” (Adorno, 1986, p. 115).

Textele şi documentele oficiale (mai ales acelea care sunt legate de evaluarea unei perioade istorice) nu sunt de obicei studiate ca „exerciții” de fabricare a unei „realități” sociale. Sunt privite, mai degrabă, ca o oglindă care reflectă o realitate istorică sau care reflectă motivele (uneori motivațiile politice), intențiile, interesele celui

12 Reprezentările sociale ale istoriei sunt construite prin intermediul unei varietăți de practici discursive şi sociale: de la conversațiile zilnice în familie sau în oraş, la ora de istorie, şi până la documentul oficial al statului român. Aceste practici, şi varietatea de interacțiuni, texte, etc. pe care le presupun, reflectă „înțelesurile pe care indivizii … sau grupurile le atribuie propriilor lor experiențe şi perspectivelor prin intermediul cărora îşi definesc realitatea socială” (Drew, 2006, p. 79).

Cristian Tileagă

38

care le produce. Ambele perspective sunt reducționiste. Ele nu iau în considerare faptul că limbajul nu e doar un mediu „transparent” către lume. Textele scrise (precum şi conversațiile la care participăm) „predispun” accesul la (şi raportul nostru cu) o reprezentare socială (cf. Watson, 2009) a evenimentelor/ fenomenelor/realităților istorice. În cazul Raportului Tismăneanu analiza se opreşte asupra construcției discursive a reprezentării „realității” istorice comuniste pe care documentul scris – raportul ‐ o propune. Texte precum Raportul nu sunt doar modalități „pasive” prin care se ajunge la o realitate dincolo de text, ci obiecte sociale „active” (Smith, 1999), al cărui rol este să potențeze, să „negocieze” o anumită reprezentare a fenomenului istoric. Texte precum Raportul organizează reconcilierea cu trecutul recent şi memoria publică a comunismului. Raportul creează şi transmite o reprezentare ideologică a comunismului, adică o reprezentare cu anumite consecințe specifice pentru memoria colectivă a comunismului. O analiză a unor astfel de texte se opreşte la identificarea proceselor discursive care participă la constituirea realităților la care se referă aceste texte (Lynch & Bogen, 1996; Watson, 2009). Analiza consideră conținutul acestor texte în termenii a „ceea poate fi descoperit în şi prin ele” (Eglin & Hester, 2003, p. 90). Textele sunt câmpuri ale acțiunii sociale; detaliile lor discursive, culturale şi politice sunt realizări retorice şi textuale.

Mărturisirea publică: reconcilierea individuală cu trecutul comunist O varietate de contexte sociopolitice oferă cercetătorilor în ştiințele sociale „laboratoare naturale” pentru studiul modului în care indivizii, grupuri socialşi comunități (îşi) interpretează retroactiv şi se confruntă cu propriul trecut.


39

În Europa de est, mare parte din munca legată de condamnarea regimurilor comuniste a fost axată pe revelarea importanței şi „întinderii” colaborării cu instituțiile comuniste de control social şi opresiune (poliția secretă).

Unul dintre cele mai remarcabile rezultate ale confruntării cu trecutul a fost revelarea, mărturisirea publică, individuală, a anumitor „adevăruri”, secrete individuale despre legături neştiute, despre colaborarea cu ordinea de stat comunistă, şi aparatele sale de control. Preocupările individuale şi publice legate de vinovăție, complicitate, încredere, respectabilitate, şi impactul pernicios al regimului comunist asupra indivizilor şi comunităților naționale, au devenit teme morale predilecte de discuție în spațiul public. Acestea sunt temele unei probleme morale atât pentru instituțiile însărcinate oficial cu studiul trecutului şi arhivelor poliției secrete, căt şi pentru omul de rând. Este creat un nou vocabular al moralei. Problema transgresiunii morale devine, dintr‐o dată, o temă de dezbatere publică; problema esenței colaborării, a tipurilor de indivizi, a caracterelor (morale) devine stringentă, acută.

Azi nu mai vorbim aproape deloc despre aceste lucruri. Ele nu mai orientează agenda publică aşa cum o făceau când aceste mărturisiri erau pe prima pagină a ziarelor sau discutate în nenumărate talk‐show‐uri pe micul ecran. Acest lucru ar putea da cuiva impresia că procesul de reconciliere este terminat, că societatea a dus „la bun sfârşit” acest proces. Cu toate acestea, nu înseamnă că am şi înțeles psihosociologic fenomenul de reconciliere individuală cu trecutul. Dezbaterile publice aprinse pe acest subiect, cu doar foarte puțini ani în urmă, nu au dus la o înțelegere mai profundă a fenomenului. O analiză minuțioasă este încă necesară.

Cristian Tileagă

40

Capitolele trei şi patru abordează reconcilierea individuală cu trecutul recent, percepția transgresiunii morale şi construirea socială a înțelesurilor morale în contextul mărturisirii publice de colaborare cu Securitatea a intelectualului public Sorin Antohi13. Mărturisirile publice (forțate de evenimente sau oferite de bunăvoie) au luat diverse forme, de la scrisori deschise trimise ziarelor la mărturisirile de colaborare în interviuri media. Capitolele trei şi patru incearcă să raspundă la următoarele întrebări: Cum este biografia, „istoria personală”, reconstruită şi structurată discursiv? Care sunt metodele socioculturale, discursive pe care le folosesc actorii sociali pentru a produce şi „controla” varianta publică a unui eveniment biografic: colaborarea cu Securitatea? Cum este istoria personală şi politică mediată de „reconfigurarea textuală” (Featherstone, 2006) a trecutului comunist? Cum sunt anumite identități sociale (precum „informator”, „urmărit”, etc.) asumate sau contestate?

Mărturisirea unor aspecte personale, sociale şi politice legate de un trecut controversat de colaborare este de obicei cercetată ca o instanță de prezervare a stimei de sine sau protejării unei imagini sociale (cf. Miller, 1999), dar mai puțin ca performanță discursivă şi acțiune socială care dă naştere unui context dialogic şi argumentativ, unor reacții, „răspunsuri” publice şi consecințe sociale şi ideologice pentru sine şi ceilalți. În cartea sa legată de informatorii Stasi în Germania de est, Barbara Miller incearcă să propună o înțelegere sociopsihologică a reconcilierii cu trecutul. Interviurile pe care le conduce cu foşti informatori arată prezența unor narațiuni

13 Mărturisirea lui Sorin Antohi face parte dintr‐o colecție vastă de mărturisiri publice făcute de politicieni, intelectuali publici, jurnalişti şi oameni ai bisericii, asupra complicității lor cu Securitatea între anii 2000 şi 2009. Mare parte din analiza mărturisirii publice a lui Antohi poate fi extinsă şi altor mărturisiri publice.


41

de regret, dar şi de supunere regimului. Ele sunt descrise prin folosirea unor categorii psihologice şi teorii precum disonanța cognitivă şi memorie selectivă, explicate în termenii socializării, unei moralități cu două fețe, şi acceptarea minciunilor politice. Capitolele trei şi patru arată că se poate merge mai departe, către studiul reconcilierii individuale ca produs social, rezultatul unei medieri sociale legată de categorizarea şi descrierea „personajelor”, contextelor, şi evenimentelor din viața cuiva, şi existența produselor organizaționale cum ar fi arhiva (personală sau a Securității), dosarul de securitate, notele informative, însemnările şi notele personale. A negocia o imagine despre sine este o practică socială localizată în „urmele textuale” conținute în „arhive” personale şi oficiale, într‐o realitate mediată textual.

Reamintirile, dispozițiile, intențiile şi caracterul moral al unei persoane sunt intim legate de o realitate mediată textual care ajută la producerea mărturisirii, la semnificația personală şi politică a reamintirii. O analiză discursivă detaliată poate ajuta la înțelegerea acestui proces ca unul de descriere şi justificare a comportamentului reprobabil din trecut. Ceea ce contează este modul în care este realizată această descriere şi justificare. Mărturisirea publică este un fenomen performativ, este construită într‐un anumit scop, şi este primită/ judecată de către public de o manieră specifică (vezi şi Tileagă, la tipar, a). Mărturisirea publică este un fenomen discursiv complex, de aceea trebuie studiată ca o realizare discursivă (şi socială), şi nu doar ca indicativă a unor procese psihologice.

Discurs comemorativ şi memoria colectivă a „revoluţiei” române Care este dinamica discursivă a unei încercări de a produce o viziune hegemonică asupra lumii care propune şi susține

Cristian Tileagă

42

ideea ca formulările categoriale deja existente, dominante, ale istoriei naționale şi evenimentelor sale seminifcative, sunt cele mai bune pentru înțelegerea trecutului şi viitorului națiunii? Care sunt mecanismele discursive care facilitează construirea unei versiuni preferate a memoriei colective a evenimentelor politice? Care este funcția ideologică a unei astfel de versiuni preferate a istoriei naționale? Cum este delegitimată critica democratică şi „controlată” varietatea de interpretări, şi reformulări ale „revoluției”?

Capitolele cinci şi şase încearcă să ofere un răspuns la aceste întrebări. Capitolul cinci se concentrează pe analiza discursivă a unui interviu media cu Ion Iliescu, preşedinte al României la acea dată. Interviul a avut loc la un post național de televiziune cu ocazia aniversării a 14 ani de la revoluția română (Dec. 2003). Interviul a urmat unei sesiuni comemorative a Parlamentului român, organizată în aceeaşi zi, în care Iliescu a ținut ultimul său discurs ca Preşedinte al României, comemorând “revoluția” din 1989. Capitolul cinci oferă de asemenea câteva comentarii asupra interviului media, ca spațiu de organizare interacțională a responsabilității (tragerii la răspundere) politice şi a constituirii publice a trecutului recent. Interviul media este principala modalitate de a genera dezbatere, de a „reprezenta vederi publice şi sentimente” şi de a „trage la răspundere ... reprezentanții aleşi” (Housley & Fitzgerald, 2003, paragraph 4.1; vezi de asememenea Housley & Fitzgerald, 2007). Intrebările şi răspunsurile în astfel de interviuri sunt practici discursive de justificare a unei anumite perspective asupra realitățiii sociale. Analiza se centrează pe organizarea retorică şi argumentativă a întrebărilor şi răspunsurilor. Capitolul şase se opreşte asupra unei practici sociale/ideologice a tranziției în Europa de est, aceea a comemorării. Capitolul


43

analizează o serie de discursuri politice ale fostului preşedinte Ion Iliescu cu ocazia comemorării oficiale în 2000 şi 2003 în fața Parlamentului a „revoluției” române, .

Impactul şi seminficația ataşată „revoluțiilor” din Europa de est pare sa fie intim legată de o varietate de procese şi manifestări comemorative (cărți editate care discută şi re‐discută fenomenul, preşedinți, prim‐miniştri şi politicieni în parlamente naționale care discută importanța şi semnificația istorică şi națională a „evenimentului”. După cum precizează Pierre Nora, toate aceste manifestări sunt parte integrantă din memoria comemorativă şi ritual (comemorativ) care „identifică, defineşte, şi chiar stabileşte o anumită tensiune fundamentală perioadei în chestiune” (1998, p. 610). Ca şi în cazul Europei de vest, se poate remarca o trecere (abia perceptibilă) de la „istorie la reamintire, şi de la reamintire la comemorare” (ibid., p. 626). În Europa de est, discursul comemorativ nu poate fi desprins de discursul tranziției. În Europa de est postcomunistă, comemorarea nu e doar „una dintre dimensiunile creării națiunii, ci una centrală” (Turner, 2006, p. 208; vezi, de asemenea, Bucur, 2001 şi 2009).

Cu toate că maniera ritualistică de adresare, „astăzi comemorăm + numele evenimentului”, nu pare să fie decât o reiterare a unor ritualuri similare din trecut, practica comemorării poate fi văzută ca o dovadă a faptului că evenimentul rememorat este „un eveniment autentic, cu un impact emoțional aparte şi de o reală însemnătate” (Frijda, 1997, p. 111). Se consideră, de cele mai multe ori, că faptul social şi politic al comemorării plasează evenimentul deasupra oricăror interpretări subiective, prezentându‐l ca pe un „fapt obiectiv” (ibid., p. 111). De asemenea, evenimentul este prezentat ca un eveniment istoric de o însemnătate majoră. În ceea ce priveşte comemorarea națională, mai ales aceea care vine de la indivizi cu roluri

Cristian Tileagă

44

reprezentative (preşedinți, prim miniştri, etc.), există întotdeauna o tendință de a sugera o perspectivă reprezentativă aparent necontroversată, „acceptabilă națiunii” (Ensink, 1996, p. 211). Perspectiva comemorată este considerată şi (prezentată) ca fiind reprezentativă unei poziții naționale, şi fiind exprimată în numele națiunii. Totuşi, aşa cum notează Turner, „actul de comemorare include ritualuri publice de rememorare şi acte individuale de reamintire”, dar şi „dezbateri publice asupra semnificației şi intelesul evenimentelor istorice” (2006, p. 206). Deci, ceea ce pare să conteze, nu este doar semnificația emoțională a evenimentului şi natura lui autentică, dar şi înțelesurile specifice legate de ceea ce se comemorează. Înțelesurile a ceea ce se comemorează pot fi plasate de actorii sociali într‐un context argumentativ (Billig, 1996)14. De pildă, criticile la adresa unui anumit tip de discurs politic despre revoluția română, ca acela al lui Ion Iliescu (vezi Cesereanu, 2004), s‐au oprit mai mult la identificarea temelor prezente în discursul său, şi mai puțin la contextul argumentativ şi la aspecte discursive specifice, de unde discursul lui Iliescu îşi „trage” forța. În contextul comemorărilor naționale, analiza psihosociologică trebuie să se oprească, printre altele, şi asupra modului în care înțelesurile acordate unui eveniment de importanță națională sunt construite în discurs şi cum sunt ele organizate retoric.

14 Pentru cei dinafară, înțelesul acordat unui eveniment politic, modul în care este categorizat evenimentul nu este plasat neapărat într‐un context al controversei. De exemplu, conform lui Timothy Garton Ash, istoric şi jurnalist britanic, „nimeni nu a ezitat să numească ceea ce s‐a întâmplat în România, o revoluție. Pănă la urmă, avea toate trăsăturile unei revoluții: mulțimea revoltată pe străzi, tancuri, clădiri ale guvernului în flăcări, dictatorul pus la zid şi împuşcat” (1990, p. 20).

45

Capitolul 1 Reprezentarea socială a istoriei recente în Raportul Tismăneanu

În eseul cu numele “Ce înseamnă reconcilierea cu trecutul?”, Theodor W. Adorno observă: a te împăca cu trecutul se leagă în „esență ... de modalitatea în care trecutul e reamintit şi făcut prezent” (1986, p. 126, italice în original). Punctul de vedere a lui Adorno se referă la modul în care concepem „moralitatea politică a unei comunități” (Habermas, 1988, p. 50), mai ales atunci când aceasta se confruntă cu „fantomele” trecutului său. Istoria națională şi reprezentarea sa socială a fost unul dintre elementele principale ale procesului de împăcare cu trecutul în Europa de est (Habermas & Michnik, 1994; Tismăneanu, 1998). Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestui proces de împăcare cu trecutul este legat de modul specific în care statele‐națiune aleg să facă trecutul prezent.

Se poate spune că politica României a fost (şi încă mai este, în unele privințe) caracterizată de o continuă luptă pentru putere între elita democrată, foşti comunişti nostalgici şi naționalişti xenofobi. Când vine vorba de confruntarea cu trecutul, politica democratică românească a fost de obicei produsul unei combinații incomode între păreri politice ambigue, unde linia de demarcație dintre atitudini, angajamentele reale, autentice, şi cele motivate politic, era foarte greu de stabilit.

Cristian Tileagă

46

Au fost făcuți doar paşi mărunți şi nu progrese reale către reconcilierea cu trecutul, până în decembrie 2006, atunci când Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (condusă de profesorul Vladimir Tismăneanu) şi‐a început activitatea. Raportul Final al acestei comisii (de acum înainte, Raportul) reprezintă singura încercare sistematică de a construi o reprezentare socială a istoriei recente, şi de a baza reconcilierea cu trecutul pe fundamentele ştiințifice şi empirice ale ştiințelor istoriei şi politologiei. Raportul analizează perioada 1945‐19891. Comisia a fost rezultatul unei petiții semnate de către un număr considerabil de intelectuali (în jur de o sută) şi înmânată preşedintelui României în martie 2006. Petiția cerea în mod explicit considerarea publică a regimului comunist ca ilegitim şi criminal (cf Drăguşin, 2007). Comisia a fost numită în aprilie 2006. În decembrie 2006, preşedintele român Traian Băsescu condamna în mod oficial crimele regimului comunist în fața Parlamentului României, declarând regimul comunist drept „ilegitim şi criminal”.

Psihologie socială şi istorie Relația dintre istorie şi psihologie a constituit preocuparea unui număr însemnat de studii de psihologie socială. Au existat mai multe tentative de a oferi o abordare

1 Raportul se întinde pe mai bine de 700 de pagini şi are următoarea structură: o Introducere cu titlul “Natura, scopul şi efectele regimului totalitar comunist în Romania”, urmată de capitole separate cu referire la Partidul Comunist Roman (capitolul 1), Represiunea Comunistă (capitolul 2), Societate, Economie, Cultura (capitolul 3). Concluziile raportului apar sub titlul: “Necesitatea analizei, repudierii şi condamnării regimului comunist”. Raportul se încheie cu biografiile nomenclaturii.


47

psihosociologică a acestei relații. Unii autori (vezi, de pildă, Bruner, 2005; Gergen, 2005; Sträub, 2005), au fost preocupați de modul în care indivizii „clădesc în mod activ realități istorice” (Straub, 2005, p. 45). Conform spuselor lui Bruner, faptul că ideea „fabricării istoriei” nu a fost studiată mai mult ca fenomen psihologic este probabil o scăpare mai mică decât ignoranța creată de convingerea arhaică cum că istoria este simplu „prezentă” şi nu trebuie clădită” (2005, p. 37). Gergen se opreşte la modul în care „narațiunile istorice servesc drept fundal pentru construirea unei identități morale în cadrul unei comunități” (p. 116). Folosind exemplul Holocaustului şi a istoriei sale „aprins dezbătute”, Gergen concepe procesul de reconciliere ca un “dialog de lungă durată ... bazat nu pe corectitudinea faptelor, ci pe viziunea unei societăți morale” (p. 117‐118). Reprezentările sociale ale trecutului, națiunii şi istoriei, au fost studiate cu referire la formarea „entitativității”2 naționale (Condor, 2006), a politicii identitare şi a percepției asupra istoriei şi reprezentărilor culturale/istorice a națiunilor (Liu & Hilton, 2005; Liu et al., 1999; Hilton et al., 1996) sau a inegalității sociale (Sibley et al., 2008). De pildă, Condor (2006) s‐a axat, printre altele, pe aspectul temporal al reprezentărilor sociale ale istoriei şi pe unele aspecte socio‐psihologice ale reprezentării naționale: temporalitate şi entitativitate. După cum afirmă Condor, „reprezentările naționale pot varia în funcție de invocarea unor cadre de referință temporale specifice” (p. 673), deoarece narațiunile istorice pot lua atât forme „progresive”, cât şi conservative, „regresive”. Atunci când psihologii sociali au abordat legătura dintre istorie şi

2 Conceptul de „entitativitate” se referă la percepția socială a unui grup ca entitate grupală coerentă.

Cristian Tileagă

48

memorie colectivă, aceasta a fost concepută ca un proces socio‐psihologic dinamic (Pennebaker & Banasik, 1997). De pildă, perspectiva socio‐culturală în psihologie (vezi Valsiner & Rosa, 2007, pentru o trecere în revistă) s‐a ocupat îndeaproape de probleme legate de reconstruirea istoriei ca memorie socială. Memoria, ca subiect al psihologiei (socio‐culturale), presupune „abordarea proceselor de amintire şi uitare ca activități publice, activități sociale, unde experiența individuală este în mod necesar mediată de experiențe colective” (Middleton & Brown, 2007, p. 661; a se vedea şi Murakami, 2007; Wertsch, 2002). Esența acestei poziții atrage atenția asupra faptului că istoria şi reprezentările istoriei dobândesc un caracter social ca rezultat a diverse activități sociale, forme de interpretare şi narațiuni de‐a lungul timpului (cf. Middleton & Brown, 2005)3.

Continuitatea colectivă, istorică, a națiunii şi reprezentarea istoriei sale, este produsă de statele‐națiune prin crearea de „texte ale istoriei” (documente oficiale, monumente, comemorări, etc.)4 care au puterea să convingă

3 Unii cercetători disting între o „versiune puternică” a memoriei colective, cea care este văzută ca „alunecând în ipoteze discutabile despre memoria grupului” (Wertsch, 2007, p. 646) şi o „versiune distribuită” a memoriei colective, în care memoria este percepută ca distribuită „social”, în interacțiuni sociale în interiorul grupurilor mici şi, în mod „instrumental”, implicând „agenți activi ... şi mijloace culturale cum ar fi calendarul, documente scrise, computere, şi narațiuni” (ibid., p. 646).

4 Wertsch (1997) identifică şi distinge între (a) texte ale istoriei ce ajută la formarea şi propagarea identificării sociale cu o comunitate imaginată; (b) texte ale istoriei care ajută la crearea unei istorii „mitice” (cf. şi White, 1997); (c) texte ale istoriei care formează “istoriile oficiale” ale națiunii (Ahonen, 1997; Tulviste si Wertsch, 1994) – oferind un sentiment de identitate de grup; si (d) texte ale istoriei care creează loialitatea cetățenilor fată de statele‐națiuni.


49

cetățenii de caracterul rezonabil al politicilor statului şi de importanța „proiectelor” națiunii. Acestea pot declanşa diverse forme de acțiune politică şi socială (vezi şi Luczynski, 1997). Aceste texte ale istoriei sunt implicate în crearea şi promovarea de „cadre colective” ale memoriei. Reconstruirea trecutului care serveşte interesele prezentului şi crearea unui „trecut viabil”, „folositor” , care poate servi drept proiect identitar sau bază unei negocieri a identității de grup, porneşte de la premisa conform căreia „cadrele colective ... sunt instrumentele memoriei colective în procesul de reconstrucție a unei imagini a trecutului care este în acord ... cu ideile predominante ale societății.” (Halbwachs, 1952/1992, p. 40). Reconstruirea unei imagini a trecutului, care este în conformitate cu ideile predominante ale societății, poate duce la formarea a ceea ce Serge Moscovici numea „reprezentări hegemonice” (Moscovici, 1988). Dorința de a asigura legitimitatea unei anumite reconstrucții a trecutului, implică nu numai reprezentări ale istoriei împărtăşite într‐o oarecare măsură de către toți membrii unei societăți, ci şi o configurație de „reprezentări polemice” unde rivalitatea, sau nepotrivirea, între poziții/reprezentări este o caracteristică esențială. Această dinamică a interacțiunii între reprezentările hegemonice şi polemice e cea care creează, organizează (reorganizează) cadrele colective prin care o imagine a trecutului este transmisă.

Totuşi, ceea ce este important în studiul memoriei colective şi reconcilierii cu trecutul nu e doar faptul că reprezentări hegemonice şi polemice interacționează şi se influențează reciproc, cum nefamiliarul devine familiar, sau cum reprezentări ale istoriei stau la baza procesului de creare al identității de grup, ci şi faptul că reprezentările istoriei (şi practicile sociale în care acestea apar) pot fi invocate şi conceptualizate ca realizări discursive publice, ocazionate de anumite contexte sociale. Ceea ce pare să lipsească din

Cristian Tileagă

50

abordările psihologilor sociali este considerarea organizării sociale a reprezentărilor istoriei ca subiect de cercetare de sine stătător (cf. Lynch & Bogen, 1996). Reprezentările istoriei nu pot fi considerate forme ale unor narațiuni morale în sfera publică (Gergen, 2005) înainte ca procesul de constituire al acestor reprezentări să fie descris, înainte ca aceste reprezentări să fie, ele însele, considerate ca acțiune şi practică socială ocazionată şi situată. Înainte de a cerceta conținuturile specifice ale reprezentărilor istoriei trebuie, mai întâi, să înțelegem organizarea socială a acestor reprezentări, adică cum sunt ele „ancorate” în practici sociale (scrierea istoriei oficiale, comemorare, etc.) şi articulate în organizarea argumentativă şi retorică a scrierii şi vorbirii (Augoustinos, LeCouteur, & Fogarty, 2007; Augoustinos & Penny, 2001; Billig, 1998).

Organizarea socială a reprezentărilor istoriei Statele‐națiune nu sunt doar comunități „imaginate”, sunt şi comunități „interpretative” ‐ scriu şi rescriu, creează, continuu diverse narațiuni, interpretări şi reprezentări sociale care le reprezintă (şi le perpetuează) ca națiuni cu o anumită istorie. Istoria națională nu va fi caracterizată doar de momentele speciale de eroism şi patriotism, ci şi de urmele trecutului, uneori traumatizant (Billig, 1995). Pentru ca reprezentările istoriei să devină fundamentul articulării unei viziuni oficiale, publice, a trecutului, ele trebuie să fie constituite, într‐un fel sau altul, ca narațiuni de un anumit fel. Descrierea acestui proces de constituire este punctul central al acestui capitol.

Psihologia discursivă poate oferi o alternativă la înțelegerea organizării sociale a reprezentărilor istoriei şi a procesului, mai general, de reconciliere cu trecutul. Se sugerează că înțelegerea organizării sociale a reprezentărilor


51

istoriei depinde de înțelegerea organizării sociale a discursului, ca acțiune socială situată, ocazionată, retorică şi orientată spre acțiune. De asemenea, o apreciere a organizării sociale a reprezentărilor istoriei este legată de luarea în considerare a contextului argumentativ, al controverselor şi al justificărilor în care reprezentările trecutului sunt interpretate, dezbătute, contestate şi tranformate.

Doar dacă privim reprezentările istoriei din perspectiva acțiunii şi practicii sociale, putem începe să le înțelegem „natura” şi diversele scopuri care derivă din producerea şi propagarea istoriei ca memorie socială. O abordare discursivă încearcă să descrie reprezentările sociale ale istoriei ca fenomene a căror cercetare necesită o orientare către procesul lor de constituire socială. Ele nu sunt doar fenomene a căror existență poate fi doar presupusă. Mă refer aici la un mecanism de constituire prin intermediul unei „realități documentare” (Chua, 1979; Smith, 1974), care reflectă o realitate construită textual (în acest sens, vezi şi capitolele trei şi patru). Acest lucru presupune o „mentalitate analitică” care pune mai mult accentul pe studiul materialelor care apar în mod „natural”, fără intervenția cercetătorului, decât pe „selectarea problemelor şi a materialelor pe baza unor premise teoretice dinainte specificate” (Eglin & Hester, 2003, p. 90). În cazul care ne preocupă în acest capitol, este vorba de studierea de documente publice/oficiale şi dezvăluirea „imaginii realității” pe care aceste texte „o proiectează”” (Prior, 1997, p. 70). Problema esențială nu stă neapărat în modul cum statele‐națiuni pot (sau aleg) să‐şi „interpreteze”, retroactiv, propriul trecut şi prezentul politic, ci cum memoria colectivă şi reconcilierea cu trecutul este construită, invocată, prezentată şi intim legată de un spațiu de „vizibilitate” şi responsabilitate publică. Această poziție pleacă de la luarea în considerare a modului

Cristian Tileagă

52

în care viața socială şi politică este „ordonată” şi organizată „din interior” (Eglin & Hester, 2003, p. 90)5.

Deşi accentul este pus pe Raport, voi analiza şi mesajul preşedintelui Traian Băsescu către Parlamentul român. Aceasta decurge dintr‐o sugestie metodologică şi analitică de investigare/analiză a textelor “aşa cum ... „apar” în actualitate, mai ales în anumite secvențe de acțiune în raport cu fiecare” (Smith, 1999, p. 199). Cele două texte, Raportul şi discursul preşedintelui, acceptă şi ratifică aceeaşi versiune a realității (istorice). Se poate spune că Raportul este „adus într‐o poziție de subordonare" (Hodge & McHoul, 1992, p. 191), fiind „complice" la discursul preşedintelui.

Întrebările la care încearcă să răspundă Raportul sunt: Cum trebuie înțeleasă perioada comunistă, cum trebuie ea „absorbită” în conştiința publică? Acestea sunt chestiuni care privesc, printre altele, „folosirea publică a istoriei" (Habermas, 1988). Ținând cont de contextul social şi politic de reconciliere cu trecutul în Europa de est (şi România în particular), s‐ar putea argumenta că principala sarcină a Raportului a fost aceea de „a fixa reprezentarea istorică” (Teitel, 2000, p. 105) a unui trecut dăunător şi traumatizant6.

Contextul controverselor politice în care apar reprezentările istoriei este relevant pentru analiza modului

5 De asemenea, această poziție pleacă de la o definiție inclusivă a discursului; discursul este văzut ca „o conversație mediată de texte care nu este numai o chestiune de declarații ci şi de practici în continuă desfaşurare şi situri de practici, forme materiale ale textelor ..., metodele de producere a textelor, structuri de reputație şi statut” (Smith, 1987, p. 214).

6 Construirea unei reprezentări istorice ca (singura) „versiune oficială" nu dă inițiatorilor nicio garanție cu privire la modul în care aceasta va fi percepută sau cât de curând se va transforma într‐o reprezentare socială dominantă a trecutului național.


53

în care ele (reprezentările) sunt implicate (şi percepute ca făcând parte) (d)într‐o serie de practici politice autentice (reconciliere, comemorare, şi aşa mai departe)7. De pildă, analiza discursivă din acest capitol abordează problema modului în care discursul prezidențial se opune activ interpretării alternative a acțiunii de condamnare a comunismului ca o mişcare motivată politic, mai degrabă decât o încercare de reconciliere autentică. Preocuparea centrală a analizei se axează în jurul următoarelor întrebări: Cum este esența trecutului comunist constituită în Raport? Cum este produsă o anumită reprezentare a istoriei? Ca documente speciale, rapoartele (de anchetă) „prezintă un interes sociologic dublu” (Green, 1983, p. 10), atât prin „subiectul de fond la care se referă”, cât şi a „statutului lor ca exerciții politice remarcabile în construirea realității” (ibid., p. 10). Analiza cuprinde o explorare a modului în care Raportul (în conjuncție cu discursul preşedintelui), „înțelege [interpretează] în mod activ” (Watson, 1997, p. 85) fenomenul despre care scrie.

Construirea unui cadru (practic) pentru investigaţie ca o chestiune de interes public Raportul pare să‐şi invite cititorii la considerarea sa ca sursă socială de obținere de informații asupra unei perioade specifice din istoria națională. Raportul e nevoit să construiască (şi să justifice) un cadru practic şi o preocupare

7 Raportul nu este singura reprezentare a istoriei în sfera publică românească, şi este departe de a constitui o reprezentare istorică dominantă şi larg împărtăşită. Este, mai degrabă, o reprezentare a istoriei care încearcă să creeze reprezentări colective emergente, cum ar fi cea de „condamnare” (vezi Augoustinos şi Penny, 2001, pentru o analiză discursivă a unei reprezentări colective emergente în jurul noțiunii de „iertare”)

Cristian Tileagă

54

centrală pentru investigația pe care o propune. Care este sensul şi rolul unei investigații asupra istoriei naționale? Cadrul ales de Raport este cel al reconcilierii politice şi justiției tranziționale. Raportul susține că „recuperarea memoriei, dar şi identificarea responsabilităţilor, sunt indispensabile funcţionării unei comunităţi politice democratice.” (p. 10, italice în original)8. Scopul declarat al Raportul este de a documenta „dimensiunile şi metodele represiunii din România comunistă” (p.16) pentru „a nu uita, pentru a condamna, spre a nu se mai repeta” (p. 637). Acesta este cadrul practic care „cere” o astfel de investigație asupra trecutului național. El este, de asemenea, justificat prin referirea la o „preocupare” publică în jurul lipsei de responsabilitate (mai ales politică) în relație cu trecutul: (1) „Niciun partid din România post-decembristă nu şi-a asumat răspunderea pentru cele patru decenii şi jumătate de obsesiva urmărire a construcţiei unei imposibile utopii”. (R, p.10) (2) „Nu există încă un document oficial al statului roman în care să se ceară iertare victimelor terorii comuniste pentru imensele şi prin nimic meritatele lor suferinţe” (R, p.10).

Se poate observa cum, prin folosirea unor formulări

extreme (Pomerantz, 1986), Raportul construieşte relevanța investigației. Raportul semnalează o „lipsă”. Pe de‐o parte,

8 Analiza foloseşte textul online al Raportului, la adresa de web http://cpcadcr.presidency.ro/upload/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf (accesat Septembrie 2008) şi discursului Preşedintelui Trăian Băsescu în Parlamentul României cu prilejul prezentării Raportului de la http://cpcadcr.presidency.ro/upload/8288_ro.pdf (accesat Septembrie 2008). Pentru extrasele prezentate aici, R denotă un extras din Raport; B, un extras din discursul preşedintelui Băsescu.


55

lipseşte responsabilitatea politică în evaluarea trecutului, pe de altă parte, lipseşte o dimensiune politică şi morală a reconcilierii. Semnalarea acestei lipse creează o „ordine” morală (şi justifică o moralitate aparte) legată de absența, în trecut, a unor acțiuni morale. Semnificația morală a investigației în sine pare că nu trebuie să fie justificată în mod direct. Semnificația istorică (şi practică) a „studierii” comunismului nu pare să aibă nevoie de justificare. „Comunismul” (o categorie a „macro‐socialului”) este, într‐un fel, deja constituit ca o „realitate” dincolo de text şi asociat cu anumite caracteristici specifice. Ideea de „comunism” este asociată în imaginarul individual şi social (cât şi în mass‐media) cu anumite formațiuni şi structuri sociale, instituționale, evenimente, şi persoane. Această asociere oferă un fel de „justificare (garanție) generică pentru atribuirea de semnificație istorică” (Lynch & Bogen, 1996, p. 60). Totuşi, chiar dacă alegerea comunismului ca subiect de studiu nu pare să necesite justificare, ceea ce trebuie totuşi justificat, după cum voi arăta în cele ce urmează, este reprezentarea socială a comunismului. Preocupările curente ale investigației istorice sunt prezentate ca aflându‐se în strânsă legatură cu criterii publice (morale) de judecată. Preocupările investigative sunt morale deoarece ele sunt, în primul rând, preocupări publice, preocupări împărtăşite de sfera publică. „Actul de condamnare” la care se referă Preşedintele Băsescu în (4) trebuie înțeles ca un act public care răspunde unor preocupări publice (de interes public). Cadrul practic al investigației este stabilit prin constituirea unei preocupări publice, de ordin practic, ceva ce ține de bunul‐simț comun, ceva care poate fi înțeles de către toată lumea. (3) „Balastul necondamnării comunismului în perioada 1990-2006 a grevat în multe privinţe consolidarea democratică şi a creat sentimente de

Cristian Tileagă

56

profundă frustrare, exasperare şi dezamăgire în rândul unor largi cercuri sociale”. (R, p.10) (4) „Comisia Prezidenţială a fost înfiinţată ... ca un răspuns la cererile societăţii de asumare şi condamnare a trecutului totalitar. Am considerat necesară constituirea Comisiei tocmai pentru a fundamenta intelectual şi moral actul de condamnare” (B)

Condamnarea comunismului şi „realizarea” reconcilierii este prezentată ca o problemă/chestiune pentru membrii societății, mai întâi, şi abia mai apoi, pentru cercetătorii înşişi. Totuşi, se poate spune că acest lucru nu este suficient pentru a oferi substanță scopului empiric al Raportului. Ca să fie convingător, Raportul trebuie să construiască ideea necesității condamnării comunismului. Şi realizează acest lucru folosindu‐se de o „etică” şi „retorică a responsabilității” (Smart, 1999). Această etică şi retorică a responsabilității este dezvoltată prin referiri frecvente nu doar la ceea ce trebuie făcut (dimensiune de acțiune), dar şi la ceea ce trebuie aflat/ştiut/cunoscut (dimensiune de cunoaştere): (5) „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaţie morală, intelectuală, politică şi socială. Statul român democratic şi pluralist poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaşterea acestor pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generaţii care au dreptul să ştie în ce lume au trăit părinţii lor” (R, p. 19) (6) „Numele victimelor, ca şi cele ale călăilor, trebuie cunoscute pentru a putea spune, precum cei care au supravieţuit Holocaustului nazist: „Să nu se mai repete!” (R, p. 18)


57

(7) „Numele instituţiilor care au comis crimele împotriva umanităţii trebuie cunoscute. Tot astfel, numele marilor vinovaţi, deci ale potentaţilor comunişti şi ale inchizitorilor securişti, trebuie cunoscute.” (R, p. 18) (8) „Trebuie cunoscute numele primilor secretari de comitete regionale, ulterior judeţene. Răul a mers iniţial de sus în jos, apoi şi de jos în sus, devenind un cancer al întregii societăţi” (R, p. 632)

Raportul sugerează că responsabilitatea politică

legată de trecutul recent nu poate fi realizată înafara unui cadru de responsabilitate care include o dimensiune morală şi politică a cunoaşterii şi adevărului. Aceasta este o dimensiune a responsabilității publice unde responsabilitatea politică (şi instituțională) este intim legată de cea personală (trebuie ştiute numele anumitor persoane: atât victime, cât şi călăi, şi a celor care au jucat diverse roluri în sistemul comunist). Preocuparea publică şi necesitatea condamnării comunismului este constituită dintr‐un amestec al unei retorici a dreptului de a şti/cunoaşte, datoriei şi responsabilității morale.

Natura condamnării Comunismului este de asemenea ceva ce trebuie constituit.

(9) „Trebuie astfel să onorăm memoria celor care şi-au dat vieţile rezistând sistemului, de la cei care au murit în închisoare şi pană la persoanele care au murit din cauza avorturilor ilegale, de la cei încarcerati şi bătuţi (mineri, muncitori, ţărani care au protestat împotriva comasării terenurilor şi a colectivizării) în anii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi până la victimele anilor 1980 sub Nicolae Ceauşescu.” (R, p. 9). (10) „Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzaţii la adresa regimului criminal care ne-a

Cristian Tileagă

58

scos pentru o jumătate de veac din Europa şi a încercat să ne facă să uităm cine am fost…nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uităm” (R, p. 216).

În (9) şi (10), condamnarea comunismului nu

este constituită în mod direct ca un act politic. În schimb, o dimensiune a reconcilierii naționale şi a aducerii‐aminte trece în prim plan. În (9), putem observa un apel explicit la onorarea şi comemorarea celor care au rezistat sistemului comunist. Acest apel face referire la toate categoriile de victime ale sistemului, într‐o perspectivă temporală, cuprinzând întreaga perioadă comunistă. În (10), suntem martori la vocea națiunii. Se sugerează că reconcilierea cu trecutul ar restabili demnitatea unei națiuni rupte de Istorie de un regim criminal. Este sugerat faptul că acest lucru nu poate fi realizat decât prin condamnarea comunismului şi rememorarea victimelor.

Discursul preşedintelui, pe de altă parte, este foarte explicit (şi atent la) în construirea unui argument care să contracareze o posibilă interpretare alternativă. (11) „Nu vreau să devin „Preşedintele care a condamnat comunismul”. Vreau numai să fiu şeful unui stat care consideră că această condamnare ţine de normalitate, că, fără această condamnare, vom înainta greu, vom înainta continuând să cărăm în spate cadavrul propriului nostru trecut. Tot ceea ce vreau este să clădim viitorul democraţiei în România şi identitatea naţională pe un teren curat”. (B) (12) „Nu am dorit o simplă repudiere formală a trecutului comunist, la nivelul unor declaraţii de complezenţă. O asemenea condamnare ar fi fost neconvingătoare.” (B)


59

(13) „Gestul meu de azi este consecinţa firească a faptului că ne-am asumat, ca naţiune, valorile democratice. În numele acestor valori avem obligaţia de a prelua din istoria noastră ceea ce vrem şi ceea ce nu vrem să definească identitatea noastră de români şi de viitori cetăţeni ai Uniunii Europene”. (B) (14) „Nu trebuie să dăm dovadă de aroganţă istorică. Scopul meu vizează o autentică reconciliere naţională, şi asta cu atât mai mult cu cât numeroase tare ale trecutului continuă să ne marcheze”. (B)

Se poate observa felul în care Preşedintele încearcă să sublinieze sensul şi autenticitatea actului condamnării. El încearcă să „gestioneze” credibilitatea (cf. Edwards 1997) actului de condamnare, mai ales cu referire la posibile descrieri alternative ale actului. În termeni discursivi, acest lucru poate fi văzut ca un mecanism de „inoculare” retorică împotriva percepțiilor de interes şi miză politică. Sensul actului de condamnare (ca un act autentic) este constituit în raport cu actorul principal (persoana sa, cel care a cerut Raportul), dar şi prin prisma „vizibilității” şi rezonabilității actului, astfel încât actul va fi perceput pentru ce este el de fapt (cf Edwards, 1997). Preşedintele Băsescu nu vrea să fie văzut ca susținător a altceva decăt o autentică condamnare şi reconciliere. El se „apără” (şi se inoculează) retoric împotriva unor potențiale critici de motiv politic în actul condamnării: “Nu vreau să devin „Preşedintele care a condamnat Comunismul”” (11). Preşedintele atrage atenția asupra ceea ce oricine ar trebui să vadă : condamnarea „ține de normalitate”, de viitorul şi identitatea națională a națiunii. Aceasta este vocea „politicianului rezonabil” care serveşte interesele statului. În (12)‐(14), Preşedintele încearcă să stabilească rezonabilitatea adoptării unei astfel de poziții în

Cristian Tileagă

60

evaluarea trecutului național. Condamnarea comunismului este văzută ca o consecință „naturală” a adoptării valorilor democrate post‐comuniste şi auto‐definirii naționale în termenii acestor valori. Stabilirea autenticității actului de condamnare este o strategie discursivă importantă; este o „metodă” prin care condamnarea comunismului este prezentată public ca fiind în mod esențial legată (doar) de reconcilierea cu trecutul.

„Comunismul”: categorie socială În Raport, a investiga moştenirea comunismului coincide cu constituirea naturii comunismului. Deşi comunismul (şi condamnarea sa) este văzut ca un obiect de „studiu”, ca un fenomen public, accesibil tuturor, natura comunismului (ca regim politic) este, însă, un subiect aparte. Natura comunismului trebuie constituită în discursul politic propus de Raport. În Raport, comunismul este descris în diferite feluri. Este descris în termeni generali (ca formațiune istorică şi socială) ca un „regim” sau „ideologie”. Este, de asemenea, descris ca o „concepție utopică” (p. 9), “inamic al speciei umane” (p. 19), perpetuându‐se ca „regim terorist şi criminal” (p. 198), instaurând “asasinatul fizic şi moral” (p. 198) şi supraviețuind prin „represiune” (p. 198). În termeni „naționali”, comunismul este descris ca “antinațional” (p. 17), „regim de ocupație străină” (p. 626), şi „criminal față de propriului popor” (p. 406).

Constituirea naturii comunismului presupune mai mult decât simpla „ataşare” a unor caracteristici; presupune arătarea cu degetul către diverse categorii de oameni, instituții, relații sociale, etc. Ca formațiune socială şi ideologică, categorie a „macro‐socialului” (Coulter, 2001), comunismul a intrat deja în istoria socială şi cea documentară a comunității. Comunismul poate fi găsit mai


61

peste tot. Poate fi găsit în arhivele statului, în ordinele de naționalizare şi colectivizare, în documentele Securității, în notele informative, etc. Comunismul este o „realitate” constituită într‐o „formă documentară” (Smith, 1974). Raportul alege anumite atribute, caracteristici ale comunismului; tocmai pentru a‐l descrie ca o realitate socială şi politică aparte. Dar, există întotdeauna „mai mult de un grup de caracterizări (sau categorizări/descrieri) care sunt disponibile şi relevante pentru membrii societății” (Jayyusi, 1991a, p. 248). Relevant devine contextul argumentativ şi consecințele unor caracterizări, descrieri specifice. Raportul poate fi considerat un instrument de schițare a unei „hărți a universului social şi moral” (Baker, 2000, p. 108) al condamnării, în jurul (relevanței) a două atribute/categorii/descrieri esențiale ale comunismului: „ilegitim” şi „criminal”: (15) „Faţă de faptele enumerate în acest raport este o certitudine că fapte de genocid au fost comise în perioada 1945-1989, astfel încât regimul comunist poate fi calificat ca fiind unul criminal faţă de propriul popor.” (R, p. 406) (16) „Regimul Comunist a fost unul antimodern (simulând modernitatea), care a trecut odată ce a preluat puterea – ca regim de ocupaţie străină – la lichidarea elitelor româneşti şi a instituţiilor democatice, a economiei de piaţa şi a proprietăţii private.” (R, p. 626) (17) „Regimul comunist a avut o natură criminală, în sensul că a generat (instigat, ordonat, comis) crime împotriva umanităţii. S-a fondat prin violenţă după 1945. Natura sa a fost una violentă: a produs sute de mii de morţi în închisori şi lagăre. A distrus milioane de oameni în diferite forme de represiune, tratament inuman, atitudini criminale sau prin decizii cu efecte devastatoare

Cristian Tileagă

62

asupra mediului, economiei şi vieţii umane în general. A fost un regim care a urmărit să reducă populaţia la condiţia de sclavi, exploatând-o nemilos sub pretextul construirii unei societăţi utopice, a egalităţii şi libertăţii. Regimul a fost, pe toată durata sa, unul ilegitim şi în esenţă criminal, sfârşind la fel cum s-a născut şi a trăit: prin violenţă”. (R, p. 626)

Comunismului îi sunt atribuite categorii descriptive – astfel, ca şi orice altă categorie socială, el capătă o „structură conceptuală” (Smith, 1974, p. 258). Relevanța atributelor „ilegitim” şi „criminal” este parte integrală dintr‐un discurs moral în care „descrierea şi evaluarea sunt ... intim legate” (Jayyusi, 1991a, p. 233): „fapte de genocid”, „lichidarea elitelor româneşti şi a instituțiilor democatice, a economiei de piață şi a proprietății private”, sau „crime împotriva umanității”, etc. Istoria prezentată în Raport nu reprezintă doar „o colecție neutră de fapte, fară consecințe morale” (Lynch & Bogen, 1996, p. 60), ci o serie de „descrieri factuale” care „generează judecăți morale specifice” (Jayyusi, 1991a, p. 232).

În (17), atributele „violent”, „ilegitim” şi „criminal” lucrează împreună, se „sprijină” reciproc, înțelesul unei descrieri alimentând (şi ajutând la) înțelesul alteia (cf. Jayussi, 1991b). Aceste atribute (şi altele care apar în Raport) reprezintă fundamentul unor judecăți morale legate de categoria pe care o descriu (comunismul). Prin intermediul acestor descrieri, Raportul produce o imagine a unei realități sociale şi politice care prezintă anumite calități necontroversate (cf. Jayyusi, 1991b). Faptul că „violența” apare alături de “ilegitimitatea” şi “criminalitatea” comunismului face ca aceste două ultime trasături să devină descrieri unice ale categoriei „comunism românesc”. Raportul neagă, implicit, faptul că orice


63

descrieri pot fi ataşate comunismului. Raportul este construit retoric/argumentativ pentru a demonstra unicitatea descrierilor pe care le propune. Invocarea unor altor categorii sau descrieri (precum violența) ajută la consacrarea ilegitimității şi criminalității comunismului drept caracteristici esențiale ale acestuia.

Această descriere specifică a comunismului este considerată echivalentă cu procesul de „reconciliere cu trecutul”. Reconcilierea cu trecutul este răspunsul logic, natural, la o astfel de descriere a comunismului. Natura reconcilierii cu trecutul este dată tocmai de descrierea specifică a comunismului din Raport: (18) „Luând act de acest Raport, Preşedintele ţării poate spune cu mâna pe inimă: Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal. Condamnând acest regim, statul democratic român condamnă instrumentele acestuia, în primul rând Partidul Comunist Român şi Securitatea, precum şi persoanele responsabile pentru neligitimitatea şi criminalitatea comunismului”. (R, p. 638)

Esența poziției exprimate în (18) nu stă în ce atribute ar putea fi ataşate comunismului, ci în ce atribute trebuie ataşate comunismului. Categoriile sociale şi atributele care le sunt ataşate de către membrii societății „opresc din mişcare, atât discursul, cât şi ... practicile care izvorăsc din el” (Baker, 2000, p. 112). Se poate spune că această reprezentare specifică a istoriei este produsă şi „garantată” de un proces de categorizare – un proces în urma caruia o categorie socială este investită cu un anume înțeles social atunci când îi sunt atribuite anumite caracteristici care o descriu. În cazul Raportului, acest proces de categorizare este prezentat ca unul terminat, ca unul care nu poate (şi nu trebuie) să fie revizuit. În aceasta

Cristian Tileagă

64

constă puterea persuasivă a Raportului: în a ne convinge că descrierile alese şi categorizarea comunismului sunt nu doar cele mai potrivite, ci sunt singurele care pot descrie satisfăcător adevărata esență a comunismului românesc9.

Semnificația ideologică sau politică a comunismului pentru o autentică reconciliere cu trecutul stă în constituirea acestuia ca o categorie socială cu trăsături unice. Deşi procesul de reconciliere cu trecutul poate fi considerat ca o activitate socială „deschisă categorial” (cf. Coulter, 2001), invocarea specifică a „criminalității” şi a “ilegitimității” comunismului, plasează discursul reconcilierii în Raport ca parte dintr‐o viziune morală universală – o viziune care nu se discută, o viziune care nu se poate nega fară consecințe sociale extreme:

(19) „A nega crimele comunismului este la fel de inacceptabil cu a le nega pe cele ale fascismului” (R, p. 642). Colocația atributelor comunismului („natura violentă”, „criminalității” şi „nelegitimității”) este un mecanism discursiv comun în Raport. Este „metoda” preferată a Raportului de a sugera o anumită reprezentare socială a comunismului, de a sugera o anumită înțelegere a acestuia. Am putut vedea cum semnificația practică şi istorică a condamnării comunismului este rezultatul unor acțiuni discursive. Ilegitimitatea şi criminalitatea comunismului capătă rolul de „interfață” între istoria

9 Consecințele acestei descrieri a comunismului sunt la fel de importante ca descrierea în sine. Pentru ca regimul comunist (ca obiect de „studiu”) sa dobândească un înțeles specific, o „identitate”, el trebuie să fie „produs” ca o categorie socială cu caracteristici sau trăsături asociate bine definite.


65

factuală (aşa cum este ea descrisă de istorici şi politologi) şi „realitatea” constituită discursiv (în discursul public) a comunismului. Aspecte temporale, agendă politică şi identitate naţională Raportul şi discursul Preşedintelui „trasează” de o manieră evidentă limitele unei „stări de fapt” ‐ comunismul. Există o conturare temporală clară a perioadei: 1945‐1989. Perioada în chestiune este descrisă în diverse moduri: în Raport este descrisă ca „patru decenii şi jumătate de obsesivă urmărire a construcției unei imposibile utopii”; în discursul Preşedintelui este văzută ca „un capitol sumbru din trecutul țării noastre”. Alături de caracteristicile unice atribuite comunismului, această localizare temporală exprimă relevanța şi factualitatea/obiectivitatea acestei reprezentări specifice a istoriei. Dar Raportul nu se bazează numai pe delimitarea temporală a obiectului său de „studiu”. După cum au demonstrat unii autori, politica reconcilierii cu trecutul „constă în primul rând în structurarea unei dimensiuni temporale” (Santiso, 1998, p. 26). Accentul pus pe prezent, trecut şi viitor, delimitează şi stabileşte limitele acțiunilor morale şi politice. În discursul politic (ca şi în cel obişnuit), „aspectul temporal este o resursă... pe care o poți folosi... ca să construieşti o identitate, să stabileşti un adevăr sau să aperi un interes” (Taylor & Wetherell, 1999, p. 39). În cazul de față, „structurarea” dimensiunii temporale este realizată prin „unirea” unei agende politice (a condamnării şi reconcilierii) cu un discurs al identității naționale. Acest aspect este o trăsătura atât a Raportului, cât şi a discursului Preşedintelui: (20) „A sosit din plin momentul ca această stare de amnezie sistematic întreţinută să înceteze.

Cristian Tileagă

66

Recuperarea memoriei dar şi identificarea responsabilităţilor sunt indispensabile funcţionării unei comunităţi politice democratice.” (R, p.10) (21) „A sosit aşadar momentul să evaluăm natura şi moştenirile regimului comunist” (R, p. 628) (22) „La 17 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, a sosit din plin clipa transparenţei şi accesibilităţii tuturor arhivelor comuniste.” (R, p. 642). (23) „Comunismul de export, pe care l-am trăit pe pielea noastră vreme de cinci decenii, este o rană în istoria României, o rană care încă mai supurează şi pentru care a venit vremea să se închidă o dată pentru totdeauna.” (B) (24) „Am crezut că putem uita comunismul, dar nu a vrut el să ne uite pe noi. Astfel, condamnarea acestui trecut apare ca o prioritate a prezentului, fără de care vom purta şi în viitor ceva ce seamănă cu povara unei boli nevindecate.” (B)

Momentul condamnării comunismului este momentul reconcilierii cu trecutul. Conform lui Billig (1998), „construirea unei dimensiuni temporale este crucială pentru ideologie” (p. 209). Momentul prezent al reconcilierii cu trecutul (identificat atât de Raport, cât şi de discursul preşedintelui) este fundamentul unei agende politice care este structurată în aşa fel încât să se împotrivească, să se opună pozițiilor politice trecute legate de evitarea sau refuzul reconcilierii cu trecutul. A sosit momentul „recuperării” memoriei şi „identificării” responsabilităților (20), „identificării” naturii şi moştenirilor regimului comunist (21), „vindecării” unor răni din istoria României” (23), a sosit monentul „ridicării” povarei unei „boli nevindecate” (24). Toate acestea sunt acțiuni rezultate din evocarea unei dimensiuni temporale colective (cf. van Leeuwen, 2005). Sunt


67

de asemenea acțiuni care presupun o „comuniune” națională de simțire, de atitudine, şi care construiesc momentul oportun al reconcilierii cu trecutul. Viziunea propusă de Raport şi discursul preşedintelui susține o singură, unică viziune a reconcilierii cu trecutul10.

Observați folosirea metaforelor în (23) şi (24): „rană în istoria României ... rană care încă mai supurează şi pentru care a venit vremea să se închidă o dată pentru totdeauna”, “povara unei boli nevindecate”. Aceste metafore delimitează şi mai precis discursul de condamnare şi reconciliere cu trecutul. Încheierea unui capitol din istoria națională devine un act de „tămăduire” (vezi şi Cameron, 2007, despre folosirea şi rolul metaforelor în discursul reconcilierii cu trecutul).

Mesajul Raportului, cât şi al discursului Preşedintelui, este foarte clar: viitorul (națiunii) depinde de reconcilierea cu trecutul. Dimensiunea temporală invocată în aceste instanțe operează ca o resursă culturală. Rolul ei este de a defini înțelesul specific al unui fenomen societal. Împreună cu celelalte aspecte identificate în Raport şi în discursul Preşedintelui, dimensiunea temporală oferă un fundament etic pentru ducerea la bun sfârşit a unor acțiuni morale, politice, legale.

Prin includerea unei dimensiuni temporale, condamnarea şi reconcilierea sunt construite ca activități ce întrupează valorile şi țelurile la care națiunea aspiră. Condamnarea şi reconcilierea cu trecutul sunt parte integrantă din proiectul politic al națiunii. Întrupează atât

10 Aceasta este o strategie pe cât de efectivă, pe atât de riscantă. În termenii memoriei colective, Raportul (susținut de Preşedinte) propune o viziune dogmatică asupra trecutului şi reconcilierii cu trecutul. Această viziune dogmatică este mai mult o caracteristică a memoriei colective decât a istoriei (Wertsch, 2002).

Cristian Tileagă

68

„acțiunile, cât şi realitățile viitoare” (Dunmire, 2005, p. 484): (25) „Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face, astăzi, aici şi acum, ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar.” (R, p. 19) (26) „Acest moment simbolic reprezintă bilanţul a ceea ce am trăit şi ziua în care ne întrebam cu toţii cum vrem să trăim de acum înainte” (B)

Există o dimensiune ideologică într‐un astfel de

discurs. (25) şi (26) conțin o promisiune clară pentru schimbare şi transformare națională. Se sugerează, de asemenea, că o aderență la o astfel de agendă politică ar oferi „siguranța”, „garanția” că, din momentul elocuțiunii, nu ar „mai fi posibilă ... căderea în trecut” (Habermas & Michnik, 1994, p.11). Alături de caracteristicile comunismului („ilegitim” şi „criminal”), Raportul poziționează comunismul ca ideologie politică. Constituit în asemenea mod, comunismul nu mai poate fi altceva decât ideologie, ideologie politică.

Discuţie În acest capitol, am oferit o analiză discursivă a organizării sociale a reprezentărilor istoriei şi a reconcilierii cu trecutul. O asemenea abordare subliniază importanța studierii reprezentărilor istoriei ca acțiuni şi practici sociale. O perspectivă discursivă militează împotriva ideii tratării reprezentărilor istoriei ca realități predefinite. Natura trecutului şi a istoriei trebuie să fie constituită într‐un cadru social inter‐subiectiv.


69

Analiza a identificat trei mecanisme discursive/ textuale ale Raportului Tismăneanu (şi al discursului prezidențial) care sunt relevante pentru construirea unei reprezentări sociale a comunismului: crearea unui cadru practic pentru investigație ca o chestiune de interes public; constituirea comunismului ca o categorie socială definită de trăsături unice (ilegitim şi criminal); structurarea discursivă a unei dimensiuni temporale prin punerea împreună a unei agende politice şi a unui discurs al identității naționale.

Crearea unui cadru (practic) al investigației ca o chestiune de interes public devine o platformă pentru generarea unui anumit tip de cunoaştere, o prefață şi o condiție pentru acțiune socială şi politică în termenii stabiliți de Raport. Promisiunea facută de Raport este aceea a unei cunoaşteri „care ar putea transforma discursul sferei publice” (Teitel, 2000, p. 100). Categorizarea/descrierea comunismului ca „ilegitim” şi „criminal” oferă o „garanție” argumentativă, nu numai pentru legitimarea activității de cercetare a trecutului, ci şi pentru fundamentarea activității sociale de reconciliere cu trecutul. Atributele specifice asociate comunismului dau naştere unei anumite reprezentări sociale, şi oferă o „logică morală” (Jayyusi, 1991a, p. 240) ca fundament al unei judecăți morale. Structurarea unei dimensiuni temporale prin contopirea agendei politice şi a identității naționale, defineşte o etică a reconcilierii cu trecutul care dă națiunii „ceva de făcut” (de Certeau, 1986, p. 199; vezi şi Frow, 2001). O dimensiune temporală este o resursă ideologică folosită la stabilirea nu numai a inteligibilității, ci şi a necesității unor acțiuni morale ca problemă pentru istoria prezentă a națiunii.

Aceste trei mecanisme se regăsesc în Raport şi în discursul preşedintelui. Ele organizează şi, în acelaşi timp, proiectează limitele unui cadru conceptual, moral şi practic

Cristian Tileagă

70

al unei reconcilieri cu trecutul. Narațiunea Raportului nu este pur şi simplu doar o posibilă conceptualizare/ înțelegere a unui „capitol” din istoria națională. Raportul nu este „o invitație la un joc post‐modernist al interpretării unde orice narațiune este la fel de bună ca oricare alta” (Hester & Eglin, 1997, p. 41). Raportul creează o lectură moral‐constitutivă a comunismului ca ideologie politică. „Practica obiectivității” pe care o prezintă Raportul este aceea de a propune o perspectivă „capabilă de a trece peste ceea ce gândeşti tu, ce gândesc eu, ce gandeşte ea” (Smith, 1999, p. 212‐213) despre comunism. Se poate simți o dorință implicită a unei „concluzii finale”, o dorință a unui „consens istoric” plasat „dincolo de istorie” (Teitel, 2000, p. 117). Astfel, Raportul atrage atenția atât asupra a ceea ce se poate observa (deduce) de către orice membru al societății, cât şi a ceea ce trebuie observat (dedus) de către orice membru al societății. Acest fapt ar putea fi văzut de unii ca o încercare problematică de a „crea forme ale conştiinței sociale care nu țin cont de diversitatea de perspective şi experiențe care apar în mod natural” (Smith, 1999, p 195‐196) în societate. Dar, nu trebuie să uităm că această conceptualizare specifică a comunismului este una bazată pe un înțeles special ataşat responsabilității şi justiției istorice.

71

Capitolul 2 Comunismul în retrospecție: retorica memoriei oficiale

„Momentul 1989” şi căderea comunismului au pus probleme acute procesului de formare a memoriilor colective şi reprezentării istoriei recente. Considerarea perioadei comuniste în conştiința publică a constituit una dintre cele mai mari provocări politice şi morale pentru statele post‐comuniste. Au existat nenumărate încercări de “reprelucrare”, „reprocesare” (cf. Adorno, 1986) a trecutului comunist, adică încercări pentru scoaterea adevărului la lumină şi împotriva uitării. Acest capitol, ca şi cel dinaintea sa, aşează problema „reprocesării” trecutului în contextul în care democrațiile post‐comuniste aleg să fundamenteze procesul de reconciliere națională.

Capitolul explorează dinamica discursivă a recentei condamnări oficiale a comunismului ca “ilegitim şi criminal”. Cum este structurată memoria socială la nivel național, în sfera publică? Cum se ajunge la constituirea unei narațiuni colective naționale, o narațiune care poate facilita formarea şi susținerea unei noi identități naționale? Mai precis, cum este comunismul evaluat, descris, atât ca obiect al cunoaşterii istorice, cât şi ca eveniment socio‐istoric? Urmând, şi dezvoltând în acelaşi timp, argumentul capitolului întâi, acest capitol sugerează că orice

Cristian Tileagă

72

considerare a dimensiunii publice a narațiunilor memoriei sociale ar trebui să înceapă cu studiul organizării sociale şi discursive a acestor narațiuni.

Politica memoriei şi reprezentările istoriei recente Expresia „politica memoriei” este o noțiune generală care se referă la diversele manifestări ale memoriei sociale în societate, cele care provin atât din experiența trăită, cât şi din simboluri formale şi reprezentări sociale (vezi, de pildă, Assmann, 2008; Huyssen, 2003; Olick, 2007). Noțiunea este adesea folosită ca o „etichetă”, termen descriptiv, pentru procesele de justiție tranzițională în societăți democratice/ în tranziție (e.g., de Brito et al., 2001), conflicte narative legate de „locuri ale memoriei” şi înțelesurile colective ataşate acestora (e.g., Wertsch, 2008), conflicte narative legate de înțelesul dat de către comunități evenimentelor de importantă națională (e.g., Wertsch, 2002; Wertsch & Karumidze, 2009), „rezistența mnemonică” a minorităților, a grupurilor reprimate, sau tensiunile dintre discursurile oficiale formalizate şi cele vernaculare, individuale, locale de reprezentare a realității istorice (e.g. Andrews, 2007).

În contextul reconcilierii cu moştenirea şi cu istoria recentă a comunismului în Europa de est (şi în România, în particular), folosesc expresia „politica memoriei” cu referire la interacțiunea (câteodată ambiguă) şi tensiunea dintre acte ale creării în mod activ de memorii colective (pozitive) pentru viitor şi acte ale uitării, la întrepătrunderea memoriei sociale informale cu memoria politică formală. Pentru psihologii sociali cu un interes în formarea memoriei colective, „politica memoriei” este înțeleasă în legătură cu narațiunile (naționale) şi rolul memoriei (politice) în viața socială şi politică. De pildă, există o tradiție a studiului sociopsihologic a memoriei


73

colective a evenimentelor socio‐politice (vezi, de exemplu, textele din Pennebaker et al., 1997). Această tradiție discută rolul factorilor sociali, emoționali şi cognitivi în formarea memoriei individuale şi colective. Psihologii sociali s‐au oprit şi la studiul reprezentărilor sociale ale istoriei (vezi şi capitolul întâi) pentru a înțelege crearea, susținerea şi diseminarea narațiunilor istorice naționale (Liu et al., 2002) (şi rolul lor în formarea identităților morale, sociale şi politice) (vezi şi Marková, 1997; Marková et al., 1998). O altă preocupare importantă a psihologilor sociali a fost aceea de identificare a diverselor roluri şi funcții pe care reprezentările istoriei le au: influența şi consecințele acestora asupra politicilor identitare, reprezentărilor culturale şi identității sociale (Liu & Hilton, 2005; Liu et al., 1999; Reicher at al., 2006), sau legătura cu identitatea națională (Condor, 2006).

Sociologii, dar mai ales istoricii şi politologii, au abordat subiectul memoriei colective şi problema reconcilierii cu trecutul cu o anumită preocupare de schițare şi explicare a proceselor de schimbare şi transformare politice, macro‐sociale şi istorice. În contrast, antropologii, etnografii şi unii istorici culturali au evidențiat ambiguitățile morale inerente (şi „ambivalența”) memoriei sociale care se nasc din ideea că memoria (colectivă) a „realităților” sociale şi istorice poate fi (şi este) plasată de către actorii sociali (cercetători, politicieni, oameni obişnuiți, etc.) în „cadre sociale” variate, în constelații identitare şi „rețele” de înțelesuri şi de interpretare (vezi, de pildă, Bucur, 2009; Gallinat, 2009).

După cum remarcam şi în capitolul anterior, nu putem înțelege pe deplin „politica memoriei” pe tema reconcilierii cu trecutul dacă nu punem accentul serios pe producerea, pe legitimizarea şi justificarea narațiunilor naționale şi memoriei oficiale. Problema constituirii

Cristian Tileagă

74

reprezentărilor istoriei recente, a legitimizării şi a circulării lor în societate – organizarea lor socială – devine de importanță centrală. Nu vom putea înțelege pe deplin dezbaterile despre ce ar trebui sau nu ar trebui să facă parte din memoria oficială/publică, decât dacă vom privi la cum reprezentările istoriei recente şi „politicile” memoriei sunt constituite discursiv (de obicei, în documentele oficiale ale statului).

După cum sugerează şi Gergen:

formele evaluării „obiective” a trecutului recent ar trebui să fie… percepute ca realizări sociale, din perspectiva unei dinamici dialogice. Mai bine spus, limbajul în care descriem o realitate nu reflectă sau oglindeşte faptul însine; mai degrabă, rolul limbajului este acela de a prezenta o anumită viziune într‐o comunitate anume (2005, p. 108).

Acest capitol susține ideea că orice încercare de

înțelegere a politicii memoriei în Europa de est ar trebui să trateze memoria ca „produs social” şi realizare socială, „reflectând viziunea şi poziția celor care o invocă” (Cohen, 2001, p. 241). Acest argument nu presupune o acceptare naivă a ideii de „orice este permis” în constituirea trecutului recent; ea doar semnalează faptul că există un univers vast de interpretare, dincolo de mijloacele „canonice”, oficiale, de constituire a trecutului recent: multitudinea de perspective şi mijloace alternative de înțelegere a realității care provin din poziționările subiective ale actorilor sociali, experiențele şi „categoriilor” vieții de zi cu zi, manifestările, aparent anarhice, a opiniilor cetățeanului „bine informat” în sfera publică. O evaluare critică a narațiunilor colective naționale şi a memoriei oficiale trebuie să înceapă cu o atenție specială acordată reprezentărilor istoriei recente şi modului în care acestea sunt fabricate (ca produse ale practicilor umane – politice,


75

academice), şi cum sunt construite în aşa fel încât să legitimeze (şi să instaureze) o anumită viziune a memoriei colective oficiale.

După cum aminteam anterior, în majoritatea fostelor state comuniste, problema reconcilierii cu un trecut comunist traumatic, a presupus, în primul rând, acțiune socială şi politică legată de recuperarea şi rescrierea memoriei comuniste şi a istoriei prin intermediul vocilor victimelor, a identificării şi comemorării celor victimizați şi a dezvăluirii naturii şi severității crimelor comise (vezi Stan, 2007, 2010; Skaar et al., 2005; Tismăneanu, 2008). Cercetători (experți), de obicei de orientare liberală (istorici sau politologi) au fost investiți cu, (sau, în anumite cazuri, şi‐au atribuit) rolul de lideri de opinie1. Se poate spune că rolul istoricilor şi politologilor a fost acela de a (se) asigura (de) faptul că reprezentările trecutului comunist vorbesc, în acelasi timp, despre un prezent orientat către viitorul națiunii, cât şi despre un trecut traumatic, care trebuie „depăşit”, în istoria națiunii (Tismăneanu, 2007a, 2008; King, 2007). Dar formarea unei memorii colective oficiale nu este un proces fară aprinse controverse. Ceea ce este în centrul majorității controverselor legate de memoria oficială a unei națiuni (mai ales în Europa de est) este tocmai procesul de organizare socială a acesteia, procesul şi modul în care cunoaşterea socială este creată şi aprobată, „ratificată” social. Reprezentarea socială a trecutului recent este o problemă (şi rezultatul unei controverse sociale legate) de cunoaştere, o problemă a provenienței, originii acestei cunoaşteri şi a modului în care ea este justificată şi

1 Rolul principal al acestora era de a delimita o agendă morală publică, a prezentului, de a ajuta la formarea unui discurs moral şi sensibilizarea generațiilor prezente față de responsabilitățile trecutului (Poole, 2008; Thompson, 2009).

Cristian Tileagă

76

legitimată într‐un context argumentativ, într‐un cadru social şi politic.

În acest capitol, mă opresc asupra Raportului Tismăneanu şi a unora dintre textele care l‐au însoțit (şi susținut), în special discursul preşedintelui în Parlament, şi textele lui Vladimir Tismăneanu (articole de ziar şi comentarii) adunate în Refuzul de a uita (Tismăneanu, 2007b). Mă preocupă faptul cum aceste texte, ca locuri pentru constituirea, organizarea şi transmiterea unei memorii oficiale, „comunică” unul cu celălalt, „funcționează” împreună, pentru a genera o reprezentare oficială a comunismului, şi pentru a oferi cunoaşterea necesară condamnării morale şi politice a comunismului. E foarte adevărat că Raportul Tismăneanu şi textele lui Tismăneanu pot fi considerate doar o poziție între atâtea altele, în sfera publică; cu toate astea Raportul şi textele lui Tismăneanu prezentau (se prezentau ca) o poziție exemplară al cărei scop era acela (mai ales prin Raport) de a se transforma într‐o narațiune națională asupra comunismului, de a se impune ca un cadru reprezentativ şi normativ‐istoric asupra reconcilierii cu trecutul comunist. Aici, încerc să mă opresc asupra acestor încercări şi asupra unora dintre consecințele lor ideologice2.

2 Asta nu înseamnă că nu iau în calcul rolul unui context de controversă şi argumentativ mai larg în care Raportul şi dezbaterea pe marginea acestuia a prins contur. Am omis intenționat alte texte şi mai ales pe acelea care au negat şi au chestionat credibilitatea şi autenticitatea Raportului ca o reprezentare oficială a istoriei comuniste. Acele texte (şi „dialogul” sau „cearta” lor cu Raportul) necesită o analiză separată, dar care depăşeşte scopurile propuse pentru acest capitol. E totuşi o sarcină care trebuie îndeplinită, căci doar aşa vom putea avea o privire de ansamblu asupra organizării sociale a memoriei oficiale în contextul unui dialog argumentativ între diferiți actori politici, ideologii, voci şi texte.


77

Scopul analizei discursive din acest capitol este de a descrie modul în care Raportul (şi textele care îl susțin) constituie o reprezentare legitimă (şi specifică) a comunismului. Aşa cum sugeram în introducerea acestei cărți, documentele oficiale (şi alte texte „asociate” acestora) trebuie considerate ca parte din conversația unei societăți cu ea însăşi, o conversație mediată de texte. Aici, mă preocupă o analiză critică a acestor texte, aşa cum pun ele accentul pe constituirea „realităților” la care se referă (Lynch & Bogen, 1996; Watson, 2009). Textele incluse în acest capitol sunt analizate pentru modul în care constituie şi organizează discursiv memoria politică oficială a comunismului.

Comunismul: categorie a „macrosocialului” După cum arătam în capitolul anterior, pentru ca procesul de condamnare al comunismului să dobândească un sens politic (şi istoric ), comunismul trebuie constituit ca o categorie socială şi politică cu trăsături sau caracteristici care‐i sunt unice, care‐l descriu de o manieră esențială: „ilegitim” şi „criminal”. Pe baza acestor atribute, caracteristici, se pot trage concluzii legate de natura comunismului şi a moştenirii sale. Fundamentul moral şi politic al condamnării comunismului este dat de un mecanism discursiv specific: categorizarea discursivă a comunismului prin asocierea unor atribute (descriptive) categoriei sociale „comunism”. Crearea unei memorii oficiale a comunismului este facilitată de ataşarea unor atribute, cu o încărcătură morală aparte.

Dar ce fel de „obiect” de cercetare este comunismul? Constituirea naturii comunismului presupune mai mult decât simpla ataşare a unor caracteristici, care devin mai apoi permanent legate de categoria comunism. Când istoricii profesionişti sau politologii descriu comunismul, ei

Cristian Tileagă

78

descriu „un obiect care a fost anterior descris, mai ales de către membrii societății” (Watson, 2009, p. 1). În Raport, comunismul nu este un fenomen ambiguu, ci mai degrabă o realitatea „acolo” „înafară”, o realitate tangibilă, spre care se poate arăta cu degetul. (1) „Comunismul a căzut doar oficial la 22 decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales metode şi mentalităţi comuniste, au continuat să existe sub diferite forme, unele extrem de grave, pe care avem datoria să le prezentăm tocmai pentru că ele reprezintă forme de manifestare ale vechiului regim, transfigurat, însă nu transformat fundamental.” (Raport, p. 638)

Conturarea clară, temporală, a căderii comunismului („22 Decembrie 1989”) e o resursă discursivă pentru justificarea semnificației investigației asupra comunismului dar şi tratarea comunismului ca mai mult decât un eveniment istoric. Punctul de pornire pentru versiunea oficială a memoriei colective pe care Raportul se străduieşte să o creeze, este „obiectivitatea” trăită, experiențială, şi istorică a comunismului ca instituţie/eveniment total, cu formele sale specifice, „realități” (oficiale sau neoficiale) şi multitudinea de efecte şi consecințe asociate acestora. Raportul sugerează că natura comunismului (vechiul regim) („transfigurat, însă nu transformat fundamental”) ar trebui să constituie premisa modului în care este abordată memoria colectivă a comunismului (şi, în mod implicit, a prezentului). Comunismul este tratat ca o etichetă descriptivă pentru o organizare socială ideologică aparte şi relații sociale între oameni şi instituții. Comunismul nu este tratat ca o simplă categorie „perceptuală” (Coulter, 2001, p. 37). Manifestările sale sunt atât materiale, cât şi psihologice („structuri,


79

„metode” şi „mentalități”). Comunismul este conceput ca o categorie a „macro‐socialului” (Coulter, 2001), un fenomen social explicabil, observabil, un nucleu de practici, deja prezent şi trăit în diferitele sale manifestări şi consecințe. (2) „Raportul Comisiei urmăreşte să strângă laolaltă datele incontestabile care probează natura antiumană, constant, metodic şi perseverent represivă a regimului comunist... există o documentaţie enormă privind aceste crime: mărturii, amintiri, procese-verbale, note informative, şedinţe de Birou Politic, etc.” (Raport, p. 19) (3) „Multe din crimele dictaturii nu au fost consemnate în documente... Cele mai dure decizii ale conducerii comuniste din România au fost fie transmise oral, fie învelite în camuflajul insidios al limbii de lemn.” (Raport, p. 19). Ceea ce face comunismul „vizibil”, observabil ca fenomen social, este interpretarea acestuia ca realitate macro‐socială şi practică mediată textual. Existența (2) sau inexistența (3) textelor/documentelor, este tratată atât ca probă pentru şi ca făcând parte din descrierea comunismului care‐i scoate în evidență caracterul şi „natura antiumană, constant, metodic, şi perseverent represivă”. În (2), atribute precum „constant”, „metodic”, „antiuman” şi „represiv” „fixează” (Baker, 2000) un discurs moral al evaluării istorice ce este în mod intim legat de o cunoaştere derivată din texte şi documente. Este sarcina Raportului să „extragă un pattern organizat [al unei narațiuni a memoriei colective] dintr‐o mulțime de documente” (Lynch, 2009, p. 92). Raportul arată cum comunismul este (deja) constituit social, distribuit şi circulat în formă „documentară” (Smith, 1974). Problema „realității” macro‐sociale şi mediate textual a comunismului este, în Raport, în mod esențial, o problemă de răspundere morală şi politică. Este punctul de

Cristian Tileagă

80

plecare pentru descoperirea, detalierea şi dovedirea „crimelor” comunismului, şi construirea unei reprezentări colective specifice în jurul acestor elemente. Este, de asemenea, punctul de plecare pentru clarificarea acțiunilor individuale şi colective din trecut, clarificarea problemei răspunderii individuale şi de grup cu privire la situații, circumstanțe, indivizi, evenimente, cadre spațial‐temporale (vezi şi capitolul patru).

„Nevoia” unei abordări ştiinţifice Întrebarea referitoare la ce fel de obiect de cercetare este comunismul, nu poate fi separată de alte întrebări: Ce fel de cercetare este necesară pentru abordarea unui asemenea obiect? Care este natura cercetării înseşi? Ce fel de cunoaştere este concepută ca fundamentală pentru condamnarea irevocabilă a comunismului? Constituirea comunismului ca o categorie a macro‐socialului şi ca realitate mediată textual este văzută ca premisă pentru o abordare specifică, pentru un anumit tip de abordare. În (4) (extras ce continuă (2)), „astfel” introduce abordarea sugerată de Raport: studiul „riguros”, „ştiințific” al trecutului recent şi al prezentului. (4) „Astfel, Comisia propune şefului statului să ia în considerare necesitatea de a analiza în mod riguros, ştiinţific, evenimentele din decembrie 1989 şi postdecembriste, direct legate de regimul comunist, inclusiv prin finalizarea în regim de urgenţă a cercetărilor începute prin justiţie.” (Raport, p. 638)

Folosirea termenilor „riguros” şi „ştiințific”, ca

atribute ataşate cercetării trecutului recent, construiesc cercetarea ca un mod de abordare specific de obținere a informațiilor şi de tragere a concluziilor. Raportul este dornic să promoveze o anumită viziune şi abordare asupra


81

memoriei comunismului, viziune şi abordare care să recurgă la configurarea precisă a unui mod de obținere şi „ratificare” a cunoaşterii: ştiința. Cei doi termeni aduc în minte şi alte caracteristici asociate în mod normativ investigației ştiințifice. Cunoaşterea ştiințifică este implicit prezentată ca o cunoaştere specială care poate oferi garanția unei autentice investigări si reconcilieri cu trecutul. Cunoaşterea ştiințifică este construită ca necesară pentru condamnarea irevocabilă a comunismului. (5) „Este uşor să spui într-un interviu sau într-o luare de poziţie: comunismul a fost malefic, comunismul a fost demonic, comunismul a fost nefast. Problema este să ai argumente riguroase, care să fie argumente economice, argumente politice, argumente sociologice, argumente legale, toate puse laolaltă într-o viziune corentă şi riguroasă” (Tismăneanu, 2007b, p. 183). (6) „Am cerut Comisiei o analiză riguroasă a componentelor sistemului totalitar, a principalelor instituţii care au făcut posibilă această tragedie, precum şi a personalităţilor implicate decisiv în sistem. Avem nevoie de o analiză aprofundată a sistemului comunist din România” (Băsescu) (7) „Ni s-a cerut un document ştiinţific, riguros, sintentic şi coerent, care să examineze principalele instituţii, metode şi personalităţi care au făcut posibile crimele şi abuzurile dictaturii comuniste în România” (Tismăneanu, 2007b, p. 243) (8) „Este nevoie de o analiză cât mai solid documentată, de o sinteză imbatabilă din perspectivă ştiinţifică şi morală” (Tismăneanu, 2007b, p. 176) Descrierea abordării trecutului folosind atribute precum „riguroasă”, „ştiințifică”, „aprofundată”, „coerentă”, plasează discursul (şi implicit concluziile) Raportului în sânul

Cristian Tileagă

82

unei viziuni morale şi academice, cea oferită de ştiința istorică şi politică. În (5), Tismăneanu atrage atenția asupra diferenței dintre a susține o idee morală („comunismul a fost malefic, comunismul a fost demonic, comunismul a fost nefast”) şi a fi de fapt capabil de a o proba prin intermediul unei abordări comprehensive, unei logici formale şi argument coerent („viziune corentă şi riguroasă”, “analiză cât mai solid documentată” în (8)). Colocația tuturor acestor atribute ale abordării ştiințifice (din 5, 6, 7 şi 8) este un mecanism de descriere şi înțelegere a realității sociale. Aceşti termeni indică/descriu caracterul raționalității ştiințifice în serviciul politicilor democratice. Prin prisma unei astfel de abordări, semnificația politică şi istorică a condamnării comunismului devine vizibilă, palpabilă, bazată pe o modalitate specifică de a culege informații şi a produce cunoaştere, ceea ce Alfred Schütz (1967) numeşte orientarea (epoché) specifică a atitudinii ştiințifice. „Nevoia” de abordare ştiințifică nu este văzută ca „o nevoie intelectuală abstractă, ci ca o precondiție a unei analize politice coerente” (Chesneaux, 1978, p. 30).

Se poate afirma că ceea ce se cere în (5), (6), (7) şi (8) (şi în alte părți ale Raportului), este un tip de analiză şi cunoaştere care nu este încă prezentă, disponibilă în sfera publică, cunoaştere semnificativă şi cu urmări pentru fundamentarea unor acțiuni morale şi politice, pentru crearea unui anumit „regim al cunoaşterii” care poate sprijini o reprezentare specifică a istoriei recente, în jurul noțiunii de condamnare. Ceea ce este aparent disponibil în sfera publică a argumentelor asupra trecutului recent sunt mijloace şi modalități alternative, modalități ne‐ştiințifice de a culege informații şi a produce cunoaştere socială asupra comunismului. Raportul susține o poziție în care cercetarea minuțioasă, documentată, va putea înlocui pozițiile alternative asupra istoriei naționale, făcând lumină în problema moştenirii comunismului.


83

(9) „Este nevoie de o echipă de cercetare, de un efort colectiv care să implice nu doar experţii, ci şi personalităţi intelectuale şi morale ... Într-un timp al atâtor relativizări, când ne întâlnim cu tot felul de revizionisme şi negaţionisme, unele de-a dreptul obscene, acest Raport aşază lucrurile într-o ordine a competenţei, adevărului şi demnităţii” (Tismăneanu, 2007b, p. 176). (10) „Din comunism (ca şi din straniul postcomunism românesc) nu vom ieşi prin uitare, ipocrizie, negaţionism, cinism şi minciună ... O societate decentă nu poate fi întemeiată pe mitologii salvaţioniste şi autoglorificante” (Tismăneanu, 2007b, p. 69-70) (11) „În contrast cu diversele tendinţe revizioniste şi cu miturile epocii Ceauşescu, Comisia Prezidenţială susţine că a existat o continuitate între perioada Dej şi perioada Ceauşescu” (Raport, p. 629)

„Revizionisme”, „negaționisme”, sunt atributele ataşate descrierilor trecutului comunist oferite de către alții. Aceste atribute sugerează caracterul negativ al modalităților de a produce cunoaştere (istorică) în sfera publică. (9), (10) şi (11) clădesc un contrast moral între versiunea (versiuni) rațională (raționale) şi versiuni pernicioase ale istoriei. Acest contrast serveşte ca resursă prin care se poate justifica nevoia unei cunoaşteri alternative, ştiințifice şi raționale. Constituirea memoriei colective a comunismului este, astfel, o problemă intim legată de „contestabilitatea” comunismului ca o categorie istorică şi politică (Connolly, 1993). Ceea ce este în joc, moral şi politic, în Raport şi în unele din textele lui Tismăneanu, este de a găsi şi propune modalități de combatere a producerii unui tip de cunoaştere al cărei rol este mai ales acela de a reproduce şi reafirma aspecte ale ideologiei comuniste. Extrasul (10) marchează un contrast

Cristian Tileagă

84

moral, exprimă opusul unei încercări autentice şi de bună credință de înțelegere a trecutului comunist. Enumerarea lui Tismăneanu include atribute negative ale comunismului si postcomunismului românesc: negaționismul şi minciuna sunt aspecte legate de cunoaştere; uitarea, ipocrizia şi cinismul sunt atribute psihologice ale unei epoci revolute. Reconcilierea cu trecutul presupune înlocuirea acestor aspecte cu altele.

Raportul este instrumentul de „scriere” a memoriei colective oficiale a comunismului. Raportul insistă pe transcendența faptelor. El propune „o paradigmă de cercetare suficientă sieşi” (LaCapra, 2001), unde „a spune adevărul” despre comunism, a „rezolva” problema reconcilierii cu trecutul include o abordare şi cunoaştere specializată (cea a experților). Acesta este un proces care atrage după sine contextualizarea unei perspective morale care rezultă dintr‐un efort colectiv şi din participarea cercetătorilor profesionişti (vezi extrasul 9).

Participarea experților, cât şi auto‐definirea ca cercetător profesionist/expert (în acest caz, Vladimir Tismăneanu, autorul principal al Raportului) este la fel de semnificativă ca plasarea Raportului în contextul mai larg al controversei asupra producerii cunoaşterii sociale. (12) „Pentru mine, ca istoric şi politolog, nu era nevoie de verdictul unei asemenea comisii pentru a spune „Comunismul a fost un sistem aberant, criminal, inuman”” (Tismăneanu, 2007b, p. 42)

Auto‐categorizarea, auto‐definirea ca „istoric şi

politolog” în (12) construieşte credibilitatea şi legitimitatea academică a lui Tismăneanu, apartenența sa deplină la un „univers de contemplare ştiințifică care îi este oferită de către tradiția istorică a ştiinței din care face parte” (Schütz, 1967, p. 250). Categoriile „istoric” şi „politolog” sunt folosite pentru a legitima un tip de abordare socială şi morală care are o tradiție


85

deja bine stabilită. Istoricul profesionist „are răspunsul” şi îşi foloseşte cunoştințele profesionale pentru a‐i informa pe ceilalți (de obicei, nespecialişti) asupra unei perspective politice în istoria recentă. Tismăneanu ştie că deține (şi vorbeşte de pe) o poziție rațională, deoarece poziția pe care o adoptă (cea de istoric, politolog) „arată la fel cu aceea a altora care împărtăşesc acelaşi univers discursiv” (adică, cel al ştiinței istorice şi politologiei) (Jenkins, 1991, p. 52). Alăturarea auto‐definirii lui Tismăneanu şi atributele esențiale ataşate comunismului („aberant”, „criminal”, „inuman”) propun o formă distinctă a cunaşterii sociale „în care prezența subiectului este suspendată sau strămutată şi „cunoaşterea” … este concepută ca opunându‐se indivizilor şi subiectivităților individuale, îndepărtând idiosincraziile experienței sociale, interesului şi perspectivei individuale” (Smith, 2005, p. 43).

Ca „regim” al cunoaşterii ştiințifice, caracterul „inuman”, „criminal”, „ilegitim” al comunismului trebuie să fie cercetat şi acceptat în raport cu accesarea şi obținerea de informație din diverse surse documentare. Informația/cunoaşterea ştiințifică care poate fi adusă în sprijinul constituirii unei reprezentări sociale a comunismului, este atât premisă, cât şi rezultat al unui proces ştiințific. Există, totuşi, constrângeri, atunci când încerci să produci cunoaştere socială bazată pe natura contingentă şi neterminată a practicilor sociale (care le include pe cele ştiințifice) şi eticii relațiilor umane. Raportul introduce atent comentarii ştiințifice şi etice cu privire la informația/cunoaşterea istorică totală, parțială sau inexistentă şi la tipurile de consecințe ce rezultă din cercetarea memoriei colective a trecutului recent. Extrasul (13) atrage atenția asupra unei dileme inerente între o abordare ştiințifică a memoriei colective şi o etică a relațiilor umane. O abordare ştiințifică nu exclude poziționarea morală; o retorică cantitativă, a „cifrelor”, nu înlocuieşte o retorică a eticii şi a umanismului.

Cristian Tileagă

86

(13) „Acolo unde am găsit documente, le-am folosit, acolo unde nu am avut, am preferat să semnalăm lacuna; unde am putut număra victimele am făcut-o; unde nu, am preferat aproximarea ordinului de mărime. Dar, chiar folosind precauţia cea mai drastică pentru a evita riscul exagerării, ne facem vinovaţi faţă de fiecare ins năpăstuit… pentru că l-am transformat oricum într-o cifră… iar cifrele sunt prin definiţie reci şi distante” (Raport, p. 216).

Este recunoscut faptul că textele, documentele, cifrele, nu reflectă pur şi simplu sau determină memoria colectivă a unui trecut traumatizant, dar sunt în mod intim implicate în construcția, evaluarea şi diseminarea acestuia3. Raportul recunoaşte şi sugerează o aderență puternică la o paradigmă de cercetare „documentară”, auto‐suficientă sieşi, bazată pe „adunarea de dovezi şi tragerea de concluzii sub forma adevăruri bazate pe acele dovezi” (LaCapra, 2001, p. 1). Totuşi, după cum se poate vedea în (13), Raportul recunoaşte, de asemenea, că această paradigmă de cercetare nu constituie condiția ultimă, necesară şi suficientă. Raportul introduce o justificare de natură etică, cu referire la victimele comunismului. În (14) şi (15), putem observa folosirea unei categorii de apartenență: „victimă”. Categoria „victimă/ victime” presupune/aduce în minte o ordine morală a obligației, responsabilității față de ceilalți (Stokoe, 2009). O „ordine” morală specifică este propusă în Raport, o ordine morală care pare că se bazează pe un caracter mai degrabă idiografic (individual, subiectiv) decât nomotetic (bazat pe legi dinainte stabilite) de judecată morală şi socială.

3 Există de asemenea o apreciere a faptului că documentele şi cifrele „pot, de o manieră sistematică, să ascundă pe atât de mult cât pot să dezvăluie” (Lynch, 2009, p. 91).


87

(14) „Ne-am obişnuit (poate pentru că atâţia ani victimele comunismului au fost uitate, contestate sau chiar hulite) să folosim sobrietatea ştiinţifică şi să evităm abordarea sentimentală a cercetărilor… în fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele, şi memoria proprie. Luând fiecare caz în parte, te cutremuri mai mult decât în faţa statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri” (Raport, p. 216) (15) „Când vorbim de sute de mii de victime (arestaţi, închişi, deportaţi, ucişi), nu încape îndoială că regimul a comis crime împotriva umanităţii. A mutilat suflete umane, a desfigurat şi deturnat destine, a marcat indelebil cateva generaţii cu ale sale insanităţi ideologice. A transformat România într-o imensă colonie penitenciară, populată de delatori, colaboratori şi ofiţeri securişti” (Raport, p. 19)

Prin menționarea atât a aspectelor de cercetare

nomotetice, cât şi a celor idiografice, prin susținerea atât a unei abordării ştiințifice imparțiale, cât şi o privire atentă la suferința anumitor oameni („victimele comunismului”), Raportul încearcă (şi reuşeşte, până la un anumit punct) să construiască o versiune factuală şi etică oficială „robustă” (adică una care să „reziste” criticilor venite din exterior) a istoriei recente, delimitând, în acelaşi timp, „tipurile de narațiuni care pot fi spuse” (cf. White, 1992, p. 39, italice în original) despre comunism.

Comunismul ca „Celălalt” Reprezentările istoriei recente capătă forme ideologice în funcție de „punctul de vedere din care sunt formate” (Connolly, 1993, p. 23). Deşi condamnarea comunismului este

Cristian Tileagă

88

legitimată prin intermediul „nevoii” unei abordări ştiințifice, relația comunismului cu identitatea națională este un aspect care necesită interpretare în Raport. După cum am afirmat în capitolul anterior, în Raport, comunismul este descris în termeni generali ca „regim” şi „ideologie”, „concepție utopică”, „inamic al speciei umane”, supraviețuind prin „asasinatul fizic şi moral”, prin „represiune”. El este descris şi cu referire la identitatea națională: comunismul este văzut ca „un regim de ocupație străină”, „criminal împotriva propriului popor”, „antinațional”, etc.,. Astfel, să vorbeşti şi să scrii despre comunism înseamnă să vorbeşti şi să scrii despre identitatea națională, să construieşti „povestea” națiunii, să prefigurezi viitorul acesteia.

Raportul (şi textele care îl susțin) pare să propună o metodă specifică de argumentare despre societate, istorie şi memorie care construieşte comunismul ca nefăcând parte din identitatea națională, ca o dimensiune externă, exterioară, ca „Celălalt”. Narațiunea (memoriei) comunismului din Raport nu este auto‐acuzatoare sau auto‐învinuitoare, dar mai degrabă comunismul este distanțat, desprins de „eul” național. (16) „Comunismul românesc a fost impus din exterior, însă s-a adaptat condiţiilor locale şi a căpătat dimensiuni specifice ... Comunismul s-a instaurat în România, ca şi în alte state din Europa de Est şi Centrală, ca rezultat al acţiunii imperialiste sovietice” (Tismăneanu, 2007b, p. 167-168) (17) „Sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioada 1948-1956 şi impunerea, sub numele de „dictatura proletariatului”, a unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare (nomenklatura), strâns unită în jurul liderului suprem” (Raport, p. 636) (18) „Pretinzând că împlineşte dezideratele marxismului, regimul a tratat o întreagă populaţie


89

ca pe o masă de cobai supuşi acestui delirant experiment de inginerie socială” (Raport, p. 637). (19) „Impunerea unui regim dictatorial total înfeudat Moscovei şi ostil valorilor politice şi culturale naţionale” (Raport, p. 636) În (16) ‐ (19), se poate observa cum legitimizarea existenței, formelor şi experiențelor comunismului, este înfățişată ca efect extern, efect al unei acțiuni dinafară. Comunismul „a fost impus din exterior ... ca rezultat al acțiunii imperialiste sovietice” (16), care pretinde că „împlineşte dezideratele marxismului” (18) şi care a dus la „sovietizarea totală, prin forță, a României” şi „impunerea … unui sistem politic despotic” (17), „regim dictatorial ... ostil valorilor politice şi culturale naționale” (19). Comunismul (şi efectele sale negative) nu sunt înfățişate ca rezultatul acțiunii poporului român, ca un fenomen social reprodus şi susținut de către românii înşişi, ci mai degrabă ca un rezultat al dorințelor altor „forțe” şi acțiuni ostile valorilor naționale (“sovieticii” şi “Moscova”).

Descrierile „sistem politic despotic” (17), „regim dictatorial” (19) facilitează constituirea comunismului ca ideologie politică. După cum afirma şi Edelman „termenii pe care îi folosim ca să descriem o realitate fac mai mult decât să o desemneze; o plasează într‐o clasă de fenomene, astfel sugerând cum va fi judecată şi comparată, la nevoie, şi definesc perspectiva din care va fi concepută şi evaluată” (1970, p. 131). Raportul ne sugerează ideea conform căreia comunismul este un fenomen clar definit, o formă de organizare politică sui generis şi o ideologie care, în ultimă instanță, poate fi descrisă şi înțeleasă de toată lumea în acelaşi fel. De asemenea, Raportul atrage atenția şi asupra unei probleme subiacente: comunismul nu poate fi definit folosind atribute, caracteristici întâmplătoare, ci mai

Cristian Tileagă

90

degrabă în termeni deliberați care pot oferi sprijinul necesar unei descrieri şi explicații complete a naturii şi motivațiilor regimului comunist.

Mai mult, Raportul pune sub semnul întrebării înțelesul profund al statalității legitime sub comunism. Crearea „Republicii Populare Române” pare a fi rezultatul forțelor şi influențelor externe („dictat”, „lovitură de stat”) (20). Statul comunist este bazat pe o „impostură”, care nu reflectă opinia poporului, şi, esențial, nu reflectă interesul național românesc (21). (20) „Republica Populară Română, înfiinţată prin dictat, ori mai exact spus, prin lovitură de stat, a simbolizat o triplă impostură: nu a fost nici republică (în sensul autentic al acestui concept), nici populară şi, în mod cert, nici românească” (Raport, p. 628)

Un act criminal a fost considerat şi...

(21) „...abandonarea intereselor naţionale prin servilism neţărmuit în relaţille cu URSS, după impunerea guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 Martie 1945)” (Raport, p. 635)

Din nou, mai multe atribute sunt ataşate proiectului

comunist dictatorial (vezi şi mai jos): acesta este descris ca „antipatriotic” (22), liderii comunişti români nearătând „sentimente patriotice” (23), iar politica română nereprezentând afirmarea „spiritului patriotic” (24) şi constând în „însuşirea şi manipularea simbolurilor patriotice” (25). Ceea ce contează din punct de vedere politic pentru condamnarea comunismului este reprezentarea comunismului ca nereflectând valorile româneşti şi interesul național. (22) „Pe baza examinării a mii şi mii de pagini de documente, luând în consideraţie existenţa unei imense


91

literaturi analitice şi de mărturii care probează natura antipatriotică a dictaturii comuniste, putem afirma că regimul comunist din România (1945-1989) a fost nelegitim şi criminal” (Raport, p. 628). (23) „Adevărul este că nici Dej, nici Ceauşescu nu au nutrit sentimente patriotice. „Comuniştii nu au patrie”, afirma Manifestul Partidului Comunist, scris de Marx şi Engels la mijlocului secolului al XIX-lea… Conducătorii comunişti din România au rămas fideli preceptelor de bază ale leninismului ca tehnică de control şi menţinere a unei dictaturi ideocratice” (Raport, p. 635) (24) „Autonomia politicii externe romăneşti de după 1964 nu a fost expresia unei afirmări a spiritului patriotic, ci a servit grupului conducător (mai întâi unit în jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi al lui Nicolae Ceauşescu) pentru a-şi menţine nealterată puterea.” (Raport, p. 15). (25) „De-sovietizarea de după 1963 a fost de fapt un mecanism de supravieţuire a elitei comuniste româneşti prin însuşirea şi manipularea simbolurilor patriotice.” (Raport, p. 11)

Efectele comunismului nu sunt doar politice şi

ideologice. După cum se afirmă în Raport, comunismul a corupt esența națiunii, pur şi simplu, corpul şi spiritul său. Comunismul este „responsabil” de crime „împotriva structurii biologice a națiunii”. (26) „Capacitatea de efort fizic şi intelectual a fost în permanentă scădere în cei aproape 50 de ani de comunism” (Raport, p. 160) (27) „Şubrezirea psihică, a demoralizării, la nivel de masă, ca urmare a terorii, propagandei şi subminării valorilor tradiţionale ale naţiunii; scăderea rezistenţei psihice a avut urmări nefaste asupra vigorii biologice a naţiunii.” (Raport, p. 160)

Cristian Tileagă

92

Rolul semnalării efectelor psihologice ale comunismului este acela de a‐l reprezenta ca o realitate externă şi obiectivă (van Leeuwen, 1995), ca ideologie politică sui generis care a funcționat împotriva națiunii române. „Ilegitimitatea” şi „criminalitatea” comunismului, ca atribute unice ataşate comunismului, sunt justificate în mod rațional prin crearea unei narațiuni naționale care arată cum să tragem linia între comunism ca „mit” şi comunismul „real”. Cu toate că Raportul îşi face cititorul mai receptiv la anumite aspecte istorice şi ideologice importante, legate de condamnarea comunismului, el pare totuşi să minimizeze ideea că cercetarea macro‐socialului este un proces complex. „Macro‐socialul” „întrepătrunde interacțiunile şi acțiunile continue ale oamenilor de rând” (Smith, 2005, p. 68). Se poate presupune, pe bună dreptate poate, că, pentru majoritatea românilor, comunismul nu a fost doar o „ordine” ideologică externă care guverna sau influența comportamentul elitelor şi a populației. Problema modului în care oamenii au trăit şi (îşi) justifică experiența comunismului încă rămâne. Bucur exprimă această idee de o manieră foarte convingătoare:

dacă imaginea comunismului românesc văzut din perspectiva Politburo‐ului de la Bucureşti este una de autoritarism perpetuu amestecat cu elemente ale unui grotesc cult al personalității, atunci această perspectivă ne ajută să înțelegem foarte puțin modul în care oamenii au trăit, de fapt, comunismul (2009, p. xiii).

Se poate spune că Raportul nu reuşeşte să „negocieze” direct tensiunea dintre reconstrucția istorică a trecutului şi „dialogul” cu sine, dialogul cu identitatea națională prezentă. Rămâne întrebarea, cine suntem „noi”, românii, care condamnăm acum comunismul? Suntem tot aceiaşi români care am ajutat la perpetuarea (şi, la un


93

moment dat, la căderea definitivă) a unui astfel de regim autoritar? Adorno (1986) sugera că esența reconcilierii cu trecutul este nu doar lupta împotriva uitării. Este şi o luptă cu sine, o reconciliere cu sine, este lupta stabilirii unui dialog onest cu sinele individual sau grupal. În cazul statelor‐națiune, e vorba de lupta pentru stabilirea unui dialog onest cu sinele, cu „eul” național. Reconcilierea cu trecutul nu se manifestă, nu se „câştigă” doar prin viziunea restrânsă a condamnării politice, ci şi prin acumularea şi afirmarea de sensuri, înțelesuri reale, practici şi experiențe ale comunismului ca realitate trăită. O relație colectivă (şi uneori contradictorie) a societății cu trecutul (comunist) „este prezentă în fiecare domeniu al experienței sociale” (Chesneaux, 1978, p. 11). Munca istoricului profesionist şi a politologului este „doar un aspect, şi nicidecum cel mai semnificativ” (ibid, p. 11). Discuţie Ca document oficial al statului român, Raportul proiectează o „grilă de lectură” conceptuală asupra proiectului public de investigare a moştenirii comunismului. Se poate afirma faptul că Raportul (şi, într‐o bună măsură, textele care‐l susțin) cade victimă unei tentații de a considera memoria comunismului ca singulară, mimetică, independentă de relațiile sociale dintre oameni, un fenomen tangibil, mai degrabă decât un proces contingent (Olick, 2007). Deşi se poate afirma că descrierea comunismului în Raport surprinde esența acestuia („criminalitatea şi ilegitimitatea” sa), se poate, de asemenea, spune că Raportul este totuşi departe de o înțelegere satisfăcătoare a fundamentelor sale şi a mijloacelor sale de perpetuare, care îşi au originea în „cunoaşterea imperfectă, naivă, empirică, a vieții de zi cu zi” (Schütz, 1975, p. 48). Fireşte, va exista întotdeauna o tensiune implicită între

Cristian Tileagă

94

încercări de formalizare şi „canonizare” a istoriei recente şi multitudinea de experiențe, perspective şi interpretări personale, individuale. În mod paradoxal, la douăzeci şi ceva de ani după căderea comunismului, dovezile, evidențele istorice şi morale ale moştenirii comunismului, cerute şi „ratificate” oficial, nu reuşesc să se impună în sfera publică. Investigarea reprezentărilor istoriei nu ar trebui să presupună în mod automat o „căutare” a unor narațiuni dominante şi adevăruri absolute, ci mai degrabă un angajament cu complexitățile şi particularitățile multitudinilor de voci de la „firul ierbii”, şi diferitele mijloace de exprimare şi relații individuale cu politica şi istoria națională. Fiind deschişi unui astfel de angajament, putem deschide calea pentru analize alternative, de „jos” în „sus”, ale practicilor şi reprezentărilor politice.

Psihologia discursivă poate contribui la dezbaterile contemporane despre „politica memoriei” prin analiza detaliată a modului în care memoria oficială nu este dată de‐a gata, ci mai degrabă constituită şi produsă în scopuri practice. Căutarea de narațiuni fundamentale ale istoriei naționale nu ar trebui să fie doar un exercițiu cu o concluzie inevitabilă, un exercițiu de confirmare a cunoaşterii academice (sociale) deja existente. Putem afla mai mult despre formarea memoriei colective şi reconcilierea cu trecutul prin analizarea diverselor mijloace prin care reprezentările istoriei recente sunt create, înțelese, legitimizate şi distribuite în societate. „Texte ale istoriei”, precum Raportul Tismăneanu, sunt cruciale pentru înțelegerea reconcilierii cu trecutul ca un fenomen social şi politic. Raportul nu este doar un instrument „pasiv” către o realitate dincolo de el, ci un obiect social „activ” (Smith, 1999), al cărui rol este să construiască o anumită versiune, reprezentare ideologică a unui fenomen istoric: comunismul.

95

Capitolul 3 „Mea culpa”: construirea socială a unei mărturisiri

Se poate afirma cu justețe că transformările sociale şi politice de la sfârşitul lui 1989 au adus cu sine o serie de transformări ale cadrelor sociale, politice şi morale legate de construirea şi reconstruirea „subiectivităților” actorilor sociali. Reevaluarea trecutului personal (individual) a fost una dintre consecințele acestor transformări. Pentru a înțelege mai profund şi pentru a descrie experiențele individuale ale schimbării sociale, cercetătorii tranziției au fost îndeosebi preocupați de documentarea naturii acestor transformări particulare ale cadrelor sociale, politice şi morale. Acest proces s‐a plasat de cele mai multe ori la nivel macro‐social, la nivelul trasformărilor care ar explica, de o manieră generală, calitatea şi natura schimbărilor sociale şi politice. Deşi aceasta este o orientare de cercetare foarte importantă, nu poate surprinde şi explica dinamica poziționărilor individuale față de aceste schimbări sociale, şi față de trecutul recent în general. Se mai pot pune unele întrebări: Cum sunt aceste cadre sociale, politice şi morale construite de către membrii societății prin folosirea de variate resurse culturale şi discursive, pentru a se înțelege pe sine şi pe alții? Cum este sinele, identitatea personală şi socială construită şi reprodusă în discurs, cum este ea asumată ori contestată?

Cristian Tileagă

96

Tranziția de la comunism la democrație a fost o perioadă în care posibilitățile construirii şi afirmării unor subiectivități, identități personale, sociale şi politice alternative (diferite de cele care le‐au precedat) au fost nenumărate. În acelaşi timp, această perioadă a fost una de reevaluare şi reafirmare a biografiilor personale şi politice. Acest capitol este o încercare de descriere a dinamicii discursive a experiențelor individuale de reconciliere cu trecutul recent, printr‐un exemplu de „redobândire” (Miller, 1999) a biografiei individuale.

La fel ca în alte țări est europene, finalul erei comuniste în România a dus la apariția unor documente care au fost văzute ca probe de complicitate între Securitate şi anumite figuri publice. Procesul de a „face publice” documentele Poliției Secrete comuniste a fost foarte încet şi presărat cu controverse. Investigațiile unor astfel de documente făcute publice (note informative, dosare de securitate, etc.) au dus la o serie de acuzații de „colaborare” cu Securitatea care, la rândul lor, au dus la un număr de declarații publice (le voi numi “mărturisiri publice”) din partea celor acuzați: politicieni, intelectuali publici, oameni ai bisericii, jurnalişti1.

Acest capitol se axează pe construirea socială a unei astfel de mărturisiri publice de „colaborare” cu Securitatea. El examinează, în detaliu, o mărturisire de a fi fost „informator” a unui bine cunoscut intelectual public român, Sorin Antohi, într‐o scrisoare publică trimisă unui ziar național de mare tiraj. Analiza discursivă foloseşte varianta

1 Aceste mărturisiri publice au luat diferite forme (e.g. interviuri cu jurnalişti, scrisori către ziare, etc). Aceste texte pot fi considerate ca sevind drept justificare pentru acțiuni trecute şi pot fi văzute prin prisma reconcilierii cu trecutul.


97

mărturisirii apărută în ediția online a ziarului Cotidianul (6 septembrie 2006) şi se opreşte asupra modului în care aceasta este organizată discursiv. Acest capitol încearcă să demonstreze cum reconclierea cu trecutul este o acțiune socială, unde probleme legate de subiectivitate, identitate personală şi socială, reamintire, responsabilitate individuală şi publică, detalii biografice, devin aspecte relevante. Principalul scop analitic este descrierea şi tratarea mărturisirii publice (şi a reconcilierii cu trecutul) de către membrii societății, şi nu „obiectivitatea” acesteia pentru cercetători (cf. Eglin & Hester, 2003). Accentul analizei va fi pus pe mai multe aspecte legate între ele: a) considerarea mărturisirii ca o realizare discursivă şi socială orientată spre acțiune socială; b) luarea în considerare a modului în care textul mărturisirii este organizat retoric şi argumentativ în aşa fel încât să convingă potențialii cititori de relevanța unor anumite aspecte; şi c) analiza modului în care descrierile legate de moralitatea actului şi a persoanei, cât şi prezentarea de sine (auto‐prezentarea), sunt acțiuni sociale subtile şi complexe.

În studii anterioare, problema mărturisirii şi a reconcilierii cu trecutul a fost concepută ca un caz special de reflectare asupra diferitelor aspecte personale, politice şi istorice (Miller, 1999, 2003). Schimbarea socială, transformarea, narațiunile individuale şi colective, autobiografia şi memoria, au constituit teme recurente în abordările discursive şi narative ale schimbării sociale şi tranziției (e.g. Andrews, 2000, 2007; Konopasek & Andrews, 2000). După cum remarca Andrews, „membrii societăților aflate într‐o schimbare socială acută nu trec doar ... printr‐o eliberare a memoriei; se luptă pentru a construi identități noi şi acceptabile pentru ei înşişi, identități compatibile cu lumea schimbată în care trăiesc acum” (2000, p. 181). S‐a afirmat că poveştile pe care oamenii le spun despre „ei înşişi, şi despre

Cristian Tileagă

98

trecutul lor, sunt atât un produs al prezentului, cât şi al trecutului” (ibid., p. 181). Alți autori au atras atenția asupra temei vinovăției şi complicității, şi asupra impactului ideologiilor totalitare în ceea ce priveşte revizuirea şi reevaluarea memoriei despre trecut (Passerini, 2005).

Majoritatea cercetărilor biografice, narative şi a „poveştilor de viață” au încercat să descrie şi să explice schimbările, transformările şi reevaluările biografiilor individuale şi ale identităților astfel construite sau altor încercări de reconciliere cu trecutul. Un exemplu relevant sunt cercetările conduse de Barbara Miller (1999). În cartea sa despre informatorii Stasi, Miller analizează „narațiunile vinovăției şi ale servilismului” în Germania de est, încercând să construiască un cadru socio‐psihologic de înțelegere a reconcilierii cu trecutul. Aceste narațiuni ale vinovăției şi ale servilismului sunt interpretate de Miller prin folosirea unor categorii şi teorii psihologice (de pildă, disonanța cognitivă sau memoria selectivă) şi prin căutarea de explicații în procesul de socializare al individului în societate, şi a unei moralități cu „două fețe”. Nu vreau să sugerez că aceste fenomene (de ordin psihologic) nu pot fi văzute ca posibile explicații. Ele prezintă, totuşi, un mare dezavantaj. Explicațiile oferite de Miller sunt un amestec (uneori nu prea bine definit) de terminologie psihologică (în mare parte) presărată cu insight sociologic. Ele psihologizează, în mare măsură, înțelegerea acestui fenomen. Nu ne spun mare lucru, însă, despre ceea ce sunt, de fapt, aceste mărturisiri: construcții sociale, realizări discursive organizate retoric şi argumentativ pentru a convinge, pentru a pune vorbitorul într‐o anumită lumină, pentru a justifica ori legitima actul sau persoana, sau contextul la care se referă mărturisirea. Mărturisirile, şi tot ceea ce poate fi văzut ca făcând parte din acest proces: „regretul”, „remuşcarea”, „imaginea de sine”, „caracterul moral” etc., nu sunt altceva decât realizări discursive ale


99

actorilor sociali care participă la spectacolul justificării (auto‐justificării) în forumul public. Ele nu au (şi nu pot fi explicate neapărat prin) o referință psihologică, nu sunt descrise sau explicate doar de un proces psihologic putativ care le‐ar face să se manifeste, să prindă viață. Ceea ce contează este, într‐adevăr, modul în care actorii sociali îşi „interpretează” în mod retroactiv trecutul şi prezentul (Miller, 2003). Dar nu putem înțelege pe deplin acest proces dacă nu îi adăugăm o dimensiune socială, de construcție discursivă. Aceasta este o dimensiune în care figurarea (configurarea) trecutului şi prezentului, a aspectelor private şi publice, a identităților personale şi politice, se desfăşoară continuu în sfera publică şi devin intim legate de un spațiu de „vizibilitate” şi responsabilitate publică. În acest capitol (şi următorul) vreau să dezvolt şi să sugerez o viziune diferită, dar nu mai puțin importantă, asupra mărturisirii şi reconcilierii cu trecutul, ca modalități de acțiune socială2.

Mărturisirea ca text activ şi acţiune socială (1) „A scăpat de piatra din suflet” (2) „Nu-mi prea vin în fire” (3) „Acum e un om liber” (4) „Pocăinţa nu are semnificaţie morală”

2 Există încercări admirabile (vezi Preoteasa, 2002; Iețcu, 2006 pentru câteva exemple), de luare în considerare, dintr‐o perspectivă discursivă, a sferei publice româneşti. Aceste contribuții au dezvăluit câteva din aspectele discursive şi ideologice ale dialogului (democratic) în sfera publică românească (vezi, de asemenea, Fairclough, 2005, despre contribuția analizei discursului la cercetarea procesului „tranziției” în Europa Centrală şi de est, îndeosebi România).

Cristian Tileagă

100

(5) „Gestul ar trebui salutat” (6) „Sunt uluit şi îndurerat” (7) „Cazul e un argument în plus pentru condamnarea comunismului”

(Cotidianul, ediţia online, 6 septembrie, 2006)

Acestea sunt doar unele dintre comentariile publice

făcute de mai mulți intelectuali publici români ca reacție la mărturisirea unui alt intelectual (şi prieten) de a fi fost „informator” al Securității. Alții au refuzat să comenteze. Aceste declarații, comentarii constituie diferite moduri de „activare sau animare” (Watson, 1997, p. 88) a mărturisirii ca un „text activ” (Smith, 1990a; Watson, 1997), prezentând‐o ca acțiune socială demnă de luat în seamă.

Actul de mărturisire poate fi văzut ca furnizând vizibilitatea unui proces de justificare publică, prin intermediul căruia publicul poate evalua caracterul celui care mărturiseşte (cf. Lynch & Bogen, 1996). Aşa cum remarca Foucault, mărturisirea este un fel de „act discursiv obligatoriu, care… distruge legăturile sociale bazate pe discreție şi uitare” (1978, p. 62). Ceea ce poate interesa pe cercetătorii comunismului şi post‐comunismului, dar şi pe psihologi, sociologi, etnografi ai tranziției, este înțelegerea mărturisirii publice şi a reconcilierii cu trecutul ca fenomene în mod intim legate de o „hermeneutică a sinelui” (fraza lui Foucault) şi a comunității de interpretare pe care o creează. Accentul în acest capitol este pus pe ilustrarea modului în care mărturisirea şi reconcilierea cu trecutul individual pot fi înțelese ca practici publice de justificare a imaginii de sine şi a caracterului moral al persoanei. Scopul este acela de a considera exemplul unei mărturii publice şi a o concepe ca


101

un „loc” în care responsabilitatea individuală şi publică este „gestionată”, „negociată” (Lynch & Bogen, 1996). Scopul meu nu este de a schița un univers psihologic „subiectiv” al mărturisirii. Mai degrabă, încerc să o descriu (şi să o înțeleg) ca un proces discursiv de constituire a unei realități, care coincide cu un proces de „inscripție” textuală (Smith, 1990b, p. 216)3. Securitatea a fost una din aceste instituții care a definit individul prin acumularea de arhive şi documente legate de subiectivitatea persoanei, şi a făcut‐o în slujba unei ordini politice hegemonice, în scopul controlului social şi al opresiunii (Deletant, 1996; Oprea, 2002). Monopolul Securității asupra producerii şi controlului versiunii publice a politicii, evenimentelor, şi persoanelor, a dus la reproducerea unei hegemonii sociale şi politice mediate textual.

După cum afirmă Smith (1990b), majoritatea înțelesurilor sociale apar ca texte. Este de remarcat faptul că, pentru diverse categorii de cercetători (istorici ai comunismului şi post‐comunismului, sociologi şi psihologi ai tranziției, etnografi, etc.), textele (materialele textuale) sunt considerate ca surse de informație şi cunoaştere asupra unei realități dincolo de text („realități” istorice, politice), mai degrabă decât fenomene de sine stătătoare. După cum afirmă şi Watson (1997), „textul funcționează ca ... un fel de „fereastră” neutră sau „cale” pentru înțelegerea acestor fenomene” (p. 81). Textele nu sunt considerate „fenomene sociale active” (ibid., p 84) şi

3 Mă refer aici atât la textul însuşi al mărturisirii, căt şi la textele (hegeomice) ale Securității şi ale altor instituții de control comuniste. În comunism, „individul a fost definit ca o categorie de cunoaştere prin acumularea de arhive … care documentează destine individuale în sânul unui nexus instituțional” (Featherstone, 2006, p. 591‐592).

Cristian Tileagă

102

produse sociale. Dar ce se întâmplă atunci când actorii sociali se transformă pe ei înşişi în „obiecte biografice” (Plummer, 2001, p. 43)? Ce resurse discursive şi culturale folosesc actorii sociali pentru a realiza acțiuni sociale în momentul în care se transformă în astfel de „obiecte” de reevaluare biografică? Un răspuns la aceste întrebări se poate obține atunci când începem să tratăm textele (şi scrierea lor), cât şi vorbirea, ca modalități de realizare de acțiuni sociale. Aşa după cum remarca Lepper (2000), atunci când scriu sau vorbesc, actorii sociali „folosesc resurse categoriale pentru a dezbate, negocia, acuza sau contesta ... pentru a obține acordul celorlalte părți la „discuție". Prin intermediul interacțiunii scrise, cât şi vorbite, se realizează înțelegerea comună, conform unor proceduri observabile social” (p. 77). Resursele categoriale la care se referă Lepper sunt cuvintele, frazele, metaforele, mai bine zis, vocabularul de zi cu zi sau instituțional pe care (îl) le folosim să desemnăm o varietate de identități personale şi sociale (de pildă, identitățile specifice de „informator” sau „urmărit”); vocabularul pe care îl folosim pentru a desemna stări şi procese interioare, pentru a ne descrie „personalitatea”, „felul de a fi”, sau „acțiunile”, şi pe cele ale altora; vocabular asociat unui discurs al moralității şi responsabilității individuale şi sociale.

Dacă plecăm de la ideea că mărturisirea (nu doar cea de colaborare cu Securitatea) este parte integrantă din practicile „responsabilității” ale unei comunități, atunci studiul ei ca fenomen social ne poate dezvălui practicile discursive care o compun, modul în care este plasată într‐un context de controversă publică sau problemele pe care le ridică pentru construirea unei imagini de sine „viabile”, acceptabilă sinelui şi societății. Aceasta implică o examinare detaliată a construcției discursive a


103

mărturisirilor. În timp ce în alte abordări, mărturisirile (şi reconcilierea cu trecutul) sunt considerate fenomene „psihologice”, psihologia discursivă le consideră acțiuni şi practici sociale, orientate către acțiune, „astfel încât problemele legate de adevăr, mărturie onestă, minciuni, erori, confabulații etc.,” (Edwards, 1997, p. 280) (la fel ca “vina”, “remuşcarea” sau “regretul”) constituie chestiuni pe care discursul mărturiei le „negociază” de o „manieră care poate fi mai apoi analizată” (ibid, p. 280).

Întrebarea care se pune nu este de ce, ci cum este un „text … scris astfel încât să fie citit într‐un anumit fel” (Livingston, 1995, p. 21). În contextul „spunerii adevărului” despre sine (şi despre trecut), astfel de declarații/mărturisiri pot fi „citite” ca un fel de „scuză pentru cine şi ce a fost cineva” (Freeman, 1993 p. 20, apud Edwards, 1997). După cum sugerează Edwards , din acest motiv, ca analişti ai discursului, „nu trebuie să ne preocupăm ... în a ajunge prin ele la viața de dincolo, aşa cum nu putem folosi niciun discurs pentru a redescrie lumea pe care acesta pretinde a o reprezenta” (1997, p. 271, italice în original). Mai degrabă, trebuie să le interpretăm ca alcătuind, construind viețile, biografiile, la care se referă. Aşadar, mă voi abține de la speculații despre „adevărul” sau autenticitatea biografică a mărturisirii şi, în schimb, mă voi axa pe chestiunea mai complexă a modului în care mărturisirea este produsă discursiv. Accentul se pune pe proprietățile constitutive ale textului (în cazul de față scrisoarea deschisă a lui Antohi) care construiesc mărturisirea ca mărturisire.

Esenţa Mă opresc aici asupra unei părți a scrisorii („Esența”), poate cea mai importantă din punctul de vedere al

Cristian Tileagă

104

sensului pe care aceasta îl acordă mărturisirii de „colaborare” cu Securitatea. Analiza urmăreşte textul mărturisirii înseşi, aşa cum a fost publicată în ediția online a unui cotidian central (vezi mai jos, extrasul 8)4. Titlul ziarului introduce articolul care conține scrisoarea sub principala rubrică editorială „Actualitate”: „Sorin Antohi: Am turnat la Securitate”. Scrisoarea este descrisă ca un „document cutremurător”. Această descriere construieşte mărturisirea ca o acțiune, reacție (neaşteptată) şi predispune cititorul către o anumită interpretare. De la bun început, mărturisirea este legată de două categorii morale esențiale: „turnător” şi „Securitate”.

Scrisoarea însăşi are un „titlu”: „Poliție politică sau turnat‐turnător turnat‐turnat”. Acesta poate fi văzut ca un mod de a genera, de la bun început, un context de categorizări alternative categoriei „turnător”. „Poliție politică” este eticheta (acuzatoare) folosită de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) pentru persoanele implicate în „activități politice polițieneşti”. Se pot observa categoriile „gemene” introduse în titlu. Succesiunea de categorizare (turnat‐turnător; turnat‐turnat) semnalează existența unui set alternativ de categorii şi categorizări care pot fi (în mod rațional) ataşate noțiunii de „poliție politică”. Apartenența categorială sau identitară inițială, „turnător”, este „explicată” prin introducerea unui set de categorii, perechi relațional şi moral‐implicative. Scrisoarea este împărțită în două secțiuni principale. „Esența”, prima parte, este urmată de „Existența”. Analiza din acest capitol se axează pe “Esența”. Capitolul următor se opreşte asupra

4 „Esența” este pasajul ales din scrisoarea, mai lungă, publicată original. Pentru acuratețe, am păstrat organizarea paragrafelor din original.


105

„Existenței”. Fraza de deschidere a scrisorii priveşte şi anunță miezul problemei: „Am semnat un angajament de colaborare cu Securitatea”. Accentul este pe actualitatea „faptului” de a fi fost „colaborator”. În acest punct, nu există nici o încercare de atenuare a celor scrise. Relatarea lui Antohi se referă la o realitate trecută, la un adevăr trecut. Cititorului i se oferă mai apoi data angajamentului, care este urmată de o categorie de apartenență ocupațională şi biografică („elev ... de liceu”). În acelaşi timp, ni se oferă un detaliu biografic foarte important, data de naştere (rândurile 1 şi 2). Aceasta este prima indicație că acest text trebuie citit atât ca o narațiune biografică, cât şi ca o mărturisire a unei „greşeli” din trecut. În rândurile 3 şi 4, se poate citi o declarație care se ocupă de „intenția” asociată actului de colaborare: nealegând să colaboreze cu Securitatea, dar făcând‐o totuşi „la capătul a vreo trei săptămîni de presiuni”. Primele trei rânduri ale scrisorii pot fi văzute ca o încercare de a „gestiona”, a contracara posibilele inferențe legate de identitatea sa morală şi „dispoziția” sa (autorul‐personaj al narațiunii) de a acționa într‐un anumit fel (cf. Lynch & Bogen, 1996, p. 283; vezi de asemenea şi Sacks, 1995). Primele rânduri stabilesc fundalul pentru construcția unei „auto‐evaluări morale” (Edwards, 2006) şi unui „caracter” moral. Este de asemenea oferită perioada cât a fost informator al Securității (rândurile 3 şi 4): „aproximativ între 1976 şi 1982”. Este subliniat faptul că nu a fost un angajament continuu; a fost unul cu „intermitențe neregulate, între care una de peste un an şi jumătate”.

Cristian Tileagă

106

(8) Poliţie politică sau turnat-turnător turnat-turnat Esenţa


107

Declararea frecvenței (sau prevalenței) unei practici este o modalitate discursivă de a sugera şi justifica excepționalitatea sau caracterul ordinar, obişnuit al practicii. Tipul de activitate asociat acestei practici (cea de informare) este menționat şi el: oferirea de „note informative” sub numele de „Valentin” (rândurile 6 şi 7).

Primele două propoziții (rândurile 1‐7) pot fi văzute ca o încercare de a „înscrie”, de a introduce, informație factuală şi biografică în narațiunea publică şi de a asocia o „realitate factuală unor stări psihologice, motive şi dispoziții” (Edwards, 2006, p. 477). Se poate observa felul în care „factualul”, universul „faptelor” (ce s‐a întâmplat şi când) este asociat unei realități organizaționale/ instituționale, aceea a Securității: numele conspirațional, notele informative. În acest cadru al biografiei personale şi al realității instituționale, argumente în suportul „apărării” comportamentului, identității morale şi responsabilității pot fi oferite şi justificate. Acest cadru este relevant de asemenea pentru ceea ce este deja în documente, pentru ceea ce e deja ştiut/cunoscut („dosarul” Securitate, „notele informative”, comentariile făcute de alții la adresa lui, investigațiile CNSAS, etc.), atât şi pentru ceea ce nu este încă ştiut/cunoscut, ceea ce urmează să devină informație publică5.

Mai multe detalii sunt oferite în rândurile 7 şi 8: „Am informat în scris Securitatea despre unii dintre prieteni şi unele dintre cunoştințe”. Responsabilitatea morală şi caracterul moral sunt gestionate prin invocarea unor categorii de

5 A avea o biografie legată de un „dosar”, a fi „colaborat”, a fi în „documentele” Securității, înseamnă a moşteni o imagine şi un caracter aparte. Acest caracter şi imagine (de sine) nu este strict psihologică, ci este rezultatul unor acțiuni instituționale, care prezintă pe oricine este menționat în acele documente într‐o postură care necesită o justificare.

Cristian Tileagă

108

apartenență, „prieteni” şi „cunoştințe”, care sugerează un anumit set de relații sociale şi responsabilitate individuală şi socială (Lepper, 2000). Invocarea acestor categorii face relevantă absența unor acțiuni morale din categoria celor menționate în completarea propoziției: „fără să‐i previn”, „fără să le‐o mărturisesc post festum”, „fără să‐mi cer iertare”, „fără să‐mi asum public acest trecut nedemn şi dureros”. Ceea ce numim de obicei folosind categorii psihologice, sau ceea ce credem că putem „recunoaşte” aici: „vină”, „regret”, „remuşcare” sau, poate, „ruşine”, sunt trăsături, fenomene discursive, care se nasc prin invocarea unui discurs al moralității, un discurs etic. Mărturisirea (şi exprimarea regretului) nu este numai o chestiune de recunoaştere a faptului de a „fi colaborat” cu Securitatea, ci şi înfățişarea unui repertoriu de „discurs moral” (Bergmann, 1998) care poate fi folosit ca „o resursă pentru construcția actorilor sociali morali şi a acțiunilor morale” (p. 287). „Colaborarea” cu Securitatea nu este o problemă de responsabilitate strict politică, ci publică şi morală. A fi fost „turnător”, „informator” nu trebuie asociat doar cu a susține un regim tiranic, ci, mai ales, cu a fi fost în poziția de a dezvălui detaliile private ale vieților celorlalți, „prieteni” şi „cunoştințe”. Scrisoarea nu este adresată numai publicului, unei audiențe largi, dar şi „prietenilor”, acelei categorii de oameni care s‐ar putea să‐l cunoască bine pe autor şi care nu se aşteptau la asemenea dezvăluiri.

Prin folosirea lui „uneori”, a metaforei „cu moartea în suflet” şi a formulării extreme „niciodată”, în rândurile 11 şi 12 ni se oferă o descriere a unui caracter, a unei dispoziţii, înclinații generale de a acționa într‐un anumit fel. „Uneori” înfățişează atât caracterul „relativ” al stării de fapt, cât şi frecvența practicii de informare. „Nu i‐am trădat niciodată” este un mod de a normaliza acțiunile şi caracterul persoanei (cf. Edwards, 2000, p. 348). Acest lucru este realizat prin negarea apartenenței la o categorie de apartenență


109

condamnabilă, reprobabilă, cum ar fi „a‐ți trăda prietenii”. Scrisoarea sugerează că acțiunile care sunt negate, sunt „un exemplu al unei categorii generale de acțiuni” pe care persoana „nu este dispusă să le facă” (Edwards, 2006, p. 485). Mărturisirea de a fi fost „turnător” este bazată pe negarea şi a altor tipuri de „caractere” şi categorii de apartenență: „agent provocator”, primirea de „misiuni” etc. (rândurile 12 şi 13). Se poate spune că folosirea unor astfel de construcții discursive ajută la „generarea, gestionarea şi interpretarea unei ordini sociale ca ordine morală” (Lepper, 2000, p. 39). Categoriile de apartenență sau identitare cum sunt cele de „informator”, „agent provocator”, etc., pot duce, foarte uşor, la formularea de inferențe, la tragerea unor concluzii (mai mult sau mai puțin adevărate) în legătură cu caracterul unei persoane, a „tendințelor, dispozițiilor, naturii sale morale, a dorințelor şi intențiilor sale” (Edwards, 2006, p. 498). Antohi e foarte atent să se distanțeze de aceste categorii de apartenență morală care îl pot pune într‐o lumină nefavorabilă. Se poate nota faptul că există o legătură între un discurs moral şi invocarea unor categorii de apartenență care sunt relevante contextului mărturisirii.

Un mod de a interpreta afirmația din rândurile 14‐16 (despre informația dată Securității care nu a „trecut de generalități”) este de a o vedea ca un mecanism de „relativizare” (vezi Miller, 1999) a acțiunilor trecute, prin susținerea ideii (foarte frecvent exprimată în astfel de contexte) că „nimic rău” (Miller, 1999, p. 108) nu a fost declarat. O interpretare alternativă ar încerca să înțeleagă acest lucru în termenii construirii unei anumite dispoziții şi intenții, în termenii construirii unui argument care să se opună cu succes unei percepții contrare: aceea a unei persoane care ar fi oferit, în mod deliberat, informații Securității (vezi din nou folosirea unei formulări extreme, „nici una din notele mele ...” şi declarația directă a ostilității față de Securitate „în toată

Cristian Tileagă

110

perioada”). Şi acest pasaj poate fi văzut ca o încercare de negociere discursivă a unui caracter moral, a unei responsabilități morale şi a unei anumite dispoziții individual‐politică. Se poate observa cum mărturisirea este presărată cu astfel de auto‐evaluări morale care privesc tipul de persoană, cu referire atât la trecut, cât şi la prezent. Adresarea directă, la persoana întâi, este o metodă de a comunica sinceritatea (Wilson, 1990) şi de a construi o poziție „credibilă”.

În rândurile 16‐20, se poate observa o trecere de la „turnător” la a avea un dosar de urmărire informativă. Documentele Securității ‐ dosarele – mediază o relație organizațională între persoane şi acțiuni organizaționale (culegerea de informații asupra unora, plasarea sub urmărire a altora, etc.). Trecerea de la categoria „turnător” la cea de „urmărit”, de la „turnător” la „turnat”, este legată de acțiunile şi responsabilitatea morală a unei instituțiii, şi nu a naratorului6. Atunci când atrage atenția asupra identității sale sociale, pe care trebuie să o justifice, aceea de „turnător”, Antohi atrage atenția şi asupra instituției prin intermediul căreia a ajuns să folosească acea categorie de apartenență sau identitară. Mărturisirea devine convingătoare prin stabilirea unei legături între aspecte de identitate personală, biografică, şi aspecte, acțiuni instituționale, cele ale Securității.

Rândurile 21‐26 sunt un fel de sumar conclusiv al detaliilor biografice şi factuale oferite anterior. Ni se spune că povestea „personală” este una „obişnuită”, tipică românilor care au trăit sub comunism. Plasând povestea personală în situația obişnuită în care „se putea găsi orice

6 Categoria „urmărit” are în primul rând relevanță într‐un cadru bine delimitat instituțional (cel al Securității), şi abia apoi într‐un cadru social mai larg. În schimb, categoria „turnător” are în primul rând relevanță într‐un cadru social mai larg ca o (posibilă) descriere a „caracterului” acelei persoane care se dovedeşte a fi avut legături cu Securitatea.


111

cetățean al R.S.R” presupune construirea unei apartenențe categoriale în două din cele trei categorii menționate: „turnat” şi ”turnător‐turnat”7. Categoria folosită anterior, cea de „turnător”, este înlocuită de o categorie nouă, aceea de „turnător‐turnat”. Aceasta este o categorie mai complexă, care implică un anumit tip de moralitate, dar care include, în acelaşi timp, şi opusul. Noua categorie propusă descrie atât o realitate personală, biografică, cât şi una instituțională. Categoria reflectă un „scenariu” şi o poziție identitară frecventă a celor care intrau în „vizorul” Securității. Noua categorie alătură înțelesul a doua categorii. Alăturarea celor două categorii (aparent incompatibile), „turnător” (agent al acțiunii, oferind informații Securițătii – activ) şi „turnat” (obiect al acțiunii de oferire de informații – pasiv) construieşte o „ordine” morală şi un anume „caracter” moral. Judecata devine mult mai dificilă, căci identitatea persoanei nu e doar schimbată, ci multiplă, fiecare fațetă prezentând implicațiile sale specifice. O astfel de categorizare, descriere, deschide calea oferirii de noi argumente în sprijinul unei auto‐evaluări morale şi justificării comportamentului din trecut. Traiectoria mărturisirii (cel puțin în prima sa parte) şi a sinelui (mărturisitor) are loc în cadrul social delimitat de aceste categorii de apartenență.

În rândurile 28‐31, resursele care sunt folosite pentru a construi narațiunea sunt amintite: memoria, însemnările personale, „documente de arhivă” păstrate la CNSAS, solicitate personal. Reconstruirea trecutului,

7 După cum se poate observa în a doua parte a scrisorii – „Existența” (vezi şi capitolul următor), aceste categorii de apartenență sunt organizate biografic, sunt etapele prin care legătura cu Securitatea l‐a „obligat” să treacă.

Cristian Tileagă

112

reconcilierea cu trecutul nu poate să aibă loc înafara unui proces mediat de „rămăşițele”, de „dovezile” textuale ale trecutului, conținute în arhive personale şi oficiale. După cum remarca Lynch (1999, p. 69) munca de „arhivare şi auto‐arhivare” influențează fundamental scrierea istoriei personale. Totuşi, atât „arhiva” personală, cât şi cea „oficială” sunt incomplete (rândurile 31 şi 33). Istoria individuală şi cea socială nu este niciodată terminată.

Sfârşitul „Esenței” (rândurile 34‐39) poate fi văzut ca un exemplu de „sinceritate performativă” (noțiunea vine de la Lynch & Bogen, 1996) şi o continuare a procesului de auto‐evaluare morală şi construcție a unui caracter moral. Ultimele rânduri se folosesc de un repertoriu cultural (larg împărtăşit) de a arăta ce înseamnă să îți pară rău (LeCouteur, 2001). Este o modalitate de a prezenta anumite emoții morale şi caracterul moral (şi o înțelegere a moralității) de o manieră care poate fi înțeleasă de oricine (Sacks, 1995), atât pentru cei care te cunosc, cât şi pentru cei care nu te cunosc. Scrisoarea deschide un „univers textual” şi moral al naturii responsabilității publice şi individuale (Erben, 1993, p. 15). E important să nu trecem cu vederea că, atunci când mărturisim, exprimăm şi înțelesuri morale, căci doar „aprecierea sau oprobriul unei societăți la adresa comportamentului (conformist sau deviant), poate schimba statutul său moral” (Bergmann, 1998, p. 286).

Discuţie Înțelesul acordat unei mărturisiri nu este „garantat” de identificarea unei posibile „esențe” confesionale, nu este dat de descrierea sa în termenii unei anumite stări interne (vinovăție, regret, remuşcare, etc.). Construcția discursivă, textuală specifică a mărturisirii lui Antohi atrage atenția


113

asupra câtorva aspecte de „citire” a sa. În primul rând, folosirea „vinovăției” sau „remuşcării” ca singurele proceduri interpretative, de citire a mărturisirii, nu ar fi potrivită. Mărturisirea este un act complex discursiv care nu se rezumă, nu se limitează la interpretări cu referire la stări interioare. Am arătat cum folosirea categoriilor de apartenență şi auto‐evaluarea morală pot duce la o citire alternativă, bazată pe folosirea flexibilă şi strategică a unor resurse categoriale. Scrisoarea însăşi sugerează o schemă interpretativă alternativă: secvența biografică a categoriile de apartenență (turnător, turnat) propune o altfel de interpretare. Urmând propunerea facută de Antohi, cititorul poate să lege mărturisirea nu numai de „autorul” scrisorii , dar şi de contextul mai larg al mărturisirii (cel politic şi ideologic).

Riscăm să nu înțelegem pe deplin mărturisirile publice şi încercările individuale de reconciliere cu trecutul dacă vom continua să le considerăm ca reflecții ale unor procese psihologice sau stări interioare. Mărturisirile (şi reconcilierea cu trecutul) nu posedă un înțeles psihologic intrinsec, care poate fi citit, descifrat automat în cheie psihologică. Ele sunt rezultatul şi consecințele unor practici sociale. Nu este nevoie să separăm aspectele private de cele publice, cele personale de cele politice, pentru a înțelege reconcilierea cu trecutul. Aspectele personale, ale identității personale sunt intim legate de aspecte ale identității sociale şi politice. După cum remarcam în introducere, majoritatea mărturisirilor publice pot fi văzute ca exerciții de „auto‐etnografie” (Gergen & Gergen, 2002). Aşa cum nota şi Edles, „auto‐etnograful este privilegiat într‐o dublă măsură ... autoritatea sa etnografică se bazează pe a fi atât Insider‐ul, cât şi Etnograful” (p. 157, italice în original; vezi şi Plummer, 2001).

Mărturisirile publice (şi alte modalități de a se „împăca” cu trecutul) pot fi concepute ca o luptă socială de a

Cristian Tileagă

114

recaptura, reposeda şi reafirma puterea „archontică” (Derrida, 1997) – de a exercita o anumită influență şi control asupra paternității, colectării şi interpretării unei cantități de documente despre sine. În contextul reconcilierii cu trecutul în România, această concepție presupune o trecere de la puterea oficială, archontică (mai ales aceea a Securității) la o putere personală, individuală (dar nu mai puțin politică) de a decide asupra narațiunii individuale. Mărturisirea nu este mărturisire decât atunci când se transformă în vorbe sau în cuvinte, în text. Felul în care este construită (şi felul în care este „primită”) spune mult despre practicile unei comunități, despre imaginea ei asupra individului şi individualității, imaginea ei asupra responsabilității sociale (Lemke, 1995). Aceste observații nu sunt doar de interes academic. Felul în care subiectivitatea, identitatea personală şi socială sunt construite în discurs, şi modul în care istoria personală şi politică sunt mediate „textual” trebuie înțeles şi de cei care se prezintă ca lideri de opinie atunci când vine vorba de reconcilierea cu trecutul (jurnalişti, politicieni, istorici, politologi).

115

Capitolul 4 (Re)scrierea biografiei şi „realitate” textuală Acest capitol continuă să dezvolte unele dintre ideile semnalate în capitolul anterior. Se opreşte tot asupra construcției, (re)scrierii biografiei, a memoriei şi a identității în marturisirea publică de colaborare cu Securitatea a lui Sorin Antohi. După cum remarcam în capitolul anterior, astfel de mărturisiri publice trebuie studiate ca produse discursive în care cei care mărturisesc sunt implicați într‐un proces de angajament personal şi reflexiv (Smith, 2003) cu propria biografie, memorie, identitate personală şi socială. Plecând de la presupunerile de bază ale psihologiei discursive, acest capitol consideră mărturisirile publice ca discurs, fundament al unei varietăți de acțiuni sociale. Problemele legate de cunoaştere şi memorie, vină, vinovăție, responsabilitate, sunt considerate parte integrantă a practicilor sociale la care participăm cu toții. Aceste fenomene trebuie studiate prin analiza atentă a discursului, şi nu prin stabilirea unei relații explicative cu o putativă psihologie internă. După cum afirmam şi în introducere, psihologia discursivă poate oferi platforma necesară pentru o evaluare critică a „cognitivismului care presupune că explicarea comportamentului uman se bazează pe înțelegerea

Cristian Tileagă

116

proceselor şi entităților cognitive subiacente” (Hepburn & Wiggins, 2007, p. 6).

În acest capitol, urmăresc acelaşi principiu al psihologiei discursive bazat pe perspective analitice ale construcțiilor vieții sociale şi ale practicilor sociale ale indivizilor. De pildă, psihologii discursivi, interesați de studiul memoriei, pornesc de la presupunerea că memoria este un “loc‐cheie unde se întâlnesc o serie de presupuneri despre identitatea personală şi ordinea socială” (Middleton & Brown, 2007, p. 662). Aceasta este o perspectivă care ia în considerare modul în care procesele de auto‐definire, auto‐evaluare, construirea responsa‐bilității, şi caracterului moral iau naştere în procese mediate de forme textuale (Smith, 1990a, b). Memoria şi identitatea au manifestări multiple şi nu pot fi uşor transformate în reprezentări sau conceptualizări unitare (Wertsch, 2002; Wetherell, 2007). Cheia înțelegerii acestor manifestări multiple este plasarea preocupărilor analitice legate de memorie şi identitate în chiar practicile discursive ale actorilor sociali.

Atunci când începem să analizăm ceea ce se întâmplă, atunci când actorii sociali se transformă în „obiecte biografice”, putem foarte uşor observa cum „individul” (persoana) este un produs social, este, de fapt, asemănător „unui loc sau spațiu, precum sunt instituțiile sau interacțiunea socială unde se întâlnesc şi unde sunt organizate o varietate de practici sociale şi înțelesuri” (Wetherell, 2007, p. 668). Când analizăm diferite practici individuale, nu putem să nu facem referire, într‐un fel sau altul, la practici instituționale şi la interacțiune socială. Crearea de înțelesuri individuale şi sociale are loc în cadrul unui spațiu construit la intersecția şi interacțiunea dintre practicile socio‐culturale şi cele individuale. Pe de o parte, facem referire la un univers psihologic (cel al ştiinței


117

psihologice, de pildă, şi la categoriile psihologice diverse care tind să descrie persoana şi funcționarea sa cognitivă internă) care constituie individul ca individ. Pe de altă parte, ne referim la un al univers în care existăm, un univers unde individul, (persoana) este în mod intim „conectat” la o lume care există în afara sa, un univers al practicilor sociale la care persoana se raportează, dar pe care le şi constituie în acelaşi timp. În analizele noastre sociopsihologice, tindem să dăm întâietate primului univers amintit, cel psihologic, în detrimentul celui de‐al doilea, cel al practicilor sociale. O reorientare a studiului memoriei sociale şi a identității trebuie să ia în considerare nu doar primul univers, ci şi pe al doilea. Reamintirea, uitarea, cât şi varietatea de identități pe care le construim şi activăm zilnic, se nasc în sânul practicilor sociale, şi nu al psihologiei individuale, se nasc atunci când, ca actori sociali, pătrundem în şi suntem influențați de contexte instituționale sau semi‐instituționale, de relațiile noastre cu ceilalți. Atunci când luăm în considerare maniera în care actorii sociali îşi evaluează/reevaluează memoria şi identitatea (precum o putem face în contextul mărturisirilor publice), ne dăm seama că ei se folosesc de sine ca de un „exemplar” etnografic. Ei realizează ceea ce unii cercetători în ştiințele sociale numesc „auto‐etnografie”. Această auto‐etnografie nu este realizată doar prin introspecție, prin interpretarea unor trăiri interne, ci este, în esența ei, socială. Ea nu poate fi realizată fără, sau, mai bine spus, înafara unei versiuni documentare, textuale, a realității (Prior, 2004).

Atunci când privim la cazul mărturisirilor de colaborare cu Securitatea, observăm că versiunea „autoritară” conținută în documentele şi actele Securității este considerată, de către cei care mărturisesc, ca o dimensiune crucială a medierii în (re)crearea şi

Cristian Tileagă

118

(re)scrierea biografiei, a memoriei şi a identității1. După cum scriam anterior, fie că este vorba de narațiuni ale memoriei colective, ori individuale, în sfera publică, aceste narațiuni nu sunt oferite la întâmplare. Ele trebuie să fie construite de o manieră specifică, pentru a oferi persoanei sau comunității naționale posibilitatea de (re)constituire a unui „trecut viabil” care să poată servi unui proiect de identitate politică dar şi personală (cf. Wertsch, 2007). Conform lui Fine şi Fields,

narațiunile sunt deobicei mijlocul prin care indivizii se angajează în procesul auto‐reflexiv de construire a identității. Poveştile pe care oamenii le spun despre ei înşişi se reflectă asupra sinelui... modul în care oamenii se poziționează în spațiu, timp, şi în relații sociale, generează o construcție identitară pentru ei şi pentru alții. Contrariul este de asemena adevărat – modul în care indivizi sau grupuri sunt poziționate în narațiunile altora impune o construcție identitară din afară (2008, p. 139).

Am remarcat că procesul de schimbare socio‐politică, şi transformare în Europa de est în tranziție şi post‐tranziție, nu a adus cu sine un proces automat de eliberare a memoriei (Andrews, 2000; Galasinka & Krzyzanowski, 2009). Procesul a fost încărcat de tensiuni, dileme, paradoxuri şi ambiguități ale memoriei, în încercările oamenilor de a construi identități noi, viabile, acceptabile, pentru ei înşişi, dar şi pentru comunitatea

1 Auto‐evaluarea morală, care este deseori implicată în acest proces, nu este doar o chestiune de „aducere aminte” a faptelor în mod conştient, ci şi de reordonare, reinterpretare, re‐imaginare a actorilor şi a evenimentelor, de „re‐simțire” şi recontexualizare a experiențelor, stabilirea de noi relații şi perspective, amintiri şi identități trecute, rememorări şi identități prezente.


119

căreia îi aparțin (vezi, inter alia, Konopasek & Andrews, 2000; Gallinat, 2006, 2009).

Cercetările Barbarei Miller (1999, 2003) asupra informatorilor Stasi, pe care le aminteam anterior, sunt printre singurele încercări serioase de a înțelege sociopsihologic fenomenul evaluării unor identități personale şi reconcilierea cu un trecut „politizat”. Pe lângă interpretarea psihologică, Miller adaugă şi aspectul „indezirabilității psihologice şi sociale de a fi fost informator” ceea ce îi face pe oameni să „aplice o abordare de genul „nu se poate” propriei lor biografii politice” (Miller, 1999, p. 110). Miller susține că, în primul rând, „informatorii trebuie să se identifice cu terminologia folosită pentru a defini acțiunile lor trecute şi pentru a‐şi reevalua şi redefini propria imagine şi istoria personală” (ibid., p. 111). Dar cum este realizată această identificare, in situ? Ce presupune ea? Se poate afirma că problema nu este numai una de „identificare”, ci şi una de descriere a modului în care anumite repertorii discursive (de acțiune, motiv, intenții, responsabilitate, etc.) ‐ care includ sau fac referire la diverşi termeni tehnici, categorii şi produse relevante organizaționale („dosarul” de urmărire, „notele informative”, diverse “Raporturi”, ş.a.m.d.) ‐ sunt folosite în procesul de redefinire a propriei imagini şi a istoriei personale. Existența anumitor documente în arhiva Stasi sau a Securității poate transforma viața privată şi publică a foştilor informatori. Problema este că nu poți să „ieşi” din această poveste fără să nu încerci o „redobândire a biografiei” conținută în acele documente. E nevoie însă, uneori, de o redefinire completă a biografiei (Miller, 1999). Cum se realizează această redobândire, redefinire a biografiei? Cum este mediată această redefinire a propriei imagini de sine (de „produse” organizaționale cum ar fi „dosarul” Poliției Secrete sau „arhiva” oficială ori cea personală)? Despre ce fel de (re)definire vorbim? Care este caracterul ei? Nu putem spera să înțelegem reconcilierea cu trecutul ca un fenomen socio‐cultural, politic şi ideologic dacă

Cristian Tileagă

120

nu studiem relația care se creează între biografia unei persoane, memoria, identitatea sa, produse organizaționale (documentele Securității) şi o „negociere” organizațională a responsabilității individuale şi publice. Nu este de ajuns să conceptualizăm reconcilierea cu trecutul făcând aluzie doar la o redefinire a biografiei, care, la rândul ei, este descrisă şi explicată din punct de vedere al proceselor psihologice şi a stărilor mentale. Trebuie, de asemenea, înțeleasă natura acestei redefiniri, rescrieri a biografiei.

„Realitate” mediată textual Securitatea (la fel ca alte instituții de control în Europa de est şi în alte părți ale lumii) poate fi considerată exemplul esențial al producerii opresiunii şi al unui regim de control mediate textual, în serviciul unei ordini politice hegemonice. Pentru Securitate, individul era o categorie a unei cunoaşteri specifice (Albu, 2008) care funcționează sub egida unor realități şi practici mediate textual (Middleton & Brown, 2005, 2007). Funcționarea Securității în acest fel a dus la naşterea unei ordini sociale şi la o realitate reprezentată de arhiva Securității şi puterea hegemonică a statului comunist (Oprea, 2002).

A avea un „dosar” la Securitate, a fi „colaborat”, se leagă de o „negociere” organizațională a responsabilității creând o identitate specială şi un caracter moral aparte pentru oricine apare în documente. Securitatea a creat, ceea ce se poate numi, o „infrastructură archontică” (Middleton & Brown, 2005)2,

2 Termenul de „infrastructuri archontice” (Middleton & Brown, 2005; Lynch, 1999) se referă la „ansambluri formale de proceduri tehnice” (Middleton & Brown, 2005, p. 177), rezultatul unei „medieri tehnice, încorporarea practicilor sociale ale reamintirii în clasificări formale şi standarde” (p. 177).


121

unde categoriile cunoaşterii, ale memoriei şi practicilor sociale, dar şi „durate” biografice individuale, sunt strînse laolaltă ca o expresie a unei relații de putere, a unei puteri statale (Smith, 1999). Doar ceea ce este permis de această infrastructură oferă cadrul în care acte individuale de rememorare pot avea loc. Securitatea este „archon”‐ul, este cea care conduce şi are drepturi exclusive asupra arhivei pe care a creat‐o; în acelaşi timp, este însărcinată cu protejarea ei3. Întreținerea şi actualizarea continuă a arhivei Securității „alimenta” de fapt o structură birocratică mai largă, cea a statului comunist. Pe timpul comunismului, a fi cetățean al Republicii Socialiste Române însemna să fii ataşat iremediabil şi definit de către structura archontică a Securității şi a statului comunist. După căderea comunismului, a‐ți rescrie biografia înseamnă a fi „forțat”, ca individ, să interacționezi, sa dialoghezi, cu aceeaşi structură archontică (şi cu mecanismul său intern insidios) pentru a‐ți înțelege propria memorie, biografie şi identitate.

„Dosare de supraveghere şi informare”, „notele informative”, „raporturile” şi alte documente ale Securității trebuie percepute ca elemente într‐o „rețea” de relații care se stabilesc între actori sociali, practici, şi instituții. Narațiunile personale şi politice se definesc în relație cu o „rețea” de activități legate de „urmărirea” persoanelor şi a „controlului” ca politică de stat4.

Aşa cum arătam anterior, amintirile, narațiunile, transformările identitare sunt mediate de către „urmele

3 În acest context, protejarea arhivei nu se naşte dintr‐o dorință de a prezerva trecutul, ci de a crea (şi proteja) o versiune „autoritară” a realității care poate să controleze, să transforme şi nu în ultimul rând să corupă individul „indexat” în arhivă.

4 Realitatea mediată textual a diferitelor metode ale Securității de control a populației oferă „cadrul conceptual al unui mod specific de a reprezenta lumea” (Prior, 2004, p. 379).

Cristian Tileagă

122

textuale” conținute în documente personale şi oficiale. Categorizări sociale sau categorii de apartenență precum „turnător”, „informator”, „urmărit”, etc. îşi au originea într‐o „versiune documentară a realității” (cf. Atkinson & Coffey, 1997; Prior, 2004). Documente, note, înregistrări, etc., nu sunt doar un ajutor al aducerii aminte şi al construirii unei identități, ci şi mediatori ai unei retorici a memoriei şi identității. Individul poate poziţiona această versiune documentară a realității într‐un timp şi durată biografică, personală, dar în acelaşi timp, este şi el poziţionat şi transformat de către aceasta (Wetherell, 2003). Pentru majoritatea celor a căror complicitate cu Securitatea a fost „demonstrată” , într‐un fel sau altul, a existat întotdeauna speranța că „dosarele” sau documentele Securității vor putea „umple golul în înțelegerea [lor] biografică... să o întregească” (Miller, 1999, p. 129; vezi şi Kulcycki, 2009). Atât documentele Securității, cât şi documentele personale, reprezintă „obiecte meditaționale” care ajută la stabilirea unei relații cu anumite aspecte ale trecutului nostru (Brown et al., 2001). Lumea „interioară” a experiențelor noastre, a identităților, amitirilor, practicilor, se transformă, se transfigurează, devine „extinsă spre exterior şi reflectată înapoi spre noi”, mai bine zis, „obiectificată” (Middleton & Brown, 2005, p. 672, italice în original). După cum afirma şi Prior (2004), „documentele nu sunt niciodată inerte... ele sunt folosite frecvent în schemele interacțiunii umane – sunt numite, manipulate, nesocotite sau ascunse” (p. 388).

După cum ştim din alte contexte socio‐politice (era McCarthy în Statele Unite; Comisia pentru Adevăr şi Reconciliere în Africa de Sud; informatorii Stasi în Germania de est), detectarea, dezvăluirea şi mărturisirea aduc cu ele în mod cert diferite forme de transformări identitare. Reamintirea experiențelor trecutului personal este presărat nu numai de cuvintele şi experiențele noastre şi ale altora, dar şi de o serie


123

de „artefacte”, obiecte mediatoare care pot fi folosite în scopuri diferite, ca „dovezi pentru susținerea anumitor argumente” (Middleton & Brown, 2005, p. 143). Aceste „artefacte” mediatoare (de natură personală sau instituțională) poartă urmele contextului în care sunt create şi în care sunt folosite.

Existenţa Scrisoarea este împărțită de către narator în două părți – „Esența” şi „Existența”5. Deşi „esența” problemei este pe primul loc („Am turnat la Securitate”), „existența” este relatarea cea mai elaborată, cuprinde cea mai mare parte a scrisorii. Scrisoarea (şi mărturisirea pe care o conține) este sugestivă pentru un proces de transformare şi „negociere” a identității. Scrisoarea poate fi asemănată cu o ceremonie de „auto‐degradare” (vezi Garfinkel, 1956, despre „ceremoniile” de degradare în general). Esența unei ceremonii de auto‐degradare este: Fiți martorii mărturisirii mele: eu nu sunt ceea ce par! De la început, autorul se prezintă ca o persoană „degradată”, o persoană aflată pe treapta (cea mai) de jos a unei tipologii sociale – un „turnător”. Această auto‐degradare poate fi văzută ca un proces de trecere a identității în sfera publică, autorul prezentându‐se pe sine pentru alții, deschizânduse unui forum public, unei sfere publice de judecată.

Scrisoarea (şi, în special, partea a doua, „Existența”) semnalează faptul că este timpul reevaluării fundamentelor biografice, a memoriei trecutului, a transformării identității personale şi sociale. „Existența” oferă o incursiune

5 Se poate observa o inversare aparentă a principiului existențialist al lui Sartre: „existența precede esența”. Pentru existențialişti, existența şi actualitatea sunt cele mai importante, esența fiind derivată ulterior.

Cristian Tileagă

124

cronologică/biografică – de la primele întâlniri cu Securitatea, la a deveni informator (turnător), şi până la punerea „sub urmărire”. Punctul central al „Esenței”, care poate fi rezumat ca „Am semnat un angajament de colaborare cu Securitatea... şi am informat în scris Securitatea despre unii dintre prieteni şi pe unele dintre cunoştințe... fără să‐i previn, fără să le‐o mărturisesc”, nu este întreaga poveste. Calea reevaluării biografiei este deschisă în „Esență” dar este extinsă şi contextualizată în „Existență”. Analiza discursivă din acest capitol arată cum preocupările autorului cu biografia personală, reamintirea, identitatea, şi cu unele versiuni textuale ale realității, apar ca aspecte relevante (în „Existență”) în desfăşurarea narațiunii despre sine şi ceilalți. Analiza discursivă încearcă să descrie configurațiile în care apare, şi este plasat(ă) identitatea personală şi procesul de rememorare, reamintire, atunci când se intersectează, atunci când interacționează cu o realitate mediată textual.

Psihologia discursivă şi cea socioculturală au fost printre primele perspective în psihologie care au înțeles că memoria, reamintirea şi uitarea „sunt mai bine înțelese ca un site al controversei dintre diferite voci, decât ca entități care codează, stochează şi accesează informații” (Rowe, et al., 2002, p. 99; vezi şi Wertsch, 2002, Brockmeier, 2002, 2010). Narațiuni ale identității, memoriei şi biografiei sunt parte integrală din cine am fost şi cine suntem, şi sunt, în acelaşi timp, orientate spre acțiune şi organizate retoric. Ele conțin, printre altele, elemente legate de responsabilitate, motiv, acțiune, categorii de apartenență.

În timp ce preocuparea centrală a „Esenței” este scoaterea la lumină a faptului de a fi fost „turnător”, una dintre preocupările principale ale „Existenței” este problema devenirii, problema unei transformări identitare, de la „turnător” şi înspre alte categorii de apartenență


125

(„turnat”, „turnător‐turnat”, „turnat‐turnat”). „Primele întâlniri cu Securitatea” şi „Cum am devenit turnător” sunt ambele subtitluri ale părții de început a „Existenței”. Alături de categoriile de apartenență introduse în „Esență”, aceste subtitluri sunt primul pas către identificarea contextului (spațio‐temporal), a personajelor, activităților, responsabilităților, a „produselor” organizaționale şi personale relevante, şi a relațiilor care se stabilesc între aceste elemente. Ceea ce este imediat relevant în contextul mărturisirii este problema răspunderii pentru acțiunile trecute: nu doar din perspectiva a cum s‐au întâmplat lucrurile, dar şi când (în relație cu biografia autorului), unde, şi în legătură cu cine? Extrasul (1) este un exemplu al acestor preocupări. În extrasul (1), sunt oferite detalii foarte specifice – referințe la date, persoane, locuri şi documente. Identitatea naratorului, felul în care acesta poate fi perceput de ceilalți este în joc. După cum afirma Lynch şi Bogen „identitatea naratorului, legitimitatea acțiunilor sale şi gradul de responsabilitate pentru acele acțiuni, devin... aparente prin selectarea atentă şi aranjarea termenilor care descriu contextul şi seria de evenimente din narațiune” (1996, p. 166). Personajele relevante narațiunii sunt, în primul rând, ofițerii Securității. Ei sunt „personalizați”, identificați, ei devin relevanți narațiunii şi biografiei autorului. Ei au un nume, responsabilități, şi sunt poziționați ierarhic într‐un cadru organizațional (cel al Securității şi al modului său de operare). (1) „La data de 24 februarie 1976, pe când eu eram în clasa a XII-a, Inspectoratul Judeţean Iaşi al Ministerului de Interne, Serviciul I/Tineret a emis un raport strict secret în exemplar unic, semnat de lt.-maj. Viziteu Florinel … Pe 2 martie 1976, lt.-col. Rotaru a pus rezoluţia manuscrisă „Există temei pentru avertizare”. Un alt lt.-col. a pus

Cristian Tileagă

126

rezoluţia manuscrisă ”De acord”, fară dată. Pe 3 martie 1976, propunerea a fost aprobată de un colonel cu semnatură indescifrabilă … Referinţa la materialul ”S” trimis de I. J. Bacău coroborează bănuiala mea că aveam D.U.I., poate din decembrie 1974 … Am fost în final convocat la Securitate, la sediul său de pe Strada Triumfului – un nume care mi s-a părut mereu de un enorm cinism. Pe 29 martie 1976, am urcat spre Strada Triumfului cu oarecare curaj, sperând că voi putea scăpa cu încă „un avertisment serios”, formulat într-un cadru oficial … Nu ştiu dacă atunci am semnat angajamentul de informator, dar e sigur că atunci am cedat presiunilor şi am devenit turnător. Probabil tot atunci am primit şi numele conspirativ „Valentin”. Oricum, am găsit la CNSAS următorul document olograf, nedatat (e probabil de pe 29 martie 1976), pe care-l citez integral, corectând tacit două-trei mici erori de literă ...”

Şi mai important, ei sunt prezentați ca aflându‐se într‐o relație specială cu anumite produse organizaționale (documente „strict confidențiale”) şi activități (dându‐şi acordul asupra unor acțiuni care derivă din acele documente, etc). În felul acesta, naratorul ne „instruieşte” cum să citim (cum să înțelegem) devenirea sa ca turnător. Această devenire trebuie plasată, de o manieră rațională şi credibilă, în contextul activităților Securității. Invocarea categoriile de apartenență organizaționale şi activitățile legate de acestea plasează narațiunea pe o anumită traiectorie, unde este foarte clar cine sunt persoanele responsabile şi modalitățile de acțiune care duc (au dus) la transformarea autorului în „turnător”. Produse organizaționale (documentele semnate de ofițerii Securității; documentul „S”; „Dosarul de urmărire informațională”; documentul olograf) sunt folosite ca o resursă pentru a atrage atenția la tipul de activitate depusă de Securitate (supraveghere, urmărire, recrutare, etc.).


127

Deşi anumite detalii oferite sunt prezentate ca relevante biografic („La data de 24 februarie 1976, pe când eu eram în clasa a XII‐a...”) şi reamintite cu precizie, detaliul propriu‐zis al semnării „angajamentul” la sediul Securității nu este reamintit: “Nu ştiu dacă atunci am semnat angajamentul de informator, dar e sigur că atunci am cedat presiunilor şi am devenit turnător. Probabil tot atunci am primit şi numele conspirativ „Valentin””. În fraza următoare, este introdus/amintit în narațiune un alt document, folosind „oricum”, particulă care pare că desparte această relatare de detaliile anterioare. „Am găsit...” sugerează o descoperire. Documentul menționat era prezent în arhive, dar trebuia să fie descoperit în primul rând şi după aceea folosit. Documentul este invocat pentru a ajuta, retoric, la înțelegerea situației în care se afla autorul la o dată anume6. Printr‐un comentariu reflexiv („e probabil de pe 29 martie 1976”), documentul ce atestă transformarea este poziționat într‐un cadru de detalii biografice relevante. Doar identificat (cu dată, sursă şi autor), acesta poate fi legat de biografia autorului şi de procesul de transformare a identității. Se poate observa cum, prin folosirea lor, documentele Securității, ca produse organizaționale, mediază constituirea unei relații între identitatea şi biografia unei persoane şi o realizare organizațională a responsabilității, a răspunderii. Ele constituie o identitate şi un caracter moral pentru cel care apare în aceste document. Identitatea naratorului, personajele şi esența narațiunii, relevanța a ceea ce se află

6 Dar problema nu este acea a detaliului (ceea ce a făcut sau nu la acea vreme), ci cum identitatea socială i‐a fost tranformată, ceea ce a devenit, mai târziu, un „informator”, în adevăratul sens (organizațional) al cuvântului!

Cristian Tileagă

128

deja în spațiul public şi a ceea ce, astfel, devine public, sunt postulate de această relație. (2) „Nu-mi amintesc dacă şi despre cine mi s-au cerut imediat note informative. Dar am găsit la CNSAS Nota Raport Anexă la nr. 00592/7 din 18.01.1979 ... redactată de cpt. Campeanu Corneliu, ofiţerul de contrainformaţii al U.M. 01241 Ineu (unde mi-am satisfăcut stagiul militar între octombrie 1978 şi martie 1980) următoarele pasaje: “La data de 29.03.1976 Antohi Sorin a fost recrutat în calitate de colaborator al organului de securitate primind numele conspirativ “Valeriu” (de fapt, “Valentin”, n.S.A.) şi a fost folosit pentru realizarea supravegherii informative la cursul postliceal de pe lângă uzina “Tehnoton” din Iaşi … Antohi Sorin a furnizat un număr de 10 note informative în perioada 16.04.1976-15.05.1978, toate cu conţinut general privind starea de spirit din clasă” De îndată ce categoria „turnător” („informator”) este publică, activități legate de această categorie, cum ar fi scrierea de „note informative”, devin relevante. Se poate observa modul în care reamintirea este abordată cu mare atenție. Produse organizaționale, documentele Securității sunt la îndemână pentru a construi un argument pe marginea neamintirii („Nu‐mi amintesc dacă şi despre cine... dar am găsit la CNSAS Nota Raport Anexă...”). Ca şi în cazul extrasului 1, documentul nu este doar un simplu ajutor pentru reamintirea unor detalii „uitate”, ci un instrument de mediere între identitatea şi biografia persoanei şi o realizare organizațională a responsabilității. Documentul nu este prezentat de sine stătător. El este însoțit de un comentariu. Aflăm că „Ineu” este numele locului unde autorul şi‐a dus la bun sfârşit stagiul militar (datele sunt relevante, biografia este „pe tapet”, din nou) şi că numele său conspirativ este de fapt


129

„Valentin” şi nu „Valeriu” (numele din document este tratat ca o mică greşeală, dar una fără consecințe). Ceea ce este foarte relevant în acest caz, este detaliul numărului de note informative scrise şi natura conținutului acestora. Documentul invocat devine semnificativ pentru inferențele asupra caracterului moral al persoanei pe care le face disponibile7.

„Nu‐mi amintesc...” („Nu ştiu...” în extrasul 1) nu implică faptul că tot ceea ce nu e amintit a fost în mod necesar cunoscut anterior. Asemenea expresii sunt considerate ca „manevre discursive evazive” (Edwards, 1997), şi mai puțin ca relatări/informări asupra stării cognitive a autorului (Lynch & Bogen,1996)8.

În ambele extrase, arhiva este un potențial loc de descoperire (Featherstone, 2006), de unde produse relevante, atât personal‐biografice, cât şi organizationale pot fi atent selectate pentru a sprijini perspectiva oferită de către narator. Nu ni se spune când şi cum au avut loc aceste „descoperiri”, dar acest lucru este mai puțin important; ceea ce este important sunt concluziile care pot fi trase din dovezile furnizate în legătură cu dispoziția, intențiile, caracterul moral al persoanei. Naratorul poate arăta spre documente, le poate folosi, pentru inferențele, judecățile

7 Se poate spune că este invocat, de asemenea, pentru a justifica o relatare anterioară, cea din „Esență”, legată de a nu fi făcut rău niciunuia dintre cei despre care a oferit note informative.

8 Deşi naratorul poate fi văzut ca încercând să evite aducerea aminte în mod direct şi sincer a numărului de note informative scrise, a tonului şi conținului acestora, în mod aparent, esența problemei nu este evitată, din contră, este accentuată prin referirea la un produs organizațional (o anexă la un raport). În acest fel, memoria personală este prezentată ca „indisponibilă” (Lynch & Bogen, 1996) şi, ca urmare, nu poate fi supusă unei examinări minuțioase.

Cristian Tileagă

130

morale pe care le fac disponibile9. În „lipsa” aparentă a amintirilor personale, documentele constituie un „etalon” public al reamintirii. Am menționat faptul că documentele Securității apar în narațiune, sunt folosite în narațiune, pentru concluziile, pentru inferențele şi judecățile morale pe care le pun la dispoziție. Dar, aici nu este vorba numai de o realitate documentară oficială care îndeplineşte această funcție, ci şi una de o natură mai personală (propriile „dispozitive de memorie”: carnete personale şi notele din ele). Documentele oficiale, cât şi notele personale pot fi considerate ca bază şi interfață care ajută naratorul să intre în „contact” cu propriile „dileme” legate de reamintire, şi să ofere un comentariu despre transformarea identității sale. (3) „Din toamna lui 1976, ofiţerul de Securitate care se ocupa de mine era un anume lt. Rotaru Vasile … Am găsit într-unul din caietele mele de însemnări o notă din 6 octombrie 1976 din care poate rezulta că lt. Rotaru mă căutase deja: “Mă îngrijorează tot mai mult soarta-mi viitoare. Cum naiba o să le pot scăpa printre degete?” Pe 2 decembrie 1976 notam că am fost în Str. Triumfului să-l văd pe lt. Rotaru, dând nas în nas cu un coleg aflat acolo pentru aceleaşi sumbre afaceri; citez: “Mîrşavă chestie, dar dacă, forţat, am intrat în horă, n-am ce face.” Pe 14 decembrie 1976 urma să mă văd cu lt. Rotaru, la ora 10, în ceea ce părea o garsonieră de burlac (a lui? o casă conspirativă?), chiar lângă restaurantul “Cotnari”. Am găsit o menţiune mai eliptică despre acelaşi Rotaru spre sfirşitul lunii ianuarie 1977.”

9 Documentele sunt folosite nu numai ca simplu ajutor pentru o memorie „lentă”, dar sunt alese special pentru scopul în care vor fi folosite: construirea unei narațiuni despre sine şi justificarea responsabilității.


131

Retorica „descoperii” din extrasul 3 este similară cu cea identificată în primele două extrase. Acum, arhiva personală este un potențial loc de descoperire. Notele personale scrise în acea perioadă par să ofere, în prezent, accesul la o lume a gândirii, trăirii şi identității. Ele pot fi concepute ca resurse de control a „distanței” dintre experiențele şi evenimentele trecute şi identitatea prezentă. Faptele problemei (detaliile specifice) nu sunt reamintite pur şi simplu, ci, într‐un fel, „regândite” sau „retrăite”, folosind termenii lui Shotter (1990). Se poate spune că această „regândire” a experienței se bazează pe un fel de teorie naivă a auto‐percepției: „Am scris acele lucruri atunci, înseamnă că aşa am simțit/aşa am reacționat la ceea ce se petrecea atunci”. Dacă eram „îngrijorat pentru viitorul meu” şi „cum să scap de ei”, trebuie să fi fost pentru că Securitatea, prin Lt. Rotaru, „mă căutase deja”. Se poate observa cum notele personale citate fac referință la stări psihice interne („Mă îngrijorează faptul..”) şi conțin de asemenea evaluări morale (“Mârşavă chestie, dar...”). Acestea fac disponibile diferite concluzii legate de caracterul moral al autorului şi asupra comportamentului său din trecut10.

Referirea la notele personale nu numai că oferă o construcție alternativă a „faptelor”, ci şi o perspectivă alternativă moral‐psihologică asupra sinelui care nu este prezentă în documentele „oficiale”. Ceea ce se află scris în notele personale oferă o idee asupra unui univers psihologic al sentimentelor, trăirilor şi comportamentelor. Notele personale sunt prezentate ca detalii „necăutate cu dinadinsul”,

10 Folosirea notelor personale poate fi văzută ca o încercare strategică de a face disponibil şi explicabil comportamentul său, şi de a poziționa reamintirile personale într‐o narațiune a identității care poate contrazice versiunea oficială a Securității şi care poate răspunde îndoielilor şi suspiciunilor celor care citesc mărturisirea.

Cristian Tileagă

132

ci mai degrabă descoperite; astfel naratorul oferă o versiune retorică „robustă” (a evenimentelor şi a personajelor), una prezentată ca „neprelucrată în mod special” pentru argumentul prezent (cf. Edwards, 2003, p. 34).

Narațiunea oferită în scrisoare nu este doar un exemplu al unei „lupte” între „sinele din trecut” şi „sinele din prezent” (vezi şi Murakami, 2007) sau exemplul unei „tensiuni irezolvabile” creată atunci când indivizii „încearcă să‐şi înțeleagă identitatea în continuă schimbare” (Phillips, 2007, p. 459). În acest caz particular, al justificării „colaborării” cu Securitatea, naratorul ne arată că descrierea trecutului nu este o chestiune neutră, ci implică o serie de descrieri legate de responsabilitatea pentru anumite acțiuni, dispoziții, intenții, care sunt asociate cu un anumit tip de persoană. Narațiunea este concepută în aşa fel încât să „negocieze” caracterul moral şi responsabilitatea propriilor acțiuni (şi a altora). De pildă, se poate observa cum formulările spațiale sunt folosite ca mod de organizare a narațiunii – referința la „Strada Triumfului”, în prealabil identificată ca sediul Securității, referirea la „garsoniera de burlac”, care atrage după sine alte întrebări. Formulările spațiale oferă cadrul în care poate fi judecată responsabilitatea oamenilor şi a acțiunilor lor11.

Extrasele 4 şi 5 de mai jos exprimă dilema reamintirii, identității şi biografiei în care autorul este prins. Ordinea socială, pe care relația dintre identitatea şi biografia unui individ şi o realitate mediată textual (atât organizațională, cât şi personală) o generează, este, din toate punctele de vedere, o ordine morală, căci ține de dispozițiile, natura morală, dorințele, comportamentul, sau

11 De pildă, în contextul instituțional al Securității, unde, cu cine şi făcând ce, era de obicei o preocupare crucială a muncii de urmărire.


133

intențiile persoanei care este centrul narațiunii, şi pot fi recunoscute ca atare de către cititori.

(4) „Sînt convins acum, aşa cum eram şi atunci, că Securitatea compară notele mele cu informaţia culeasă pe alte căi, inclusiv prin supravegherea electronică. Acel simplu exerciţiu comparativ le va fi demonstrat clar de partea cui eram, fiindcă eu nu raportam nici măcar poziţiile radicale exprimate de prietenii mei în interogatoriile lor directe, la telefon, în public, în corespondenţă. Numai regăsirea dosarelor mele (sau ale lor) de Securitate din acea vreme îmi va aduce puţină linişte sufletească. Până atunci, nu-mi rămâne decât căinţa şi persistenţa în sentimentul de culpabilitate pe care l- am avut faţă de ei şi alţii încă de atunci.” (5) „Am avut un ultim plan să fug peste graniţă la scurt timp dupa terminarea stagiului militar, tot cu ajutorul unor foşti camarazi, în care aveam încredere. Dar planul a căzut cumva, nici ei n-au mai plecat până la urmă... Dar n-am avut curajul de a fugi. M-am resemnat la mizerie morală, încercând să nu dau niciodată informaţii care să lezeze cu adevărat interesele cuiva, fie el prieten sau simplă cunoştinţă. Când dosarele privind perioada 1980-1982 vor apărea, voi putea şi proba această afirmaţie, voi putea întregi povestea pe care încep s-o spun acum. Până atunci, totul ramâne o simplă scuză de turnător.”

În „Esența”, preocuparea majoră a naratorului a fost construirea unei dispoziții personale şi caracter moral care să contracareze posibilitatea de a fi văzut ca o persoană care ar fi oferit în mod deliberat informații la Securitate (vezi capitolul anterior). După cum au arătat alți cercetători, există o sumedenie de „ambiguități morale condensate în amintirile” despre trecutul socialist (vezi Gallinat, 2009). Relația cu

Cristian Tileagă

134

trecutul este o afacere neterminată şi, în acest caz particular, trecutul şi identitatea persoanei pot fi întregite doar prin medierea unei realități documentare: „regăsirea” dosarelor Securității (extras 4) şi apariția „dosarelor privind perioada 1980‐1982” (extras 5).

Scriam puțin înainte că esența unei ceremonii de auto‐degradare îi invită pe alții să fie martori că persoana nu este ceea ce pare a fi. Dar această ceremonie de auto‐degradare nu trebuie văzută ca un proces în alb şi negru, un circuit închis al mărturisirii, vinovăției şi remuşcării. Individul poate contesta, rezista, se poate opune, poate transforma termenii sau vocabularul sub auspiciile cărora (căruia) este judecat de alții. În (4) şi (5) ni se transmite sentimentul că percepția şi etichetarea negativă şi posibilele inferențe negative asupra caracterului moral al naratorului nu vor putea fi îndepărtate până când nu se vor aduce mai multe dovezi12. Se sugerează că numai documentele (o versiune documentară a realității) pot aduce salvarea de la damnare! Identitatea morală a naratorului în ochii celorlalți (în special, prieteni şi cunoştințe) este suținută de recunoaşterea implicită a faptului că o persoană etică/morală este una care nu numai că judecă şi evaluează critic propria identitate şi biografie, ci se şi pregăteşte să fie judecată de către alții. Acest lucru poate fi văzut ca bază principială a unei „etici a relațiilor sociale” (Gallinat, 2009; vezi şi Margalit, 2002).

Cu toate că naratorul desfăşoară un „triaj rememorativ” foarte profund (Middleton & Brown, 2005) şi comprehensiv, narațiunea personală nu pare a fi completă;

12 Indiferent ce ar spune, descrierile naratorului pot fi interpretate foarte uşor ca o „scuză” pentru ceea ce s‐a întâmplat, o scuză strategică sau justificare a comportamentului din trecut.


135

există un sentiment că detalii esențiale, mai degrabă decât periferice, lipsesc încă. Mai multe probe pot apărea doar din „arhivă”. Natura ideologică şi factuală a „noilor” documente le face indispensabile pentru „completarea” narațiunii personale, pentru rescrierea biografiei. Ceea ce nu este încă în actualitate, ceea ce nu este încă accesibil, dar ceea ce ar putea deveni dovadă, este mult mai important decât ceea ce este deja în spațiul public. Ceea ce este „cuprins” în documente, ceea ce este scris în documentele Securităţii pare să conteze mai mult decât propriile reamintiri. Cu toate astea, noi „descoperiri” nu oferă nicio garanție despre cum persoana sau acțiunile acesteia vor fi percepute, şi, în final, judecate de către alții. Descoperirea de fapte posibil semnificative, depinde, pe de‐o parte, de „statutul contingent al fragmentelor care au pătruns în arhivă” (Featherstone, 2006, p. 594), şi, de cealaltă parte, de accesul (liber sau restricționat) la arhivele Securității. La un nivel mai general, extrasele 4 şi 5 identifică tensiunea continuă dintre experiența trăită (şi a evaluarea sa de către indivizi) şi experiența cuprinsă, reprodusă, reciclată, în sistemele organizaționale, instituționale de control ale statului (comunist).

Discuţie În acest capitol, am căutat să examinez relația dintre identitate, memorie şi biografia unei persoane, şi o realitate mediată textual. Am argumentat faptul că această relație mediază reconstrucția istoriei personale şi a caracterului moral. Am analizat câteva extrase dintr‐o scrisoare ce conține o mărturisire de „colaborare” cu Securitatea. De‐a lungul scrisorii, naratorul pare să fie prins într‐o „lectură” reflexivă (Smith, 2003) a propriei persoane, a propriului caracter. Am identificat o încercare de reevaluare, de rescriere a biografiei, de construire a unei narațiuni de

Cristian Tileagă

136

transformare a identității prin folosirea de documente organizaționale (oficiale) şi personale. Securitatea, şi arhivele sale operaționale, este concepută şi folosită ca sursă şi „furnizor” de narațiuni, versiuni „oficiale” autoritare, un mecanism formal care asigură, retrospectiv, un fel de control asupra definițiilor individualizate ale trecutului şi ale persoanei. Asemenea etnografului, naratorul îşi arogă dreptul de a trece de la comentariul personal (perspectiva memoriei personale) la documentul „oficial” (perspectiva memoriei organizaționale), pentru a putea compara şi contrasta, contrapune, un „univers interior”, personal şi unul „exterior”, oficial, de sorginte organizațională. Documentele oficiale şi notele personale devin „obiecte dialogice”, obiecte mediaționale, parte integrală dintr‐o conversație cu trecutul personal şi politic. Investite cu sens şi relevanță biografică, ele reprezintă resurse simbolice în procesul de evaluare şi reevaluare a unei imagini de sine dialogice (Bertau, 2007). Ele mediază procesul de (re)constituire a biografiei, identității şi a memoriei, prin obiectificarea şi (re)conectarea acestor trei dimensiuni psihologice în diferite momente şi puncte narative. Dovezile documentare, personale sau oficiale, nu numai că furnizează surse de evidență, probe, suport pentru narațiune, ci şi fac disponibile o serie de posibile inferențe asupra caracterului moral al persoanei. De asemenea, acestea arată cu degetul către responsabilitatea supra‐individuală a Securității şi a metodelor acesteia de producere de informații, depozitare, arhivare, şi control. A face „mea culpa” nu este o simplă mărturisire a vinovăției, regretului şi remuşcării; face parte dintr‐un proces de rescriere a biografiei, identității şi a memoriei, un proces care implică (şi în acelaşi timp, constituie) diverse relații şi tensiuni care au loc între memoria individuală şi cea organizațională.

137

Capitolul 5 Responsabilitate politică şi memoria colectivă a evenimentelor politice Acest capitol (şi cel care îi urmează) se axează pe analiza discursivă a creerii unei reprezentări ideologice a unui „eveniment” politic particular, „revoluția” română de la 1989. Acest capitol porneşte de la presupunerea că „înțelesul dat unui eveniment politic, mai degrabă decât evenimentul în sine, este ceea ce creează o comunitate a memoriei” (Irwin‐Zarecka, 1994, p.49). Nu putem înțelege formarea unei „comunități a memoriei”, a unei memorii colective, dacă vreți, dacă nu luăm în considerare, de o manieră sistematică, modul în care reprezentările evenimentelor trecute sunt construite social în sfera publică. Capitolele întâi şi doi au oferit o ilustrare a unor dinamici textuale în acest sens. Ele au arătat cum o analiză textuală detaliată poate demonstra cum sunt organizate social reprezentările trecutului recent. Textele şi documentele oficiale nu sunt singurele materiale prin intermediul căror putem studia reprezentările sociale ale istoriei recente. Interacțiunile sociale din sfera publică contează şi ele, în foarte mare parte. Mă refer aici mai ales la interacțiuni sociale unde actorii sociali sunt deseori angajați în justificarea propriilor lor acțiuni trecute (şi ale altora, în bună masură), interacțiuni sociale care presupun

Cristian Tileagă

138

o dezbatere activă asupra genezei unei cunoaşteri a „evenimentelor” socioistorice, politice, şi a istoriei recente, interacțiuni sociale unde este constituit sensul acestor evenimente. În acest capitol, mă voi referi la interacțiunile sociale în care figurile publice/politicienii (elitele) sunt chemate să justifice sau să se justifice în relație cu o problemă sau un eveniment controversat al istoriei recente, „atât pentru faptele lor sau cuvintele lor, cât şi acțiunile sau afirmațiile instituțiilor cu care sunt asociați” (Montgomery, 2008, p. 262). În acest capitol mă opresc doar asupra unei practici specifice de „tragere la răspundere”: interviul media televizat. În contextul acestei practici, mă preocupă mai ales modul în care trecutul recent este recreat şi legitimat ca memorie socială, modul în care diverse categorii sociale sunt folosite, definite, mobilizate, uneori negate, în urmărirea atât a unor scopuri interacționale, cât şi unor scopuri politice. Mă interesează mai mult maniera în care figurile publice/politicienii construiesc, şi (se) folosesc de, reprezentări ideologice ale evenimentelor socio‐politice pentru a legitima proiecte politice şi responsabilitea (lor) politică.

Memoria colectivă a evenimentelor sociopolitice Studiul evenimentelor istorice/socio‐politice a tins să fie considerat apanajul istoricilor, politologilor, sociologilor, jurnaliştilor sau chiar „analiştilor politici”, mai degrabă decât al psihologilor sociali (dar vezi, inter alia, Condor & Abell, 2006; Lynch & Bogen, 1996; Schudson, 1992; Pennebaker et al, 1997). De pildă, Pennebaker et al. (1997) oferă un exemplu clasic al modului în care psihologii sociali au căutat să abordeze memoria colectivă a evenimentelor socio‐politice. În volumul editat de Pennebaker şi colegii săi, natura socială a creerii şi menținerii unei memorii colective a evenimentelor


139

socio‐politice este abordată dintr‐o multitudine de perspective. Conway (1997), de pildă, studiază memoria colectivă cu referire la memoria autobiografică. Alți cercetători consideră memoria colectivă din perspectiva memoriei unei anumite „cohorte”, din perspectiva memoriei „generaționale”, şi a rolului proceselor emoționale şi interpersonale în formarea memoriei colective (Paez et al., 1997; Rime & Christopher, 1997). Crearea, distorsionarea şi uitarea (Baumeister & Hastings, 1997) sau crearea şi transformarea memoriilor colective (Igartua & Paez, 1997; Inigues et al.,1997) sunt alte probleme de interes în cercetarea memoriei. Fară a intra prea mult în detalii, această tradiție a studiului psihosociologic al evenimentelor socio‐politice tinde să se concentreze pe factori individuali sau sociali, care influențează procesul formării memoriei individuale, si, plecând de aici, pe cel al memoriei colective. Fie că este vorba de războiul civil spaniol, de Pearl Harbour ori de asasinarea lui Kennedy, procedând astfel, această perspectivă pare să ocolească relevanța interacțiunilor sociale dintre indivizi, modalitățile şi instanțele interacționale specifice în sânul cărora re‐amintirea evenimentelor socio‐politice semnificative este creată şi ancorată în cadre şi înțelesuri colective. Pentru majoritatea cercetătorilor în psihologia socială, înțelegerea construirii memoriei sociale trebuie, neapărat, să treacă prin înțelegerea memoriei inividuale, cu accentul pus pe identificarea proceselor cognitive care stau la baza ei. Referirile frecvente la „flashbulb memories” sau la alte tipologii ale memoriei individuale, cu vocabularul cognitivist, al proceselor interioare, pe care îl propun, nu ne duce prea departe în studiul memoriei sociale, mai ales când e vorba de înțelegerea unei retorici specifice a memoriei sociale care vine din partea celor care au (şi îşi folosesc) puterea pentru a construi reprezentări ideologice a evenimentelor socio‐politice, adică reprezentări care au

Cristian Tileagă

140

consecințe importante asupra dezbaterilor publice, asupra modului în care oamenii de rând înțeleg şi discută istoria.

Câteodată nu este de ajuns să spui că memoria socială reflectă influența factorilor sociali asupra memoriei individuale, sau vice versa, aşa cum Pennebaker et al. susțin. Înțelesurile pe care oamenii le asociază trecutului, felurile în care oamenii se folosesc de şi creează diferite versiuni ale trecutului în contexte argumentative variate sunt procese sociale mai complexe decât cele descrise de unii cercetători ai memoriei. Problema reconstruirii trecutului în prezent nu este legată doar de cum trecutul este mediat de memorie (individuală), de cogniții, emoții, reprezentări cognitive (la nivel atât individual, cât şi de grup sau generațional). Este nevoie ca accentul să se pună şi pe explorarea contextelor argumentative în care reconstruirea trecutului, reprezentările trecutului sunt „negociate”, şi asupra resursele discursive şi culturale pe care un individ, o comunitate, o societate le are la îndemână1.

Scopul analizei nu ar trebui să fie numai acela de a descrie funcția şi funcționarea memoriei colective în strînsă legătură cu procesele psihologice interioare ale memoriei şi cogniției sociale. Memoria socială a evenimentelor socio‐politice (mai ales a evenimentelor controversate) nu trebuie explicată folosind „modele” prestabilite, abstracte, referitoare la cum cognițiile, emoțiile, reprezentările, experiențele şi trăirile interne, interacționează şi se determină unele pe altele. Memoria socială a evenimentelor

1 Aşa cum am demonstrat în primele două capitole, în cazul „comunismului”, o dată stabilit înțelesul categorial al comunismului ca fenomen social descris de două trăsături cheie („ilegitim” şi „criminal”), indivizii şi comunitățile se pot orienta către memoria socială a fenomenului, transformând‐o în ceva „memorabil”, în ceva ce poate fi „povestit” sinelui şi altora (cf. Middleton & Brown, 2005).


141

socio‐politice trebuie descrisă aşa cum ea este, de fapt, exprimată, relatată, rememorată, în interacțiuni sociale, în contexte formale şi informale, în dezbateri şi controverse publice, atât la „vârf”, cât şi de către oamenii de rând. Cu accentul ei pus pe interacțiunea socială, pe înțelesurile pe care membrii societății înşişi „le pun pe masă”, o abordare discursivă poate contribui la înțelegerea felului în care indivizii şi comunitățile creează versiuni ideologice ale evenimentelor socio‐politice2.

Interviul media televizat: spaţiu de organizare interacţională a memoriei sociale Interviurile media televizate (sau de ştiri politice, cum mai sunt ele cunoscute), alături de comemorări şi alte forme de acțiune socială organizată, pot fi considerate contexte „unde diverse forme de acțiuni discursive, locale şi situate, reprezintă… forme de responsabilitate democratică „observabilă” (Housley & Fitzgerald, 2003, paragraf 3.1). Problema responsabilității este una crucială în interviurile de ştiri politice. După cum susține Housley (2002), în contextul figurilor politice „trase la răspundere” pentru acțiunile lor în interviurile media sau de ştiri politice, „responsabilitatea … este înțeleasă ca o chestiune legată de

2 Înțelegerea memoriei sociale a evenimentelor socio‐politice în ceea ce priveşte procesele psihologice interioare poate fi completată de o atenție asupra interacțiunilor sociale, a modului în care responsabilitatea morală/politică şi dezbaterile asupra înțelesului categoriilor discursului politic (incluzându‐le pe cele pe care le folosim pentru a categoriza evenimentele socio‐politice) sunt organizate discursiv, şi devin în special relevante atunci când sunt folosite de înşişi actorii sociali (în cazul de față, figuri publice/politicieni) în vorbire şi în scris.

Cristian Tileagă

142

încredere şi împlinire a angajamentelor politice” (p. 6‐7). De asemenea, există o responsabilitate care funcționează la un nivel local, interacțional, o responsabilitate „interacțională”, aceea de a răspunde la întrebări. Această responsabilitate, după cum remarcă Clayman şi Heritage „este fundamentul responsabilității politice a figurilor publice” (2002, p. 235; vezi şi Hutchby, 2006). Aici, vreau să mă concentrez asupra interviului media televizat, ca spațiu de organizare interacțională a responsabilității politice şi a memoriei sociale a trecutului recent. Mă axez pe practicile justificatorii atât ale politicienilor, cât şi ale intervievatorilor3.

Atunci când este vorba despre un eveniment socio‐politic național semnificativ şi controversat, cum e „revoluția” română, categorizarea socială a acestui eveniment nu ar trebui văzută ca o practică singulară şi automată, ci un proces activ, rezultatul interacțiunii (sau dinamicii) dintre o serie de categorizări alternative (câteodată conflictuale) şi viziuni asupra a ceea ce constituie trăsăturile sale „tipice”. La aceasta se poate adăuga şirul de presupuneri, perspective implicite, varietatea de trăsături care pot fi asociate acestei categorii sociale, tipologia „evenimențială” deja existentă care poate fi aplicată „evenimentului”, cât şi tipul de cunoaştere necesar pentru descrieri specifice ale evenimentului. În interacțiunea socială ocazionată de interviul media, toate aceste aspecte îşi găsesc locul, uneori implicit, alteori explicit; ele sunt resursele folosite de politicieni, cât şi de jurnalişti (intervievatori) pentru a lămuri chestiuni de responsabilitate politică. Responsabilitatea politică e ocazionată discursiv,

3 Mă interesează în mod special metodele discursive folosite de intervievatori pentru a‐i aduce pe „reprezentanții aleşi … la judecată” (Housley & Fitzgerald, 2003, paragraf 4.1), pentru a genera dezbateri, pentru a lămuri controverse, pentru a construi viziuni publice şi sentimente (vezi de asemenea, Housley & Fitzgerald, 2007).


143

interacțional, ea nu e doar o dimensiune care precede interacțiunea socială. Categoriile care definesc discursul politic şi cele pe care le folosim pentru a descrie şi categoriza evenimentele socio‐politice nu sunt simple etichete. În contextul interacțional al interviului media televizat ceea ce e de obicei în joc este o „competiție” discursivă pentru definirea şi categorizarea evenimentelor politice, a răspunderii personale sau politice.

În acest capitol mă concentrez asupra unui interviu media al cărui protagonist a fost Ion Iliescu, un participant controversat la evenimentele din decembrie 1989, şi preşedinte al României în acea perioadă4. Aşa cum remarcam şi în introducerea la această carte, în virtutea faptului că revoluția a fost un eveniment „accesibil” tuturor celor care aveau un televizor în acele zile (o „revoluție” în direct), „evenimentele” din decembrie 1989 au ajuns să aibă mai multe înțelesuri care au devenit subiect de negociere, contestare şi articulare în cadrul diverselor reprezentări sociale ale evenimentelor5. „Apariția” subită a lui Iliescu din fervoarea revoluționară, mai întâi pe postul național alături de ceilalți „revoluționari”, şi mai apoi ca lider şi fondator al Frontului Salvării Naționale, sunt doar câteva aspecte care au făcut din el o figură controversată a „revoluției”. Una

4 Interviul a avut loc la postul național de televiziune cu ocazia aniversării a 14 ani de la revoluția română (Decembrie 2003). Interviul a urmat unei sesiuni comemorative a Parlamentului român organizată în aceeaşi zi în care Iliescu a ținut ultimul său discurs ca Preşedinte al României, comemorând “revoluția” din 1989. Interviul a fost transcris de pe înregistrarea audio a emisiunii (vezi apendicele pentru notațiile de transcriere).

5 Aceste reprezentări includ o serie de idei, de la revoluția „pură” până la ideea complotului extern şi a loviturii de stat (nu insist aici asupra lor, vezi, în schimb, Cesereanu, 2004 pentru o analiză excelentă).

Cristian Tileagă

144

dintre cele mai importante poziții critice adresate lui Iliescu a fost aceea a eşecului său (şi al administrației sale) de creare a cadrului pentru o justiție democratică transparentă, pentru oribilul sânge vărsat şi uciderea atâtor oameni nevinovați în Decembrie 1989. Apărarea lui Iliescu a fost predominant legată de construirea şi diseminarea unei reprezentări sociale dominante a „revoluției” ca un eveniment istoric „autentic”, fundament şi „punct de cotitură” în istoria națiunii. Principalul scop al acestei reprezentări era să se opună unor reprezentări sociale alternative ale „revoluției” (urmare a unei lovituri de stat sau unui complot extern). Mai mult, Ion Iliescu a negat, în mod constant şi cu înverşunare, orice sugestie de implicare, motiv (miză) sau responsabilitate (directă) în relație cu evenimentele din 1989. În acest context al criticii şi justificărilor, problemele de responsabilitate individuală şi politică au fost strâns legate de procesul de comemorare a „revoluției”. În acest sens, comemorarea „revoluției” române în decembrie 2003 nu era un eveniment cu nimic diferit de precedentele sale comemorări. Interviul media care constituie nucleul acestui capitol este un exemplu al unei provocări critice venite dinspre mass‐media timpului, cu ocazia aniversării a 14 ani de la „revoluție”.

Ceea ce face din „revoluția” română un subiect interesant şi relevant nu este numai semnificația sa istorică şi națională, dar şi faptul că este considerată de practic toată lumea (publicul larg, politicieni, istorici, mass‐media) ca un eveniment socio‐politic dotat cu un caracter aparte. Acest „caracter aparte” al „revoluției” este, de fapt, centrul controversei. Conform spuselor lui Timothy Garton Ash:

Destul de curios, momentul în care oamenii din Vest au crezut în sfârşit că este vorba de o revoluție a fost atunci când au văzut scenele din România la televizor: mulțimea, tancuri, împuşcături,


145

sânge pe străzi. Ei şi‐au spus: „ce vedem – ştim cu siguranță că este o revoluție”, şi, bineînțeles, ironia sorții este că era de fapt singura care nu a fost o revoluție (2000, p. 395, italice în original).

Localizarea controversei În extrasul 1, intervievatorul este primul care vorbeşte şi propune subiectul de discuție. Intervievatorul deschide discuția despre „revoluția” română cu o referință la sesiunea comemorativă a Parlamentului6. Acesta surprinde esența discursului comemorativ al interlocutorului, făcând astfel explicit (şi relevant) contextul controversei, a criticilor şi a responsabilității politice (explicite). În rândurile 1‐6, este introdusă natura categorială a controversei despre „revoluție”, controversă care se învârte în jurul etichetei categoriale care poate fi ataşată evenimentelor din decembrie 1989. Categorizarea evenimentului socio‐politic nu este una simplă, înțelesul social legat de acesta este prezentat ca o chestiune de controversă socială: există cei care sunt descrişi ca având o poziție motivată politic (rândurile 4‐5) şi cei ignoranți politic (rândul 6). Intervievatorul introduce o altă categorie în discuție, cea a scepticilor (rândul 9), persoane care nu aparțin niciuneia din celelalte două categorii, şi al căror singur motiv este cunoaşterea/aflarea răspunsului la „prea multe” întrebări care „nu şi‐au găsit raspunsul” (rândurile 10‐12). Intervievatorul creează un contrast între o poziție cu miză politică şi o poziție cu miză publică, cea din urmă, o poziție rațională care nu este generată de vreun motiv ascuns sau interes politic. Implicația intervievatorului este

6 IR = intervievatorul; IE = intervievatul (Ion Iliescu).

Cristian Tileagă

146

că aceasta este o poziție care nu este adresată de către politicieni (reprezentând diferite guverne). Aceasta este o poziție care se referă la una dintre cele mai controversate aspecte ale dezbaterii în jurul evenimentelor din decembrie 1989: morții din decembrie 1989. (1) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18

IR

Astăzi, în Parlament, i-aţi împărţit pe cei care contestă sau se îndoiesc de corectitudinea folosirii termenului de revoluţie >pentru ceea ce s-a întâmplatatunci< (.) în răuvoitori cu interese meschine, politicianiste, pe de o parte, şi pe de altă (.) ignoranţi din punct de vedere politic (0.2) Îmi permit(0.2)dacă imi daţi voie (.) să mai adaug o categorie celor identificate de dvs (.) erm (.) este vorba de scepticii, care, fară rea credinţă, consideră că prea multe (.) erm (.) din întrebările legate de evenimentele de atunci nu şi-au găsit (.) raspunsul (.) şi o asemenea întrebare, de bun simţ, aş spune (.) care ar putea fi rostită de cel puţin (.) 1104 ori (.) e numărul persoanelor (.) ucise (.)dintr-o statistică (.) este (1.5) cine a tras? (.) >sigur (.) au fost găsiţi vinovaţi pentru o parte dinvictime< (.) în general a fost vorba de militari, căde terorişti, nici urmă (.)

Iată cum îşi prefațează intervievatorul remarca de la

rândul 15: „cine a tras?” Prefața conține o referință la numărul de morți şi la de câte ori această întrebare ar putea (şi posibil, ar trebui) repetată. Acest lucru accentuează nu numai seriozitatea şi raționalitatea întrebării (şi a chestiunii discutate), dar şi seriozitatea şi raționalitatea (primirii) unui răspuns. „Scepticii” sunt categoria de critici care introduc şi fac relevantă o dimensiune a cunoaşterii (a adevărului) şi a responsabilității politice (implicit, cea a lui Iliescu, persoana cu care discută intervievatorul). Una din întrebările care necesită un răspuns este una extrem de


147

serioasă: este o întrebare legată de moarte, de ucidere (din culpă) şi de răspundere, responsabilitate. Este o întrebare care are la bază o „ordine” morală profană a responsabilității; ea presupune „activarea” a două categorii „gemene”: victimele şi criminalii). Ea se bazează pe înțelesurile variate pe care membrii societății le asociază categoriilor morale. „Victimele” fac parte din prezent, sunt cunoscute, cei vinovați de ele, „criminalii”, „lipsesc”, nu sunt vizibili, nu sunt cunoscuți. În rândurile 16‐18, partea „lipsă” a perechii victimă‐criminal este categorizată folosind eticheta „personal militar”. Dar aceasta nu e toată povestea. Categoria „terorişti”, care apare doar în final (rândul 18), este de fapt veriga lipsă. În extrasul următor, intervievatorul pune o întrebare care reiterează problema aflării adevărului şi a răspunderii politice din intervenția sa inițială.

Cunoaştere şi localizarea esenţei Întrebarea din rândurile 19‐23 (extrasul 2) urmează imediat preocupării anterioare legate de „răspundere” („cine a tras”, rândurile 15‐18). Întrebarea este acum direct adresată interlocutorului, Ion Iliescu. Ea poate fi văzută ca o întrebare care încorporează „preferințe foarte puternice pentru un răspuns afirmativ” (Clayman & Heritage, 2002, p. 209). Întrebarea ridică problema posibilității ca punctul/punctele de vedere ale criticilor considerate de Iliescu „fabulații” pe marginea subiectului revoluției (rândul 19) ar avea nu numai o origine motivată politic, dar ar putea fi legate de o altă dimensiune a responsabilității, aceea de a nu şti ce s‐a întâmplat atunci („sărăcia de informații”, rândul 21). „Sărăcia de informații”, sugestia intervievatorului, este repede recunoscută ca un „candidat” de bun simț de către Iliescu, dar e imediat urmată de o

Cristian Tileagă

148

trecere la o condiție obiectivă, aceea a unui fapt social: „sărăcia” însăşi este considerată condiția majorității oamenilor a căror speranță „de mai bine nu este (.) confirmată” (rândurile 27 şi 28). (2)

19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40

IR IE

Acum (.) nu credeţi că (.) apariţia fabulaţiilor pe seama revoluţiei, cum le-aţi numit dvs (.) este oarecum favorizată şi de sărăcia de informaţii legatede ceea ce s-a întâmplat atunci? (0.2) Nu numai de sarăcia de informaţii, ci în primul rândde sărăcie (0.2) care provoacă o stare de dezamăgirea oamenilor ca după 14 ani de la (.) revoluţie (.) speranţa oamenilor de mai bine nu este (.) confirmatăpentru cei mai mulţi (.) altminteri (.) jocuri politice sunt întotdeauna (.) nu a existat revoluţie în (.) în lume care să nu fie contestată de (.) diferite (.) er (.) forţe (.) în toate ţările lumii(.) si revoluţia franceză (.) astăzi încă este pusă în discuţie (.) deci, >nu asta este problema (.) >esenţială< (.) de asemenea căutarea detaliilor şi punerea în discuţie afondului problemei (.) asta e chestiunea care trebuiesă ne preocupe (.) altminteri, sigur (.) preocuparea pentru a descifra şi detalii este un lucru bun (.) şitreaba de studiu a istoricilor (.) a oamenilor carepot să ajute la … (.)

Iliescu „iese” din întrebarea intervievatorului, şi plasează esența problemei în altă parte.

“Altminteri (.) jocuri politice sunt întotdeauna ”, în rândurile 28‐29, introduce o manevră discursivă care normalizează şi „naturalizează” procesul de înțelegere a controversei şi contestării (politice). Se poate observa cum Iliescu foloseşte o formulare extremă „întotdeauna” şi metafora „jocuri politice” pentru a stabili caracterul peren şi natural/obiectiv al controversei politice (controversă universală, care depăşeşte granițele țării). Astfel, Iliescu


149

reintroduce în discuție o agendă a politicii şi se îndepărtează de dimensiunea alternativă a responsabilității din întrebare. Ceea ce este considerat în schimb esențial este trasătura esențială a „revoluțiilor”: contestarea lor (rândurile 30‐31). Acelaşi registru al formulărilor extreme este folosit şi aici: „nu a existat revoluție în (.) în lume care sa nu fie contestată”, „în toate țările lumii”. Prin implicație, revoluția română nu este cu nimic diferită. Revoluția franceză este oferită ca ilustrare esențială a acestui fapt. Iliescu propune ideea conform căreia problemele legate de contestare, de critică ar trebui înțelese în perspectivă, din punct de vedere istoric (şi nu legate de contexte şi evenimente istoric‐locale). Contestarea nu poate fi altceva decât o trăsătură esențială a „revoluțiilor”7. Împreună cu referința la omniprezența „jocurilor politice”, construirea contestării ca un atribut esențial al „revoluțiilor” reprezintă fundalul pentru delegitimizarea vocilor critice şi ocolirea (îndepărtarea de) unei dimensiunii de răspundere politică publică legată de cunoaşterea adevărului. Noțiunea, categoria socială „revoluție” este tratată drept ceva cunoscut, ceva ce este dat de‐a gata8. Justifcarea lui de la rândurile 37‐40 permite ocolirea esenței criticii legată de „ceea ce s‐a întâmplat atunci” şi „care este adevărul” (şi întrebarea înrudită, “cum poate cineva afla adevărul”). Iliescu „subminează” discursiv termenii prin care se poate înțelege şi răspunde acestor probleme serioase. El propune în schimb o

7 În virtutea apartenței la categoria socială „revoluție”, evenimentele din Decembrie 1989 pot fi astfel descrise ca împărtăşind aceeaşi trăsătură esențială: aceea de a fi (în mod constant) contestate.

8 Presupunerea lui Iliescu pare să fie aceea a cunoaşterii intuitive şi o convingere oarbă în ideea (necontroversată) că Istoria însăşi îşi defineşte în mod precis conceptele pe care le foloseşte (cf. Veyne, 1984).

Cristian Tileagă

150

modalitate, un tip de cunoaştere care este asociat unui rol, acela al istoricilor: „preocuparea pentru a descifra şi detalii este un lucru bun (.) şi treaba de studiu al istoricilor (.)”. Esența problemei este ferm localizată, într‐o zonă, însă, în care responsabilitea publică nu îşi are locul (şi împlicit, rostul). Iliescu işi construieşte atent discursul. Argumentul său în final e o concesie. Preocuparea cu detalii factuale nu este respinsă direct, dar este văzută în schimb doar ca şi ceva posibil, ca poziție dezirabilă, dar nu şi o preocupare actuală, potrivită pentru discuția de față (şi public). În următorul extras, putem observa modul în care intervievatorul tratează răspunsul lui Iliescu ca nesatisfăcător. (3) 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57

IR IE IR IE IR IE

Iertaţi-mă, dar se pare că nu a existat o acţiune (.) nu ştiu cum, perseverentă(.)constantă, >a autorităţilor< (.) oricare [au fost ele= [E adevărat =de-a lungul celor [14 ani= [sigur =pentru a limpezi lucrurile (.) despre asta e vorbaE adevărat, dar nu asta e problema esenţială (.) erm (.) din moment ce vorbim despre o chestiune de fond (.) una e să ceri să se clarifice un caz sau altul (.) şi alta este să conteşti un proces (.) sau să pui în discuţie (.) a fost revoluţie (.) sau lovitură de stat (.) sau a fost complot (.) sunt două categorii de fenomene total diferite (.) revoluţia înseamnă un proces (.) un proces istoric (.) care schimbă din temelii fizionomia unei societăţi (.) şi >în primul rând<, structurile ei politice (.)

După cum notează Fitzgerald şi Housley „producerea

unui răspuns comportă anumite obligații din partea celui care răspunde, adică, să sune ca un răspuns” (2002, p. 582) la întrebare. Intervievatorul încearcă să evite confruntarea directă, folosind „iertați‐mă (rândul 41), şi încearcă să


151

readucă discuția pe făgaşul inițial, făcând mai explicită dimensiunea de responsabilitate legată de cunoaşterea/aflarea adevărului la care a făcut referire anterior: răspunderea publică/politică a „autorităților” de a „limpezi lucrurile”. Din nou, intervievatorul nu ridică o problemă personală, ci o chestiune de interes pentru publicul larg – deşi publicul nu este menționat în mod direct. Această încercare de a readuce discuția la problema ridicată inițial este strâns legată de reevidențierea nu numai a legitimității întrebării, ci şi legitimității unei poziții care cere ca lucrurile să fie clarificate, lămurite. Se poate observa cum, în suprapunere, Iliescu nu neagă legitimitatea întrebării şi pare că este de accord cu punctul de vedere conținut în observația intervievatorului. Dar aşa cum a făcut‐o anterior, Iliescu nu dezvoltă implicația întrebării; din nou, esența problemei pare a fi în altă parte. Schimbarea de perspectivă este justificată (implicit) în baza faptului că adresează „problema reală”, esența problemei aflată în discuție. Din punctul de vedere al interacțiunii dintre cei doi participanți la discuție, schimbarea este „legitimă şi perfect motivată” (Clayman & Heritage, 2002, p. 264) de (noua) perspectivă auto‐justificativă oferită de Iliescu. El se prezintă în acord cu punctul de vedere exprimat în întrebare. El nu pare totuşi de acord cu punctul de vedere al criticilor, care este înfățişat ca irezonabil. Criticile sunt irezonabile pentru că dispută un „proces” (rândul 51), un „proces istoric” (rândul 55). Răspunsul la întrebarea: ce este o revoluție? trebuie să includă referiri la ce sunt revoluțiile şi de ce există ele: schimbarea ordinii societății şi aducerea de schimbări ireversibile. Iliescu încearcă să elucideze trăsăturile esențiale ale „revoluției” române, fapt ce o distinge de categorizări alternative (complot, lovitură de stat). Astfel, un înțeles aparte este acordat evenimentelor printr‐o referire categorială, prin invocarea unei cunoaşteri împărtăşite în

Cristian Tileagă

152

comun şi a unor atribute asociate normativ noțiunii, categoriei sociale, de „revoluție”.

În extrasul 4 (care este o continuare directă a extrasului 3) Iliescu susține că există un loc pentru „revoluția” română în „ordinea” istorică a revoluțiilor. Se poate observa folosirea (şi accentul pus) pe atributul „revoluționar” referitor la contextul istoric al anului 1989. Poziția lui Iliescu ia de‐a gata faptul că există o realitate supra‐individuală şi de ordin istoric care poate fi descrisă ca „revoluționară”.

(4)

58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72 73 74

IE

Revoluţia română a fost un asemenea proces radical (.) dar nu numai, ea s-a integrat într-un proces carea cuprins o sferă amplă (.) se vorbeşte de anul re-vo-lu-ţionar 1-9-8-9 (.) care a marcat pe de o parte, falimentul unui sistem (.) de tip sovietic (.) care(.) s-a compromis şi din punct de vedere politic şidin punct de vedere economic (.) şi a falimentat (0.2)şi (.) acest proces a avut loc (.) er (.) în moduridiferite (.) de regulă în mai toate celelalte ţări a fost un proces relativ ºpasivº (.) la noi a fost caracterul cel mai violent al procesului de dărâmare al vechii societăţi (.) şi de trecere spre osocietate democratică (.) stat de drept şi aşa mai departe (.) deci ăsta este procesul în esenţă (.) carevorbeşte (.) care (.) este caracterizat ca revoluţie(.) care schimbă din temelii structurile unei societăţi (.)

Iliescu se foloseşte de cunoaşterea comună (istorică)

despre categoria socială „revoluție” şi alege atributele care o descriu de o manieră esențială9. Descrieri precum

9 Există o urmă de tautologie în descrierea pe care o oferă Iliescu. Cum altcumva decât „revoluționar/ă” s‐ar putea descrie ordinea istorică a „revoluției”? Atributul „revoluționar” şi categoria „revoluție” se presupun reciproc.


153

„dărâmare” a „vechii societăți” (rândul 69), „trecere spre o societate democratică” (rândurile 69‐70), şi schimbarea „din temelii” a structurilor unei societăți (rândurile 73‐74) sunt asociate noțiunii de „revoluție” şi descriu „procesul” de schimbare despre care vorbeşte Iliescu. Astfel, „revoluția” română este inclusă în categoria/specia generală a „revoluțiilor” care prezintă tocmai astfel de caracteristici: „revoluția română a fost un asemenea proces radical” (rândul 58). „Revoluția” română nu este discutată direct, în detaliile şi controversele ei specifice, ci printr‐o analogie categorială, prin includerea într‐o categorie mai largă din care, se presupune, că face parte. În extrasul 5, intervievatorul încearcă să revină, să restabilească agenda pentru discuție şi este „forțat” să‐şi reafirme poziția. Aceasta este, din nou, o orientare spre faptul că Iliescu nu răspunde la întrebare.

Posibilitatea şi actualitatea adevărului Intervievatorul este atent să se distanțeze de o poziție care l‐ar prezenta ca având „îndoieli” personale asupra „revoluției”. De asemenea, intervievatorul încearcă să disipeze orice posibilă neînțelegere legată de întrebarea anterioară. Ceea ce era implicit în întrebarea anterioară, acum este foarte explicit: caracterul rezonabil al cererilor, al oamenilor care vor să ştie adevărul. Nu caracterul rezonabil al poziției are nevoie de un răspuns, ci ceea ce este subiacent: răspunderea şi responsabilitatea publică şi morală a acțiunilor (sau lipsei de acțiune). În suprapunere, Iliescu se grăbeşte să‐şi arate acordul explicit cu caracterul rezonabil al poziției, deşi, din nou, ocoleşte implicațiile morale şi politice ale poziției din întrebare. Nu pune sub semnul întrebării dreptul celor care au pierdut pe cineva la revoluție, ci, în schimb, prezintă o dimensiune

Cristian Tileagă

154

alternativă a cunoaşterii, unde lipsa răspunsurilor este văzută ca „dat obiectiv” (rândurile 87‐88; vezi şi extrasul 6, rândurile 103‐105). Atunci când intervievatorul încearcă să‐şi arate îndoiala față de poziția exprimată de Iliescu (rândul 89), Iliescu invocă imediat o experiență comună (presupusă) trăită. Cum poate cineva să se îndoiască de ceea ce toţi am trăit, susține Iliescu? Seria de întrebări retorice şi apelul la o putativă experiență comună îi permit lui Iliescu să‐şi prezinte poziția ca una bazată pe un consens implicit, greu de negat. „Evenimentele” din decembrie sunt plasate în domeniul unei cunoaşteri comune, publice. Iliescu construieşte imaginea unui univers intersubiectiv al experienței trăite bazat pe experiența personală. (5) 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85 86 87 88 89 90 91 92 93 94 95 96

IR IE IR IE IR IE IR IE

Eu unul nu fac parte dintre cei care pun la îndoială revoluţia (.) încercam doar să vă spun cămi se pare perfect îndreptăţit pentru părinţii, copiii, celor care au [murit atunci= [Asta n-o pun în discuţie (.)(.)[sigur [să (.)să-şi(.)să ştie(.)să afle [dacă se poate= [sigur (.) =cine le-a ucis (.) erm (.)= >Asta n-o pun în discuţie< =apropriaţii (.) Asta nu spune nimeni (.) pot să fie şi (.) erm (.) cum să spun (.) lipsa de răspunsuri (.) lipsa de răspuns este şi ea un dat obiectiv Dar măreşte suspiciunile (.) Dar am trăit (.) >ce înseamnă suspiciuni< (.) n-am trăit cu toţii zilele acelea? (.) eu eram (.) deci(.) în după-amiaza zilei de 22 decembrie (.) împreună cualţii, în sediul comitetului central (.) la etajul doi sau trei (.) se întunecase (.) era şase, şase şi ceva (.) a început să se tragă (3.0)


155

Descrierea foarte detaliată pe care o oferă în rândurile 91‐95 creează o impresie puternică de „realism”. Este o versiune „factuală” a experienței trăite şi a „realității” acelei nopți. După cum sugerează Potter (1996), descrierile detaliate, factuale, sunt folosite de vorbitori pentru a construi versiuni ale realității, robust retorice, căci pot fi foarte greu negate sau puse la îndoială. Îndoielile şi criticile sunt, în consecință, nelegitime, ele nu reflectă identitatea „revoluției” ca experiență colectivă, trăită în comun (dar şi experința personală). O versiune ideologică, „imaginată”, a evenimentelor este deci creată prin presupunerea unei experiențe trăite în comun, prin presupunerea faptului că motivele, intențiile, crezurile actorilor sociali, ale diferiților participanți la revoluție coincid cu sau sunt cosubstanțiale cu „versiunea oficială”, tocmai versiunea pe care el o propune! Ceea ce e problematic în acest context este presupunerea lui Iliescu că toată lumea a trăit (sau ar fi trebuit să trăiască) evenimentele din decembrie 1989 în acelaşi fel. În aceasta constă aspectul ideologic al discursului său politic despre revoluție; folosirea frecventă a unei presupuneri care nu poate fi demonstrată ca având suport în realitate. Se poate observa pauza lungă care urmează după „a început să se tragă”10, invitând parcă o intervenție din partea intervievatorului (rândurile 95‐96, extrasul 5). (6)

97 98 99 100 101 102

IR IE

Cine? >Pe mine nu m-ar interesa să ştiu< (.) cine a tras (.) sentimentul meu (.) că primul foc s-a tras sprebiroul în care noi ne adunasem (.) ca să începem să redactăm comunicatul către ţară (.) care pe urmă s-afinalizat în sediul televiziunii (1.5) >cum s-a

10 În termeni conversaționali o pauză mai mare de o secundă este un moment „relevant” în interacțiune.

Cristian Tileagă

156

103 104 105 106 107 108 109 110 111 112 113 114 115 116 117

născut treaba aceasta (1.5) e o întrebare care pânăacuma a rămas fără răspuns şi s-ar putea să rămînă şipe mai departe (.) a fost o chestie intenţionat făcută? (.) deci sunt(.) erm (.) supoziţii care spuncă s-a tras intenţionat către biroul nostru (.) ca săne împiedice să ne structurăm (.) poate să fie o simplă întâmplare (.) au dat năvală mii de oameni însediul comitetului central (.) era o înghesuială (.)se călcau oamenii pe picioare (.) care au pus mâna pearme (.) oameni care nu manevrau arme de regulă (.) tot personalul de pază al securităţii a predat armeleşi au intrat în posesia lor o serie de oameni (1.0) putea să fie o simplă întâmplare (.)erm(.) careva a apăsat pe un trăgaci şi s-a creat o reacţie în lanţ(.)

În (6) vedem intervenția intervievatorului, cu o

întrebare concisă şi directă „Cine? [a început să tragă]”. Răspunsul lui Iliescu vine imediat şi este dat foarte rapid, aproape în suprapunere. Iliescu se poziționează ca neştiind mai mult decât oricine altcineva. Paradoxal, singura certitudine vine din gradul de conştientizare a ceea ce s‐ar putea să nu aflăm. Întrebările fără răspunsuri sunt singura certitudine (rândurile 104‐105), se pot avansa doar presupuneri, întrebări retorice şi scenarii unde intențiile sunt contrapuse purei întâmplări. Aceasta este o încercare de creare a unei reprezentări ideologice a evenimentelor, o versiune în care necunoaşterea a ceea ce s‐a întâmplat este firească, normală. Tema aflării adevărului şi a găsirii răspunsurilor la întrebări controversate cum ar fi „cine a tras”, este continuată în extrasul 7.

Din nou, conform poziției lui Iliescu, adevărul este o posibilitate, dar nu este actualitate (Lynch & Bogen, 1996) (rândurile 200‐202). În suprapunere, intervievatorul pare să vrea să‐l reorienteze din nou pe Iliescu spre natura acestor întrebări, dar fără succes. Începând cu rândul 209, într‐o altă tentativă de ocolire a răspunderii, discuția este


157

reorientată de către Iliescu spre trecut, mai degrabă decât spre cunoaşterea prezentă (în prezent) a ceea ce s‐a întâmplat. Tot ceea ce se poate şti despre „ce s‐a întâmplat atunci” este discutat prin referire la trecut, prin plasarea responsabilității politice în trecut. Iliescu pare implicat într‐un efort de schimbare a „orientării temporale a discuției” (Clayman & Heritage, 2002, p. 271). În acest scop sunt folosite întrebările retorice, modalitate prin care responsabilitatea publică prezentă (esența întrebărilor intervievatorului) este discutată prin referire la un scenariu (de cunoaştere) în trecut. Întrebările pe care le înşiră Iliescu sunt de fapt aceleaşi întrebări pe care şi le pun şi cei care doresc să afle adevărul. De pildă, întrebarea (retorică) „cine eram noi?” (rândurile 212‐213) (cine erau cei ca Iliescu care au apărut dintr‐o dată din fervoarea „revoluției”?) este tocmai genul de întrebare pusă de cei care îl critică pe Iliescu. Apariția neaşteptată a lui Iliescu la revoluție nu a fost niciodată explicată, iar de această apariție şi consecințele sale se leagă principalele probleme legate de necunoaşterea adevărului de la revoluție. (7) 200 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 211 212 213

IE IR IE IR IE IR IE

[...] De unde, cine a tras, cum a tras (.) deci (.) sunt întrebări (.) ºde gânditº (.) [la care nu s-a găsit încă ºrăspunsº [şi legitime (.)[d-le preşedinte (.) [Poftim? (.) Şi legitime (.) [Da (.) [Adică cu [foarte mult bun simţ (.) cum spuneam (.) [Adică s-a produs o prăbuşire de sistem (.)toate structurile instituţiilor statului (.) că de ce nu se ştie (1.5) de către cine să se ştie? (.) cine eram noi cei care am venit şi ne-am asumat răspunderea în noaptea aceea (.) aveam vreo pârghie

Cristian Tileagă

158

214 215 216 217 218 219 220 221 222 223 224 225 226 227 228

la îndemână? (.) stăpâneam noi pârghiile de comandăsau de control? (.) iar(.) faţă de securitate (.) cutoţii aveam suspiciuni şi am şi decis în noaptea respectivă să desfiinţam ca >structură (.) ca instituţie (.) securitatea< (.) dar nu numai (.) ci şi ministerul de interne în întregul său şi >să lepunem sub controlul armatei (.) singura instituţie încare aveam< încredere şi care acţiona ca un corp(.) erm(.) unit (.) în aceste condiţiuni deci, acele structuri de stat care de regulă pot să facă investigaţii, pot să aibă antenele necesare pentru acontrola (.) au dispărut (.) s-au prăbuşit (.) asta acreat o situaţie cu totul deosebită care ne-a pus înimposibilitatea de a avea imaginea reală a desfăşurării lucrurilor (.)

Aceste întrebări nu primesc răspuns, aşa cum nu

primeşte răspuns nici întrebarea intervievatorului. Această reorientare poate fi văzută ca o altă încercare de a „răsturna” planurile intervievatorului şi preocupările, larg împărtăşite, cu adevărul. Problema găsirii adevărului nu este plasată de Iliescu într‐un discurs al responsabilității prezente de a oferi informații publicului, ci în circumstanțele trecute, excepționale, în care se presupune că au avut loc evenimentele. Natura excepțională a situației trecute constrânge cunoaşterea prezentă, în ceea ce priveşte ce şi cât poate să ştie cineva. Prin manipularea cadrului temporal al responsabilității (vezi Clayman & Heritage, 2002 pentru mai multe detalii despre schimbările de cadru temporal în interviurile media) Iliescu ocoleşte şi subminează problema răspunderii personale şi politice actuală, curentă, şi responsabilitatea morală față de victime.

Discuţie În acest capitol m‐am concentrat asupra rolului interacțiunii sociale în constituirea publică a trecutului


159

recent şi a responsabilității politice. Am încercat să arăt cum crearea înțelesului categorial al evenimentelor din Decembrie ca „revoluție” oferă un mijloc de ocolire a răspunderii pentru acțiunile trecute, de cunoaştere a adevărului şi delegitimizare a vocilor critice. Cunoaşterea adevărului despre trecut este construită ca un tip special şi categorie de cunoaştere. Conform lui Iliescu, natura şi caracterul excepțional al evenimentelor din decembrie 1989, categorizarea lor trebuie să urmeze logica unei categorizări sociale ca „revoluție”. Categorizarea evenimentelor ca „revoluție” şi caracterul lor excepțional facilitează construirea unei poziții speciale asupra adevărului: acesta este mai degrabă o posibilitate decât actualitate. Iliescu pare să ocolească ideea că „memoria împărtăşită cu adevărat ... se deplasează de la persoană la persoană prin instituții, cum ar fi arhivele, şi prin dispozitive mnemonice comune” (Margalit, 2002, p. 54). Iliescu invită la o evaluare a realității dintr‐o perspectivă singulară, ideologică. El construieşte o memorie colectivă a „revoluției” româneşti „închisă” (p. 60), una care ocoleşte problemele cruciale, legate de adevăr, moralitate şi responsabilitate.

Semnificația analizelor discursive pentru înțelegerea constituirii trecutului recent şi a memoriei colective a evenimentelor socio‐politice, rezultă din descrierea în detaliu a numeroaselor căi prin care categoriile discursului politic şi preocupările cu responsabilitatea politică apar, sunt definite, mobilizate, discutate de către membrii societății în interacțiuni sociale, şi cum acestea sunt „(re)create ... prin folosirea lor ... în contexte interacționale specifice” (Wilkinson & Kitzinger, 2003, p. 176, italice în original) în scopuri interacționale, dar mai ales politice şi ideologice. Psihologii sociali pot învăța mai multe despre constituirea publică a trecutului recent, crearea

Cristian Tileagă

160

comunităților de memorie, dacă vor da mai multă atenție diverselor căi prin care imaginile trecutul sunt construcții intersubiective, interacționale. După cum afirma Connolly (1993), este lupta continuă asupra „gramaticii” discursului politic care joacă un rol crucial în înțelegerea modului în care comunitățile îşi creează propriile memorii colective, şi modul în care „comunitățile de memorie” sunt formate, reproduse, diseminate. De aceea este important să fim foarte atenți la fundamentele discursive şi ideologice ale reprezentărilor evenimentelor socio‐politice, adică să analizăm gama de afirmații şi judecăți sociale, de angajamente politice şi poziții, miza şi răspunderea, responsabilitate politică, care sunt amintite, menționate, „negociate”, de către participanții înşişi la interacțiuni sociale.

161

Capitolul 6 Ce este o „revoluţie”? Discurs comemorativ şi legitimarea unei reprezentări ideologice Memoria şi reamintirea colectivă a trecutului recent în Europa de est postcomunistă a fost subiectul a numeroase analize, incluzând, pe lângă alte subiecte, revirimentul ideologiilor de extremă dreaptă ale anilor 30 (Shafir, 2000), revizionismul istoric şi tradițiile conspiraționiste (Voicu, 2000; Byford & Billig, 2001), crimele, teroarea şi caracterul represiv al comunismului (Courtois, 1999), rememorarea victimelor Holocaustului (Ioanid, 2000) şi Gulagului (Todorov, 1999). Studiul memoriei colective, al tranformărilor şi schimbărilor sociale în Europa de est a pornit, în primul rând, de la înțelegerea, descrierea şi explicarea proceselor macro‐sociale. Discursurile tranziției au fost înțelese prin referință la aceste procese macrosociale, dar mai puțin cu referire la studiul categoriilor sociale, al resurselor discursive şi culturale folosite de actorii sociali atât în contexte formale, cât şi informale.

Unul dintre cele mai relevante exemple este dat de conceptul de „revoluție”. Această categorie socială (cu o venerabilă istorie) a fost folosită pentru înțelegerea procesului de „cădere” a regimurilor totalitare şi afirmării democrației. În teorizarea „revoluției” în Europa de est

Cristian Tileagă

162

(vezi, printre alții, Banac, 1992; Tismăneanu, 1999) accentul a fost pus mai ales pe interpretarea „marii transformări”, cu o atenție specială la condițiile şi precondițiile schimbării sociale, cauzelor, înțelesurilor politice şi urmărilor schimbării „dramatice„ din 1989. Intenția mea nu este de a oferi o critică a interpretărilor psihologice, sociologice şi politice ale „revoluției”. Vreau doar să mă opresc la problema care pare că lipseşte din abordările psihosociologilor schimbării sau din ale celor care studiază istoria sau ştiința politică (dar vezi, totuşi, Andrews, 2000; Konopasek & Andrews, 2000; Tismăneanu, 2006)1: Cum sunt înțelese narativ tranformările sociale? Cum sunt reprezentate social evenimentele istorice („revoluțiile”) care au determinat forma şi intensitatea schimbărilor sociale şi politice? Modul în care un eveniment istoric este reprezentat este o preocupare atât pentru politicieni, discursul academic, cât şi pentru omul de rând. Aşa cum arătam şi în capitolele anterioare, reprezentările sociale ale unui eveniment istoric sunt construite în sânul practicilor discursive şi culturale ale unei comunități. Diferitele perspective ale actorilor sociali sunt construite prin intermediul acestor practici discursive. Psihologia discursivă se opreşte la analiza detaliată a acestui proces de construcție, de constituire a unei „realități” sociale. Perspectivele, pozițiile, reprezentările actorilor sociali se manifestă într‐un context de controversă socială, de critică şi justificare, un context unde anumite versiuni ale „realității” istorice, astfel construite, sunt continuu

1 Vezi şi încercări de a lua în considerare „vocea” actorilor sociali şi politici în narațiuni de schimbare socială în cercetările legate de mişcările sociale (cf. Davis, 2002; Polletta, 1998a, b; vezi şi Tilly, 2002)


163

contestate, şi trebuie „apărate”, şi uneori reevaluate. Reprezentările trecutului sunt construite, de cele mai multe ori, în aşa fel încât să aibă consecințe strategice, consecințe politice şi ideologice.

Comemorarea evenimentelor istorice şi discursul comemorativ În acest capitol vreau să mă opresc asupra unei practici sociale/ideologice a tranziției în Europa de est, aceea a comemorării evenimentelor de importanță națională. În Europa de est discursul comemorativ nu poate fi desprins de discursul tranziției. Aşa cum remarcam în introducere, practica comemorării poate fi văzută ca o încercare de a atesta, justifica faptul că evenimentul rememorat a fost un eveniment „autentic”, un „fapt obiectiv”, cu un impact emoțional aparte (Frijda, 1997). Dar actul de comemorare nu cuprinde doar ritualuri publice de rememorare, ci şi controverse publice asupra semnificației şi înțelesului evenimentelor istorice (Turner, 2006). Deci, ceea ce pare să conteze nu e doar semnificația emoțională a evenimentului şi natura lui autentică, ci şi înțelesurile specifice a ceea ce se comemorează. Înțelesurile a ceea ce se comemorează pot fi plasate de actorii sociali într‐un context argumentativ (Billig, 1996).

Atunci când analizăm comemorarea națională, analiza trebuie să se oprească, printre altele, asupra modului în care sunt construite înțelesurile acordate unui eveniment de importanță națională. Perspectiva comemorată este considerată şi (prezentată) ca fiind reprezentativă unei perspective naționale, şi exprimată în numele națiunii.

Dar ce înseamnă a comemora? Comemorarea este o „modalitate socială de a îndrepta atenția publică către un eveniment căruia i se acordă un loc focal sau o dimensiune

Cristian Tileagă

164

formativă în sânul experienței colective” (White, 1997, p. 71)2. Se mai poate spune că acest proces este, de asemenea, unul politic şi ideologic, unul care presupune punerea de „întrebări legate de prezent, şi ceea ce trecutul înseamnă în prezent” (Hodgkin & Radstone, 2003, p. 1). Întrebări precum, cine este îndreptățit să vorbească şi să construiască o narațiune despre trecut pentru prezent (şi viitor)? Care viziune a trecutului recent este cea care reprezintă ori încapsulează cel mai bine valorile națiunii? Cine decide asupra acestor lucruri? Aceste întrebări sunt relevante pentru că, deşi poate exista un consens social asupra evenimentului în sine, un consens social asupra modului în care evenimentul urmează să fie contextualizat narativ (şi de către cine) este mai greu de obținut.

În contextul comemorării, imagini ale trecutului şi încercări de înțelegere ale acestuia sunt oferite unui public prin intermediul performanțelor politice (ritualizate): acelea ale discursului politic comemorativ. De obicei, aceste luări de poziție sunt considerate ca reprezentative şi epideictice (Schaffner, 1996; Sauer,1996; Ensink,1996; Ensink & Sauer, 1995). Analiştii discursului au arătat că aceste luări de poziție aparțin unui gen hibrid al retoricii epideictice, gen care combină persuasiunea cu stabilirea unui consens în privința valorilor în societate (Sauer, 1996). Aceste luări de poziție sunt în acelaşi timp şi reprezentative – vorbitorii sunt persoane cu funcții reprezentative – regina/regele, preşedintele (cf. Sauer, 1996). Un aspect mai important este

2 Aşa cum sugerează Pennebaker şi Banasik, „crearea şi menținerea unei memorii colective sau istorice e un proces social şi psihologic dinamic. Acest proces presupune discuția şi gândirea continuă asupra evenimentului de către membrii unei culturi” (1997, p. 4). Acest proces stă la baza organizării reprezentării sociale a evenimentului în “forma unei narațiuni colective” (ibid.,p. 4).


165

legat de faptul că aceste discursuri pot fi tratate ca oportunități de a răspunde criticilor, de a construi (reconstrui) poziții de legitimitate politică şi reprezentativitate, de a „autoriza” o versiune preferată a evenimentelor şi a istoriei, în general. Aceste discursuri (şi succesul lor) nu depind doar de conținutul lor, ci şi de poziția lor în anumite „rețele dialogice” (Leudar & Nekvapil, 2004) ale controversei sociale şi politice3.

La 22 de ani de la „revoluția” română nu există încă un consens în privința a „ceea ce s‐a întâmplat” în decembrie 1989. Controversa este legată mai ales de numele care poate fi dat acelor evenimente politice care, mai întâi la Timişoara, iar mai apoi la Bucureşti, au deschis calea democrației în România. „Revoluția” română a fost (şi rămâne) un subiect aprig de controversă pentru omul de rând, universitari şi politicieni4.

Acest capitol se opreşte asupra comemorării revoluției în Parlamentul României. El se opreşte asupra celui mai controversat participant la revoluție, fostul

3 „Succesul” acestor discursuri depinde atât de modul în care sunt construite, cât şi de modul în care sunt primite în sfera publică. Discursurile comemorative pleacă, de la bun început, de la presupunerea existenței unei „comunități a consensului” (Gergen, 2005) în sfera publică, cu toate că, de cele mai multe ori, aceasta nu există.

4 Unii autori au numit‐o „cvasi‐revoluție” (Tismăneanu, 1993) sau „revoluție neterminată” (Roper, 2000). Alți autori susțin că „evenimentele din decembrie 1989 au lăsat un gol ideologic umplut, în trecut, de imaginarul politic al regimului Ceauşescu” (Adamson, 2000, p. 121). Au fost o sumedenie de încercări de reconstruire a evenimentelor şi a stabilirii impactului revoluției în politica românească (mă opresc aici doar asupra contribuțiilor academice ‐ vezi de exemplu Ratesh, 1991, Deletant, 1994; Tismăneanu, 1999). A existat şi o preocupare de a discerne diferitele interpretări ale revoluției în sfera publică a „elitelor” (Cesereanu, 2004).

Cristian Tileagă

166

preşedinte al României, Ion Iliescu. Aici mă concentrez asupra a două din discursurile sale comemorative, cele din 21 Decembrie 2000 şi 18 Decembrie 20035. „Cazul Iliescu” este unul foarte interesant. Ion Iliescu a fost şi este unul dintre cei mai fervenți apărători ai ideii de „revoluție pură” (Cesereanu, 2004, p. 73). Aceste discursuri sunt două excelente exemple ale discursului său despre revoluție. Principalul lor scop a fost acela de a produce o versiune dominantă a revoluției române ca un eveniment autentic, fundamental şi turnură în istoria națiunii. Aşa cum observa şi Cesereanu, discursul său despre revoluție poate fi văzut ca o reacție la acuzațiile, personale şi cele adresate echipei sale politice, de a fi subvertit şi pervertit obiectivele şi adevăratul „ethos” al revoluției române. Iliescu foloseşte prilejul sesiunilor comemorative ale Parlamentului român ca instrument politic, o oportunitate de a critica opoziția politică democratică. Una dintre principalele critici la adresa opoziției democratice este că destabilizează „tânara” democrație românească (apud Cesereanu, 2004, p. 84).

Principala mea preocupare aici nu priveşte obiectivitatea reprezentării istorice a revoluției sau controversa politică în jurul acesteia. Există alte lucrări care se ocupă pe larg de acest lucru, şi o fac extrem de bine. Ceea ce mă interesează este cum „faptele” sunt prezentate cu scopul

5 Analiza se bazează pe transcrieri ale acestor două discursuri comemorative de pe siteul Parlamentului Român, la http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.home. Discursul său în 2000 urmează re‐alegerea sa ca preşedinte, românii aflându‐se în situația nefericită de a alege între un fost comunist (Iliescu) şi un membru notoriu al extremei drepte româneşti (Corneliu Vadim Tudor). Majoritatea românilor au votat împotriva lui Vadim, dar nu neapărat pentru Iliescu. Discursul său în 2003 a fost ultima sa apariție ca Preşedinte al României care comemorează revoluția română.


167

de a „autoriza” o versiune preferată, o perspectivă anume asupra „revoluției”. Care este dinamica discursivă a unei încercări (hegemonice) de a produce, şi reproduce, o viziune asupra lumii care propune şi susține ideea ca formulările categoriale deja existente, dominante, ale istoriei naționale şi evenimentelor sale semnifcative, sunt cele mai bune pentru înțelegerea trecutului şi viitorului națiunii? Cum este prezentată, oferită ca „ceea ce s‐a întâmplat de fapt”, o anumită versiune despre revoluție ? Cum sunt îndepărtate şi discreditate alte versiuni ale evenimentelor? Care sunt modalitățile discursive prin care „revoluția” română este înțeleasă ca revoluție, şi ca urmare, ca obiect autentic de comemorare? Cum este creat, de o manieră discursivă, consensul democratic în jurul unei reprezentări politice şi ideologice a istoriei naționale? Cum foloseşte (şi defineşte) Iliescu categoriile sociale şi politice (ca şi cea de „revoluție”), cum reuşeşte să eludeze chestiuni legate de responsabilitatea personală sau colectivă pentru cele întâmplate, cum se construieşte pe sine ca o persoană îndreptățită să vorbească şi să spună tuturor ce a fost, de fapt, „revoluția” română? Prefaţa În extrasele 1 şi 2 Ion Iliescu foloseşte o modalitate de adresare formală care punctează mai mult identitatea sa instituțională decât cea personală (cf. Drew & Sorjonen, 1997). Iliescu se prezintă nu doar ca incumbentul unui rol instituțional, ci este mai degrabă incumbentul unei voci instituționale reprezentative. Dar discursul lui nu se reduce doar la acest aspect. Iliescu încearcă să se poziționeze în interiorul comunității „revoluționarilor”. Descrierile „prieteni revoluționari” (ex. 2, rândul 6) şi „prieteni din zilele şi nopțile Revoluției din decembrie” (ex. 1, rândul 3) sunt folosite în acest scop.

Cristian Tileagă

168

(1) 21 dec 2000 1 Domnilor preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor

2 Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi

3 Dragi prieteni din zilele şi nopţile Revoluţiei din decembrie

4 Onorată asistenţă

(2) 18 dec 2003 1 Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor

2 Distinşi membri ai Corpurilor legiuitoare

3 Distinşi membri ai Guvernului

4 Doamnelor şi domnilor reprezentanţi ai Corpului diplomatic

5 Onoraţi invitaţi

6 Dragi prieteni revoluţionari

7 Dragi compatrioţi

Ele sunt de asemenea relevante contextului în care

Iliescu vorbeşte. Cuvântul „prieteni” apare în ambele exemple. „Prieteni”, definit drept categorie de apartenență, presupune o serie de activități şi inferențe asociate categoriei şi implică o relație bazată pe responsabilitate între părți. Invocarea categoriei „prieteni” implică o anumită ordine morală în care „prietenia” este definită prin intermediul evenimentului, prin participarea la eveniment (la „revoluție”). Astfel, Iliescu se include pe sine în categoria de apartenență: „revoluționar”. Iată cum, chiar de la început, Iliescu îşi „pregăteşte” atent discursul şi îl poziționează pe mai multe planuri, incluzând planul participării sale la revoluție. Este un element relevant, „strecurat” în preambulul luării sale de poziție. Iliescu nu


169

vorbeşte doar din interiorul comunității naționale, al cărui membru reprezentativ este, dar şi din interiorul comunității revoluționarilor, comunitatea participanților (activi) la revoluție. Se poate spune că aceasta nu este o simplă „manevră” de identificare cu audiența, ci o modalitate de a negocia poziția sa de persoană îndreptățită să construiască o anumită perspectivă morală şi ideologică asupra revoluției române. În prefața la discursul său, categoriile „revoluționar(i)„ şi „revoluție” sunt prezentate ca fiind categorii non‐controversate. O astfel de modalitate de adresare organizează discursiv dimensiunile categoriale viitoare ale luării de poziție, şi funcționează ca preliminarii la constituirea unei poziții ideologice bazată pe dreptul de a vorbi într‐un anumit fel despre revoluție. Îndreptățirea sa oficială (în calitatea sa oficială de Preşedinte al României) este secondată (şi subordonată, s‐ar putea spune) unei îndreptățiri cu caracter personal care provine dintr‐un sentiment de solidaritate, camaraderie cu comunitatea participanților la revoluție. În acest fel, Iliescu creează nu doar o îndreptățire socială, ci şi o „îndreptățire epistemică [de cunoaştere] prin virtutea apartenenței la o categorie” (Rapley, 1998, p. 331‐332). Iliescu nu se prezintă pe sine ca un simplu spectator, ci ca participant: îşi construieşte apartenența la categoria „revoluționar”. Aceasta poate fi considerată o „mutare” strategică care pregăteşte terenul pentru cele ce vor fi spuse mai târziu, în discursul său comemorativ. După cum sugerează psihologii discursivi, astfel de „prefețe” sunt modalități de prezentare de sine, de „pregătire” a cadrului în care poate fi înțeles discursul, cât şi de a negocia aspecte legate de motivele (cuiva) şi rațiunile pentru care cineva (ar face) şi ar spune anumite lucruri (cf. Edwards, 1997). Controversa Extrasele 3, 4 şi 5 prezintă un context argumentativ al criticii şi justificărilor (Billig, 1996). Iliescu încearcă să

Cristian Tileagă

170

desluşească cele mai potrivite poziții legate de revoluția română. Una dintre strategiile pe care le foloseşte pentru a „proteja” obiectul comemorării (şi implicit actul comemorării), şi pentru a „autoriza” o versiune specifică a evenimentelor, este aceea de a construi/prezenta perspectivele criticilor ca fiind „absurde”. Referințele critice la versiuni alternative ale „evenimentelor” sunt prezentate ca avându‐şi originea în elemente obiective ce țin de „lipsa de cultură politică” (ex. 4, rândul 67) sau „interese obscure” (rândul 68). Iraționalitatea şi absurditatea pozițiilor alternative este demonstrată şi prin recursul la ideea de necesitate istorică şi prin folosirea unei definiții „universale” a revoluției (ex. 5, rândurile 72‐78). În discursul politic, absurditatea nu este folosită pentru a „proteja” o părere sau perspectivă (proprie) (Antaki, 2003), ci pentru a autoriza o reprezentare ideologică. Atrăgând atenția asupra „absurdității” criticilor, Iliescu îşi invită audiența să ia în serios perspectiva (ideologică) pe care o propune. (3) 18 dec 2003 50 51 52 53 54

Prin profunzimea şi amploarea schimbărilor din decembrie 1989 evenimentele respective nu au fost nici lovitură de stat şi cu atât mai puţin echivalentul român al perestroicii sovietice care nu urmăreau o schimbare de sistem ci doar o adaptare a sa.

(4) 18 dec 2003 65 66 67 68 69

Toate fabulaţiile politicianiste, cu care ne reîntâlnim şi care se repetă an de an din 1990 încoace, nu numai că nu ausuport, ci exprimă lipsă de cultură politică în cazul unora precum şi interese obscure în cazul altora, toţi însă ignorând voit realităţile şi faptele


171

(5) 18 dec 2003 70 71 72 73 74 75 76 77 78 79 80 81

Şi mai absurdă este aserţiunea conform căreia Revoluţia s-asfârşit odată cu fuga lui Ceauşescu, după care ar fi urmat confiscarea acesteia. Aşadar, Revoluţia s-ar fi sfârşit atuncicând ea încă nu începuse. Prin Revoluţie se înţelege un procesradical de schimbări structurale ale societăţii. Indiferent demodul în care se săvârşeşte, violent sau paşnic, lovituri de palat, de stat sau comploturi de orice fel, pot contribui ladeclanşarea unei revoluţii, dar nu se pot substitui acesteia.O posibilă lovitură de stat sau complot care să-l fi anihilatpe Ceauşescu ar fi fost un lucru benefic şi ar fi făcut posibilă evitarea vărsărilor de sânge, dar nu am avut această şansă.

Categorizările alternative ale „revoluției” sunt

menționate: „o posibilă lovitură de palat sau complot …” (ex. 5, rândurile 78‐79) sau „echivalentul român al perestroicii sovietice” (ex. 3, rândurile 52‐53). Pe de o parte, se poate simți un refuz direct al acceptării acestor dimensiuni alternative. Pe de altă parte, refuzul pare să fie atenuat: „O posibilă lovitură de stat sau complot care să‐l fi anihilat pe Ceauşescu ar fi fost un lucru benefic şi ar fi făcut posibilă evitarea vărsărilor de sânge, dar nu am avut această şansă” (ex. 5, rândurile 78‐81). De remarcat aici, folosirea lui „ar fi fost un lucru benefic”, „ar fi făcut posibilă evitarea”, o încercare de a prezenta o anumită stare de fapt contrapunând posibilitatea şi actualitatea, aparenţa şi realitatea (Edwards, 1997, 2003). Descrierea oferită de Iliescu este parte dintr‐o manevră concesivă (Antaki & Wetherell, 1999). Îndată ce alternativele sunt „pe masă”, vorbitorul poate să‐şi prezinte propria perspectivă (ideologică) „fără a fi acuzat de a fi dogmatic” (Antaki, 2003, p. 96)6. Cu „dar

6 Argumentul lui Iliescu este construit cu mare atenție, căci criticii nu sunt numiți, o manevră de „de‐personalizare” a referentului (Montero & Rodriguez‐Mora, 1998, p. 94).

Cristian Tileagă

172

nu am avut această şansă”, concesia e retrasă, luată înapoi; perspectivele alternative sunt respinse. O asemenea descriere funcționează ca un fel de „inoculare” împotriva unor posibile acuzații de interes (politic) (Edwards & Potter, 1992).

O altă strategie folosită de Iliescu este aceea de a se baza pe înțelesul comun şi pe caracteristicile pe care le asociem, de obicei, noțiunii de „revoluție”. Iliescu ne oferă o serie de „instrucțiuni” (cf. Smith, 1978) pentru a „înțelege” fenomenul „revoluției”: „Prin Revoluție se înțelege un proces radical de schimbări structurale ale societății” (ex. 3, rândurile 73‐74). Noțiunea de „revoluție” este prezentată ca un fapt istoric, indubitabil deci, o „realitate” independentă de acțiunile indivizilor. Aceasta poate fi văzută ca o încercare de legitimare „teoretică” care permite construirea de „reprezentări explicite a „cum stau lucrurile” (van Leeuwen, 2007, p.103). Este totuşi vorba de o definiție argumentativă a revoluției: o definiție mobilizată împotriva unor „definiții’ alternative ale evenimentelor. Iliescu se aseamănă cu cercetătorul în ştiințele sociale, care, atunci când oferă o definiție a unui termen comun (sau des întâlnit) nu încearcă doar să‐i descrie înțelesurile intrinsece, ci îşi prezintă definiția „ca un argument împotriva altor definiții” (Billig, 1996, p. 178). Iliescu se foloseşte de o definiție universală a „revoluției”, adresată unei audiențe universale şi raționale (Billig, 1996) . Aceasta este prezentată ca un tip de cunoaştere comună, un „fapt” obiectiv împărtăşit de toți. În contextul retoric oferit de discursul lui Iliescu, definiția trebuie înțeleasă ca definiția potrivită, ca singura definiție care descrie esența evenimentelor. Ceea ce nu ni se spune este care sunt procedurile prin care s‐a ajuns la această descriere ca un fapt obiectiv: este vorba doar de o definiție bazată pe o cunoaştere comună a categoriilor sociale, a caracteristicilor lor, şi a modului lor de asociere. Identitatea, esența evenimentelor, este construită printr‐o referință, analogie categorială, prin invocarea unei categorii politice (revoluție) căreia îi sunt asociate anumite caracteristici şi trăsături.


173

Argumentul lui Iliescu se bazează, de asemenea, pe presupunerea conform căreia categoria „revoluție” este tipul de categorie socială care nu are cum să nu fie înțeleasă „în acelaşi fel de toată lumea” (Smith, 1978, p. 35)7. Iliescu identifică caracteristicile care definesc o revoluție în general (schimbare de sistem, proces radical de schimbări structurale în societate, etc.) şi le aplică cazului particular al revoluției române. Discursul lui pare să fie construit cu atenție pentru a include astfel de caracteristici (Edwards, 1997) şi nu altele. Se poate spune că aceste caracteristici sunt cele mai persuasive, pentru că sunt cele mai frecvent ataşate noțiunii de „revoluție”. Caracteristici precum „schimbare de sistem” (ex. 3, rândul 53), „proces radical de schimbări structurale’ (ex. 5, rândul 74) fac parte dintr‐o colecție de caracteristici care sunt în mod obişnuit asociate noțiunii de revoluție. Acest lucru este evident şi în literatura academică de specialitate (vezi Calvert, 1990, de pildă). Potrivit lui Calvert şi altor teoreticieni ai noțiunii de revoluție: „dacă nu se schimbă nimic, nu putem vorbi de o revoluție” (1990, p. 16). Iliescu pare că se foloseşte de un mecanism universal de categorizare a vieții sociale, cu două fațete: a) dacă categoria este ştiută, atunci caracteristicile sale pot fi deduse; b) dacă caracteristicile categoriei sunt cunoscute, atunci categoria poate fi dedusă. Iliescu prezintă „revoluția” ca un fenomen general şi obiectiv, „un fenomen intangibil mai degrabă decât rezultatul unor acțiuni specifice ale unor indivizi” (van Leeuwen, 1995, p. 82). „Revoluția” pe care o descrie Iliescu este legată de un proces de schimbare universal şi nu de unul specific cazului istoric al României. Drept urmare, pentru Iliescu, „revoluția” română este un „dat”, un „fapt” istoric care nu poate fi pus la îndoială. Iliescu se comportă, într‐o anumită măsură, ca istoricul, politologul, sau sociologul

7 Implicația este că cei care (îl) critică par să nu înțeleagă acest lucru, par să nu înțeleagă ceea ce este „clar tuturor”.

Cristian Tileagă

174

schimbării pentru care limbajul nu e doar decât un „mediu transparent de reprezentare … dacă cineva ar putea găsi limbajul potrivit pentru a descrie evenimentele sociale, înțelesul acestor evenimente sar arăta imediat conştiinței” (White, 1978, p. 130, italice în original)

Construirea obiectivităţii şi autenticităţii „revoluţiei” Extrasele 6 şi 7 sunt exemple ale unei modalități de stabilire a unei versiuni „autentice” a „revoluției” învocând experiența personală. Contrastul construit de Iliescu este cu acțiunile criticilor: încercarea lor de „fraudare a istoriei” (ex. 7, rândul 64), „a adevărului cu privire la valoarea şi forța idealurilor revoluției’ (rândurile 64‐65) şi „tentativă de împiedicare a împlinirii lor!” (rândul 66). Vocea lui Iliescu este vocea justeții (Gergen, 1989), vocea argumentului rațional care se aude din sânul comunității revoluționarilor. Această poziționare permite nu numai o anumită îndreptățire la cunoaştere, dar şi o anumită îndreptățire atunci când critică. Cu toate că noțiunea de „revoluționar” nu este explicit folosită aici, ea nu este problematică (aşa cum este pentru opoziție), este luată de‐a gata. Ceea ce este problematic, în schimb, sunt „criticii” care, potrivit lui Iliescu, nu pot să se includă în această categorie de apartenență. (6) 21 dec 2000 40 41 42 43 44 45 46 47 48

… deformarea adevărurilor cu privire la revoluţie şi a adevărului însuşi care este revoluţia a constituit o bunăbucată de vreme apanajul celor care, probabil, tocmai au absentat de la un asemenea crucial eveniment ori şi-au făcutcalcule de profit politic şi social de pe urma lui. Trebuie săspun că nicăieri în lume un asemenea fenomen, cu determinări complexe şi obiective, cum este revoluţia, nu a mai fost abordat în termeni discriminatori, de desconsiderare ori supus unui tratament fals justiţiar.


175

(7) 21 Dec 2000 60 61 62 63 64 65 66

Ca unul care, asemenea multora dintre cei prezenţi sau nu la această solemnitate, am participat direct la evenimente şiam deţinut un anume rol, am respins şi resping categoric astfel de judecăţi, pe care nu le socotesc altceva decât ca pe o încercare de fraudare a istoriei, a adevărului cu privire la valoarea şi forţa idealurilor revoluţiei şi, nu în ultimul rând, ca o tentativă de împiedicare a împlinirii lor!

Se remarcă o trecere de la vocea reprezentativă,

comemorativă, la introducerea unor elemente personale, biografice, legate de directa sa participare la evenimente, şi la „rolul jucat”. Dacă implicarea şi „miza” lui Iliescu în evenimente este legată de implicarea sa directă şi identificarea cu revoluția şi revoluționarii, „miza” şi interesul criticilor este prezentată mai degrabă în termenii calculelor de „profit politic şi social” (ex. 6, rândul 44). Neparticiparea pare să fie egală cu necunoaşterea. Participarea la evenimente este prezentată ca rațiunea sine qua non pentru a fi îndreptățit să vorbeşti despre eveniment. Acesta nu este un caz simplu de: „ştiu pentru că am fost acolo” (Tusting et al., 2002), ci luarea în considerare a modului în care Iliescu se construieşte pe sine ca un reprezentant al unei categorii omnirelevante: „revoluționar”. Iliescu reuşeşte să construiască o legătură cu evenimentele construindu‐se pe sine ca exemplar tipic al acestei categorii specifice.

În extrasul 6, prin folosirea unor formulări extreme, este construită natura „absurdă” a criticilor: „nicăieri în lume un asemenea fenomen, cu determinări complexe şi obiective, cum este revoluția, nu a mai fost abordat în termeni discriminatorii, de desconsiderare ori supus unui tratament fals justițiar” (ex. 6, rândurile 45‐48). Negarea „adevărului însuşi care este revoluția” (rândul 41) este prezentat ca o premisă absurdă. Din nou, revoluția română este prezentată ca un eveniment necontroversat (implicit, „revoluția” română este

Cristian Tileagă

176

văzută ca aparținând unui univers categorial necontroversat, universul „revoluțiilor”), neancorată într‐un context istoric, social şi politic specific. Obiectivitatea şi autenticitatea „revoluției” române sunt construite prin referire la un consens social care depăşeşte granițele națiunii şi cazul specific.

Construirea obiectivității şi autenticității „revoluției” române este continuată în extrasul 8. Putem observa o trecere de la argumentul participării personale la argumentul că revoluția română, este „opera poporului român” , „îi aparține poporului român”. (rândurile 80‐81). „Revoluția” română este atât „opera” poporului român, cât şi rezultatul unei „crize profunde în care a intrat vechiul sistem” (rândurile 85‐86). Cu toate că revoluția „aparține” poporului, ea este văzută şi ca „rezultatul unei forțe irezistibile (Arendt, 1965, p. 255‐256). Ne aflăm în fața unei alte oportunități de a prezenta evenimentele ca o revoluție autentică: „Revoluția română, ca toate revoluțiile în general, ca şi în toate celelalte țări, în 1989, a fost rezultatul unei crize profunde, în care a intrat vechiul sistem, şi al imposibilității guvernanților de a mai oferi soluții realiste şi acceptabile problemelor cu care se confrunta societatea românească” (rândurile 83‐88). (8) 18 dec 2003 80 81 82 83 84 85 86 87 88 89 90 91 92

Revoluţia română a fost, deci, opera poporului român, ea îi aparţine poporului român. Revoluţia română nu a fost un act artificial, gândit în nu ştiu ce birouri, de nu ştiu ceorganizaţii subversive. Revoluţia română, ca toate revoluţiile în general, ca şi în toate celelalte ţări, în 1989, a fost rezultatul unei crize profunde, în care a intrat vechiul sistem, şi al imposibilităţii guvernanţilor de a mai oferi soluţii realiste şi acceptabile problemelor cu care seconfrunta societatea românească. De aceea am afirmat şi afirmcu tărie faptul că Revoluţia română este un moment de cotitură în istoria noastră naţională, care a schimbat fizionomia societăţii româneşti, care a deschis calea unor transformăriprofunde în plan politic, economic şi social. Aşa ceva se


177

93 94 95

înfăptuieşte sau nu, nu se poate nici confisca, nici fura. Revoluţia română a fost, totodată, cea mai radicală din întreg spaţiul fost "socialist" din Europa.

„Revoluția” română este identică cu celelalte revoluții

de la 1989. „Revoluția” română este plasată în ordinea istorică şi „logica” revoluțiilor de la 1989. O încercare de a avea „ultimul cuvânt” apare în rândurile 92‐93: „Aşa ceva se înfăptuieşte sau nu, nu se poate nici confisca, nici fura”. Aparenta poziție rațională de mai înainte se preface într‐o aserțiune dogmatică, peremptorie. Cu toate că înainte argumentul lui Iliescu este prezentat de o manieră argumentativă, reprezentarea pe care el o propune nu este supusă discuției. Ce s‐a întâmplat în decembrie 1989 nu poate fi altceva decât ceea ce susține Iliescu. Forța retorică a acestei poziții vine din a susține că argumentul pe care îl propune este de bun‐simț (şi bazat pe bunul‐simț comun) şi, astfel, greu de negat sau contracarat8. Iliescu nu ne spune doar ce este revoluția română, dar şi cum ar trebui caracterizată (înțeleasă). (9) 21 Dec 2000 90 91 92 93 94 95

Dacă, aşa cum am mai avut prilejul să arăt, o revoluţie schimbă radical sistemul politic şi social şi consacră ireversibilitatea schimbărilor fundamentale din societate, Este de la sine înţeles că ea nu rezolvă de la bun început şi în mod definitiv toate problemele. Ea deschide calea evoluţiei şi asigură premisele soluţionării lor.

8 Excepționalitatea „revoluției” române este de asemenea menționată (rândurile 94‐95) şi folosită ca resursă în argument. Astfel, „revoluția” română nu prezintă o disconfirmare a unui „pattern” istoric autentic al revoluțiilor; din contră, caracteristicile sale speciale confirmă tocmai existența şi esența acestui „pattern” istoric în Europa de est.

Cristian Tileagă

178

Ca şi în extrasul anterior, în (9), „evenimentul” (revoluția) este prezentată ca urmând o „ordine” morală şi istorică normativă, aceea a „revoluțiilor”. Din nou, reprezentarea evenimentelor din decembrie este „controlată” ideologic cu ajutorul unei referințe categoriale. E o trecere de la „ce este o revoluție” la „ce face o revoluție”: „schimbă radical sistemul politic şi social şi consacră ireversibilitatea schimbărilor fundamentale din societate’ (rândurile 91‐92), „deschide calea evoluției şi asigură premisele soluționării lor.” (rândurile 94‐95). Din nou, este invocată cunoaşterea comună asociată categoriei „revoluție”. Observațiile sunt introduse cu ajutorul unei structuri narative „dacă‐atunci” (Edwards, 1997). Aceasta este o resursă discursivă folosită pentru a întări o reprezentare ideologică bazată pe „cum stau lucrurile”. „Cum stau lucrurile” este strâns legat de modul în care Iliescu alege să definească „ce face” o revoluție. „este de la sine înțeles” de la rândul 93 prefațează comentariul său legat de schimbările provocate de revoluții, întărind astfel argumentul anterior. Acest mod de argumentare poate fi văzut, din nou, ca o încercare de a răspunde criticilor legate de schimbările (lente) din societate. Problema semnalată anterior reapare: „schimbările” pe care le aduce „revoluția” nu sunt rezultatul unor acțiuni specifice şi individuale, ci sunt, mai degrabă, consacrate de un proces universal. Pe de o parte, revoluția română urmează ordinea normativ‐istorică a „revoluțiilor”, pe de altă parte, ea urmează ordinea normativă a „schimbărilor” fundamentale, deoarece fără schimbări „fundamentale” nu putem vorbi de revoluție. Se poate spune că Iliescu stabileşte premisele unui argument circular. Revoluția se defineşte prin caracteristicile sale, iar aceste caracteristici pot fi mai apoi folosite să determine dacă un eveniment, sau o serie de evenimente, poate fi numit „revoluție”. „Revoluția” română


179

dobândeşte, este investită cu o „identitate”, o „realitate”, „prezență” istorică normativă care se bazează pe un astfel de argument circular. În exemplul de față, „realitatea” revoluției române se bazează pe invocarea unor atribute frecvent ataşate noțiunii de revoluție: schimbări „radicale” şi „fundamentale”. Iliescu se referă mai mult la revoluții în general decât la revoluția română. Aceasta este o manevră discursivă foarte similară cu cea esențialistă din extrasul 8. Cazul general, al „revoluțiilor”, oferă atât premisele, cât şi concluzia argumentului său despre obiectivitatea şi autenticitatea „revoluției” române.

Naţiunea şi revoluţia Revoluția română nu este prezentată doar ca făcând parte dintr‐un univers normativ istoric general, ci şi ca moment de răscruce şi principiu fondator în istoria națională. Astfel, a comemora „revoluția” înseamnă a vorbi despre națiune şi viitorul ei. În extrasul 10 putem remarca o referire mai specifică la „revoluția” română. Este un comentariu care pare să‐şi aibă originea într‐o filosofie arendtiană care spune că „ceea ce e crucial … oricărei înțelegeri a revoluțiilor în era modernă este că ideea de libertate şi experiența unui nou început trebuie să coincidă” (Arendt, 1965, p. 29).

(10) 21 dec 2000

80 81 82 83 84 85 86

Nu pentru sărăcie, nu pentru umilinţă sau jaf şi corupţie s-a murit în revoluţie, ci pentru o viaţă demnă, normală,pentru o societate cu adevărat democratică şi un viitor caresă aducă într-adevăr prosperitatea. Ca act fondator al uneinoi Românii, revoluţia a fost un act al responsabilităţiisupreme. Cauzele şi sentimentele acestei responsabilităţi trebuie să ne domine pe toţi.

Cristian Tileagă

180

(11) 18 dec 2003

120 121 122 123 124 125

Este important să tragem toate concluziile care se impun dinjudecata la care ne supune permanent naţiunea română, să ne orientăm toate acţiunile politice în funcţie de acest reper care înseamnă valorile, principiile şi obiectivele Revoluţieiromâne şi să răspundem nevoilor şi aşteptărilor cetăţenilorîn slujba cărora ne aflăm toţi cei aleşi.

În descrierea lui Iliescu, „revoluția” română

întrupează adevăruri perene şi este necesar ca acestea să nu fie uitate. Categoria socială „revoluție” este din nou „pusă la lucru”(cf. Jayyusi, 1984), constituind o ordine morală colectivă organizată prin referință la anumite idei, valori, angajamente care pot fi descrise ca „revoluționare”: libertate, justiție socială. Ca principiu fondator al unei (noi) ordini morale, „revoluția” română este un sentiment de responsabilitate națională şi consens (vezi extrasele 10 şi 11). Aceste sentimente sunt complementate de referința la un timp al optimismului în viitor „care să aducă într‐adevăr prosperitatea’ (ex. 10, rândurile 82‐83). „Valorile, principiile şi obiectivele Revoluției române’ (ex. 11, rândurile 123‐124) sunt cele care vor ghida România în viitor. Într‐o încercare de recontextualizare, noua ordine morală dată de valorile şi principiile revoluției este legată de sacrificiul celor care au murit la revoluție (ex. 10, rândul 81). Este o nouă încercare de a „autoriza” o versiune preferată şi autentică a „revoluției” române9. De remarcat, folosirea strategică a unui discurs al „consensului național” în ambele exemple. Acesta poate fi văzut ca un fel de

9 Există un sens implicit că nu am avea dreptul s‐o numim „revoluție” dacă prezentul nu ar fi la înălțimea aşteptărilor acestui moment „fondator”.


181

discurs politic mobilizator, ale cărui ecouri depăşesc contextul parlamentar (vezi şi Rapley, 1998; de Cillia et al., 1999; Wodak & de Cillia, 2007). Prin aceasta, Iliescu îşi întăreşte poziția de voce reprezentativă a națiunii şi, mai mult, întăreşte raționalitatea şi credibilitatea unei astfel de poziții şi reprezentări – adică aceea de a vorbi despre revoluția română dintr‐un anumit unghi, dintr‐o anumită perspectivă. În acelaşi timp, Iliescu se prezintă ca un politician rațional, care cunoaşte interesele țării. În cazul lui Iliescu, el „ocupă” mai multe poziții discursive şi identitare. El este, în acelaşi timp, comentator, spectator şi participant activ în evenimentul care este comemorat. Este, de asemenea, politicianul respectabil şi rațional. Toate aceste poziții se confundă în discursul lui Iliescu. Acest lucru îi permite lui Iliescu să vorbească despre un consens politic care merge dincolo de critica (din afară) şi răspunde „nevoilor şi aşteptărilor cetățenilor în slujba cărora ne aflăm toți cei aleşi” (ex. 11, rândurile 124‐125). Vocea lui Iliescu este vocea politicianului care vorbeşte din interiorul comunității politicienilor rezonabili, politicieni care servesc interesele țării.

Discursul comemorativ include, ca dimensiune esențială, o dimensiune temporală care este exploatată de politicieni. Aşa face şi Iliescu aici (vezi extrasul 12). Momentul fondator al revoluției şi comemorarea prezentă permit tuturor să considere ceea ce s‐a realizat şi să „pregătească” viitorul națiunii. Această viziune nu este separată de „momentul” comemorării. Momentul comemorării este tocmai acel moment în care lucrurile trebuie luate în serios: „în acest moment, în care cinstim memoria eroilor Revoluției române, trebuie să privim cu luciditate la ceea ce am realizat, dar mai ales la ceea ce nu am realizat şi mai avem de făcut pentru a ne atinge țelurile” (rândurile 136‐139).

Cristian Tileagă

182

(12) 18 Decembrie 2003

127 128 129 130 131 132 133 134 135 136 137 138 139

Trecutul şi prezentul se împletesc pentru a prefigura viitorul. Revoluţia română a fost evenimentul care a declanşat acele transformări profunde şi de substanţă, carene permit să afirmăm, acum, că viitorul României nu poate fiimaginat în afara viitorului Europei unite. Până să ne atingem obiectivul strategic al aderării la Uniunea Europeană, ne-a mai rămas de parcurs un drum scurt, dar extrem de dificil şi de solicitant pentru toţi românii, indiferent de poziţia lor în societate. De aceea consider căşi în acest moment, în care cinstim memoria eroilor Revoluţiei române, trebuie să privim cu luciditate la ceea ceam realizat, dar mai ales la ceea ce nu am realizat şi mai avem de făcut pentru a ne atinge ţelurile.

Iliescu vorbeşte cu vocea națiunii: „revoluția”

română este construită ca un eveniment care întruchipează şi susține valorile şi scopurile la care aspiră națiunea. Revoluția este, în acelaşi timp, moment fondator, dar şi parte integrantă a proiectului politic al națiunii. „Revoluția” proiectează viitorul, este legată de „acțiuni viitoare şi realități viitoare” (Dunmire, 2005, p. 484).

Discuţie În acest capitol am explorat câteva aspecte legate de comemorarea națională şi construcția unei reprezentări ideologice a unui eveniment de importanță națională: „revoluția” română de la 1989. M‐am oprit asupra discursului comemorativ al fostului preşendinte Ion Iliescu, în discursul căruia, după cum am încercat să arăt, „revoluția” română capătă o „realitate” (categorială) constituită discursiv.

Iliescu construieşte un argument şi o reprezentare ideologică prin intermediul unei „dramaturgii a descrierii


183

obiective” (Edelman, 1988, p. 115). Cu toate că discursul lui pare simplu descriptiv şi explicativ, el este ideologic, pentru că, paradoxal, refuză să se auto‐explice. Faptul comemorării şi „obiectul” ei sunt văzute ca având o realitate nepusă la îndoială; obiectul comemorării este un fapt social „suficient şi inefabil” (Barthes, 1957/1993, p. 142). Noțiunea de „revoluție” este „clarificată” prin intermediul unui discurs care nu este „acela al unei explicații, ci acela al unei stări/propoziții de fapt” (ibid., p. 143). Parafrazându‐l pe Barthes, dacă cineva susține obiectivitatea/starea de fapt a „revoluției” (române) fără a o „explica”, acel cineva „e foarte aproape de a descoperi că obiectul despre care vorbeşte e natural şi se înţelege de la sine” (ibid., p. 143, italice în original)10.

Se consideră uneori că principalul obiectiv al actului comemorativ este construirea unei „viziuni unitare şi coerente a trecutului” (Misztal, 2003, p. 127). Aşa cum sugerează şi Wertsch, „un angajament dogmatic la o singură – şi doar o singură – versiune a trecutului este o caracteristică a memoriei colective, în contrast cu istoria” (2002, p. 125). Dar asta nu înseamnă că nu există o luptă/un argument asupra naturii obiectului comemorat şi înțelesului/înțelesurilor care i se atribuie pentru şi în numele națiunii. Ritualul comemorării este parte integrantă din exercițiul politic al construirii „realității’ politice şi istorice. Trecutul devine materialul de lucru al prezentului;

10 Acesta este un proces similar cu cel identificat de Barthes (1957/1993, p. 143) atunci când scrie despre „mit”. Se poate spune că reprezentarea revoluției trece din „istorie în natură” şi “nu ia în seamă complexitatea actelor umane … le conferă simplicitatea esențelor, renunță la orice dialectică … organizează o lume fără perspectivă, o lume deschisă şi înecată în evidență, stabileşte o claritate redemptivă: lucrurile par să spună ceva prin ele însele”

Cristian Tileagă

184

trecutul este pus să servească o funcție (politică, ideologică) în prezent. Semnificația şi caracterul emoțional al comemorării, consensul național din jurul ei, poate fi foarte uşor pervertit. În cazul de față, acest lucru este făcut printr‐o încercare de a proiecta şi justifica „viziuni [ale trecutului] şi ale viitorului ca universale şi bazate pe bunul‐simț comun” (Dunmire, 2005, p. 482). În perspectiva lui Ion Iliescu, identitatea revoluției române este dată de o ordine politică şi istorică care nu are nevoie de justificare, care se explică pe sine. Aşa cum remarca şi Teitel, „a încerca să construieşti o identitate bazată pe o perspectivă istorică universală este în sine o viziune iliberală” (2000, p. 117). Iliescu plasează „revoluția” într‐un lanț semiotic de semnificații care generează un înțeles anume şi creează o reprezentare specifică a evenimentelor. Dintr‐o perspectivă discursivă şi sociopsihologică, puterea discursivă a unei categorizări sociale a unui eveniment socio‐politic aduce cu sine un moment de „închidere” (arbitrară) a înțelesurilor sale sociale (Eagleton, 1991) şi „controlează” un înțeles specific, de o manieră normativă şi prescriptivă, presupunând înlăturarea oricărei încercări de rememorare, memorializare, care ar „putea deranja suveranitatea unei versiuni a trecutului” (Billig, 1999, p. 170‐171).

„Revoluția” română este prezentată ca facând parte dintr‐o „ordine” morală şi istorică normativă, aceea a „revoluțiilor”. Dar aceasta poziționare nu este una neutră. Există o clară dimensiune politică şi ideologică în modalitatea în care evenimentul este reprezentat. Aspectul ideologic este relevant atunci când observăm că se consideră că atunci când cineva contestă categorizarea „revoluție”, acel cineva contestă, în acelaşi timp, şi valorile, caracteristicile asociate de o manieră unică acestei categorii (Leudar & Nekvapil, 1998). Versiunea prezentată şi susținută de Iliescu este produsă prin intermediul unei


185

referințe categoriale. Evenimentul comemorat capătă o identitate atunci când este descris în termenii unei categorii sociale şi politice cu caracteristici bine cunoscute. Acest lucru este determinat de contextul politic şi ideologic în care are loc discursul, dar şi de modul specific în care Iliescu alege să‐şi construiască discursul. Prin intermediul discursului comemorativ, a ceea ce permite acesta, această versiune categorială a „revoluției” române este co‐substanțială cu memoria colectivă oficială: i se suprapune, i se substituie. În acelaşi timp, această versiune este „robustă” factual şi retoric, căci se opune (cu oarecare succes) unor viziuni alternative. Evenimentele din decembrie 1989 sunt „desprinse din contextul lor local istoric” (Smith, 1999, p. 185) şi reinterpretate în termenii unui discurs comemorativ. Iliescu produce o categorie „golită de înțeles” (Laclau, 1993) care face parte dintr‐un teren discursiv contestat al competiției politice (Adamson, 2000). Discursul politic comemorativ permite vorbitorului să îndeplinească cu succes funcția ideologică de a oferi un cadru politic, de a „controla” varietatea de interpretări, (re)interpretări alternative a evenimentelor. Discursul politic comemorativ permite desprinderea revoluției din contextul controversei sociale şi politice, ajutând astfel la delegitimizarea criticii şi înțelesurilor alternative existente în societate.

186

Apendice Notaţii transcriere (.)

Micro‐pauză

(2.0) Durata unei pauze în secunde

yes Sublinierea marchează vorbirea accentuată sau accentul pus pe anumite cuvinte sau părți ale acestora

[overlap] Vorbire în suprapunere

°quiet° Indică cuvinte care sunt spuse mai încet

>faster< Indică un flux rapid al vorbirii

= Identifică o „continuare” între propoziții

(inaudible) Parantezele cuprind notele celui care transcrie

187

Lista de lucrări citate Adamson, K. (2000). The construction of Romanian social

democracy (1989‐1996). În D. Howarth, A. Norval, & Y. Stavrakakis (Eds.) Discourse theory and political analysis: identities, hegemonies and social change (pp. 119‐133). Manchester: Manchester University Press.

Adorno, T.W. (1986). What does coming to terms with the past mean? (trans. T. Bahti and G. Hartman). În G. Hartman (Ed.) Bitburg in moral and political perspective (pp. 114‐129). Bloomington: Indiana University Press.

Ahonen, S. (1997). A transformation of history: the official representations of history in East Germany and Estonia, 1986‐1991, Culture & Psychology, 3, 41‐62.

Albu, M. (2008). Informatorul: studiu asupra colaborării cu Securitatea. Iași: Polirom.

Amstutz, M. (2005). The healing of nations: the promise and limits of political forgiveness. Lanham, MD: Rowman & Littlefield Publishers.

Andrews, M. (2000). Texts in a changing context: reconstructing lives in East Germany. În P. Chamberlayne, J. Bornat, & T. Wengraf (Eds.) The turn to biographical methods in social science: comparative issues and examples (pp. 181‐195). London: Routledge.

Andrews, M. (2007). Shaping history: narratives of political change. Cambridge: Cambridge University Press.

Cristian Tileagă

188

Antaki, C. (2003). The uses of absurdity. În H. van den Berg, M. Wetherell & H. Houtkoop Steenstra (Eds.) Analyzing race talk: multidisciplinary perspectives on the research interview (pp. 85‐102). Cambridge: Cambridge University Press.

Antaki, C. & Wetherell, M. (1999). Show concessions. Discourse Studies, 1, 7–27.

Antaki, C. & Widdicombe, S. (Eds.) (1998). Identities in talk. London: Sage.

Antaki, C., Barnes, R. & Leudar, I. (2005). Self‐disclosure as a situated interactional practice'. British Journal of Social Psychology, 44, 1‐20.

Antaki, C., Billig, M., Edwards, D. & Potter, J.A. (2003). Discourse analysis means doing analysis: a critique of six analytic shortcomings. Discourse Analysis Online, 1. Available at http://extra.shu.ac.uk/daol/

Antaki, C, Finlay, W.M.L., Jingree, T & Walton, C. (2007). "The staff are your friends": conflicts between institutional discourse and practice. British Journal of Social Psychology, 46, 1‐18.

Arendt, H. (1965). On revolution. New York: Vintage. Ashmore, M. (1989) The reflexive thesis: wrighting sociology

of scientific knowledge. Chicago, IL: Chicago University Press.

Assmann, A. (2008). Transformations between history and memory. Social Research, 75, 49‐72.

Atkinson, J. M., & Heritage, J. (Eds.) (1984) Structures of social action: studies in conversation analysis. Cambridge: Cambridge University Press.

Atkinson, P. & Coffey, A. (1997) Analysing documentary realities. În D. Silverman (Ed.) Qualitative research: theory, method and practice (pp. 45‐62). London: Sage.

Augoustinos, M. & Penny, S. (2001). Reconciliation: the genesis of a new social representation. Papers on Social Representations. 10, 4.1‐ 4.18.


189

Augoustinos, M. & Tileagă, C. (la tipar) Twenty‐five years of Discursive Psychology (Număr tematic pe Psihologia Discursivă). British Journal of Social Psychology. *.*

Augoustinos, M., LeCouteur, A. & Fogarty, K. (2007). Apologising‐in‐action: on saying ‘sorry’ to Indigenous Australians. În A. Hepburn & S. Wiggins (Eds.) Discursive research in practice: new approaches to psychology and interaction (pp. 88‐103). Cambridge: Cambridge University Press.

Austin, J.L. (1962). How to do things with words. Oxford: Clarendon Press.

Baker, C. (2000). Locating culture in action: membership categorisation in texts and talk. În A. Lee & C. Poynton (Eds.) Culture and text: discourse and methodology in social research and cultural studies (pp. 99‐113). St. Leonards, NSW: Allen and Unwin.

Banač, I. (Ed.) (1992). Eastern europe in revolution. Ithaca: Cornell University Press

Bar‐Tal, D. (2000). From intractable conflict through conflict resolution to reconciliation: psychological Analysis. Political Psychology, 21, 351‐365.

Barthes, R. (1974). S/Z. London: Cape. Barthes, R. (1957/1993). Mythologies. London: Vintage Baumeister, R., & Hastings, S. (1997). Distortions of

collective memory: how groups flatter and deceive themselves. În J. Pennebaker, D. Paez, & B. Rimé (Eds.) Collective memory of political events: social psychological perspectives (pp. 277‐294). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates

Bergmann, J. R. (1998). Introduction: morality in discourse. Research on Language and Social Interaction, 31, 279‐294.

Bertau, M‐C. (2007). Review symposium: encountering objects and others as a means of passage. Culture & Psychology, 13, 335‐352.

Cristian Tileagă

190

Billig, M. (1978). Fascists: a social psychological view of the National Front. London: Academic Press.

Billig, M. (1987). Arguing and thinking: a rhetorical approach to social psychology. Cambridge: Cambridge University Press.

Billig, M. (1991). Ideology and opinions. London: Sage. Billig, M. (1995). Banal nationalism. London: Sage. Billig, M. (1996). Arguing and thinking: a rhetorical

approach to social psychology (2nd ed.). Cambridge: Cambridge University Press.

Billig, M. (1997). Rhetorical and discursive analysis: How families talk about the Royal family. În Nicky Hayes (Ed.). Doing qualitative analysis in psychology (pp. 3955). Hove, England: Psychology Press.

Billig, M. (1998). Talking of the Royal family (2nd ed.). London: Routledge.

Billig, M. (1999). Freudian repression. Cambridge: Cambridge University Press.

Billig, M. (2003). Political rhetoric. În D. Sears, L. Huddy & R. Jervis (Eds.) Oxford handbook of political psychology (pp. 222‐250). Oxford: Oxford University Press.

Billig, M., Condor, S., Edwards, D., Gane, M., Middleton, D., & Radley, A. (1988) Ideological dilemmas: a social psychology of everyday thinking. London: Sage.

Brockmeier, J. (2002). Remembering and forgetting: narrative as cultural memory. Culture & Psychology, 8, 15–43.

Brockmeier, J. (2010). After the archive: remapping memory. Culture & Psychology, 16, 5‐35.

Brown, S., Middleton, D. & Lightfoot, G. (2001). Performing the past in electronic archives: Interdependencies in the discursive and non‐discursive ordering of institutional rememberings. Culture & Psychology, 7, 123‐144.


191

Bruner, J. (2005). Past and present as narrative constructions. În J. Straub (Ed.) Narration, identity and historical consciousness (pp. 23‐43). New York: Berghahn Books.

Bucur, M. (2001). Birth of a nation: commemorations of December 1, 1918, and national identity in twentieth century Romania. În M. Bucur & N. Wingfield (Eds.) Staging the past: the politics of commemoration in Hapsburg Central Europe, 1848 to present (p. 286‐326). West Lafayette: Purdue University Press.

Bucur, M. (2009). Heroes and victims: remembering war in twentiethcentury Romania. Bloomington: Indiana University Press.

Byford, J. & Billig, M. (2001). The emergence of antisemitic conspiracy theories in Yugoslavia during the war with NATO. Patterns of Prejudice, 35, 50‐63.

Calhoun, N. (2004). Dilemmas of justice in Eastern Europe's democratic transitions. New York: Palgrave Macmillan.

Calvert, P. (1990). Revolution and counterrevolution. Milton Keynes: Open University Press.

Cameron, L. (2007). Patterns of metaphor use in reconciliation talk. Discourse & Society, 18, 197‐222.

Cesereanu, R. (2004). Decembrie ‘89. Deconstrucţia unei revoluţii. Iași: Polirom.

Cesereanu, R. (2008). The Final Report on the Holocaust and the Final Report on the Communist Dictatorship in Romania. East European Politics and Societies, 22, 270‐281.

Chesneaux, J. (1978). Past and futures or what is history for. Thames & Hudson Ltd.

Chua, B. (1979). Democracy as textual accomplishment. The Sociological Quarterly, 20, 541‐549.

Ciobanu, M. (2009). Criminalising the past and reconstructing collective memory: the Romanian Truth Commission. EuropeAsia Studies, 61, 313‐336.

Cristian Tileagă

192

Clayman, S., & Heritage, J. (2002). The news interview: journalists and public figures on the air. Cambridge: Cambridge University Press

Condor, S. (2000). Pride and prejudice: identity management in English people's talk about 'this country'. Discourse & Society, 11, 163‐193.

Condor, S. (2006). Temporality and collectivity: diversity, history and the rhetorical construction of national entitativity. British Journal of Social Psychology, 45, 657‐682.

Condor, S. (la tipar). Understanding English public reactions to the Scottish Parliament. National Identities.

Condor, S. & Abell, J. (2006). Romantic Scotland, tragic England, ambiguous Britain: constructions of ‘the Empire’ in post‐devolution national accounting. Nations and Nationalism, 12, 453‐472.

Connolly, W. (1993). The terms of political discourse (3rd ed). Oxford: Wiley‐Blackwell.

Conway, M. (1997). The inventory of experience: memory and identity. În J. Pennebaker, D. Paez, & B. Rimé (Eds.) Collective memory of political events: social psychological perspectives (pp. 21‐46). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates

Cornea, A. (2007). “The time has not come yet!” or tactics for avoiding the confrontation with the past. Echinox Notebooks, 13, 108‐111.

Coulter, J. (2001). Human practices and the observability of the ‘macro‐social’. În T.R. Schatzki, K.K. Cetina & E. Savigny (Eds.) The practice turn in contemporary theory (pp. 29‐41). London: Routledge.

Courtois, S. (Ed.) (1999). The black book of communism: crimes, terror, repression. Cambridge, Mass.: Harvard University Press


193

Davis, J. E. (2002). Stories of change: narrative and social movements. New York: State University of New York Press.

de Brito, A.B., Enriquez, C.G. & Aguilar, P. (2001). The politics of memory: transitional justice in democratizing societies. New York: Oxford University Press.

de Certeau, M. (1986) Heterologies: discourse on the Other. Minneapolis: University of Minnesota Press.

de Cillia, R., Reisigl, M. & Wodak, R. (1999). The discursive construction of national identities. Discourse & Society, 10, 149‐173.

Deletant, D. (1994). Mythmaking and the Romanian revolution. SEER

Deletant, D. (1996) Ceauşescu and the Securitate: coercion and dissent in Romania, 196589. London: Hurst & Co.

Derrida, J. (1997). Archive fever. Chicago: University of Chicago Press.

Drăguşin, N. (2007). Raportul Tismăneanu. Sfera Politicii, 126127, 3‐6.

Drew, P. (2006). When documents ‘speak’: documents, language and interaction. În P. Drew, G. Raymond, & D. Weinberg (Eds.) Talk and interaction in social research methods (pp. 63‐80). London: Sage.

Drew, P. & Sorjonen, M.L. (1997). Institutional dialogue. În T. van Dijk (Ed.) Discourse as social interaction (pp. 92‐118). London, Sage.

Dunmire, P. (2005). Preempting the future: rhetoric and ideology of the future in political discourse. Discourse & Society, 16, 481‐513.

Eagleton, T. (1991). Ideology: an introduction. London: Verso.

Edelman, M. (1970) The symbolic uses of politics. Chicago: University of Illinois Press.

Cristian Tileagă

194

Edelman, M. (1988). Constructing the political spectacle. Chicago: Chicago University Press

Edley, N. & Wetherell, M. (1995). Men in perspective: practice, power and identity. Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf.

Edley, N. & Wetherell, M. (1997). Jockeying for position: the construction of masculine identities . Discourse & Society, 8, 203‐217.

Edley, N. & Wetherell, M. (1999). Imagined futures: young men's talk about fatherhood and domestic life. British Journal of Social Psychology, 38, 181‐194.

Edles, L. (2002) Cultural sociology in practice. London: Blackwell.

Edwards, D. (1997). Discourse and cognition. London: Sage. Edwards, D. (1998). The relevant thing about her: social

identity categories in use. În C. Antaki and S. Widdicombe (Eds.). Identities in talk (pp. 15‐33). London: Sage.

Edwards, D. (1999). Emotion discourse. Culture & Psychology, 5, 271‐291.

Edwards, D. (2000). Extreme case formulations: softeners, investment and doing nonliteral. Research on Language and Social Interaction, 23, 347‐373.

Edwards, D. (2003) Analysing racial discourse: a view from discursive psychology. În H. van den Berg, H. Houtkoop‐Steenstra & M. Wetherell (Eds.). Analyzing interviews on racial issues: multidisciplinary approaches to interview discourse (pp. 31‐48). Cambridge: Cambridge University Press.

Edwards, D. (2006). Facts, norms and dispositions: Practical uses of the modal would in police interrogations. Discourse Studies, 8, 475‐501.

Edwards, D. (2007). Managing subjectivity in talk. În A. Hepburn & S. Wiggins (Eds.) Discursive research in


195

practice: new approaches to psychology and interaction (pp. 31‐49). Cambridge: Cambridge University Press.

Edwards, D. (la tipar) Discursive and scientific psychology. British Journal of Social Psychology. *.*

Edwards, D. & Potter, J. (1992). Discursive psychology. London: Sage.

Edwards, D & Potter, J. (1993). Language and causation: a discursive action model of description and attribution. Psychological Review, 100, 23‐41.

Edwards, D. & Potter, J. (2001). Discursive psychology. În A. McHoul & M. Rapley (Eds.) How to analyse talk in institutional settings (pp. 12‐24). New York: Continuum.

Edwards, D., & Potter, J. (2005). Discursive psychology, mental states and descriptions. În H. te Molder & J. Potter (Eds.) Conversation and cognition (pp. 241‐259). Cambridge: Cambridge University Press.

Edwards, D., & Stokoe, E. (2011). “You don’t have to answer”: Lawyers’ contributions in police interrogations of suspects. Research on Language and Social Interaction, 44, 21‐43.

Edwards, D., Middleton, D., & Potter, J. (1992) Towards a discursive psychology of remembering. The Psychologist, 5, 56‐60.

Edwards, D., Ashmore, M. & Potter, J. (1995). Death and furniture: The rhetoric, politics and theology of bottom line arguments against relativism. History of the Human Sciences, 8, 25‐49.

Eglin, P. & Hester, S. (2003). The Montreal massacre: a story of membership categorisation analysis. Waterloo: Wilfrid Laurier University Press

Ensink, T. (1996). The footing of a Royal address: an analysis of representativeness in political speech, exemplified in Queen Beatrix' address to the Knesset

Cristian Tileagă

196

on March 28, 1995. Current Issues In Language and Society, 3, 205‐232.

Ensink, T. & Sauer, C. (1995). Political communication as tightrope walking: German President Roman Herzog’s commemorative address in Warsaw, August 1 1994. Politics, Groups, and the Individual, 5, 37–50.

Erben, M. (1993). The problem of other lives: social perspectives on written biography. Sociology, 27, 15‐25.

Evans, R. (2003). Redesigning the past: history in political transitions. Journal of Contemporary History, 38, 5‐12.

Fairclough, N. (2005). Critical discourse analysis as a resource in researching “transition”: the Romanian Presidential Election of 2004, Dilemmas of PostCommunist Condition Conference (Wolverhampton, UK).

Featherstone, M. (2006). Archive. Theory, Culture & Society, 23, 591‐596.

Fine, G. & Fields, C. (2008). Culture and microsociology: The anthill and the veldt. The Annals of the American Academy of Political and Social Science, 619, 130‐148.

Fiske, S.T. & Taylor, S.E. (1991). Social cognition (2nd ed.). New York: McGraw Hill.

Fitzgerald, R., & Housley, W. (2002). Identity, categorization and sequential organization: The sequential and categorial flow of identity in a radio phone‐in. Discourse & Society, 13, 579‐602.

Freeman, M. (1993). Rewriting the self: history, memory, narrative. London: Routledge.

Frijda, N. (1997). Commemorating. În J. Pennebaker, D. Paez, & B. Rime, B. (Eds.) Collective memory of political events: social psychological perspectives (pp. 103‐130). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.

Foucault, M. (1978) The history of sexuality (vol. 1). Penguin Books.


197

Frow, J. (2001). A politics of stolen time. În J. May & N. Thrift (Eds.) Timespace: geographies of temporality (pp. 73‐88). London: Routledge.

Galasinska, A. & Krzyzanowski, M. (Eds.) (2009) Discourse and transformation in Central and Eastern Europe. London: Palgrave.

Gallinat, A. (2006). Difficult stories: public discourse and narrative identity in Eastern Germany. Ethnos, 71, 343‐366.

Gallinat, A. (2009). Intense paradoxes of memory: Researching moral questions about remembering the socialist past. History and Anthropology, 20, 183‐199.

Garfinkel, H. (1956). Conditions of successful degradation ceremonies. The American Journal of Sociology, 61, 420‐424.

Garfinkel, H. (1967). Studies in ethnomethodology. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall.

Garton Ash, T. (1990). We the people: the revolution of '89. Cambridge: Penguin.

Garton Ash, T. (2000). Conclusions. În S. Antohi & V. Tismăneanu (Eds.), Between past and future: The revolutions of 1989 and their aftermath (pp. 395‐ 402). Budapest: Central European University Press.

Gergen, K. (1973) Social psychology as history. Journal of Personality and Social Psychology, 26, 309‐320.

Gergen, K. (1989). Warranting voice and the elaboration of the self. În J. Shotter and K. J. Gergen (Eds.) Texts of identity (pp. 70‐81). London: Sage.

Gergen, K. (1994) Realities and relationships: soundings in social construction. Cambridge, MA: Harvard University Press.

Gergen, K. (2005). Narrative, moral identity and historical consciousness: a social constructionist account. În J. Straub (Ed.) Narration, identity and historical

Cristian Tileagă

198

consciousness (pp. 99‐119). New York: Berghahn Books.

Gergen, M. & Gergen, K. (2002). Ethnographic representation as relationship. În A. Bochner & C. Ellis (Eds.) Ethnographically speaking (pp.11‐33). California: AltaMira Press.

Gibson, S. & Condor, S. (2009). State institutions and social identity: national representation in interview talk concerning military service. British Journal of Social Psychology, 48, 313‐336.

Gilbert, G.N. & Mulkay, M. (1984). Opening Pandora's box: a sociological analysis of scientists' discourse. Cambridge: Cambridge University Press.

Green, B. (1983). Knowing the poor: a casestudy in textual reality construction. London: Routledge & Kegan Paul.

Habermas, J. (1988). Concerning the public use of history. New German Critique, 44, 40‐50.

Habermas, J. & Michnik, A. (1994). Overcoming the past. New Left Review, I/203, 3‐16.

Halbwachs, M. (1952/1992). On collective memory. Chicago: Chicago University Press.

Harré, R. & Secord, P. F. (1972). The explanation of social behaviour. Oxford: Blackwell.

Hepburn, A. & Wiggins, S. (Eds.) (2007). Discursive research in practice: new approaches to psychology and interaction. Cambridge: Cambridge University Press.

Heritage, J. (1984). Garfinkel and ethnomethodology. Cambridge: Polity.

Hester, S. & Eglin, P. (1997). The reflexive constitution of category, predicate and context in two settings. În S. Hester & P. Eglin (Eds.) Culture in action: studies in membership categorisation analysis (pp. 25‐48). Washington: University Press of America.

Hilton D.J., Erb H.P, Dermot, M., & Molian, D.J. (1996). Social representations of history and attitudes to European


199

unification in Britain, France and Germany. În Breakwell & Lyons (Eds.) Changing european identities: advances in social psychology (pp. 275‐296). Oxford: Buttherworth Heinemann.

Hodge, B. & McHoul, A. (1992). The politics of text and commentary. Textual Practice, 6, 189‐209.

Hodgkin, K. & Radstone, S. (Eds.) (2003). Contested pasts: the politics of memory. London: Routledge.

Hogea, A. (2010). Coming to terms with the communist past in Romania: an analysis of the political and media discourse concerning the Tismăneanu Report. Studies of Transition States and Societies, 2, 16‐30.

Hollway, W. (1989). Subjectivity and method in psychology: gender, meaning and science. London: Sage.

Housley, W. (2002). The moral discrepancy device and fudging the issue in a political radio news interview. Sociology, 34, 5‐21.

Housley, W., & Fitzgerald, R. (2002). Categorization, national identity and debate. În S. Hester & W. Housley (Eds.) Language, interaction and national identity (pp. 38‐59). Aldershot: Ashgate.

Housley, W., & Fitzgerald, R. (2003). Moral discrepancy and political discourse: accountability and the allocation of blame in a political news interview. Sociological Research Online, 8(2), <http://www.socresonline. org.uk /8/2/housley.html> [accesat Martie 2007]

Housley, W., & Fitzgerald, R. (2007). Categorization, interaction, policy, and debate. Critical Discourse Studies, 4, 187‐206.

Hutchby, I., & Wooffitt, R. (1998). Conversation analysis. Cambridge: Polity Press.

Hutchby, I. (2006). Media talk: conversation analysis and the study of broadcasting. Maidenhead: Open University Press.

Cristian Tileagă

200

Huyssen, A. (2003). Present pasts: urban palimpsests and the politics of memory. Stanford, CA: Stanford University Press.

Harré, R. (1979). Social being. Oxford: Basil Blackwell. Ibáñez, T. (1994). Constructing a representation or

representing a construction? Theory & Psychology, 4, 363‐381.

Iețcu, I. (2006). Argumentation, dialogue and conflicting moral economies in post‐1989 Romania: an argument against the trade union movement. Discourse & Society, 17, 627‐650.

Igartua, J., & Paez, D. (1997). Art and remembering traumatic events: the case of the Spanish Civil War. În J. Pennebaker, D. Paez, & B. Rimé (Eds.), Collective memory of political events: social psychological perspectives (pp. 79‐102). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.

Iniguez, L., Valencia, J., & Vazquez, F. (1997). The construction of remembering and forgetfulness: memories and histories of the Spanish Civil War. În J. Pennebaker, D. Paez, & B. Rime (Eds.) Collective memory of political events: social psychological perspectives (pp. 237‐252). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.

Ioanid, R. (2000). The Holocaust in Romania. Chicago: Ivan R Dee.

Irwin‐Zarecka, I. (1994). Frames of remembrance: The dynamics of collective memory. New Brunswick, New Jersey: Transaction Books

Israel, J. & Tajfel, H. (Eds.) (1972). The context of social psychology: a critical assessment. London: Academic Press.

Jayyusi, L. (1984). Categorization and the moral order. London: Routledge and Kegan Paul.


201

Jayyusi, L. (1991a). Values and moral judgement: communicative praxis as moral order. În G. Button (Ed.) Ethnomethodology and the human sciences (pp. 227‐251). Cambridge: Cambridge University Press.

Jayyusi, L. (1991b). The equivocal text and the objective world. Continuum, 5, 166‐190.

Jenkins, J. (1991) Rethinking history. London: Routledge. King, C. (2007). Remembering Romanian communism.

Slavic Review, 66, 718‐723. Konopasek, Z. & Andrews, M. (2000) A cautious

ethnography of socialism: autobiographical narrative in the Czech Republic. În M. Andrews, S. D. Sclater, C. Squire, & A. Treacher (Eds.) Lines of narrative: psychosocial perspectives (pp. 92‐103). London: Routledge.

Kress, G. (1993). Against arbitrariness: the social production of the sign as a foundational issue in critical discourse analysis. Discourse & Society, 4, 169‐191.

Kulczycki, J. (2009). My experience as a paid informer of the Polish Security Service. East European Politics and Societies, 23, 126‐134.

Kunda, Z. (1999). Social cognition: making sense of people. Cambridge, Mass.: MIT Press.

Laclau, E. (1993). The signifiers of democracy. În J.H. Carens (Ed.) Democracy and possessive individualism (pp. 221‐234). Albany: State University of New York Press.

LaCapra, D. (2001). Writing history, writing trauma. Baltimore, MD: Johns Hopkins University Press.

LeCouteur, A. (2001). On saying sorry: repertoires of apologising to Australia's Stolen Generations. În A. McHoul & M. Rapley (Eds.) How to analyse talk in institutional settings: a casebook of methods (pp. 148‐160). London: Continuum International.

Cristian Tileagă

202

Lee, J. (1984). Innocent victims and evil doers. Women’s Studies International Forum, 7, 69‐73.

Lemke, J. L. (1995). Textual politics: discourse and social dynamics. London: Taylor and Francis.

Lepper, G. (2000). Categories in text and talk: a practical introduction to categorisation analysis. London: Sage.

Leudar, I. & Nekvapil, J. (1998). On the emergence of political identity in the Czech mass media: the case of the Democratic Party of Sudetenland. Czech Sociological Review, VI, 43‐58.

Leudar, I. & Nekvapil, J. (2004). Media dialogical networks and political argumentation. Journal of Language and Politics, 3, 247‐266.

Levinson, S. C. (1983). Pragmatics. Cambridge: Cambridge University Press.

Livingston, E. (1995). An anthropology of reading. Indiana University Press.

Liu, J. H., & Hilton, D. J. (2005). How the past weighs on the present: social representations of history and their role in identity politics. British Journal of Social Psychology, 44, 537–556.

Liu, J. H., Wilson, M. W., McClure, J., & Higgins, T. R. (1999). Social identity and the perception of history: Cultural representations of Aotearoa/New Zealand. European Journal of Social Psychology, 29, 1021‐1047.

Liu, J.H., Lawrence, B., Ward, C., & Abraham, S. (2002). Social representations of history in Malaysia and Singapore: on the relationship between national and ethnic identity. Asian Journal of Social Psychology, 5, 3‐20.

Luczynski, J. (1997). The multivoicedness of historical representations in a changing sociocultural context: young polish adult’s representations of World War II. Culture & Psychology, 3, 21‐40.


203

Lynch, M. (1999). Archives in formation: privileged spaces, popular archives and paper trails. History of the Human Sciences, 12, 65‐87.

Lynch, M. (2009). Ethnomethodology and history: documents and the production of history. Ethnographic studies, 11, 87‐101.

Lynch, M. & Bogen, D. (1996). The spectacle of history: speech, text, and memory at the IranContra hearings. Durham: Duke University Press.

Margalit, A. (2002). The ethics of memory. Cambridge: Harvard University Press.

Marková, I. (1997). Individual and community: post‐communist perspective in change, Journal of Community and Applied Social Psychology, 7, 1‐102.

Marková, I., Moodie, E., Farr, R., Drozda‐Senkowska, E., Erös., Plichtová, J., Gervais, Marie‐Claude., Hoffmannová, J., & Mullerová, O. (1998). Social representations of the individual: a post‐communist perspective. European Journal of Social Psychology, 28, 797‐829.

Merridale, C. (2003). Redesigning history in contemporary Russia. Journal of Contemporary History, 38, 13‐28.

Middleton, D. & Edwards, D. (Eds.) (1990). Collective remembering. London: Sage.

Middleton, D. & Brown, S.D. (2005). The social psychology of experience: studies in remembering and forgetting. London: Sage.

Middleton, D. & Brown, S.D. (2007). Issues in the socio‐cultural study of memory: making memory matter. În J. Valsiner & A. Rosa (Eds.) The Cambridge handbook of sociocultural psychology (pp. 661‐677). Cambridge: Cambridge University Press.

Miller, B. (1999). Narratives of guilt and compliance in unified Germany: Stasi informers and their impact on society. London: Routledge.

Cristian Tileagă

204

Miller, B. (2003). Portrayals of past and present selves in the life stories of former Stasi informers. În R. Humphrey, R. Miller & E. Zdravomyslova (Eds.) Biographical research in Eastern Europe: altered lives and broken biographies (pp. 101‐114). Aldershot: Ashgate.

Misztal, B. (2003). Theories of social remembering. Milton Keynes: Open University Press.

Montero, M. & Rodriquez‐Mora, I. (1998). Discourse as a stage for political actors. În O. Feldman & C. De Landtsheer (Eds.) Politically speaking: a worldwide examination of language used in the public sphere (pp. 91‐105). Westport, CT: Praeger Publishers.

Montgomery, M. (2008). The discourse of the broadcast news interview: a typology. Journalism Studies, 9, 260‐277.

Moscovici, S. (1988). Notes towards a description of social representations. European Journal of Social Psychology, 18, 211‐250.

Murakami, K. (2007). Positioning in accounting for redemption and reconciliation. Culture & Psychology, 13, 431‐452.

Nalepa, M. (2010). Skeletons in the closet: transitional justice in postcommunist Europe. Cambridge: Cambridge University Press.

Nofsinger, R. E. (1991). Everyday conversation. Newbury Park, CA: Sage.

Nora, P. (1998). The era of commemoration. În P. Nora (Ed.) Realms of memory: the construction of the French past (pp. 609‐637). New York: Columbia University Press.

Olick, J.K. (2003). What does it mean to normalize the past? Official memory in German politics since 1989. În J.K. Olick (Ed.) States of memory: continuities, conflicts, and transformations in national retrospection (pp.259‐288). Duke University Press.


205

Olick, J. (2007). The Politics of regret: on collective memory and historical responsibility. London: Routledge.

Oprea, M. (2002) Banalitatea răului. O istorie a Securit�ţii în documente. Iaşi: Polirom.

Paez, D., Basabe, N., & Gonzalez, J.L. (1997). Social processes and collective memory: a cross‐cultural approach to remembering political events. În J. Pennebaker, D. Paez, & B. Rimé (Eds.) Collective memory of political events: Social psychological perspectives (pp. 147‐174). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.

Passerini, L. (Ed.) (2005). Memory and totalitarianism. (new ed.) Somerset, NJ: Transaction Publishers.

Pennebaker, J. Paez, D. & Rimé B (Eds.) (1997). Collective memory of political events: social psychological perspectives. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.

Pennebaker, J. & Banasik, B. (1997). On the creation and maintenance of collective memories: history as social psychology. În J. Pennebaker, D. Paez & B. Rime (Eds.) Collective memory of political events: social psychological perspectives (pp. 3‐20). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum.

Peräkylä, A., Antaki, C., Vehviläinen, S. & Leudar, I. (Eds.) (2008) Conversation analysis of psychotherapy. Cambridge: Cambridge University Press.

Phillips, R. (2007). Commentary: ambiguity in narratives of reconciliation. Culture & Psychology, 13, 453‐460.

Plummer, K. (2001). Documents of life 2: an invitation to critical humanism. London: Sage.

Polletta, F. (1998a). Contending stories: narratives in social movements. Qualitative Sociology, 21, 419‐446.

Polletta, F. (1998b). "It was like a fever ..." narrative and identity in social protest. Social Problems, 45, 137‐159.

Pomerantz, A. (1986). Extreme case formulations: a way of legitimating claims. Human Studies, 9, 219‐229.

Cristian Tileagă

206

Poole, R. (2008). Memory, history and the claims of the past. Memory Studies, 1, 149‐166.

Potter, J. (1984). Testability, flexibility: Kuhnian values in psychologists' discourse concerning theory choice. Philosophy of the Social Sciences, 14, 303‐330.

Potter, J. (1987). Reading repertoires: a preliminary study of some techniques that scientists use to construct readings. Science and Technology Studies, 5, 112‐121.

Potter, J. (1988a). Cutting cakes: A study of psychologists' social categorizations. Philosophical Psychology, 1, 17‐33.

Potter, J. (1988b). What is reflexive about discourse analysis? The case of reading readings. În S. Woolgar (Ed.) Knowledge and reflexivity: New frontiers in the sociology of knowledge. London: Sage.

Potter, J. (1996). Representing reality: discourse, rhetoric and social construction. London: Sage.

Potter, J. (1998). Discursive social psychology: from attitudes to evaluative practices. European Review of Social Psychology, 9, 233‐266.

Potter, J. (2000). Post‐cognitive psychology. Theory & Psychology, 10, 31‐37.

Potter, J. (la tipar). Re‐reading discourse and social psychology: transforming social psychology. British Journal of Social Psychology. *.*

Potter, J. & Edwards, D. (1999). Social representations and discursive psychology: From cognition to action. Culture & Psychology, 5, 447‐458.

Pottter, J. & Hepburn, A. (2005). Qualitative interviews in psychology: problems and possibilities. Qualitative Research in Psychology, 2, 281‐307.

Potter, J. & Hepburn, A. (2008). Discursive constructionism. În Holstein, J.A. & Gubrium, J.F. (Eds) Handbook of constructionist research (pp. 275‐293). New York: Guildford.


207

Potter, J. & Wetherell, M. (1987). Discourse and social psychology: beyond attitudes and behaviour. London: Sage.

Potter, J. & Wetherell, M. (1988). Accomplishing attitudes: fact and evaluation in racist discourse. Text, 8, 51‐68.

Potter, J., Tileagă, C. & Hepburn, A. (2011). Inequality in action. International Journal of Education and Psychology in the Community, 1, 43‐60.

Preoteasa, I. (2002). Intellectuals and the public sphere in post‐communist Romania: a discourse analytical perspective. Discourse & Society, 13, 269‐292.

Prior, L. (1997). Following on Foucault’s footsteps: text and context in qualitative research. În D. Silverman (Ed.) Qualitative research: theory, method and practice (pp. 63‐79). London: Sage.

Prior, L. (2004). Documents. În C. Seale, G. Gobo, J. F. Gubrium, & D. Silverman (Eds.) Qualitative research practice (pp. 375‐390). London: Sage.

Puchta, C. & Potter, J. (2004). Focus group practice. London: Sage.

Rapley, M. (1998). Just an ordinary Australian: self‐categorisation and the discursive construction of facticity in “racist” political rhetoric. British Journal of Social Psychology, 37, 325‐344.

Ratesh, N. (1991). Romania: the entangled revolution. New York: Praeger.

Reicher, S. & Hopkins, N. (2001). Self and nation. London: Sage

Reicher, S., Cassidy, C., Wolpert, I., Hopkins, N. & Levine, M. (2006). Saving Bulgaria's jews: an analysis of social identity and the mobilisation of social solidarity. European Journal of Social Psychology, 36, 49‐72.

Rimé, B., & Christophe, V. (1997). How individual emotional episodes feed collective memory. În J. Pennebaker, D.

Cristian Tileagă

208

Paez, & B. Rimé (Eds.) Collective memory of political events: Social psychological perspectives (pp. 131‐146). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.

Roper, S. D. (2000). Romania: the unfinished revolution. Amsterdam: Abingdon. Marston.

Rowe, S., Wertsch, J.V., & Kosyaeva, T.Y. (2002). Linking little narratives to big ones: Narrative and public memory in history museums. Culture & Psychology, 8, 97–113.

Sacks, H. (1995). Lectures on conversation. Oxford: Blackwell.

Sacks, H. Schegloff, E.A. & Jefferson, G. (1974). A simplest systematics for the organization of turn‐taking for conversation. Language, 50, 696‐735.

Santiso, J. (1998). The fall into the present: the emergence of limited political temporalities. Time & Society, 7, 25‐54.

Sauer, C. (1996). Echoes from abroad: Queen Beatrix' address to the Israeli Parliament. Current Issues In Language and Society, 3, 233–267.

Schaffner, C. (1996). Political speeches and discourse analysis. Current Issues In Language and Society, 3, 201‐204.

Schegloff, E.A. (1997). Whose text? Whose context? Discourse & Society, 8, 165‐187.

Schudson, M. (1992). Watergate in American memory: How we remember, forget, and reconstruct the past. New York: Basic Books.

Schütz, A. (1967). Collected papers I. The problem of social reality (ed. by M.A. Natanson and H.L. van Breda). Dordrecht, The Netherlands: Martinus Nijhoff Publishers.

Schütz, A. (1975). Collected papers III. Studies in phenomenological philosophy (ed. by I. Schütz, Aron


209

Gurwitsch). Dordrecht, The Netherlands: Martinus Nijhoff Publishers.

Sibley, C., Liu, J., Duckitt, J., & Khan, S. (2008). Social representations of history and the legitimation of social inequality: the form and function of historical negation. European Journal of Social Psychology, 38, 542‐565.

Shafir, M. (2000). Marginalization or mainstrean? The extreme right in post‐communist Romania. În P. Hainsworth (Ed.) The politics of the extreme right: from the margins to the mainstream (pp. 247‐267). London/New York: Pinter.

Shotter, J. (1977). Images of man in psychological research. London: Methuen.

Shotter, J. (1990). The social construction of remembering and forgetting. În D . Middleton &. D. Edwards (Eds.), Collective remembering (pp. 120–138). London: Sage.

Skaar, E., Gloppen, S., & Suhrke, A. (Eds.) (2005). Roads to reconciliation. Lexington Books.

Smart, B. (1999). Facing modernity: ambivalence, reflexivity and morality. London: Sage.

Smith, D. (1974). The social construction of documentary reality. Sociological Inquiry, 44, 257‐268.

Smith, D. (1978). ‘'K is mentally ill': the anatomy of a factual account. Sociology, 12, 23‐53.

Smith, D. (1987). The everyday world as problematic: a feminist sociology. Toronto: University of Toronto Press.

Smith, D. (1990a). The active text: a textual analysis of the social relations of public textual discourse. În Texts, facts and femininity: exploring the relations of ruling (pp.120‐158). London: Routledge.

Smith, D. (1990b) Textually mediated social organization. În Texts, facts and femininity: exploring the relations of ruling (pp. 209‐224). London: Routledge.

Cristian Tileagă

210

Smith, D. (1999). Writing the social: critique, theory, and investigations. Toronto: University of Toronto Press.

Smith, D. (2005) Institutional ethnography: a sociology for people. Cambridge, Mass.: AltaMira Press.

Smith, J.A. (2003). Shifting identities: the negotiation of meanings between texts and between persons. În L. Finlay & B. Gough (Eds.) Reflexivity: A practical guide for researchers in health and social sciences (pp. 176‐186). Oxford: Blackwell.

Stan, L. (2006). The vanishing truth: politics and memory in post‐communist Europe. East European Quarterly, 40, 383‐408.

Stan, L. (2007) Comisia Tismăneanu: repere internaționale. Sfera Politicii, 126127, 7‐13.

Stan, L. (2010) Prezentul trecutului recent: lustraţie și decomunizare în postcomunism. București: Curtea Veche.

Stokoe, E. (2009). Doing actions with identity categories: complaints and denials in neighbour disputes. Text & Talk, 29, 75‐97.

Sträub, J. (2005). Telling stories, making history: toward a narrative psychology of the historical construction of meaning. În J. Sträub (Ed.) Narration, identity and historical consciousness (pp. 44‐98). New York: Berghahn Books.

Tănăsoiu, C. (2007). The Tismăneanu report: Romania revisits its past. Problems of PostCommunism, 54, July/August.

te Molder, H. & Potter, J. (Eds.) (2005). Conversation and cognition. Cambridge: Cambridge University Press.

Teitel, R. (2000). Transitional justice. Oxford: Oxford University Press.

Thompson, J. (2009). Apology, historical obligations and the ethics of memory. Memory Studies, 2, 195‐210.


211

Tilly, C. (2002). Stories, identities and political change. Rowman & Littlefield Publishers, Inc.

Tileagă, C. (2002). Analiza discursului și studiul atitudinilor: o introducere în psihologia socială discursivă. Psihologia Socială, 10, 110‐133.

Tileagă, C. (2005). Accounting for extreme prejudice and legitimating blame in talk about the Romanies. Discourse & Society, 16, 603–624.

Tileagă, C. (2006a). Representing the ‘other’: a discursive analysis of prejudice and moral exclusion in talk about Romanies. Journal of Community and Applied Social Psychology, 16, 19–41.

Tileagă, C. (2006b). Discourse, dominance and power relations: inequality as a social and interactional object. Ethnicities, 6, 476–497.

Tileagă, C. (2007). Ideologies of moral exclusion: a critical discursive reframing of depersonalization, delegitimization and dehumanization. British Journal of Social Psychology, 46, 717–737.

Tileagă, C (2008). „What is a revolution”? National commemoration, collective memory and managing authenticity in the representation of a political event. Discourse & Society, 19, 359‐382.

Tileagă, C. (2010). Cautious morality: public accountability: moral order and accounting for a conflict of interest. Discourse Studies, 12, 223‐239.

Tileagă, C. (2011). Context, mental models and discourse analysis. Journal of Sociolinguistics, 15, 124‐134.

Tileagă, C. (la tipar, a). The right measure of guilt: disclosure, transgression and the social construction of moral meanings. Discourse & Communication. *.*

Tileagă, C. (la tipar, b). Communism and the meaning of collective memory: a critical‐interpretive analysis. Integrative Psychological and Behavioural Science

Cristian Tileagă

212

(special issue “Bridging history and social psychology”). *.*

Tismăneanu, V. (1993). Reinventing politics: Eastern europe from Stalin to Havel. New York: The Free Press.

Tismăneanu, V. (1999). The revolutions of 1989. London: Routledge.

Tismăneanu, V. (with Iliescu, I.) (2006). Communism, postCommunism and democracy: the great shock at the end of a short century. Boulder New York: Columbia University Press.

Tismăneanu, V. (1998). Fantasies of salvation: democracy, nationalism, and myth in postcommunist Europe. Princeton University Press.

Tismăneanu, V. (2007a). Confronting Romania’s past: a response to Charles King. Slavic Review, 66, Winter.

Tismăneanu, V. (2007b). Refuzul de a uita. Articole şi comentarii politice (20062007). Iași: Curtea Veche.

Tismăneanu, V. (2008). Democracy and memory: Romania confronts its Communist past. The Annals of the American Academy of Political and Social Science, 617, 166‐180.

Tismăneanu, V., Dobrincu, D. & Vasile, C. (Eds.) (2007). Raport Final: Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. București: Humanitas.

Todorov, T. (1999). Voices from the Gulag. University Park: Pennsylvania State University Press.

Tulviste, P. & Wertsch, J. V. (1994). Official and unofficial histories: the case of Estonia. Journal of Narrative and Life History, 4, 311‐329.

Turner, C. (2006). Nation and commemoration. În G. Delanty & K. Kumar (Eds.) The Sage handbook of nations and nationalism (pp. 205‐213). London: Sage.

Tusting, K., Crawshaw, R., Callen, B. (2002) ”I know, 'cos I was there”: how residence abroad students use


213

personal experience to legitimate cultural generalizations. Discourse & Society, 13, 651‐672.

Valsiner, J. & Rosa, A. (Eds.) (2007). The Cambridge handbook of sociocultural psychology. Cambridge: Cambridge University Press

van Leeuwen, T. (1995). Representing social action. Discourse & Society, 6, 81‐106.

van Leeuwen, T. (2005). Time in discourse. Linguistics and the Human Sciences, 1, 127‐145.

van Leeuwen, T. (2007). Legitimation in discourse and communication. Discourse & Communication, 1, 91‐112.

van Dijk, T. A. (1987). Communicating racism: ethnic prejudice in thought and talk. London: Sage.

Velikonja, M. (2009). Lost in transition: nostalgia for socialism in post‐socialist countries. East European Politics and Societies, 23, 535‐551.

Veyne, P. (1984). Writing history: essay on epistemology. Middleton, Connecticut: Wesleyan University Press.

Voicu, G. (2000). Zeii cei răi. Cultura conspiraţiei în România postcomunistă. Iași: Polirom.

Watson, R. (1997). Ethnomethodology and textual analysis. În D. Silverman (Ed.) Qualitative research: theory, method and practice (pp. 80‐98). London: Sage

Watson, R. (2009). Analyzing practical and professional texts: a naturalistic approach. Aldershot: Ashgate.

Wertsch, J. (1997). Narrative tools of history and identity. Culture & Psychology, 3, 5‐20.

Wertsch, J. (2002). Voices of collective remembering. Cambridge: Cambridge University Press.

Wertsch, J. (2007) Collective memory. În J. Valsiner & A. Rosa (Eds.) The Cambridge handbook of sociocultural psychology (pp. 645‐660). Cambridge: Cambridge University Press

Cristian Tileagă

214

Wertsch, J. (2008). Collective memory and narrative templates. Social Research, 75, 133‐156.

Wertsch, J. (2011). Beyond the archival model of memory and the affordances and constraints of narratives. Culture & Psychology, 17, 21‐29.

Wertsch, J. & Karumidze, Z. (2009). Spinning the past: Russian and Georgian accounts of the War of August 2008. Memory Studies, 2, 377‐391.

Wetherell, M. (2003). Paranoia, ambivalence and discursive practices: concepts of position and positioning in psychoanalysis and discursive psychology. În R. Harré & F. Moghaddam (Eds.) The self and others: positioning individuals and groups in personal, political and cultural contexts (pp. 99‐120). Westport, CT: Praeger.

Wetherell, M. (2007). A step too far: discursive psychology, linguistic ethnography and questions of identity. Journal of Sociolinguistics, 11, 661‐681.

Wetherell, M. (Ed.) (2009). Theorizing identities and social action. Basingstoke: Palgrave MacMillan.

Wetherell, M. & Potter, J. (1992) Mapping the language of racism: discourse and the legitimation of exploitation. Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf.

White, H. (1978). Tropics of discourse. Baltimore: John Hopkins University Press.

White, H. (1992). Historical emplotment and the problem of truth. În S. Friedlander (Ed.) Probing the limits of representation: Nazism and the Final Solution (pp. 37‐53). Cambridge, Mass.: Harvard University Press.

White, G.M. (1997). Mythic history and national memory: the Pearl Harbor anniversary. Culture & Psychology, 3, 63‐88.

Widdicombe, S. & Wooffitt, R. (1995). The language of youth subcultures: social identity in action. Hemel Hempstead: Harvester/Wheatsheaf.


215

Wilkinson, S., & Kitzinger, C. (2003). Constructing identities: a feminist conversation analytic approach to positioning in action. În R. Harré & F. Moghaddam (Eds.) The self and others: positioning individuals and groups in personal, political and cultural contexts (pp. 157‐180). Westport: Praeger.

Wilson, J. (1990). Politically speaking: the pragmatic analysis of political language. Oxford: Blackwell.

Wittgenstein, L. (1953). Philosophical investigations. Oxford: Blackwell.

Wodak, R. & de Cillia, R. (2007). Commemorating the past: the discursive construction of official narratives about the `rebirth of the second Austrian Republic'. Discourse & Communication, 1, 337‐363.

Yurchak, A. (2005). Everything was forever, until it was no more: the last soviet generation. Princeton: Princeton University Press.

216

Index analiza conversației, 14 analiza discursului,

în psihologia socială, 11‐29 în lingvistică, 14

Adorno, Theodor, 32, 37, 45, 71, 93 Antaki, Charles, 21‐22, 170‐171 arhiva,

loc de descoperire, 129 personală, 111‐112, 131, 135 oficială, 111‐112, 119‐121, 135

„auto‐degradare”, 123 Billig, Michael, 11‐12, 21‐22, 44, 50, 66, 163, 172 biografie, 95‐114, 107, 115‐136 categorie de apartenență, 14, 86, 104‐105, 107‐111, 113, 122, 124‐126, 168‐169 categorizare, 63‐64, 69, 77, 104, 111, 142‐143, 159, 173, 184, comemorare, 30, 43‐44, 161, 163, 167 comunism,

ca „Celălalt”, 87‐93 categorie socială, 60‐65, 69, 77 categorie a „macro‐socialului”, 55, 77‐80 realitate trăită, 31

condamnare, 53‐60 discurs,

ca acțiune socială, 14, 26‐27, 40, 51, 97, 99‐100 comemorativ, 161‐185 politic, 44, 181

Edwards, Derek, 13, 19, 21, 24, 59, 103, 105, 107, 109, 129, 132, 178 Gergen, Kenneth, 13, 28, 47, 74, 113, 174 Hepburn, Alexa, 20‐21, 23, 115‐116 identitate,

națională, 65‐68, 87‐93 personală, 110‐111, 115‐120, 125, 131, 134 socială, 123, 126‐127 transformare, 127, 130, 136

interacțiune socială, 21, 116 interviu media, 141‐144 mărturisire, 38‐41, 95‐114, 115‐136

ca text activ, 99‐103 mediere, 28, 128, 134, memorie,

colectivă, 27‐29, 32‐33, 48‐51, 97‐98, 137‐145 individuală, 95‐114 oficială, 71‐94 organizațională, 135‐136

obiecte mediaționale, 136 organizare interacțională, 17, 50‐


217

51, 132, 137‐160 politica memoriei, 72‐77 Potter, Jonathan, 11‐16, 20‐23, 24‐26, 155 psihologia socială

discursivă, 11‐44, 94, 115‐116, 162‐163 socioculturală, 48, 124,

Raportul Tismăneanu, 45‐70, 71‐94 realitate textuală, 45‐70, 115‐136 reconcilierea cu trecutul

ca practică socială, 32 ca produs social și realizare discursivă, 33

reprezentări sociale ale istoriei, 45‐70 ideologice, 161‐185

responsabilitate publică, 51, 99 politică, 137‐160 interacțională, 42, 141‐142

retorică, a descoperirii, 127, 131 a responsabilității, 56 a umanismului, 85 inoculare, 59, 171‐172

revoluție, categorie socială, 152‐153, 161‐162, 173, 174‐179 română, 137‐160, 161‐185

Smith, Dorothy, 28, 31, 38, 51‐52, 61‐62, 70, 85, 92, 94, 100‐101, 172‐173 Stokoe, Elizabeth, 14, 22, 86 Tismăneanu, Vladimir, 34, 46, 75‐76, 81‐85, 88 Wetherell, Margaret, 11‐12, 21, 23, 65, 116, 122, 171 Wittgenstein, Ludwig, 14

Discourse analysis and with the past: studies in ... · [Analiza discursului si reconcilierea cu...

Documents

Transcript of Discourse analysis and with the past: studies in ... · [Analiza discursului si reconcilierea cu...