Politici și instituții financiar-bancare europene
1. Structura financiară internațională
Economia financiară – o ramură a științei economice ce abordează alocarea și distribuirea
resurselor economice. Se caracterizează prin activități monetare
Sistemul financiar reprezintă un complex de structuri și de funcții, instituite printr-un
ansamblu de aranjamente, de reglementări, care asigură transferul fondurilor de la cei care
economisesc și au excedent de lichidități, către cei care investesc și au nevoie de lichidități.
Dezvoltarea economiilor naționale, formarea economiei mondiale ca sistem, expansiunea și
diversificarea formelor de comerț și cooperare internațională, expansiunea fluxurilor
economice internaționale, amplificarea și diversificarea relațiilor financiare internaționale au
condus la apariția Sistemului Financiar Internațional (SFI).
Sistemul Financiar Internațional poate fi definit generic ca fiind ansamblul de norme şi
tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituționalizate menite să
coordoneze şi să organizeze comportamentul țărilor membre în domeniul fluxurilor
financiare şi monetare internaționale generate de derularea unor operațiuni comerciale sau
necomerciale internaționale.
Sistemul Financiar Internațional poate fi privit şi ca ansamblul de piețe, instituții,
instrumente şi fluxuri financiare menit să asigure deplasarea în timp şi în spațiu a resurselor
de capital de la cei care le dețin (creditorii sau investitorii internaționali) către cei care au
nevoie de acestea (debitorii sau beneficiarii finanțării).
SFI – funcții:
� Transferarea resurselor financiare de la cei care au surplus de fonduri (cheltuiesc mai
puțin decât câştigă) către cei care au deficit de fonduri (cheltuiesc mai mult decât
câştigă).
� Promovează eficiența economică prin alocarea optimă a resurselor de capital (riscuri
şi costuri scăzute);
� Permite valorificarea oportunităților de investiții (fondurile sunt transferate dinspre
sectoare sau domenii cu productivitate scăzută către domenii cu productivitate
ridicată);
� Permite derularea fluxurilor de încasări şi plăți;
� Stimulează nivelul economisirilor şi al investițiilor;
� În concluzie: SFI are un impact major asupra dezvoltării economice.
Dezvoltarea SFI a fost potențată de:
� Dezvoltarea fluxurilor comerciale internaționale;
� Globalizarea piețelor
� Progresul tehnologic
� Expansiunea monetară
� Necesitatea alocării riscurilor (a dus la dezvoltarea unor instrumente şi operațiuni
specifice);
� Variația temporală a consumului (raportul consum / venituri variază în timp);
� Comerțul mondial a crescut de peste 4 ori din 1990;
� Investițiile străine directe au crescut de 7 ori din 1990;
� Creditul bancar internațional a crescut de 150 de ori între 1975 şi 2008 ajungând la
40 de trilioane de dolari;
� Activele financiare internaționale au crescut de 14 ori între 1980 şi 2006 ajungând la
167 de trilioane de dolari;
� Deținerile internaționale de acțiuni au în momentul de față o pondere de 25%;
� Deținerea de titluri de stat americane de către entități financiare din afara SUA este
de 60%;
� Rezervele valutare internaționale au crescut de 10 ori din 1990 ajungând la 7,5
trilioane dolari.
Sistemul de la Breton Woods
Încă din timpul celui de-al doilea război mondial SUA şi Marea Britanie plănuiau
reconfigurarea sistemului economic de după război
În urma Conferinței de la Bretton Woods (BW) din 1944 a apărut un plan concret de
dezvoltare a sistemului financiar internațional cu următoarele caracteristici: Două noi
organizații internaționale:
� Un curs fix dar ajustabil (!!!);
� Două noi organizații internaționale: FMI şi Grupul Băncii Mondiale
(BIRD pentru a finanța probleme de dezvoltare, IDA pentru cele mai
sărace țări ale lumii, CFI pentru a furniza capital de risc țărilor cele mai
sărace participante la sistem).
Sistemul de la BW se baza pe principiul introducerii cursurilor de schimb fixe dar ajustabile;
Diferite articole din Acord precizau următoarele:
� “Fiecare ţară membră va stabili un curs faţă de USD care trebuie menţinut
într-o bandă de variaţie de +/-1% faţă de USD”
� “Preţul USD în aur a fost fixat la 35 USD / uncia de aur”
SUA deținea în acel moment 70% din rezervele mondiale de aur fiind capabilă să furnizeze
suficientă încredere în sistem.
Ţările participante aveau voie să devalorizeze moneda lor cu maxim 10% fără permisiunea
FMI în cazul unor dezechilibre majore de BPE;
Orice intervenție pentru a devaloriza cu mai mult de 10% avea nevoie de aprobarea FMI.
Rolul FMI în cadrul SFI
� Să promoveze cooperarea monetară internațională şi dezvoltarea comerțului
internațional;
� Să introducă un sistem al ratelor de schimb fixe şi să încerce să reducă semnificativ
dorința țărilor participante de a devaloriza moneda lor în situații de criză prin
introducerea unor facilități de creditare şi de finanțare temporară a problemelor
legate de balanța de plăți externe;
� Stabilirea unei cote de participare în funcție de dimensiunea economică a fiecărei țări
membre;
� Constituirea, pe baza acestor cote, a unor rezerve financiare importante ce vor fi
folosite pentru a finanța problemele legate de balanța de plăți a țărilor membre;
� Inițial fiecare țară putea extrage maxim 125% din cota sa la FMI;
� Introducerea unor condiționalități in acordarea de fonduri: adoptarea de măsuri de
îmbunătățire a situației BPE;
� FMI a început activitatea în 1947 cu 8.8 miliarde USD.
Operațiunile în cadrul FMI
� Cea mai importantă caracteristică a FMI – cotele de participare
� Determină capacitatea de împrumut de la fond şi rolul în mecanismul
decizional (numărul de voturi)
� Cota membrilor reprezintă subscripția la Fond a fiecărei țări
� Bazată pe dimensiunea economică a fiecărei țări
� ¼ este plătită într-o monedă convertibilă (US dollar, British pound,
euro, or yen) sau DST
� ¾ este vărsată în monedă națională
� Activitatea FMI:
� Supraveghere economică şi monitorizare
� Propuneri de politică economică
� Creditare
� Asistență tehnică (cea mai importantă)
Facilitățile de creditare de la FMI
� Tranşele de credit
� Inițial tranşa de credit era stabilită la maximum ¼ din valoarea cotei
� La sfârşitul anilor 70 tranşa de credit de la FMI a fost mărită la 37.5% din cotă
� Prima tranşă de credit este mai mult sau mai puțin automată
� A doua până la a patra tranşă de credit este condiționată de adoptarea unor
măsuri de politică economică menite să rezolve dezechilibrele de BPE
(principiul condiționalității)
� Tranşele de credit sunt limitate la maxim 150% din valoarea cotei. Ulterior
FMI a creat o serie de facilități speciale de creditare care au mărit potențialul
de împrumut de la FMI
� Tragerile din fondurile FMI trebuie plătite în baza angajamentelor asumate
� FMI a stabilit o limită de maximum 5 ani pentru facilitățile de creditare
Beneficiile și slăbiciunile SFI-FMI
� Beneficiile sistemului de la Bretton Woods:
� Expansiunea comerțului internațional şi a investițiilor străine
� Diminuarea semnificativă a ratelor de inflație
� Creşterea economică considerabilă
� Slăbiciunile sistemului de la Bretton Woods:
� Restricții legate de circulația capitalului
� Presiunea asupra rezervelor de aur ale SUA
� Ineficiența programelor de ajustare aplicate de către țările membre
Reforma financiară internațională
� În momentul de față este permis țărilor participante să adopte liber ce politică
monetară şi de schimb doresc dacă se consideră că legarea monedei față de aur nu
este adecvată.
� În practică există în momentul de față în lume o paletă largă de politici de curs de
schimb de la curs de schimb fix, flotare liberă şi o combinație între acestea.
� În cadrul SFI vorbim în momentul de față, mai degrabă, de inexistența unui sistem şi a
unor aranjamente monetare clare între cele mai puternice monede ale lumii (dolar,
yen, euro, lira);
� Situația dramatică din anii 1970s, 1980s şi 1990s care a implicat cele mai importante
monede din cadrul SFI a condus la o mare varietate de propuneri de reformare a SFI
� Cea mai mare parte a acestor propuneri consideră că este de dorit o limitare a
variaților de curs de schimb dintre cele mai importante monede din sistem.
Strategii de adoptat în definirea noii arhitecturi financiare internaționale:
- Controlul strict al procesului de liberalizare financiară – se referă la asigurarea
independenței de acțiune a statelor națiune și la măsurile concrete din partea
comunității internaționale în sprijinirea acestora, în demersul lor către liberalizarea
fluxurilor de capital
- Crearea unui sistem coerent de prevenire a crizelor monetar-financiare și de răspuns
eficient (Early Warning System) – Aceastã responsabilitate cade în sarcina vectorului
autorităților monetar-financiare internaționale
- Întărirea supravegherii și reglementării sectorului de intermediere financiară,
reprezintă un proces de o importanță majoră, deja consacrat ca și obiectiv în planul
priorităților pe agenda de lucru a instituțiilor monetar-financiare internaționale
- Ajustarea și adaptarea politicilor și strategiilor de asistență financiară funcție de
interesele statelor națiune
- Promovarea și impunerea răspunderii guvernamentale, instituționale și private
pentru problemele globale
- Promovarea unui cadru eficient al cooperării, bazat pe principiile fundamentale ale
transparenței
- Reducerea sărăciei, promovarea protecției sociale și redistribuirea echitabilă a
efectelor pozitive rezultate din globalizare – postulatul care ar trebui să stea la baza
oricărei ipoteze de lucru în elaborarea strategiilor organismelor monetar financiare
internaționale
Concluzie: Oricât de dezvoltat ar fi sistemul internațional, este clar ca el va continua sa fie o
imperfectă rețea de siguranță financiară și, în acest sens, un grad de auto-securizare a țărilor
va continua să fie esențială pentru evitarea crizelor financiare, precum si pentru evitarea
aspectelor de hazard moral, intrinseci oricărei scheme de ajutor.
2. Fundamentele integrării monetar-financiare europene
Integrarea regională și identitatea europeană
- Cuvântul “integrare” apare pentru prima dată în anul 1620.
Teoria federalismului - statele existente la acel moment în Europa aparțin aceluiaşi areal
geopolitic, partajează multe valori comune şi, dc ar fi dispuse să accepte un pact
constituțional de tip federal, ar putea deveni o importantă forță ec. şi politică globală (Jean
Monnet)
Teoria funcționalismului - convingerea că războiul are ca şi determinant principal
naționalismul şi o soluție la acest risc sistemic este ca națiunile să se unească.
Teoria transnaționalismului - crearea într-un teritoriu a unor instituții şi practici puternice
pentru a asigura atingerea dezideratelor propuse în materie de transformări paşnice în
folosul cetățenilor
Neofuncționalismul - este o teorie a integrării regionale bazată pe experimentări
funcționale.
Interguvernamentalismul - statele decid să exercite în comun anumite atribute ale
suveranității lor naționale
Dinamica și complexitatea procesului de integrare europeană
- O paletă largă de organizații, neconectate între ele, au luat fiinta rând pe rând:
Organizatia Europeană de Cooperare Economică (OECE) – în 1961 se transformă în
OCDE, Uniunea Europeana Occidentală (UEO), Organizația Tratatului Atlanticului de
Nord (NATO), Consiliul Europei, precum și Uniunea Europeană, ea însăsi construită pe
fundațiile Comunitătii Europene a Carbunelui și Oțelului (CECO), Comunității
Europene a Energiei Atomice (EURATOM) și Comunității Economice Europene (CEE)
Pașii fundamentali:
- Declaratia din 9 mai 1950 (Declarația Schuman) - prima piatră a construcției
Comunității Europene ce duce la crearea CECO (18 aprilie 1951, la Paris) din care
făceau parte Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg
- EURATOM și CEE, semnate de cei şase în martie 1957 la Roma şi intrate în vigoare la
1 ianuarie 1958.
- 1973: Europa celor 9 - Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca. Norvegia nu a putut
adera din cauza celor 53,49 % de voturi împotrivă de la referendumul popular.
1981: Europa celor 10 – Grecia devine membru UE
1986: Europa celor 12 – Spania și Portugalia completează tabloul UE
1995: Europa celor 15 - Dupa intrarea în vigoare a Tratatului de la Mastricht (1 noiembrie
1993) țările trebuiau de acum să adere la nou-creata Uniune Europeana ce luase locul mai
puțin complexei Comunități Europene de până atunci.
“Criteriile de la Copenhaga”:
� criteriul politic:
� criteriul economic
� capacitatea de a-şi asuma obligațiile de stat membru care decurg din dreptul şi
politicile UE (sau acquis-ul comunitar)
!!! Acestea au fost motivațiile ce au determinat Austria, Finlanda, Suedia si Norvegia să
înceapă negocierile de aderare care s-au finalizat cu succes în 1994. În vara şi toamna acelui
an s-au realizat referendumuri în toate cele 4 țări, Austria, Finlanda si Suedia votând pentru
aderare, iar Norvegia, ca şi in anul 1972, neputând adera din cauza celor 52,4 % voturi
împotrivă.
2004: Europa 25 - la 1 mai 2004 încă 10 țări deveneau membre ale Uniunii Europene: Cipru,
Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Slovaca şi
Slovenia
2007: Europa 27 - la 1 ianuarie 2007 România şi Bulgaria să se alăture acestui club european
după 12 ani de la momentul la care cele 2 țări au depus cererea de aderare
2013: Europa 28 - la 1 iulie 2013 Croația a devenit cel de-al 28-lea stat membrul al Uniunii
Europene, un eveniment cu adevărat istoric, dupa cum l-au catalogat liderii europeni.
Fundamentele coeziunii macroeconomice
Coeziunea reprezintă un instrument important în sprijinul convergenței reale a țarilor cu
ecarturi semnificative între venitul pe locuitor al acestora.
Principiul coeziunii, pus in aplicare prin utilizarea diferitelor instrumente specifice (Fondul de
coeziune şi Instrumentele structurale).
Introducerea explicită în Tratatul de la Maastricht a trei obiective economice direcţionate
către realizarea convergenţei:
� dezvoltarea armonioasă şi sustenabilă a activității economice;
� un nivel înalt al convergenței performanțelor economice;
� coeziune economică şi socială între statele membre.
Pentru implementarea acestor obiective s-au creat Fondul de coeziune care era destinat şi
accesibil doar țărilor (nu şi regiunilor) cu un PIB/locuitor sub situate sub 90% din media UE și
Fondurile structurale au fost direcționate către diminuarea disparităților între regiuni şi țări.
In ceea ce priveşte regiunile, criteriul de eligibilitate pentru a putea beneficia de Fondurile
structurale este ca PIB-ul/locuitor să se situeze sub pragul de 75% din media UE.
Fondului de coeziune si Fondurilor structurale (care sprijină în mod direct convergența reală)
le este destinat aproximativ 35% din bugetul UE – obiectivul secundar al acestuia, după
creștere sustenabilă (agrigultura).
Fondul de coeziune şi Fondurile structurale, prin reducerea disparităților, au contribuit la
realizarea convergenței reale intr-o proporție de 1/3.
Posibile evoluții ale politicii de coeziune
UE nu a reușit să prevină crize majore la nivelul finanțelor publice ale statelor membre. Prin
urmare, un element-cheie în cadrul consolidării uniunii economice ar putea fi introducerea
condiționalității macroeconomice la toate fondurile politicii de coeziune
Comisia ar putea suspenda plățile din fondurile politicii de coeziune în cazul în care un stat
membru nu își modifică în mod suficient documentele strategice naționale aferente politicii
de coeziune.
Consecințe:
În ceea ce privește politica de coeziune, condiționalitatea macroeconomică ar putea avea
unele efecte benefice – ar putea reduce cheltuielile neproductive din fondurile politicii de
coeziune.
În pofida acestui element pozitiv, condiționalitatea macroeconomică propusă ar avea mai
degrabă un efect negativ asupra politicii de coeziune. Consecințele negative pentru politica
de coeziune ar include următoarele:
� politica de coeziune devine mai puțin echitabilă
� politica de coeziune devine mai puțin fiabilă
3. Proiecția Uniunii Economice și Monetare (UEM) pentru o Europă competitivă
Primii paşi spre integrarea monetară în Europa
- punctul de plecare al UM ar putea fi considerat Tratatul de la Roma (1958) însă el nu
conține referiri concrete cu privire la această chestiune;
- un alt posibil punct de pornire ar putea fi 1989 când Consiliul European a decis
crearea UM până la sfârşitul secolului;
- în analizarea etapelor care au condus spre actuala uniune monetară, este totuşi
incorect să se excludă perioada premergătoare aferentă anilor 60 – 70 când au fost
puse bazele Sistemului Monetar European;
- punctul de plecare în crearea Uniunii Monetare este considerat anul 1962 când
Comisia Europeană a elaborat aşa numitul Memorandul Marjolin în care s-au adus în
discuție pentru prima dată măsuri comune de politică monetară şi au fost puse în
aplicare primele încercări de integrare monetară a țărilor membre.
- Sistemul Monetar European este considerat pilonul de bază al integrării monetare.
SME – etape intermediare
Uniunea Europeană de Plăți (1950-1958)
A facilitat compensarea multilaterală de plăți între țările membre. Banca Reglementelor
Internațională a acționat ca o bancă de compensare.
Acordul Monetar European (1958-1972)
Multe monede europene au devenit convertibile. Acordul a facilitat accesul băncilor centrale
din Europa la operațiuni în aur şi dolari.
Acordul de la Basel (Şarpele in the Tunnel ) (1972)
Monedele europene se deplasau într-un tunel față de dolar:
- Existau rate pivot bilaterale în raport cu dolarul, marja de variație fiind de ±2.25%.
- Existau rate pivot bilaterale între monedele europene, marja de variație fiind fixată la ±1%.
Pentru prima dată se pune la punct un mecanism de intervenție şi un suport financiar pentru
rezolvarea problemelor monetare ale țărilor membre.
Sistemul Monetar European (1979)
Caracteristici:
Monedele europene fluctuau una în raport cu cealaltă într-o bandă de variație de ±2.25%
(cu excepția Italiei şi Marii Britanii pentru care a fost stabilită o derogare de ±6%).
Posibilități de ajustare şi realiniere a cursurilor în cadrul sistemului.
Facilități de finanțare pentru membri.
Crearea unității de cont ECU.
Pilonii de bază ai SME:
- ERM
- ECU
- Facilitățile de finanțare pentru membri
(A) Exchange Rate Mechanism (ERM):
� Un tablou de benzi de variație bilaterale între țările membre;
� Inițial fiecare monedă fluctua într-o bandă de variație de + +/- 2.25 band (cu o
excepție pentru Italia şi Spania, ulterior Marea Britanie şi Portugalia au aderat la
ERM);
� Ca reacție la criza din 1992 – 1993, banda de variație a fost lărgită la 15%;
� Atunci când cursul de schimb bilateral atingea marginea superioară sau inferioară a
benzii de variație, autoritățile din cele două țări trebuiau să intervină pentru a
menține cursul în interiorul benzii de variație.
(B) European Currency Unit (ECU):
� Coş valutar ponderat constituit din monedele țărilor membre
� Servea ca indicator de divergență în cadrul ERM.
� Fiecare monedă din SME avea o pondere în componența ECU, care reflecta
importanța economiei acelei țări, ponderea în schimburile inter-regionale şi
angajamentele țării în cadrul sistemului de facilități de finanțare.
(3) Facilitățile de finanțare:
� Au fost create pentru a se asigura că fiecare țară membră are
suficiente resurse pentru a interveni în vederea apărării parităților
de schimb bilaterale;
� 20% din rezervele de aur ale țărilor membre trebuiau depuse la
Fondul European de Cooperare Monetară (EMCF) primindu-se în
schimb echivalentul în ECU a acestei rezerve;
Au fost create trei facilități de finanțare: facilități de finanțare pe termen foarte scurt
(VSTF), facilități de finanțare pe termen scurt / mediu (STMS) şi asistență financiară pe
termen mediu (MTFA).
Cele 5 stadii ale SME:
• 1979-1983: Start turbulent cu 7 realinieri de curs
• 1983-1987: Perioadă de relativă stabilitate cu doar 4 realinieri de curs;
• din 1987: “noul” SME cu noile țări membre fără nici o realiniere
• 1992/93: crize
• 1993-1999: demararea procesului de creare a Uniunii Monetare dublată de
lărgirea benzii de variație (+/- 15%)
Actul Unic European
- Actul Unic European a fost adoptat în 1986 şi a intrat în vigoare în 1987;
- Acest document a impus ca obiectiv imediat crearea Pieței Unice şi pentru
atingerea acestui obiectiv a fost reiterat ca obiectiv intensificarea eforturilor de
cooperare în plan monetar.
- Fără o convergență în materie de politică monetară, libera circulație a capitalurilor
şi integrarea piețelor financiare implica o presiune foarte puternică pe piețele
monetare;
- Piața Unică era imposibil de realizat fără o Monedă Unică, aceasta diminuând din
riscuri, costuri de tranzacționare, asigurând astfel creşterea economică la nivelul
întregii grupări economice.
- Având în vedere toate acestea, cele 12 țări membre s-au decis în 1988 să introducă
o nouă şi importantă prioritate a procesului de integrare: ADOPTAREA UNEI
MONEDE UNICE (acest lucru a mai fost reiterat odată în 1971 de către Planul
Werner care prevedea realizarea UEM până la sfârşitul anilor ‘80).
Raportul Delors (1989). Planul de realizare al UEM – ETAPA I Prima etapă (Iulie 1990)
Libera circulație a capitalurilor;
Ţările membre trebuiau să ia măsuri de fixare pe cât posibil a ratelor de schimb;
Politicile comunitare trebuiau astfel coordonate încât să asigure o stabilitate a prețurilor
(obiectiv central);
Au fost create echipele de lucru necesare în demararea stadiilor ulterioare;
În ansamblul său, această etapă a fost una pregătitoare, cu rol în definirea
responsabilităților, stabilirea obiectivelor şi priorităților legate de introducerea EURO
Maastricht Treaty (1992) - Criteriile de convergență
Stabilitatea prețurilor
În anii anteriori, rata inflației nu trebuia să depăşească cu 1.5% media inflației celor mai bune
trei țări;
Convergența ratelor de dobândă
În anii premergători, rata de dobândă pe termen lung nu trebuia să fie mai mare cu 2% față
de media celor mai bune trei țări (în termen de inflație).
Disciplina bugetară
Deficitul bugetar trebuie să fie mai mic de 3% din PIB.
Datoria publică nu trebuie să depăşească 60% din PIB.
Stabilitatea cursurilor de schimb
În ultimii doi ani să nu aibă loc realinieri ale ratelor de schimb.
Raportul Delors (1989) Planul de realizare al UEM – ETAPA II A doua etapă (Ianuarie1994)
Crearea Institutului Monetar European (EMI) cu următoarele atribuții specifice:
Coordonarea politicilor monetare în vederea asigurării stabilității prețurilor;
Pregătirea creării Sistemului European al Băncilor Centrale şi coordonat de Banca Centrală
Europeană;
Pregătirea etapei a 3-a de introducere a monedei unice;
Evaluarea gradului de convergență economică între țările membre stabilite prin Tratatul de
la Maastricht;
Planul de realizare al UEM – ETAPA I Etapa a 3-a (Ianuarie 1999)
Introducerea monedei unice “EURO”.
Stabilirea Băncii Centrale Europene ca fiind instituția desemnată pentru a aplica politica
monetară comună;
Au fost fixate definitiv ratele de conversie pentru cele 11 țări care şi-au anunțat participarea
inițial la zona EURO;
A fost stabilită o perioadă de tranziție pentru introducerea monedei unice între 1.01.99 şi
31.12.01;
Euro a fost desemnat ca fiind singura monedă de denominare a operațiunilor în cadrul
TARGET încă din 1999;
Au fost create două instrumente: EURIBOR şi EONIA
Rata de conversie față de Euro
Zona Euro
Costuri şi beneficii ale introducerii Euro
Beneficii:
Reducerea costurilor de tranzacționare.
Eliminarea riscului valutar din tranzacțiile intracomunitare
Competiție mai mare, creşte eficiența
Un grad mai mare de integrare între piețele financiare europene care sporeşte eficiența
alocărilor de capital;
O mai mare disciplină în materie de inflații prin garantarea independenței Băncii Central
Europene;
O disciplină fiscală impusă şi necesară pentru a intra şi a rămâne în zona Euro
Accelerarea reformelor structurale în cadrul UE pentru a susține adâncirea procesului de
integrare.
Costuri ale integrării monetare în Europa:
Sistemul bazat pe fixitatea cursurilor de schimb elimină posibilitatea de utilizare a cursului de
schimb ca instrument de politică de diminuare a efectelor produse de şocurile asimetrice;
Ţările nu mai pot utiliza politica monetară pentru a diminua şocurile specifice țării;
Imposibilitatea creării unei zone monetare optimale;
Acces limitat în folosirea instrumentelor de politică fiscală pentru stabilizarea economică;
Absența unui sistem fiscal de redistribuire de fonduri care să permită limitarea efectelor
şocurilor asimetrice.
Competitivitatea în UE la momentul schimbărilor de paradigmă
Dezvoltarea economică în cadrul unui spațiu integrat se realizează plecând de la cele două
componente ale convergenței economice: creşterea competitivității şi accentuarea
coeziunii economice şi sociale.
Dilema care apare şi căreia Uniunea Europeană este obligată să-i gasească răspunsul optim
se referă tocmai la binomul competitivitate – coeziune.
Pentru atingerea obiectivului său strategic, UE desemnează trei obiective majore prin
strategia UE2020: creştere economică inteligentă prin dezvoltarea unei economii bazate pe
cunoaştere şi inovare; creştere economică durabilă prin promovarea unei economii
competitive, cu emisii scăzute de carbon şi o utilizare eficientă a resurselor; creştere
economică inclusivă prin promovarea unei economiii cu grad ridicat de ocupare a forței de
muncă, generatoare de coeziune socială si teritorială.
Noua paradigmă reflectă în fapt poziția majorității țărilor membre ale UE-28, anume că
binomul „competitivitate-coeziune” nu mai reprezintă o antinomie (competitivitate versus
coeziune) ci un tandem de obiective indisociabile şi interdependente.
4. Instituții fundamentale și organisme financiare ale UE
Organizarea instituțională a UE – impactul Tratatului Lisabona
- SM UE au delegat o parte dintre puterile lor acesteia, astfel încât în domenii
specifice, de interes comun, deciziile sunt luate la nivel european, de către instituțiile
europene;
- Principalele trei instituții decizionale sunt: PE (care reprezintă cetățenii UE şi este
ales direct de către aceştia), Consiliul UE (reprezentând SM) şi Comisia Europeană
(care urmăreşte interesele UE);
- Acest “triunghi instituțional” elaborează politici şi adoptă acte (regulamente,
directive, decizii) care sunt aplicate pe tot teritoriul UE.;
- Aplicarea normelor UE este supravegheată de către Curtea de Justiție a
Comunităților Europene, iar partea financiară a activităților este verificată de către
Curtea de Conturi Europeană.
Parlamentul European (PE)
Este singura instituție UE ai cărei membri sunt aleşi direct de către cetățenii SM.
Denumirea de Parlament European o are din 1962. Inițial a avut un rol pur consultativ,
puterile sale au fost însă extinse prin fiecare tratat semnat.
Funcțiile PE: 1) Funcția legislativă; 2) Controlul democratic asupra celorlalte instituții
europene; 3) Funcția bugetară
Primele alegeri prin vot universal direct au avut loc în iunie 1979. Membrii Parlamentului
sunt aleşi pe o durată de 5 ani. Orice cetățean UE poate vota sau candida la alegerile
europene în țara în care locuieşte, indiferent de naționalitatea sa. În prezent, PE are 766 de
membri din cele 28 de state membre.
În lucrul PE, se disting două etape:
- pregătirea sesiunilor plenare, în comisiile parlamentare
- sesiunile plenare, în cadrul cărora sunt analizate propunerile legislative şi sunt votate
eventuale amendamente.
PE se reuneşte în plen, la Strasbourg, o săptămână în fiecare lună. Unele reuniuni plenare au
loc la Bruxelles, unde se țin şi reuniunile în cadrul comisiilor. Secretariatul general al
Parlamentului European se află la Luxemburg.
În fiecare stat membru al Uniunii se găseşte câte un Birou de informare al
Parlamentului.
Consiliul European
- se reunesc şefii de stat sau de guvern din fiecare țară a UE, preşedintele Comisiei şi
preşedintele Consiliului European, care prezidează reuniunile (Herman Van Rompuy)
Rol – stabilirea priorităților şi direcției politice generale a UE și nu are puterea de a adopta
acte legislative.
- Consiliul European şi-a început activitatea în 1974, ca forum de discuții între liderii
europeni. A devenit rapid organism de sine stătător, asumându-şi rolul de a stabili priorități
şi obiective pentru întreaga Uniune. În 1992, a obținut statut oficial, iar la 1 decembrie 2009,
odată cu intratea în vigoare a Tratatului Lisabona, a devenit una dintre cele 7 instituții
fundamentale ale Uniunii Europene.
Consiliul UE
- Denumit şi Consiliul de Miniştri, cu sediul la Bruxelles
Consiliul are şase funcții principale: Funcția legislativă, Coordonarea politicilor Statelor
Membre, Încheierea acordurilor internaționale între UE şi alte state sau organizații
internaționale, Funcția bugetară, Elaborarea politicii externe şi de securitate comună (PESC),
Coordonarea cooperării polițieneşti şi judiciare în materie penală.
Componența Consiliului Uniunii variază funcție de subiectele abordate. Sunt astfel posibile
nouă formații:
� - Consiliul Afacerilor Generale şi Relațiilor Externe (CAGRE);
� - Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare (ECOFIN);
� - Consiliul Ocupării Forței de Muncă, Politicii Sociale, Sănătății şi Consumatorilor
(EPSCO);
� - Consiliul Competitivității, Consiliul Cooperării în domeniul Justiției şi Afacerilor
Interne (JAI);
� - Consiliul Transporturilor, Telecomunicațiilor şi Energiei (TTE);
� - Consiliul Agriculturii şi Pescuitului;
� - Consiliul Mediului;
� - Consiliul Educației, Tineretului şi Culturii.
Preşedinția este deținută de către fiecare stat membru timp de şase luni, prin rotație
Fiecare SM are la Bruxelles o misiune permanentă (reprezentanță), condusă de un
ambasador. Ambasadorii, denumiți „reprezentanți permanenți”, se reunesc săptămânal în
Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper), pentru a pregăti lucrările Consiliului, pe
baza rapoartelor grupurilor de lucru specializate, formate din experți din fiecare SM.
Reguli de vot: În funcție de domeniu deciziile în Consiliul UE sunt adoptate prin vot în
unanimitate, în majoritate simplă sau, cel mai adesea, prin vot în majoritate calificată. În
sistemul votului în majoritate calificată, fiecare Stat Membru deține un anumit număr de
voturi, ponderea fiind diferită.
Comisia Europeană
Comisia Europeană este o instituție independentă de guvernele naționale, reprezentând şi
apărând interesele UE. Comisia a fost înființată prin tratatele fondatoare, în anii 1950.
Instituția corespunzătoare a CECO se numea Înalta Autoritate.
Comisia Europeană are patru funcții principale: Dreptul de inițiativă legislativă; Gestionarea
şi implementarea politicilor, programelor şi bugetului UE; „Gardianul” tratatelor;
Reprezentare la nivel internațional.
- Membrii Comisiei Europene sunt denumiți neoficial „comisari europeni”, numiți pe o
perioadă de 5 ani. Comisarii îşi exercită funcția independent, în interesul general al
Uniunii.
- În prezent, Comisia Europeană are 28 de membri, câte unul din fiecare stat membru.
Actualul mandat al Comisiei durează până în 2014. Preşedinte este José Manuel
Durrão Barroso, din partea Portugaliei
- Comisia este cea mai mare instituție a Uniunii Europene din punctul de vedere al
efectivului său de angajați (aproximativ 25.000)
- Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles (Clădirea Berlaymont), în Belgia, dar unele
birouri se află în Luxembourg. În plus, Comisia are reprezentanțe în Statele Membre
şi delegații în statele candidate şi în state terțe
Curtea Europeană de justiție
Curtea Europeană de Justiție este instituția jurisdicțională a UE, cu rolul de a veghea la
respectarea dreptului comunitar
A fost instituită prin tratatele fondatoare din anii 1950, fiind înființată în anul 1952.
Este constituită din trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul de Primă Instanță şi Tribunalul
Funcției Publice.
Curtea de Justiție are în componență 28 de judecători (câte unul din fiecare stat membru).
Banca Centrală Europeană
Banca Centrală Europeană (BCE), cu sediul la Frankfurt, în Germania, administrează moneda
unică europeană, euro şi asigură stabilitatea prețurilor în UE.
Conform noului Tratat Lisabona, BCE este una dintre instituțiile UE. Scopul său este:
- să mențină stabilitatea prețurilor (adică să țină inflația sub control), mai ales în țările care
utilizează euro
- să mențină stabilitatea sistemului financiar, asigurându-se că piețele şi instituțiile
sunt supravegheate corespunzător.
- BCE colaborează cu băncile centrale din toate cele 28 de state membre. Împreună,
formează Sistemul European al Băncilor Centrale.
Curtea europeană de conturi
Curtea Europeană de Conturi a fost înființată prin Tratatul de la Bruxelles (Tratatul bugetar),
semnat în 1975. Şi-a început activitatea în 1977, iar prin Tratatul de la Maastricht, semnat în
1992 şi intrat în vigoare în 1993, a devenit instituție a UE.
Misiunea Curții de Conturi Europene este de a asigura auditul independent asupra modului
de formare şi de utilizare a fondurilor UE şi de a evalua modul în care instituțiile europene îşi
îndeplinesc aceste atribuții
Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicționale. În cazul în care auditorii descoperă
nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente, Oficiul European de Luptă
împotriva Fraudei este informat în legatură cu acestea.
Comitetul Economic și Social European (CESE) și Comitetul regiunilor (CoR)
CESE - Înființat prin Tratatul de la Roma, semnat în 1957, Comitetul Economic şi Social
European (CESE) este organismul consultativ european în cadrul căruia sunt reprezentate
diverse categorii de activități economice şi sociale. CESE este astfel o punte între Uniune şi
cetățenii săi, promovând o societate participativă, incluzivă şi mai democratică. CESE are 344
de membri (fiecare stat are un anumit număr de membri, funcție de populația sa), numiți de
Consiliul UE cu sediul la BXL CoR- Creat prin Tratatul de la Maastricht şi funcțional din 1994,
este o instituție consultativă şi reprezentare a colectivităților locale şi regionale ale UE CoR –
344 membri numiți de Consiliul UE cu sediul la BXL.
Ombudsmanul European
A fost înființat prin Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în 1993, în vederea atingerii
obiectivului de democratizare şi de transparență administrativă.
- rol de intermediar între cetățeni şi autoritățile UE (mediator european)
- Potențialii reclamanți pot depune plângere numai după ce au încercat să contacteze
instituția sau organismul UE respectiv, pe cale administrativă obişnuită, şi dacă
această tentativă s-a soldat cu un eşec
- Nu se ocupă de plângerile care privesc administrația națională, regională sau locală
din Statele Membre.
- Ombudsmanul este ales de PE pe durata unui mandat parlamentar (5 ani), cu
posibilitatea de reînnoire a mandatului.
- Sediul la BXL în clădirea PE
Serviciul european de acțiune externă (SEAE)
SEAE este cel mai nou organism al UE, creat în 2011 pentru a reuni serviciile de politică
externă ale Comisiei Europene și ale Consiliului UE.
SEAE este corpul diplomatic al UE - oferă sprijin șefului diplomației UE în desfășurarea
politicii externe și de securitate.
Serviciul este condus de Catherine Ashton, șeful diplomației UE și Înaltul Reprezentant
pentru afaceri externe și politica de securitate. Înaltul Reprezentant este, de asemenea,
comisar european.
SEAE colaborează îndeaproape cu serviciile diplomatice naționale din statele membre ale UE,
o mare parte din personalul acestora fiind detașat la SEAE.
Instituțiile financiare ale UEM
Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD)
- sediul la Londra, a fost înființată în 1991, după prăbuşirea comunismului în Europa, în
scopul consolidării economiilor de piață şi a democrațiilor în 29 de țări din Europa
Centrală până în Asia Centrală
- Banca este deținută de 61 de țări şi două instituții interguvernamentale
(Comunitatea Europeană şi Banca Europeană de Investiții/BEI)
- Scopul instituției este de a asista statele din Europa Centrală şi Asia Centrală în
dezvoltarea economiei de piață
- BERD investește mai ales în sectorul privat, de regulă împreuna cu alți parteneri
comerciali oferind finanțări de proiecte pentru banci, întreprinderi industriale și
comerciale
- BERD are un capital subscris de 30 mld. Euro (de la 31 august 2012, după finalizarea
majorării de capital față de nivelul precedent de 20 mld. Euro)
- Forul cel mai înalt de decizie în cadrul Băncii este Consiliului Guvernatorilor în cadrul
căruia fiecare țară membră are desemnat un guvernator, de obicei ministrul de
finanțe
- România este membră a BERD din 1991
- BERD reprezintă un catalizator major pentru investiții în România, cu un portofoliu
cumulat în perioada 1991-2011 de 311 proiecte în valoare de peste 5,6 miliarde euro.
- Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, finanțarea BERD a început să
scadă treptat, având în vedere accesul la fondurile comunitare
- România rămâne intr-o relație de parteneriat strategic cu BERD, continuând să fie
donator şi acționar al instituției.
Banca Europeană de Investiții (BEI)
- BEI a fost creată prin Tratatul de la Roma şi funcționează de la 1ian 1958 cu sediul la
Luxemburg
- are ca membri toate statele membre UE
- rolul BEI - promovarea coeziunii economice şi sociale comunitare
- După anul 1990, BEI acordă împrumuturi și țărilor non-UE - peste 140 de țări legate
de UE prin acorduri de parteneriat economic
- BEI împrumută până la 50% din valoarea unui proiect şi cofinanțează investițiile
împreună cu alte bănci (BERD)
- Capitalul subscris se ridică la peste 160 de miliarde de euro. Fondurile nu provin din
bugetul UE, ci din credite pe piețele financiare şi de la acționari, SM UE
BEI are ca obiective principale:
• dezvoltarea economică a regiunilor mai puțin favorizate ale Comunității;
• ameliorarea infrastructurilor de transport şi telecomunicații de interes european;
• protecția mediului ambiant, a cadrului de viață şi amenajarea urbană;
• realizarea de obiective comunitare în domeniul energiei;
• întărirea competitivității internaționale din industria comunitară şi integrarea ei
europeană;
• susținerea întreprinzătorilor mici şi mijlocii.
Tipurile de împrumuturi acordate de către BEI sunt urmatoarele:
- împrumuturi globale, orientate spre întreprinderile mici si mijlocii;
- împrumuturi grupate, adresate întreprinderilor mijlocii, pentru proiecte de valori mai mari,
prin linii de credit deschise de catre BEI intermediarilor financiari;
- împrumuturi individuale directe, privind marile proiecte, cu scadențe mari și rambursarea
în funcție de tipul de investiții;
- acordarea de capital de risc si garantii întreprinderilor mici si mijlocii;
- finantarea structurală, care permite completarea împrumuturilor de la băncile comerciale și
de pe piețele de capital.
5. Banca Centrală Europeană
- Prima tentativă de creare a unei uniuni economice și monetare a fost formulată în
Raportul Werner din 1970, care prevedea trei etape ce urmau a fi finalizate până în
1980.
- în anul 1979 Sistemul Monetar European (SME)
- Actul Unic European din 1986, prin care s-a creat piața unică, a relansat în a doua
jumătate a anilor ’80 ideea unei uniuni economice și monetare.
Raportul Delors din 1989 – înfăptuirea UEM în trei etape:
Prima etapă (1990–1993) s-a caracterizat prin definitivarea pieței unice prin libera circulație
a persoanelor, mărfurilor, capitalurilor și serviciilor.
Cea de-a doua etapă (1994–1998) înființarea Institutului Monetar European și pregătirea de
ordin tehnic pentru adoptarea monedei unice.
Etapa a treia a demarat la 1 ianuarie 1999, prin introducerea euro și transferarea către BCE a
competenței în domeniul politicii monetare. Introducerea bancnotelor și monedelor euro a
avut loc la data de 1 ianuarie 2002
Criteriile de aderare la moneda euro (criteriile de la Maastricht 1nov1993)
- un grad înalt de stabilitate a prețurilor; finanțe publice solide (deficit bugetar mai mic de
3% din PIB și datoria publică sub 60% din PIB); un curs de schimb stabil; rate scăzute și
stabile ale dobânzilor pe termen lung
- BCE și Comisia Europeană elaborează o dată la doi ani rapoarte asupra progreselor
înregistrate în îndeplinirea criteriilor de convergență care stau la baza deciziilor
Consiliului UE privind includerea unui nou stat în zona euro.
- Instituirea UEM un pas important pentru UE în direcția realizării pieței interne
- UEM asigură un mediu economic și monetar stabil la nivel european
- costurile tranzacțiilor valutare și riscul valutar au fost eliminate în interiorul zonei
euro
SEBC este format din BCE și băncile centrale naționale (BCN) ale tuturor statelor membre ale
UE.
- Eurosistemul cuprinde BCE și BCN ale statelor membre care au adoptat euro (în
prezent, în număr de 18).
- BCE a fost înființată în iunie 1998 la Frankfurt și a preluat funcțiile predecesorului său,
Institutul Monetar European (IME)
- Organele de decizie ale BCE sunt Consiliul guvernatorilor și Comitetul executiv.
Deciziile de politică monetară ale BCE sunt luate de Consiliul guvernatorilor.
Comitetul executiv pune în aplicare deciziile. Al treilea organ de decizie al BCE este
Consiliul general , care va continua să funcționeze atât timp cât există state membre
ale UE care nu au adoptat încă euro ca monedă națională.
- Consiliul guvernatorilor BCE este format din membrii Comitetului executiv al BCE și
guvernatorii BCN
- Consiliul guvernatorilor BCE trebuie să se întrunească de cel puțin zece ori pe an.
Principalele responsabilități ale Consiliului guvernatorilor sunt:
- stabilirea politicii monetare a zonei euro, respectiv luarea de decizii referitoare la ratele
dobânzilor reprezentative ale BCE;
- adoptarea orientărilor și luarea deciziilor necesare executării atribuțiilor
încredințate Eurosistemului.
Comitetul executiv are în componență președintele și vicepreședintele BCE și alți patru
membri. Aceștia sunt desemnați de comun acord de către guvernele statelor membre ale
zonei euro
Patru atribuții majore ale Eurosistemului:
- Prima constă în aplicarea politicii monetare adoptate de către Consiliul
guvernatorilor BCE;
- Cea de-a doua și cea de-a treia dintre atribuțiile Eurosistemului constau în derularea
operațiunilor valutare și, respectiv, deținerea și administrarea rezervelor oficiale ale
statelor din zona euro;
- O a patra atribuție esențială a Eurosistemului constă în promovarea bunei funcționări
a sistemelor de plăți.
Tratatul de la Maastricht specifică, de asemenea, că BCE deține dreptul exclusiv de a autoriza
emiterea de bancnote euro.
BCE și BCN sunt independente în raport cu organismele UE și cele naționale
Eurosistemului îi este interzisă acordarea de credite organismelor comunitare sau entităților
din sectorul public național, fapt care îi sporește independența, protejându-l de orice tip de
influență exercitată de către autoritățile publice.
Obiectivul principal al Eurosistemului este menținerea stabilității prețurilor
Strategia de politică monetară: „o creștere anuală, sub nivelul de 2%, a indicelui armonizat al
prețurilor de consum (IAPC) pentru zona euro”
Instrumente de politică monetară: operațiuni de piață, facilități permanente și rezerve
minime obligatorii
Operațiunile de piață pot fi clasificate în:
� operațiuni principale de refinanțare – acestea sunt operațiuni obișnuite de
furnizare de lichidități, cu frecvență săptămânală și scadență la o săptămână;
� operațiuni de refinanțare pe termen lung – acestea sunt operațiuni de
furnizare de lichidități, cu frecvență lunară și scadență la trei luni;
� operațiuni de reglaj fin – acestea pot fi executate în regim ad-hoc în scopul
gestionării situației lichidităților de pe piață și al orientării ratelor dobânzilor -
vizează atenuarea efectelor dezechilibrelor neașteptate ale lichidităților de pe
piață asupra ratelor dobânzilor;
� operațiuni structurale – Eurosistemul le poate efectua sub forma
operațiunilor reversibile, a operațiunilor definitive și a emiterii certificatelor
de îndatorare.
BCE este implicată în reprezentarea zonei euro la nivel internațional, respectiv în
reprezentarea UE în chestiuni referitoare la UEM în cadrul organizațiilor şi forumurilor
internaționale, precum FMI şi OCDE.
BCE participă și în cadrul unor reuniuni informale ale minstrilor de finanțe și ale
guvernatorilor (G7, G10, G20)
BCE participă la toate activitățile de cooperare din cadrul BRI, inclusiv la cele din domeniul
statisticii. Începând din anul 2000, BCE este, de asemenea, acționar al BRI, având drept de
vot şi de reprezentare în cadrul adunării generale anuale a acesteia.
Guvernatorii băncilor centrale din cadrul G10 au înființat o serie de comitete permanente şi
grupuri de lucru ad-hoc. Patru comitete permanente prezintă un interes deosebit pentru
BCE: Comitetul de supraveghere bancară de la Basel (CSBB), Comitetul pentru sisteme de
plăți şi decontare (CSPD), Comitetul pentru sistemul financiar mondial (CSFM) și Comitetul
piețelor.
Se pune în discuție dacă dificultățile zonei euro pot fi imputate politicilor promovate de BCE
și care ar fi modalitățile de reformare a acesteia
Politica monetară în zona euro este controlată total centralizat de BCE, aceasta fiind singura
instituție responsabilă cu emiterea de monedă și cu stabilirea ratelor de dobândă
Criticile ce vizează BCE se concentrează de regulă înspre două direcții: independența totală a
băncii și obiectivul major privitor la asigurarea stabilității prețurilor.
Unii economiști reproșează BCE că nu are în vedere creșterea economică și rata șomajului
din statele membre, având ca singur obiectiv grija de a stopa inflația.
Se propune includerea directă printre obiectivele BCE a unei politici favorabile creșterii și
ocupării în UE.
BCE a fost adesea acuzată că a depășit obiectivul inflației de 2%.
Această limită este și prea joasă și prea restrictivă - o țintă asa de îngustă a expus BCE la o
depășire prelungită a plafonului, fapt ce a dus la zdruncinarea credibilității, complicând
considerabil acțiunea sa. De asemenea, această limită este și prea joasă pentru că nu
permite prevenirea suficientă a riscului deflaționist.
Criticii BCE îi reproșează acesteia că deciziile sale sunt adoptate cu respectarea numai a
independenței BCN și că cei aleși (PE) nu au niciun control asupra activităților sale - susțin
necesitatea controlului BCE de către Parlamentul European și Consiliul UE.
Independența împiedică guvernele să promoveze măsuri monetare cu caracter electoral
pentru a genera o creștere economică aparentă.
Este criticată dimensiunea Consiliului director al BCE, o instituție puțin eficace ce crește
odată cu lărgirea zonei euro prin aderarea a noi membri.
6. Arhitectura financiar-bancară în UE
Înainte de euro, sistemele financiare erau organizate la nivel național, în jurul propriei
monede. Piața unică şi, în special, introducerea euro au dus, în mod inevitabil, la
interconectarea sistemelor.
Importanța integrării financiare:
- Un sistem financiar bine integrat facilitează implementarea fără sincope a politicii
monetare şi transmiterea echilibrată a efectelor sale în întreaga zonă euro;
- Integrarea financiară contribuie, de asemenea, la stabilitatea financiară prin crearea unor
piețe concurențiale mai mari şi mai lichide;
Integrarea financiară este, de asemenea, fundamentală pentru misiunea Eurosistemului de
promovare a bunei funcționări a sistemelor de plăți.
Integrarea financiară a rămas în urma extinderii UEM din două cauze :
- implementarea ideii integrării financiare a fost limitată de eliminarea restricțiilor mișcărilor
de capital, armonizarea reglementărilor fiind întârziată;
- concentrarea pe realizarea unei singure piețe, coroborată cu ideea că integrarea financiară
se va realiza automat după introducerea monedei euro, această idee fiind justificată doar în
cazul pieței monetare.
În cazul activității bancare de retail, una dintre cele mai importante piețe financiare pentru
cetățenii UE având în vedere avantajele considerabile ce s-ar crea, integrarea este încă
rămasă în urmă.
În UEM, integrarea sistemelor financiare este esențială pentru că fragmentarea între SM
reduce eficiența sistemului financiar al zonei euro, restrângând opțiunile de finanțare și
oportunitățile de investiții.
Evoluția sistemului bancar european evidențiază aportul factorului legislativ la integrarea
sistemului bancar în 5 etape:
- dereglementarea pietelor interne între 1957 şi 1973;
- diversele încercări către armonizarea reglementărilor bancare între 1973 şi 1980;
- directiva privind o singură autorizare, controlul intern, recunoaşterea reciprocă şi
liberalizarea serviciilor bancare – 1992;
- crearea unei singure monede în 1999;
- planul de Acțiune privind Serviciile Financiare (2001 – 2005).
Până în 1980 imaginea sistemului bancar este cea a unui sistem fragmentat. Cele mai
importante restricții : controlul ratei dobânzii, controlul capitalului, reglementări în ceea ce
priveşte participarea băncilor la activități de intermediere de valori mobiliare prin
intermediul burselor de valori, restricții privind înființarea de sucursale în străinătate,
resticții privind intrarea băncilor noi pe piață, plafonarea creditelor, cerințe obligatorii
privind investițiile, restricții în domeniul asigurărilor.
Formarea pieței bancare europene
În decembrie 1985, Actul Unic desăvârșea tripla libertate de circulație: a persoanelor, a
mărfurilor şi serviciilor şi a capitalurilor.
Aplicarea prevederilor Actului Unic se bazează pe trei elemente complementare: libertatea
de mişcare a capitalurilor; libera prestație a serviciilor financiare şi bancare transfrontaliere;
armonizarea minimală a reglementărilor care se aplică activității bancare şi financiare.
- Directiva Liberalizării Capitalului adoptată în iunie 1988
- A doua directivă de coordonare bancară adoptată la 15 decembrie 1989 avea ca obiectiv
instaurarea a unei piețe unificate în care băncile aveau dreptul de a furniza servicii în toată
gama de activități bancare, fără a avea structuri organizatorice proprii în țara în care își au
rezidența clienții, dar și prin intermediul unor sucursale înființate de ele în mod liber.
Globalizarea și internaționalizarea creditului bancar
Globalizarea și internaționalizarea creditului bancar a avut un impact semnificativ asupra
pieței creditului, după cum urmează:
- diversificarea produselor credit atât pentru clientela corporatistă cât și pentru gospodării și
stat;
- dezvoltarea tranzacțiilor printr-un suport tehnologic conexat la rețelele informatice și
tehnologiile IT;
- scăderea prețului creditului (în paralel cu reducerea marjei) proces vizibil în țările membre
UE, influențat atât de ritmul economisirii interne, specific pentru fiecare țară, dar și de
inflație, fiscalitate și politica monetară a țărilor respective;
- dezvoltarea creditului de consum și a creditului ipotecar;
- creșterea elasticității cererii pentru credite.
Reducerea prețurilor creditului practicate de bănci s-a datorat creșterii competiției bancare
Alți factori importanti, raportați la piața creditului sunt: ratele dobânzii, inflația, structura
prețurilor, costurile de exploatare ale băncilor și regularizarea acestora.
Sistemele de plăți și compensare
Eurosistemul utilizează sistemele de plăți pentru a-şi deconta operațiunile de politică
monetară şi de credit pe parcursul zilei.
Există două tipuri principale de riscuri financiare asociate sistemelor de plăți şi sistemelor de
compensare şi decontare a instrumentelor financiare:
� riscul ca o parte din cadrul sistemului să nu îşi poată îndeplini obligațiile, fie când
acestea ajung la scadență, fie într-un alt moment din viitor (risc de credit);
� riscul ca o parte din cadrul sistemului să nu aibă suficiente fonduri sau titluri pentru
a-şi îndeplini obligațiile în modul şi la momentul anticipat, deşi ar putea face acest
lucru în viitor (risc de lichiditate).
TARGET (Sistemul transeuropean de transfer de fonduri cu decontare pe bază brută în
timp real)
- Eurosistemul a elaborat sistemul TARGET pentru a procesa plățile de mare valoare în euro
în timp real în întreaga zonă euro.
- TARGET a devenit operațional la data de 4 ianuarie 1999 și permite funcționarea
pieței monetare a zonei euro ca piață unică, făcând posibilă aplicarea unei politici
monetare unice.
TARGET trebuie utilizat pentru toate plățile provenite direct din/sau efectuate în legătură cu:
i. operațiunile de politică monetară ale Eurosistemului;
ii. decontarea componentei în euro a operațiunilor de schimb valutar care implică
Eurosistemul;
iii. operațiunile de decontare din cadrul sistemelor de mare valoare care procesează
transferuri în euro.
Pentru alte plăți, precum plățile interbancare şi comerciale în euro, participanții pe piață
sunt liberi să utilizeze sistemul TARGET sau un alt sistem de plăți.
TARGET2 (Sistemul transeuropean automat de transfer de fonduri cu decontare pe bază
brută în timp real)
Structura sistemului TARGET2 a fost stabilită în anul 2007 şi urmărea:
- să se adaptaze mai bine la nevoile clienților, furnizând servicii armonizate pe scară largă;
- să contribuie la asigurarea eficienței costurilor;
- să permită adaptarea rapidă la evoluții viitoare, inclusiv la extinderea UE şi a
Eurosistemului.
SEPA (Single Euro Payment Area – Zona unică de plăți în euro)
Un alt progres înregistrat este lansarea SEPA în 2008, în cadrul căreia toate plățile
electronice sunt tratate ca plăți interne
SEPA acoperă 28 de SM UE, plus Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveția şi Monaco,
reprezentând o zonă a monedei euro în care toate plățile, inclusiv cele transfrontaliere, sunt
tratate ca plăți naționale.
SEPA se realizează prin:
- adoptarea unui singur set de instrumente de plată pentru plăți în euro (transfer credit,
debitare directă şi plăți prin card);
- implementarea unor infrastructuri de procesare eficiente pentru plățile în euro (denumite
generic mecanisme de compensare şi decontare);
- adoptarea unor standarde tehnice și practici comerciale comune;
- crearea unui cadru legal armonizat pentru serviciile de plată;
- dezvoltarea continuă de noi servicii orientate spre client.
Proiectul SEPA este derulat de sectorul bancar european sub conducerea Consiliului
European al Plăților a fost înființat în iunie 2002, ca organism de luare a deciziilor şi de
coordonare a sectorului bancar european în domeniul plăților, în scopul susținerii şi
promovării creării SEPA.
Instrumente de plată SEPA
EPC a stabilit două noi scheme de plată, respectiv schemele de transfer credit (SCT) şi de
debitare directă (SDD), precum şi un cadru SEPA pentru plățile prin card. Instrumentele
naționale actuale vor fi înlocuite treptat de instrumentele SEPA pe baza acestor cadre şi
scheme comune.
Caracteristici ale schemei SCT:
- accesibilitate la nivelul întregii zone SEPA – orice client poate fi accesat;
- suma integrală este creditată în contul beneficiarului;
- nu există limită la valoarea plății;
- perioada maximă de decontare este de trei zile lucrătoare;
- schema este distinctă de infrastructura de procesare;
- codurile IBAN şi BIC sunt utilizate ca elemente de identificare a contului;
- există un set cuprinzător de reguli aplicabile plăților respinse şi returnate.
Rolul piețelor financiare este unul economic şi altul social: economic, prin contribuția la
dezvoltarea procesului investițional și social, prin protecția veniturilor economisite.
Piața financiară are două componente diferite şi complementare:
- Piața financiară primară specializată în colectarea veniturilor economisite;
- Piața financiară secundară - asigură mobilitatea şi lichiditatea economiilor plasate.
Din punctul de vedere al tipului activelor financiare, piața financiară este alcatuită din 3
componente:
1) Piața monetară - piața pe care băncile se împrumută între ele, pe termen scurt. Apariția
acestei piețe se datorează surplusului de încasări pe care le au unele bănci şi surplusului de
plăți pe care le au alte bănci.
2) Piața de capital - specializată în intermedierea de tranzacții cu active financiare care au
scadențe pe termene medii şi lungi.
3) Piața bancară se caracterizează prin tranzacții cu active bancare nonnegociabile, a căror
lichiditate este maximă.
Efectele introducerii monedei unice pe piețele financiare
- se elimină riscul valutar în interiorul zonei euro.
- generează pe piețele financiare efecte pozitive şi totodată efecte negative. Printre efectele
pozitive se numără în primul rând formarea unei piețe unice, în care concurența va creşte.
Principalul efect negativ generat de adoptarea monedei unice este acela că potențialul de
diversificare se micşorează. De exemplu, ȋnainte de apariția monedei euro, un economisitor
belgian putea să-şi diversifice portofoliul prin achiziționarea de titluri germane, italiene sau
din alte țări europene. Acum aceste titluri sunt mai puțin diverse din moment ce se exprimă
în aceeaşi monedă.
Impactul euro asupra piețelor de capital
Piața euroinstrumentelor financiare reprezintă o piață de capital unde au loc tranzacții cu
capitaluri pe termen lung.
Componentele ce alcătuiesc piața euroinstrumentelor financiare sunt: piața primară,
formată din ansamblul emisiunilor noi şi piața secundară unde au loc schimburile
euroinstrumentelor financiare emise.
Euroobligațiunea reprezintă un instrument de datorie, care este plasat în alte țări decât țara
a cărei monedă este utilizată pentru a denomina împrumutul.
Euroacțiunea este un instrument de capital propriu care asigură investitorilor un drept de
proprietate asupra emitentului, emis de o societate de capital pe piața de capital
internațională. Euroacțiunile se referă la emisiunea internațională de acțiuni la bursele de
valori din afara țării ȋn care ȋşi are sediul compania ale cărei acțiuni sunt emise.
Euroacțiunile sunt denominate ȋn monede străine.
Impactul Euro asupra pieței obligațiunilor
Înainte de introducerea monei unice euro, piața obligațiunilor în dolari americani ocupa
primul loc în lume - 8000 miliarde dolari din care 4900 miliarde dolari titluri de datorie
publică.
După adoptarea euro, piața obligațiunilor a explodat. Solicitările UE sunt acum ca toate
obligațiunile guvernamentale noi să fie emise în euro.
Impactul euro asupra pieței acțiunilor
Cea mai fragmentată piața acțiunilor europene. În Europa sunt 38 de burse reglementate în
timp ce în Statele Unite există doar trei burse reglementate şi o singură autoritate de
reglementare.
Euro a influențat evoluția acestei piețe astfel:
- reechilibrare a plasamentelor în favoarea acțiunilor, sau mai precis în favoarea titlurilor de
valoare cu un anumit grad de risc;
- lărgirea oportunităților de plasament pentru sectorul asigurărilor - înainte de euro,
gestionarul de fonduri de pensii sau de asigurări pe viață avea obligația să acopere
angajamentele în monedă străină prin active de aceeaşi valoare, în aceeaşi monedă; după
intruducerea monedei euro sporeşte considerabil zona de plasament;
- apariția unor noi indici bursieri paneuropeni.
Stadiul integrării diferitelor piețe financiare
O piață financiară mai integrată sporeste oportunitățile distribuirii și diversificării riscului și
conduce la creșterea lichidității pieței.
Însă, integrarea accentuată a pieței amplifică riscul transmiterii turbulențelor și crizelor
financiare.
BCE consideră că o piață de instrumente și servicii financiare este pe deplin integrată dacă
toți potențialii participanți:
- se supun unui singur set de reguli atunci când decid să opereze cu acele instrumente sau
servicii;
- au acces în mod egal la instrumentele și serviciile pieței;
- sunt tratati nediscriminatoriu când operează pe piața respectivă.
Piețele monetare și de obligațiuni europene au atins un grad de integrare foarte avansat,
mai ales în cadrul zonei euro, în timp ce piețele de capital s-au integrat mai lent.
Piața interbancară este complet integrată datorită uniunii monetare care a regrupat piețele
monetare naționale într-o piață monetară a zonei euro, aceasta fiind esențială pentru
promovarea politicii monetare comune
Stadiul integrării serviciilor financiare
Realizarea unei piețe unice a serviciilor financiare constituie un element cheie al procesului
de reformă economică conform Agendei Lisabona agreată de șefii de stat și de guvern în
cadrul Consiliului European de la Lisabona din anul 2000.
Procesul de integrare a sectorului financiar a cunoscut o accelerare odată cu cu lansarea
Planului de acțiune pentru servicii financiare (PASF) în 1999. Scopul PASF era de a crea până
în 2005 o veritabilă piață financiară europeană
PASF reprezintă un ansamblu de directive, urmărind trei obiective:
• constituire unei piețe unice a serviciilor financiare pe baza unui cadru juridic comun
pentru piețele integrate de valori mobiliare și de produse derivate;
• integrarea și deschiderea către toți consumatorii a unei piețe financiare de detaliu la
nivel european;
• armonizarea regulilor prudențiale în sectorul financiar european.
A urmat în 2005 Cartea albă privind politica serviciilor financiare 2005-2010 (denumită în
continuare "cartea albă") prezintă prioritățile Comisiei Europene privind politica serviciilor
financiare până în 2010. Unul dintre obiectivele politicii serviciilor financiare a Comisiei
constă în punerea în aplicare, îndeplinirea şi evaluarea continuă a cadrului legislativ existent.
Directiva privind piețele instrumentelor financiare (MiFID), în vigoare din noiembrie 2007,
reprezintă un pilon principal al integrării piețelor financiare din UE. MIFID stabilește un cadru
normativ pentru furnizarea de servicii de investiții în domeniul instrumentelor financiare
(brokeraj, consultanță, dealing, administrare de portofoliu, subscriere) de către bănci și
societăți de investiții.
Pentru a întări supravegherea sistemelor financiare s-au instituit noi autorități de
supraveghere europeană (ESA), operaționale din ianuarie 2011: Autoritatea Europeană
Bancară (EBA), Autoritatea Europeană pentru Asigurări şi Pensii Operaționale (EIOPA) şi
Autoritatea Europeană pentru Obligațiuni şi Piețe (ESMA).
Rolul acestor noi instituții financiare este de a coopera strâns cu instituțiile financiare din
statele membre, pentru armonizarea reglementărilor şi asigurarea unei implementării stricte
şi coerente a acestora. Autoritățile europene de supraveghere au puteri sporite în cazuri de
urgență.
Astfel, Tabloul European de Bord pentru Risc Sistemic (ESRB) a fost instituit pentru a
monitoriza amenințările aduse sistemului financiar. ESRB monitorizează apariția unor
eventuale riscuri pe piața financiară şi formulează recomandări pentru a le preveni.
Noul Acord Basel III
Comitetul de supraveghere bancară al Băncii Reglementelor Internaționale a emis, în
decembrie 2010, sub titulatura de Basel III, Cadrul internațional pentru măsurarea,
standardizarea şi monitorizarea riscului de lichiditate şi cadrul juridic aferent Basel III: Un
Cadru Global de Reglementare pentru Bănci şi un Sistem Bancar mai Solid, noile reglementări
petru adecvarea capitalului instituțiilor bancare. Aceste reglementări, adoptate de către
grupul G20 reprezintă punctul central al reformei financiare globale pentru prevenirea
apariției in viitor a crizelor bancare.
Prevederile noului acord sunt implementate gradual începând din 2011, urmând ca până la
finalului anului 2018 să fie implementate complet.
Basel III încearcă să îmbine supravegherea micro si macro-prudențială, fiind in acelaşi timp
un cadru de management al riscului la nivel de bancă (preluat din Basel I şi Basel II) şi un
cadru de management al riscului sistemic, la nivel de sistem bancar.
Spre o uniune bancară
12 septembrie 2012 - Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliul
European „Foaie de parcurs către o uniune bancară pentru Europa”.
În acest sens, Comisia Europeană propune atât intensificarea eforturilor pentru
contracararea riscurilor de contagiune în toată Zona Euro în cazul unei noi crize financiare,
cât şi asumarea responsabilității unei politici monetare comune.
BCE va avea puterea de a supraveghea orice bancă din Zona Euro, cu precădere băncile care
primesc ajutor public. BCE a preluat treptat aceste atribuții de supraveghere: începând cu 1
ianuarie 2013 în cazul celor mai semnificative bănci din Zona Euro şi cu 1 ianuarie 2014
pentru toate băncile din Zona Euro.
Se asigură o separare clară între politica monetară şi supravegherea bancară prin organisme
şi diviziuni administrative separate de funcțiile politicii monetare printr-un consiliu de
supraveghere stabilit în BCE pentru acest scop.
Mecanismul unic de supraveghere - propunerea Comisiei Europene adoptată de către
Parlamentul European și Consiliul UE în septembrie, respectiv octombrie 2013.
Se preconizează că BCE îşi va asuma noile responsabilități în materie de supraveghere
bancară începând cu toamna anului 2014, după 12 luni de la intrarea în vigoare a
Regulamentului privind mecanismul unic de supraveghere.
Obstacolele în calea realizării uniunii bancare sunt mari şi numeroase. O singură autoritate
de supraveghere, fie ea BCE, trebuie să aibă sprijinul tuturor celor 28 de state membre
- Unele SM reclamă riscuri care decurg din punerea în comun a riscurilor cu alte state
membre ale UE.
- S-au ridicat obiecții cu privire la planul prin care s-ar da puteri mari de reglementare a BCE.
- există o macro-dimensiune de risc financiar prin simpla însumare a riscurile
individuale ale operatorilor financiari din sistem.
există riscul unei divizări puternice a UE, din punctul de vedere al viziunii privind sectorul
financiar (UK, prin puternicul centru financiar Londra)
- Statele non-euro care intră în uniunea bancară nu au prevăzute drepturi de vot
similare cu cele din zona euro
În concluzie, reforma sistemului financiar bancar trebuie gândită în contextul asigurării unei
bune guvernanțe a UE. Putem identifica trei etape cheie pe care UE ar trebui să le urmeze:
- finanțele suverane trebuie să fie durabile: o astfel de strategie înseamnă acțiuni conjugate
de natură fiscală;
- băncile au nevoie de recapitalizare urgentă. Acestea trebuie să fie suficient de puternice
pentru a face față riscurilor datoriilor suverane şi ritmurilor reduse de creştere economică;
- Europa are nevoie de o viziune comună pentru viitorul său: un mesaj neclar sau confuz se va
adăuga la incertitudinea pieței şi va amplifica tensiunile economice din Zona Euro.
7. Ansamblul politicilor UE
Politica Agricolă Comună (PAC)
Lansată în 1962, politica agricolă comună (PAC) este un parteneriat între agricultură și
societate, între Europa și agricultorii săi.
Obiectivele sale principale sunt:
- consolidarea productivității agriculturii, pentru a le garanta consumatorilor o ofertă de
alimente stabilă și accesibilă;
- asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru agricultorii europeni.
Cinzeci de ani mai târziu, UE trebuie să facă față unor noi provocări:
- securitatea alimentelor: la nivel mondial, producția de alimente va trebui să se dubleze
pentru a putea hrăni populația lumii, care se estimează că va fi de 9 miliarde în 2050;
- schimbările climatice și gestionarea durabilă a resurselor naturale;
- susținerea zonelor rurale din întreaga UE și menținerea vitalității economiei rurale.
- Este gestionată și finanțată la nivel european din bugetul UE. Românul Dacian Cioloș,
începând cu anul 2010, a fost comisarul european responsabil cu Agricultura și dezvoltarea
drurală.
În cele 28 de SM UE există peste 14 milioane de agricultori și alte 4 milioane de persoane
care lucrează în sectorul alimentar. Sectorul agricol și alimentar oferă, împreună, 7 % din
totalul locurilor de muncă și generează 6 % din produsul intern brut al UE.
Cronologia dezvoltării PAC
1957 - Tratatul de la Roma instituie CEE (precursoarea UE), formată din șase țări din Europa
Occidentală.
1962 - Este creată PAC, prevăzută ca politică comună, având drept obiectiv furnizarea de
alimente la prețuri accesibile pentru cetățenii UE și asigurarea unui standard de viață
echitabil pentru agricultori.
1984 - PAC devine victima propriului succes. Exploatațiile agricole devin atât de productive,
încât furnizează mai multă hrană decât este necesar. Surplusul se stochează și conduce la
apariția „munților de alimente”. Se introduc măsuri pentru adaptarea nivelurilor producției
la nevoile pieței.
1992 - Obiectivul PAC trece de la sprijinirea pieței la sprijinirea producătorilor.
Subvenționarea prețurilor se reduce, fiind înlocuită cu ajutoare directe pentru agricultori.
Aceștia sunt încurajați să adopte practici mai ecologice.
2003 - PAC oferă ajutor pentru venit. Noua reformă a PAC sistează legătura dintre subvenții
și producție.
2011 - O nouă propunere de reformare a PAC urmărește să consolideze competitivitatea
sectorului agricol, să promoveze inovarea, să lupte împotriva schimbărilor climatice și să
sprijine ocuparea forței de muncă și creșterea în zonele rurale.
Modul de funcționare a PAC
Politica agricolă comună poate fi descrisă ca având trei dimensiuni: măsuri de susținere a
pieței (agricultura este mult mai dependentă de starea vremii și de climă decât alte
sectoare), ajutor pentru venit (plățile directe le asigură agricultorilor un venit de bază) și
dezvoltare rurală (sunt stabilite programe naționale de dezvoltare).
- Cele trei dimensiuni sunt interconectate, asigurând un sistem viabil.
Primele două dimensiuni (sprijinirea pieței și sprijinul pentru venit) sunt finanțate exclusiv
din bugetul UE, în timp ce dimensiunea de dezvoltare rurală se bazează pe programarea
multianuală și este cofinanțată de SM
Politica agricolă absoarbe aproximativ 40 % din bugetul UE. Acest lucru se datorează faptului
că PAC este unul dintre puținele domenii în care o politică comună este finanțată, în
principal, de UE.
În prezent, în majoritatea SM UE, o familie medie cheltuiește în jur de 15% din venitul său
lunar pentru hrană (jumătate față de nivelul din 1962).
Europa este considerată lider mondial în sectoarele producătoare de ulei de măsline,
produse lactate, carne, vin și băuturi spirtoase. În plus, putem afla cu ușurință cum și unde
au fost produse alimentele pe care le consumăm, datorită normelor de etichetare și
trasabilitate stabilite de UE.
Finanțarea PAC
Măsurile de politică agricolă comună au fost finanțate din bugetul comunitar, prin
intermediul Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA). Fondul a fost
constituit în 1962 și funcțional până în 2005 când Comisia Europeană a instituit un nou
regulament pentru finanțarea PAC, Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 al Consiliului din
21 iunie 2005 privind finanțarea politicii agricole comune.
Regulamentul instituie două noi fonduri:
Fondul european de garantare agricolă (FEGA) – plăți directe/subvenții Fondul european
agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) –. programe de dezvoltare rurală/cofinanțare
Pentru exercițiul financiar viitor (2014 - 2020), Comisia Europeană propune alocarea a 281,8
miliarde de euro pentru Pilonul I (plăți directe) al PAC şi 89,9 miliarde de euro pentru Pilonul
II (dezvoltare rurală). Suma totală alocată agriculturii ar putea ajunge la 386,9 mld. euro dacă
se vor adăuga fondurile pentru: securitate alimentară (2,2 mld. Euro), sprijin pentru
persoane defavorizate (2,5 mld. Euro), gestionarea crizelor (3,5 mld. Euro), fondul pentru
globalizare (2,5 mld. Euro); cercetare şi inovare pentru securitate alimentară, bio-economie
şi agricultură durabilă (4,5 mld. Euro).
O parte din fonduri (cca. 5%) va fi reținută într-o aşa-numită „rezervă de performanță” şi va
deveni disponibilă doar când se poate demonstra că se realizează progrese în îndeplinirea
obiectivelor specifice respective.
Ratele de cofinanțare din partea UE vor fi de 85 % în regiunile mai puțin dezvoltate şi de
50 % în alte regiuni.
PAC în România
- Mulți fermieri români practică o agricultură de subzistență, o mare parte a rezultatelor
activității agricole a acestor ferme fiind destinată autoconsumului.
- Piața agricolă nu este deplin funcțională – multe produse țărăneşti, de bază, nu pot fi
vândute adesea decât pe sume derizorii unor intermediari – de multe ori deținând monopol
local.
- România este al doilea mare producător agricol din Europa centrală şi de est, după Polonia,
fiind avantajată în acest sens şi de suprafața agricolă importantă deținută, respectiv 14,8
milioane ha.
- România poate manifesta avantaje comparative importante față de UE pentru o serie de
produse agricole, dar o constrângere importantă pentru agricultorii români aflați în
concurență cu fermierii comunitari o constituie decalajul tehnologic însemnat, care nu
poate fi recuperat decât prin afluxuri de capital.
- Un efect favorabil, totuşi, al lipsei cronice de capital în agricultura românească, l-a
constituit potențialul dezvoltării segmentului agriculturii ecologice (organic farming). Aceste
produse ecologice, multă vreme nefiind certificate la nivel național, au fost exportate sub
certificare străină.
Politica de coeziune (Politica regională)
Deși UE continuă să fie centrul unei averi și forțe economice considerabile, modelul de
dezvoltare este foarte neomogen.
Cele mai sărace regiuni înainte de 2004 erau aprox la nivelul de 2/3 (67%) din produsul
intern brut mediu pe cap de locuitor. După aderarea a zece SM noi, cea mai săracă regiune
era la nivel de mai puțin de o treime (28%) din media pe UE.
Diferențele între SM și regiuni au existat de la începutul procesului de integrare europeană și
s-au agravat cu fiecare extindere.
Politica regională europeană are trei direcții principale:
- În primul rând, se pune accent pe promovarea convergenței economice pentru a
ajuta regiunile mai puțin dezvoltate,
- În al doilea rând, sunt aplicate măsuri menite să promoveze competitivitatea și
ocuparea forței de muncă la nivel regional.
- A treia categorie de politici are drept scop promovarea cooperarii dintre regiuni si
țari.
Aceasta nouă abordare a primit denumirea de Politica de Coeziune.
Începând cu anul 2014, poziția de comisar responsabil cu politica regională la nivelul Uniunii
Europene este asigurată de România. Comisarul european Corina Crețu are un mandat de
cinci ani.
Finanțarea politicii de coeziune
Există trei surse principale de finanțare, care au fost create la diferite etape ale dezvoltării
UE.
FEDR - se axează mai întâi de toate asupra inițiativelor de promovare a creșterii economice.
FC se concentrează pe infrastructura de transport și de mediu, inclusiv pe sursele de energie
regenerabilă
FSE este orientată spre investiții în capitalul uman din domeniul educației și formării
profesionale.
FEDR și FSE se constituie în fonduri structurale. Fondurile structurale au fost direcționate
către diminuarea disparităților între regiuni şi țări. Criteriul de eligibilitate pentru a putea
beneficia de fonduri structurale este ca PIB/locuitor să se situeze sub pragul de 75% din
media UE.
Fondul de coeziune este destinat şi accesibil doar țărilor (nu şi regiunilor) cu un PIB/locuitor
situat sub 90% din media UE. Fondului de coeziune si Fondurilor structurale le sunt destinat
aprox 35% din bugetul UE, care buget în cifre se ridică la cca 120 miliarde euro.
Politica de coeziune între 2014-2020
- Politica de coeziune rămâne o componentă esențială a cadrului financiar multianual al UE
pentru perioada 2014-2020.
- Cadrul Financiar Multianual 2014-2020 prevede alocarea pentru politica de coeziune a cca.
325 miliarde euro (în scădere cu cca. 35 miliarde euro față de actuala perioadă de
programare), reprezentând 34,24% din volumul total cheltuielilor UE pentru următorii 7 ani.
Suma ce revine României pentru politica de coeziune este de 21,8 miliarde euro (prețuri
2011), în creştere cu 10% față de alocarea 2007-2013 (situată la nivelul de 19,8 miliarde
euro).
În concluzie, pare să existe un consens şi anume că în centrul politicii de coeziune trebuie să
se afle competitivitatea şi argumentul că trebuie acordat un sprijin clar solicitării de a aloca
o parte semnificativă din resursele financiare investițiilor strategice corelate cu agenda
reînnoită.
Cercetarea, inovația şi dezvoltarea competențelor în vederea încurajării economiei bazate pe
cunoaştere, a dezvoltării capitalului uman prin educație şi formare, a capacității de adaptare,
a sprijinirii activităților antreprenoriale (mai ales a întreprinderilor mici şi mijlocii), a
consolidării capacității instituționale şi a dezvoltării unei culturi antreprenoriale sunt
considerate ca fiind domeniile strategice în care ar trebui sa fie concentrate investițiile.
Noua paradigmă reflectă în fapt poziția majorității țărilor membre ale UE-28, anume că
binomul „competitivitate-coeziune” nu mai reprezintă o antinomie (competitivitate versus
coeziune) ci un tandem de obiective indisociabile şi interdependente.
Politica comună în domeniul pescuitului (PCP)
- PCP este un set de reguli pentru gestionarea flotelor europene de pescuit și pentru
conservarea stocurilor limitate de pește.
- PCP a fost introdusă în anii 1970 și a cunoscut actualizări succesive, cea mai recentă
intrând în vigoare la 1 ianuarie 2014.
- Politica actuală prevede stabilirea, în perioada 2015-2020, a unor limite sustenabile
de captură.
Fondul european pentru pescuit (FEP) finanțează industria pescuitului și a dispus de un
buget de 4,3 miliarde de euro pentru perioada 2007-2013, ce a crescut pentru următorul
cadu financiar multianual 2014-2020.
Politica industrială
-Cele 23 de milioane de intreprinderi mici și mijlocii sunt motorul economiei europene, ele
reprezentând 99% din totalul întreprinderilor și oferind 75 de milioane de locuri de muncă.
-În perioada 2007-2013, UE a alocat sume mari de bani destinate cercetării tehnologice și
inovării prin două programe: Programul Cadru 7 (peste 50 de miliarde euro) destinat
cercetării și dezvoltării și Programul Cadru pentru Competitivitate și Inovare (3,6 miliarde
euro).
- UE a înființat în 2008 Institutul European pentru Tehnologie, care a reunit cele trei
dimensiuni necesare unei economii dinamice: cercetarea, educația și inovarea.
- Comisia Europeană a lansat o comunicare în 28 noiembrie 2010, intitulată „O politică
industrială integrată pentru era globalizării. Atribuirea celui mai important rol
competitivității şi viabilității”.
Piața internă
Prin Tratatul de la Maastricht din 1991 este introdus conceptul de Piața Unică Europeană
(sau piață internă) și intră în vigoare la 1 ianuarie1993. Piața unică are la bază cele patru
libertăți de mișcare: a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor și a persoanelor.
Audiovizual și mass-media
-Politica audiovizuală este elaborată la nivel național.
-Rolul UE este de a stabili unele reguli şi orientări de bază în domenii de interes comun,
precum deschiderea piețelor UE şi concurența loială.
-Începând din 1989, UE a reglementat difuzarea transfrontalieră a programelor TV prin
Directiva privind serviciile media audiovizuale.
-2007-2013 s-a derulat programul Media cu o finanțare de 755 milioane euro. În 2014-2020,
programul Europa Creativă a înlocuit actualul program MEDIA, beneficiind de peste 900
milioane euro.
Cultura
-Deși Tratatul de la Maastricht(1992) recunoaște formal pentru prima dată dimensiunea
culturală a integrării europene, inițiativele culturale europene începând mai devreme prin
programul Capitala Culturală Europeană ce se desfășoară cu succes în fiecare an începând cu
1985. Cele două orașe alese în 2007 Capitale Culturale au fost Sibiu și LU.
-Programul Cultura, pentru perioada 2007-2013, a avut un buget de 400 milioane euro. În
2014-2020, programul Europa Creativă a înlocuit programul Cultura, bugetul alocat culturii
majorându-se la 500mil.
-Un alt element de bază al domeniului cultural este diversitatea lingvistică pe care Uniunea o
incurajează și o sprijină. Leonard Orban a fost comisar european pentru multilingvism între
2007-2009.
Combaterea fraudei
Se estimează că, din bugetul anual de peste 100 miliarde de euro, aproape un miliard este
fraudat. De aceea, protejarea intereselor financiare ale UE reprezintă o prioritate pentru
instituțiile europene.
Oficiul European de Lupta contra Fraudei (OLAF) este elementul de bază al luptei împotriva
fraudei. Parte a Comisiei Europene, OLAF desfăsoară anchete în cadrul instituțiilor europene
și în statele membre. De asemenea, investighează cazuri de fraudă și în țările non-membre
UE, dar cu care Uniunea are acorduri.
OLAF îşi desfăşoară activitatea pe trei paliere:
- protejează interesele financiare ale Uniunii Europene prin combaterea fraudei, a corupției
şi a altor activități ilegale
- detectează şi investighează abaterile grave de la obligațiile profesionale ale membrilor şi
angajaților instituțiilor şi organismelor UE care ar putea conduce la declanşarea de proceduri
disciplinare sau penale
- sprijină Comisia Europeană în elaborarea şi implementarea politicilor privind prevenirea şi
detectarea fraudei.
Societatea informațională
Politica se bazează pe patru componente principale: politica în domeniul telecomunicațiilor;
sprijinirea dezvoltării tehnologiei informației și comunicării; contribuția la crearea unei
industrii comunitare competitive; promovarea rețelelor transeuropene în domeniul
telecomunicațiilor.
Tehnologiile informaționale și de comunicație reprezintă un sector major al activității
economice, generând aproape 6% din PIB-ul UE.
Energie
Piața energetică europeană este cea mai mare piață regională din lume (peste 500 de
milioane de consumatori) şi totodată cel mai mare importator. Multe dintre provocările cu
care se confruntă UE – schimbări climatice, accesul la țiței şi la gaz, dezvoltarea tehnologică,
eficiența energetică.
S-a ajuns la concluzia că o serie de măsuri trebuie luate până în 2020:
- economisirea a 20% din consumul de energie previzionat pentru 2020;
- creșterea până la 20% a surselor energetice regenerabile (energie solară, eoliană, biomasă)
în totalul consumului de energie;
- creștere, cel putin, până la 10% a biocombustibililor până în 2020;
- reducerea cu cel putin 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră;
- realizarea unei piețe energetice interne care să aducă beneficii în mod real și eficient
pentru fiecare persoană și companie în parte;
- o mai bună integrare a politicii în domeniul energie cu alte politici cum ar fi politica agricolă
și cea comrcială;
- o mai bună cooperare internațională dat fiind că electricitatea şi gazul se transportă prin
rețele şi conducte care traversează, adesea, frontierele naționale.
Transporturi
-Înlăturarea granițelor interne ale UE a dus la o creștere semnificativă a transportului de
bunuri și persoane pe distanțe lungi.
-UE promovează proiecte majore de infrastructură de transport, așa numitele Rețele
Transeuropene de transport (TEN-T).
-Infrastructura de transport este finanțată de mecanismul Conectarea Europei (MCE), care
dispune de un buget de 50 de miliarde de euro pentru perioada 2014-2020.
Protecția consumatorilor
-Cetățenii UE au o serie de drepturi fundamentale ce se referă la: protejarea sănătății si a
securității; protejarea intereselor economice; compensații; informare și educare;
reprezentare a consumatorilor.
-Între 2007-2013 s-a derulat un program de acțiune, cu 157 milioane euro.
-În 2002 a fost înființată Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară care, împreună
cu Comitetul permanent pentru lanțul alimentar și sănătatea animalelor evaluează riscurile
ce pot interveni de-a lungul lanțului alimentar.
-Pentru consumatori a fost înființată Reteaua Centrelor Europene pentru Consumatori (ECC-
Net), care preia plângerile consumatorilor din SM.
Mediu
-UE s-a implicat în protecția mediului înconjurător abia în anii ’70, când această problemă a
devenit de interes la nivel mondial. La început aceste măsuri erau orizontale, integrate în
alte politici comunitare, abia în 1982, devenind o politică de sine stătătoare.
-În1990 a fost înființată Agenția Europeană a Mediului
-În 1992 s-a adoptat programul LIFE, ca instrument financiar de gestiune a proiectelor
privind protecția mediului înconjurător din SM. Pentru 2007-2013, programul LIFE+ a
finanțat proiecte de cercetare și de îmbunătățire a mediului înconjurător în valoare de 2
miliarde euro.
-Natura 2000, o rețea formată din 26.000 de zone naturale protejate care acoperă aproape
20% din teritoriul UE.
-Apa, poluarea aerului şi produsele chimice sunt printre principalele probleme de mediu care
îi preocupă pe cetățenii europeni.
-Este necesar ca politica europeană de mediu să încurajeze întreprinderile să „ecologizeze”
economia.
Extindere
UE a parcurs un drum lung de la cei 6 membri inițiali, ce au creat Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Otelului în 1952 și Comunitatea Economică Europeană în 1958, până în prezent
când are 28 de membri și se întinde de la Atlantic la Marea Neagră.
Condițiile pe care trebuie sa le îndeplinească un stat care vrea sa devină parte a UE au fost
agreate în 1993 la Copenhaga și sunt cunoscute sub titulatura de “criteriile de la
Copenhaga”:
- instituții stabile ce garantează democratia, statul de drept, drepturile omului si protecția
minorităților (criteriul instituțional/politic);
- o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunilor concurențiale de
pe piața internă (criteriul economic);
- capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru precum și existența unei adminsitrații
capabile să pună în practică legislația europeană (criteriul administrativ – aquis comunitar).
În prezent, Turcia, Republica Macedonia, Islanda, Muntenegru şi Serbia sunt state candidate.
Comerț
-Politica comercială comună stă la baza relațiilor externe ale UE. Uniunea este cea mai mare
putere comercială din lume, asigurând 20% din volumul importurilor şi exporturilor
efectuate la nivel mondial.
-Politica comercială a UE se decide exclusiv de către instituțiile europene.
-UE este cel mai mare exportator de produse şi servicii la nivel mondial şi cea mai mare piață
de import pentru peste 100 de țări. Uniunea este şi cea mai mare piață unică din lume.
-UE negociază acorduri cu numeroşi parteneri, mai ales prin intermediul acordurilor de liber
schimb.
Relații externe
-Termenul de “relații externe” acoperă toate aspectele politicii de afaceri internaționale ale
UE, cu excepția comerțului (ce reprezintă o politică separată) și a relațiilor cu țările ACP
(Africa-Pacific-Caraibe)
-Uniunea a încheiat acorduri comerciale şi de asociere cu majoritatea țărilor şi în majoritatea
regiunilor lumii.
-UE organizează periodic reuniuni la nivel înalt cu Statele Unite, Japonia, Canada şi, de puțin
timp, cu Rusia, India şi China.
Ajutor umanitar
-UE este principalul donator de ajutor umanitar din lume.
-Principala misiune a ECHO (The Humanitarian Aid and Civil Protection – departamentul
Comisiei Europene) este aceea de a salva vieți, de a uşura suferința şi de a proteja
integritatea şi demnitatea celor afectați.
Drepturile omului
-Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valorile centrale ale Uniunii Europene,
fiind, de altfel și condiții ce trebuie îndeplinite de orice stat care vrea să adere la UE.
-UE a adoptat în decembrie 2000 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii, ce înglobează
pentru prima dată toate drepturile individuale, civile, politice economice și sociale.
-În UE, drepturile fundamentale sunt garantate la nivel național de constituție, iar la nivel
european de Carta drepturilor fundamentale.
-UE finanțează din 1994 Instrumentul european pentru democrație şi drepturile omului.
Bugetul instrumentului a crescut progresiv, dispunând de1,1 miliarde euro pentru 2007-
2013.
-Tot în perioada 2007-2013 s-a derulat Programul pentru Ocupare și pentru Solidaritate
Socială (PROGRESS) cu un buget de 743mil euro.
Strategia Europa 2020
La 3 martie 2010 Comisia Europeană a publicat Comunicarea Europa 2020, O strategie
europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii.
Europa 2020 este o strategie pe 10 ani, al cărei scop trece dincolo de depăşirea crizei care
continuă să afecteze multe dintre ec europene.
UE şi-a fixat 5 obiective esențiale pe care intenționează să le atingă în următorul deceniu. Ele
acoperă următoarele domenii:
1. Ocuparea forței de muncă – o rată de ocupare a forței de muncă de 75 % în rândul
populației cu vârste cuprinse între 20 şi 64 de ani;
2. Cercetare şi dezvoltare – alocarea a 3% din PIB-ul UE pentru cercetare şi dezvoltare;
3. Schimbările climatice şi utilizarea durabilă a energiei:
-reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră (sau chiar cu 30%, în condiții
favorabile) față de nivelurile înregistrate în 1990
-creşterea ponderii surselor de energie regenerabile până la 20%
-creşterea cu 20% a eficienței energetice
4. Educație:
- reducerea sub 10% a ratei de părăsire timpurie a şcolii
- creşterea la peste 40% a ponderii absolvenților de studii superioare în rândul populației în
vârstă de 30-34 de ani
5. Lupta împotriva sărăciei şi excluziunii sociale – reducerea cu cel puțin 20 de milioane a
numărului persoanelor care suferă sau riscă să sufere de pe urma sărăciei și excluziunii
sociale.
Concluzie: este nevoie de o strategie care să ne permită să ieșim din criză mai puternici și
care să transforme UE într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.
8. Monetarismul în procesul activității economice a UE
Raportul Delors, prezentat în luna aprilie 1989, a propus înființarea UEM în trei etape
distincte:
- prima etapă a UEM a fost lansată la 1 iulie 1990, iar în anul 1991 a avut loc o
Conferință interguvernamentală dedicată UEM, unde Comitetul guvernatorilor a
prezentat proiectul de statut al SEBC şi al BCE.
- cea de-a doua etapă a UEM: înființarea IME (1994) şi a BCE (1998)
- cea de-a treia etapă a UEM a debutat la 1 ianuarie 1999 prin fixarea irevocabilă a
cursurilor de schimb pentru monedele celor 11 SM participante inițial la uniunea
monetară. În prezent sunt 18: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Luxemburg, Malta, Portugalia, Slovenia,
Slovacia, Spania, Olanda.
Temeiul juridic pentru BCE şi SEBC îl reprezintă Tratatul de instituire a Comunității Europene
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 (Tratatul de la Maastricht). În conformitate cu acest
tratat, SEBC este format din BCE şi BCN ale tuturor SM ale UE (28 de SM de la 1 iulie 2013).
BCN din zona euro, împreună cu BCE, formează Eurosistemul. Atribuțiile de bază ale
Eurosistemului sunt:
� definirea şi aplicarea politicii monetare pentru zona euro;
� realizarea operațiunilor de schimb valutar şi deținerea şi gestionarea
� rezervelor valutare oficiale ale țărilor din zona euro;
� promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.
Alte funcții vizează: autorizarea emiterii de bancnote în zona euro; emiterea de avize şi
consilierea cu privire la proiectele de acte comunitare şi la proiectele de legi naționale;
colectarea informațiilor statistice necesare; contribuția la aplicarea armonioasă a politicilor
promovate de autoritățile responsabile cu supravegherea prudențială a instituțiilor de credit
şi cu stabilitatea sistemului financiar.
Strategia politicii monetare
Tratatul de instituire a Comunității Europene precizează în mod special că „obiectivul
principal al SEBC este menținerea stabilității prețurilor”.
Primul element al strategiei de politică monetară a BCE îl reprezintă definiția cantitativă a
stabilității prețurilor.
Consiliul guvernatorilor BCE a prezentat, în anul 1998, următoarea definiție cantitativă a
acestui obiectiv: „Stabilitatea prețurilor se defineşte ca o creştere anuală mai mică de 2% a
indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) pentru zona euro”. În anul 2003 Consiliul
guvernatorilor a precizat că, prin această definiție, intenționează să mențină ratele inflației la
un nivel inferior, dar „apropiat valorii de 2% pe termen mediu.”
IAPC –, folosit pentru evaluarea gradului de stabilitate a prețurilor. Utilizarea unui indice
general al prețurilor asigură transparența angajamentului asumat de BCE, în vederea
protejării depline şi eficiente împotriva diminuării puterii de cumpărare a banilor.
Definiția clarifică faptul că atât o rată a inflației de peste 2%, cât şi deflația (scăderea
nivelului prețurilor) sunt incompatibile cu stabilitatea prețurilor. Deflația presupune costuri
similare celor generate de inflație - ratele nominale ale dobânzilor nu pot scădea sub zero
(nimeni nu ar dori să împrumute bani altei persoane în condițiile în care, după o anumită
perioadă, i s-ar returna o sumă mai mică decât cea împrumutată).
Un aspect esențial al politicii monetare a BCE este asigurarea stabilității prețurilor „pe
termen mediu”. Modificările de politică monetară se răsfrâng asupra prețurilor cu un anumit
decalaj
Cei doi piloni ai strategiei de politică monetară: analiza economică și analiza monetară
1) Analiza economică: Analiza economică este axată în principal pe evaluarea evoluțiilor
economice şi financiare actuale şi a riscurilor implicite pe termen scurt şi mediu la
adresa stabilității prețurilor. În cadrul acestei analize economice, se acordă atenția
cuvenită necesității de a identifica originea şi natura şocurilor care afectează
economia.
2) Analiza monetară: BCE se bazează pe recunoaşterea relației strânse, pe termen
mediu şi lung, dintre expansiunea monetară şi inflație.
Agregatele monetare
Băncile centrale definesc şi monitorizează câteva agregate monetare.
Eurosistemul a definit un agregat monetar în sens restrâns (M1), un agregat monetar
intermediar (M2) şi un agregat monetar în sens larg (M3). Aceste agregate diferă în funcție
de gradul de lichiditate al activelor pe care le includ.
M1 include numerarul (bancnotele şi monedele), precum şi soldurile care pot fi convertite
imediat în numerar sau utilizate pentru plăți fără numerar, cum este cazul depozitelor
overnight.
M2 include agregatul M1, la care se adaugă depozitele cu durata inițială de până la doi ani şi
depozitele rambursabile după notificare la cel mult trei luni.
M3 cuprinde M2 şi unele instrumente negociabile emise de sectorul IFM rezidente, şi anume
operațiunile repo, acțiunile/unitățile fondurilor de piață monetară şi instrumentele de
îndatorare cu scadență de până la doi ani (inclusiv titlurile emise pe piața monetară).
Valoarea de referință pentru expansiunea monetară
Calculul valorii de referință se bazează pe definiția stabilității prețurilor ca o creştere a IAPC
pentru zona euro sub nivelul de 2% pe an, precum şi pe ipotezele pe termen mediu privind
posibila creştere a producției şi tendința vitezei de circulație a M3.
∆M = ∆YR + ∆P – ∆V
∆M-variațiile expansiunii monetare, ∆P-variațiile inflației, ∆YR- variațiile creşterii PIB real şi
∆V- variațiile vitezei de circulație a monedei
Pe baza acestor ipoteze, în luna decembrie 1998, Consiliul guvernatorilor a stabilit la 4,5% pe
an valoarea de referință a BCE, care a rămas de atunci nemodificată. Această valoare de
referință (care a fost stabilită la 4,5% în anul 1998) se referă la ritmul anual de creştere a M3
considerat compatibil cu stabilitatea prețurilor pe termen mediu.
Perspective monetare
Zona euro este într-o situație dificilă și nicio politică monetară nu va face minuni. Toate
alternativele monetare sunt asociate cu riscuri seminficative. Băncile centrale trebuie să facă
mai mult pentru a stimula cererea, însă aceste acțiuni sunt greu de proiectat fără a majora
riscurile de inflație mare.
Băncile sunt într-o situație atât de dificilă, încât unele dintre ele trebuie restructurate. Sunt
dincolo de posibilitatea de salvare prin politica monetară. Investițiile proaste în timpul anilor
de prosperitate nu pot fi reangajate doar pentru că cererea crește.
O perspectivă simplistă asupra expansiunii cererii este, de asemenea, asociată, cu riscurile
creării de noi alocări greșite de resurse – poate chiar bule financiare
Este mai puțin clar cum trebuie să se schimbe politica monetară, însă, un set de principii ar
putea să ne îndrepte spre direcția corectă:
- În primul rând, trebuie să existe o politică monetară nouă bazată pe reguli noi pentru ca
economia sa primească prognoza directă despre cum BCE va opera și cum va reacționa la
informații economice noi.
- În al 2-lea rând, o politică monetară nouă trebuie să ridice rolul banilor și a creșterii
monetare.
- În al 3-lea rând, o politică nouă trebuie să sporească rolul activelor în politica monetară, iar
băncile centrale trebuie să fie atente la dezvoltarea activelor și rolul lor major în
performanțele macroeconomice.
- În al 4-lea rând, o politică nouă trebuie sa aibă capacitatea de adaptabilitate la schimbările
din economia mondială.
- În al 5-lea rând, o politică monetară nouă trebuie să permită variații locale mai mari în
desfășurarea politicii monetare – cu privire la modul în care operează instrumentele.
- În al 6-lea rând, o politică monetară nouă trebuie să fie simplă (dar nu simplistă),
transparentă, comunicabilă și să ofere directive ulterioare.
9. Politica financiară a Uniunii Economice și Monetare
Politica bugetară a UE
Politica bugetară reprezintă una din cele mai importante pârghii de funcționare a sistemului
unic european. Bugetul UE este un instrument important, prin care sunt puse în practică
politicile UE - finanțează acțiunile pe care SM nu le pot finanța singure sau care sunt mai
rentabile dacă își pun în comun resursele.
Bugetul UE este adoptat printr-o procedură democratică: CE pregătește bugetul, iar apoi
Consiliul UE și Parlamentul European.
Bugetul UE este guvernat de o serie de principii: Principiul unității, Principiul anualității,
Principiul echilibrului, Principiul unității de cont Principiul universalității Principiul
specificității Principiul bunei gestiuni financiare, Principiul transparenței.
Spre deosebire de bugetul României și, de altfel, de orice alt buget național, bugetul UE nu
finanțează cheltuieli în domeniul apărării sau al protecției sociale, ci este axat în principal pe
cheltuielile cu investițiile.
Procesul decizional bugetar la nivel european
Comisia, Parlamentul și Consiliul au diferite roluri și competențe în deciderea bugetului.
Consiliul adoptă CFM, după aprobarea PE, valabil pe o perioadă de 7 ani. Bugetele anuale
trebuie să respecte aceste plafoane. Procedura bugetară anuală, astfel cum a fost stabilită
prin Tratatul de la Lisabona, se desfășoară între 1 septembrie și 31 Decembrie, când cele trei
autorități europene negociază bugetul UE.
CFM 2007-2013
Componenta de cheltuieli a bugetului comunitar se compune din foarte multe capitole şi linii
bugetare. Toate acestea sunt clasificate în şase titluri/heading-uri bugetare care formează
perspectiva financiară pentru perioada 2007-2013.
Din analiza comparativă observăm ca nu sunt schimbări majore în ceea ce privește
capitolele/heading-urile bugetare. Rămân în continuare șase la număr, însă, referitor la
distribuția alocărilor celor două politici cu impact major atât asupra bugetului Uniunii ca
pondere totală cât și fondurilor europene ce-i revin României, PAC-ului (capitolul 2 – creștere
sustenabilă: resurse naturale) i se reduce bugetul la 373 miliarde euro de la 420,6 miliarde,
iar politica de coeziune(subcapitolul 1b – coeziune economică, socială și teritorială)
înregistrează de asemenea o reducere la 325 miliarde euro de la 355 miliarde. Se observă o
creștere considerabilă a subcapitolului 1a, Competitivitate pentru creștere și ocupare, de la
91,5 miliarde euro la 125,6 miliarde.
Provocări viitoare cu consecințe bugetare la adresa politicilor sectoriale
Este foarte posibil ca fondurile alocate în prezent să sufere modificări în ceea ce priveşte
distribuția acestora pe politici. Politici tradiționale (agricultură, coeziune) vor pierde teren în
fața politicilor de competitivitate, cercetare, mediu, relații externe.
Raportul actual al cheltuielilor bugetare comunitare este de aprox. 75% din totalul bugetului
Uniunii alocat pentru agricultură şi coeziune şi 25% pentru restul politicilor. La presiunea
statelor bogate, există un risc real ca acest raport să se poata inversa. De modul în care
România se va poziționa pe aceste dosare sensibile, se vor modifica pozitiv sau negativ
fluxurile financiare ale României cu UE.
Impactul unor viitoare extinderi asupra bugetului UE: Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei şi Turcia sunt în prezent state candidate. Posibila aderare a Turciei ridică semne
mari de întrebare cu privire la capacitatea bugetului de a face față presiunilor din cauza
populației numeroase şi nivelului de dezvoltare economică situat sub media europeană. Și
din această perspectivă financiară, președintele CE și-a făcut poziția clară încă de la debutul
mandatului din noiembrie 2014, și anume că în următorii 5 ani nicio altă țară nu va adera la
UE.
Finanțarea bugetului european și evaluarea propunerilor de reformă
Regulile de bază privind sistemul resurselor proprii sunt legiferate prin Decizia 2007/436/CE,
Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților
Europene adoptată cu unanimitate de Consiliul UE şi ratificată de către toate statele
membre.
Nivelul maxim al resurselor proprii este plafonat la 1.23% din VNB-ul UE. Tratatul nu permite
crearea deficitelor bugetare, ceea ce înseamnă că bugetul european este echilibrat –
veniturile trebuie să acopere nivelul cheltuielilor.
Resursele proprii se împart în următoarele categorii:
- resurse proprii tradiționale – se compun din taxe vamale şi cotizații pe zahăr. Nivelul
resurselor proprii tradiționale se ridică la cca 12% din veniturile totale ale Uniunii;
- resursa provenită din TVA – se impune bazei TVA a SM armonizată în conformitate cu
regulile comunitare. Contabilizează în jur de 11 %.
- resursa bazată pe VNB – se foloseşte pentru a contrabalansa volumul veniturilor cu
cel al cheltuielilor. Resursa VNB se situează la 76% din totalul veniturilor Uniunii.
Veniturile se varsă în buget de o manieră proporțională cu bogatia SM. Marea Britanie,
Germania, Olanda, Austria şi Suedia, totuşi, beneficiază de unele ajustări („corecții”). Cel mai
cunoscut este rabatul UK, fiind introdus în 1985 pentru a corecta dezechilibrele dintre
contribuții și beneficii ale Marii Britanii.
Resursa VNB a crescut considerabil în decursul anilor, în timp ce resursele proprii
tradiționale împreună cu resursa TVA s-au redus. Date fiind aceste evoluții ale variabilelor
veniturilor, sunt tot mai multe voci, atât din cadrul Comisiei, cât şi al Parlamentului
European, dar şi o serie de studii şi evaluări ştiințifice din mediul academic care susțin că
sistemul actual al resurselor proprii este opac şi netransparent. De asemenea, susțin că
bugetul european este mic (1% din VNB-ul UE) comparativ cu media cheltuielilor publice în
Uniune de 45-50%.
Taxa pe tranzacții financiare (TTF)
Având la bază aceste elemente, dar ținând cont și de contextul crizei economice și
financiare, se admite pe scară tot mai largă necesitatea unei contribuții mai echitabile din
partea sectorului financiar, acest sector fiind până în prezent subimpozitat, având în vedere
scutirea de TVA a majorității serviciilor financiare. Așadar, Consiliul UE a publicat o
Propunere de Directivă la 28 septembrie 2011 privind sistemul comun al taxei pe tranzacțiile
financiare şi de modificare a Directivei 2008/7/CE [COM(2011) 594 final – Nepublicată în
Jurnalul Oficial].
Această propunere de directivă vizează instituirea unei taxe comune pe tranzacțiile
financiare, ale cărei principale obiective sunt asigurarea unei contribuții echitabile a
instituțiilor financiare la costul crizei şi evitarea fragmentării pieței interne a tranzacțiilor
financiare.
A) Principalele puncte slabe ale bugetului UE
a. pe partea de cheltuieli:
- nivelul bugetului: perceput ca mult prea scăzut şi rigid plafonat în raport cu ambițiile
Uniunii. CE și PE pledează continuu pentru resurse adecvate şi „flexibilitate”, ceea ce implică
renunțarea la plafonul global rigid de 1,23% din VNB-ul comunitar şi adoptarea unei abordări
ce porneşte de la politici şi priorități („a policies first approach”);
- structura depăşită de realități: trei sferturi din bugetul comunitar a fost şi este reprezentat
de sprijinul pentru agricultori şi regiunile sarace.
La nivel mai general, bugetul european este criticat pentru accentul pus pe redistribuție
(“juste-retour”) - ar fi necesară o reorientare a cheltuielilor comunitare către furnizarea de
bunuri publice la nivel european.
b. pe partea de venituri
- absența unei „resurse proprii” veritabile a Uniunii, în conformitate cu prevederile
Tratatului, alta decât încasările din taxele vamale;
- tratamentul privilegiat acordat unor state membre (Marea Britanie, Olanda, Suedia,
Austria, Germania), beneficiare ale unor corecții financiare.
Tot la nivel general, se reproşează actualului cadru instituțional de decizie în materie
bugetară concentrarea prea mare pe soldurile nete.
B) Puncte tari ale aranjamentului actual
În toată discuția referitoare la bugetul european aproape că nu există o voce care să apere
punctele tari şi realizările actualului cadru bugetar comunitar. Ori, simplul fapt că bugetul
UE:
- reprezintă aproximativ 1% din VNB-ul comunitar (în condițiile în care ponderea medie a
cheltuielilor publice în Uniune este de 47%);
- a menținut această pondere decentă pe o perioadă îndelungată (ponderea cheltuielilor
publice în statele membre a cunoscut un trend ascendent);
- nu a permis dezvoltarea unor instrumente de tipul datoriei publice (scăpate de sub control
într-un număr însemnat de state membre);
- finanțarea sa nu a pus în pericol concurența fiscală între statele membre.
Opțiunea strategică fundamentală pe care Uniunea o are de facut acum şi în viitor este între
un buget cu un nivel decent, cu constrângeri bugetare tari – de tipul celui pe care îl are în
prezent -, şi un buget cu constrângeri laxe, care va sfârşi mai devreme sau mai târziu în
cheltuieli enorme.
Două sunt elementele fundamentale care au asigurat o gestiune bugetară responsabilă la
nivel european:
- controlul direct exercitat de deținătorii resurselor fiscale (statele membre) asupra bugetului
comunitar. Statele membre au avut până acum ultimul cuvânt în ceea ce priveşte plafonul,
global şi anual, al resurselor alocate în cadrul perspectivelor financiare. Negocierile decisive
s-au purtat la nivelul Consiliului European.
- reguli clare ce precizează limitele superioare/plafoanele cheltuielilor.
Aceste două elemente reprezintă „nucleul tare” al cadrului bugetar comunitar.
Politica fiscală și vamală a Uniunii Europene
Strategia de politică fiscală a UE este explicată în comunicarea Comisiei intitulată „Politica în
domeniul impozitării în cadrul Uniunii Europene – priorități pentru anii viitori”
(COM(2001)0260). Fiecare dintre statele membre este liber să-și aleagă sistemul de
impozitare pe care îl consideră cel mai potrivit, cu condiția să respecte normele UE.
Suveranitatea fiscală se numără printre drepturile suverane fundamentale ale statelor
membre care, în acest domeniu, au conferit Uniunii doar competențe limitate.
Politica europeană în domeniul impozitării are două mari componente: impozitarea directă –
care este responsabilitatea statelor membre și impozitarea indirectă, ce afectează libera
circulație a bunurilor și serviciilor.
Statele membre au luat deja măsuri pentru a preveni evaziunea fiscală și dubla impozitare.
Din cauza fraudei fiscale, a evaziunii fiscale şi a economiei subterane, țările UE pierd până la
1000 de miliarde de euro pe an. Această sumă corespunde unui procent de 20% din toate
veniturile fiscale.
În cazul anumitor taxe, cum ar fi taxa pe valoare adăugată (TVA) sau accizele la benzină,
tutun sau alcool, cele 28 de guverne naționale au convenit să stabilească niveluri minime
pentru a evita denaturarea concurenței la nivel transfrontalier, în interiorul UE.
În ceea ce priveste TVA, există un acord între statele membre de a o fixa la minimum 15%.
Evident sunt și exceptii de la această regulă, existând bunuri exceptate de TVA sau cărora li
se aplică un TVA mai scăzut.
În domeniul impozitării companiilor, UE urmărește stabilirea unei baze de impozitare
commune (CCTB – Common Consolidated Tax Base) pentru toate companiile din UE, adică
același tip de tranzacție să se supună unui singur set de reguli, lăsând totodată la nivelul
statelor membre să stabilească nivelul ratei impozitării.
UE este o zonă cu nivel de impozitare relativ ridicat, povara fiscală ridicându-se la aproape 40
% din PIB. Statele membre pot fi împărțite, în linii mari, în trei grupe: un grup estic și sudic,
care tinde să aibă poveri fiscale situate sub media UE, un grup de țări mai mari, toate făcând
parte din zona centrală euro și toate cu poveri fiscale de 38-42 % din PIB și un grup nordic de
țări în care se înregistrează cea mai ridicată povară fiscală globală care, în unele cazuri, se
apropie de 50 % din PIB. În termeni legați de structura impozitării, grupul estic și sudic
generează o parte relativ ridicată din totalul veniturilor prin impozite pe consum. În grupul
nordic, ca și în grupul țărilor din zona centrală euro, veniturile provin, predominant, dintr-o
povară fiscală relativ ridicată pe muncă.
B. Politica vamală
Uniunea vamală pe care au constituit-o statele membre ale UE presupune eliminarea taxelor
și barierelor vamale la importul și exportul intra-comunitar și a introdus un sistem uniform
de taxare a importurilor prin adoptarea unui Tarif Vamal Comun, un tarif ce se aplică tuturor
bunurilor importate din state terțe.
Uniunea vamală este o zonă unică de comerț, în care toate bunurile circulă liber, indiferent
dacă au fost fabricate în Uniunea Europeană sau importate din afara acesteia. Deși în
interiorul Uniunii Europene nu mai sunt granițe, activitatea vamală rămâne un domeniu vital,
dată fiind mai ales cantitatea mare de bunuri care intră pe teritoriul Uniunii. Serviciile
vamale ale UE gestionează aproximativ 16% din importurile mondiale, adică peste 2
miliarde de tone de mărfuri anual. Această activitate se traduce prin prelucrarea a mai mult
de 260 de milioane de declarații vamale în fiecare an.
10. Convergența financiar-bancară a României în Uniunea Economică și Monetară
În etapa de preaderare, România a participat la procedurile de notificare a situaŃiei deficitului bugetar şi a datoriei publice şi la evaluarea stabilităŃii macro-economice şi a stabilităŃii sectorului serviciilor financiare, în cadrul Dialogului de Politici Economice purtat de Uniunea Europeană cu statele candidate.
România a elaborat Programul Economic de Preaderare (PEP), precursorul programelor de convergenŃă şi stabilitate elaborate de statele membre ale Uniunii Europene, care reprezintă instrumentul principal de participare la procedurile de coordonare a politicilor economice comunitare, înainte de aderare. România a comunicat Comisiei Europene Programul Economic de Preaderare la data de 1 octombrie 2001.
Actualizarea anuală a Programului Economic de Preaderare a reprezentat un exerciŃiu esenŃial pentru întărirea capacităŃii de analiză şi fundamentare a strategiilor de politică economică.
România şi-a asumat, prin intermediul PEP, continuarea proceselor de transformare a economiei în vederea realizării criteriilor economice de la Copenhaga. Măsurile cuprinse în program pentru asigurarea unei creşteri economice sustenabile au vizat, în principal, consolidarea stabilităŃii macroeconomice prin aplicarea unor politici fiscale şi monetare coerente pentru combaterea inflaŃiei şi descreşterea ratelor dobânzilor, susŃinute de reforme structurale adecvate.
În perioada februarie-aprilie 2005 au fost îndeplinite toate aspectele tehnice legate de semnarea Tratatuluide Aderare a Romaniei, asa încât, la 25 aprilie 2005, este semnat la Luxemburg Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană. Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, ziua extinderii Uniunii Europene.
Ca membru al Uniunii, România are așadar acces liber la o piață de aproape 500 milioane de locuitori, iar cetățenii și firmele românești beneficiază de cele 4 libertăți economice esențiale
ale unei economii eficiente: libera circulație a forței de muncă, a serviciilor, a mărfurilor și a capitalului. În mod gradual, cetățenii români au avut acces și la alte beneficii ale integrării, unul dintre cele mai importante beneficii ale integrării fiind accesul egal la oportunitățile de muncă în toate țările membre, drept acordat tuturor cetățenilor UE.
Convertibilitatea deplină a leului constituie un pas necesar pentru integrarea României în structurile economice europene, în special, în economia mondială în general, adoptarea legislației comunitare privitoare liberalizarea mișcărilor de capital constituind o etapă importantă a pregătirii convertibilității depline a leului.
Până la adoptarea monedei euro, România va participa la Uniunea Economică și monetară ca stat membru cu derogare și va trebui să acorde o atenție deosebită problematicii cursurilor de schimb ale monedei naționale.
În ceea ce priveste adoptarea monedei euro, data introducerii monedei unice va fi stabilita prin hotărârea comună a Uniunii și a României.
Pentru aderarea la Uniunea Economică și Monetară, obiectivul intermediar pentru România l-a constituit îndeplinirea cerintelor Tratatului de la Maastricht care prevăd obținerea unor rezultate concrete în ceea ceprivește deficitele/excedentele bugetare, datoria publică, inflatia, ratele dobânzii și cursurile de schimb.
Prioritățile politicii economice pentru România au vizat în mod ferm menținerea stabilității macroeconomice ca element fundamental al garantării creșterii economice și menținerea economiei peun trend crescător pe termen mediu și lung.
Gestionarea corectă a politicii financiare – prin aprofundarea și accelerarea coerentă a reformei fiscale, creșterea eficienței și transparenței utilizării resurselor publice pe baza de proiecte și programe viabile și stabilirea unui sistem coerent de priorități în cadrul acestora – este una din garanțiile asigurării dezvoltării economico-sociale durabile.
Sistemul bancar din România
BNR, înfiinŃată în anul 1880, este, din perspectivă cronologică, cea de-a 16-a bancă centrală din lume. InstituŃie publică independentă, are dreptul exclusiv de emisiune, fiind singura instituŃie autorizată să emită însemne monetare, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menŃinerea stabilităŃii preŃurilor.
Conform Statutului BNR, principalele atribuŃii ale acesteia sunt:
- elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;
- autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenŃială a instituŃiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcŃionări a sistemelor de plăŃi pentru asigurarea stabilităŃii financiare;
- emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
- stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
- administrarea rezervelor internaționale ale României.
Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a fost înfiinŃat în anul 1996, prin OrdonanŃa Guvernului nr. 39/1996, fiind constituit ca persoană juridică de drept public.
Obiectivul principal al Fondului este garantarea rambursării depozitelor constituite la instituŃiile de credit de către persoane fizice, persoane juridice ori entităŃi fără personalitate juridică, potrivit condiŃiilor şi limitelor stabilite prin legea de funcŃionare a Fondului, precum şi desfăşurarea activităŃii ca administrator special, administrator interimar ori ca lichidator al instituŃiilor de credit, în cazul desemnării sale în una din aceste calităŃi. În prezent, plafonul de garantare per deponent garantat și per instituție de credit este stabilit la echivalentul în lei al sumei de 100.000 de euro.
Operatorul Sistemului Electronic de PlăŃi din România este Transfond – Societatea de Transfer de Fonduri şi Decontări , o companie privată fondată de comunitatea bancară din România, având ca acŃionari Banca NaŃională a României (33,33%) şi 25 bănci comerciale (66,67%). Domeniul principal de activitate al Transfond este furnizarea de servicii de compensare şi decontare a plăŃilor fără numerar în monedă naŃională, pentru instituŃiile de credit, Banca NaŃională a României, Trezoreria Statului şi alte instituŃii financiare.
Institu ție financiară nebancară (IFN) este o entitate, alta decât instituțiile de credit (bănci), ce desfășoară o activitate de creditare cu titlu profesional, în condițiile stabilite de lege. În cazul României, înființarea și funcționarea IFN-urilor sunt reglementate de Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare. Instituțiile financiare nebancare, pot desfășura, în codițiile legii, următoarele activități de creditare:
� acordare de credite – credite de consum, credite ipotecare, credite imobiliare,
microcredite, finanțarea tranzacțiilor comerciale, operațiuni de factoring, scontare,
forfetare, etc.;
� leasing financiar;
� emitere de garanții, asumare de angajamente de garantare, asumare de angajamente de
finanțare;
� acordare de credite cu primire de bunuri în gaj, respectiv amanetare prin case de
amanet;
� acordare de credite către membrii asociațiilor f ără scop patrimonial organizate pe baza
liberului consimțământ al salariaților/pensionarilor, în vederea sprijinirii prin
împrumuturi financiare a membrilor lor de către aceste entități, organizate sub formă
juridică a caselor de ajutor reciproc;
� alte forme de finanțare de natura creditului.
Structura sectorului bancar românesc la finele anului 2013 includea două bănci cu capital
integral sau majoritar de stat, trei instituții cu capital majoritar privat autohton, 25 de bănci
cu capital majoritar străin, 9 sucursale ale unor bănci străine şi o organizație cooperatistă de
credit. Ponderea activelor instituțiilor cu capital străin în totalul activelor sistemului bancar
românesc a crescut de la 83% în decembrie 2011 la 90% la nivelul lunii decembrie 2013, dar
a ajuns la 80% la finele lunii iunie 2014.
Din punctul de vedere al originii acționarilor în funcție de active, băncile cu capital austriac
dețin o cotă de piață de 37,1%, urmate de băncile cu capital francez cu 13,5% şi grecesc cu
12,3%.
Primele cinci bănci din sistem dețineau la 31 decembrie 2013 ponderi de 54,4% în volumul
agregat al activelor, 52,9% în stocul creditelor, 54,3% în cel al depozitelor şi 54,85% în totalul
capitalurilor proprii potrivit datelor Băncii Naționale a României, aferente anului 2013.
Sectorul bancar românesc, alcătuit în prezent din 40 de instituții de credit care finanŃează în proporŃie de 90% economia, continuă să stea la „terapie intensivă“ şi după şase ani de criză din cauză că nu s-a restructurat la timp, motiv pentru care are în continuare costuri mari şi venituri în scădere.
Criza economică şi nivelul ridicat al NPL-urilor au lovit puternic profitabilitatea sistemului bancar, care a acumulat trei ani la rând pierderi, respectiv în 2010, 2011 şi 2012. Anul 2013, în care economia a făcut un salt de 3,5%, a adus şi primele semnale de refacere a profitabilităŃii, însă revigorarea a fost anemică, profitul la nivelul întregului sistem bancar fiind de doar 49 mil. lei. În perioada 2010-2012 sistemul bancar a fost pe pierdere, circa 3,6 mld. lei cumulat, în condiŃiile în care o cincime dintre credite au devenit neperformante.
O problemă acută a sistemului bancar românesc este alimentată de insuficienŃa economisirii pe termen lung (realitatea arată că noi nu dispunem încă de un sistem de economisire pe termen lung). Plasamentele bancare sunt în majoritate pe termene medii şi lungi. Această nesincronizare a maturităŃilor creează băncilor dificultăŃi majore, expunându-le la un risc semnificativ. Este dificil să cerem băncilor să–şi schimbe atitudinea, strategia şi deciziile care sunt în marea majoritate prociclice. Pe de altă parte, Banca NaŃională, prin politicile sale prudenŃiale şi instrumentele de care dispune, poate şi trebuie să fie anticiclică.
La sfârșitul anului 2014 România a înregistrat o creștere economică de 2,9%, printre cele mai robuste din UE, după ce anul 2013 a fost primul an de creștere economică (3,5%) după câțiva ani de recesiune economică severă.Pentru prima dată în istorie, bunurile produse în România și vândute în străinătate în anul 2014 au depășit pragul de 50 de miliarde de euro, în creștere cu aproape 6%. 2014 a fost anul cu cea mai mare crestere reala a salariului mediu net de la declansarea crizei. Majorarile salariale nu au fost anulate de scumpiri, cum se intampla pana acum. România a avut în anul 2014 a cincea cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană, dupa Ungaria, Polonia sau Marea Britanie, dar peste Germania sau Franța. Singurul motor al economiei românești care nu a funcționat au fost construcțiile, pentru ca guvernul a redus cheltuielile de investitii pentru autostrăzi și alte proiecte mari de infrastructură.
România, care deocamdată nu participă la etapa a treia a Uniunii Economice şi Monetare (UEM), are obligaŃia să elaboreze şi să transmită anual Comisiei Europene un Program de ConvergenŃă. România a avut o perioadă de şapte ani de preaderare la Uniunea Europeană (2000-2006), iar acum se derulează o perioadă în care Ńara noastră va trebui să continue reformele şi să elimine disparităŃile economice, urmărind ca Ńintă strategică adoptarea monedei euro în 2019.
Pe termen lung, România are perspective puternice de creștere economică, printre cele mai importante din Europa emergentă. Însă, pentru a atinge aceasta performanță, este nevoie de câteva îmbunătățiri, legate de mediul de afaceri, creșterea flexibilității în piața muncii și menținerea disciplinei fiscale, mai ales în ceea ce privește pensiile și îmbătrânirea populației.
11. Balanța financiară a România cu UE
Alocările pentru România de la Uniunea Europeană pe perioada cadrului financiar multianual 2007-2013 au fost de 2,85 miliarde euro pentru fondurile de preaderare şi de circa 35 miliarde euro în cazul fondurilor post-aderare. Pentru cadrul financiar multianul 2014-2020 s-au alocat României cca. 43 miliarde de euro.
Tabel nr.8 : Sume primite de la bugetul UE în perioada ianuarie 2007- martie 2015 (aferente CFM 2007-2013)
În ceea ce priveşte stadiul aprobării Programelor Opera Ńionale 2014-2020, până în prezent Comisia Europeană a aprobat 6 Programe Operaționale, astfel:
� Programul Operațional Ajutorarea Persoanelor Defavorizate - 28 noiembrie 2014
� Programul Operațional Asistență Tehnică - 18 decembrie 2014
� Programul Operațional Competitivitate - 19 decembrie 2014
� Programul Operațional Capital Uman – 25 februarie 2015
� Programul Operațional Capacitate Administrativă – 25 februarie 2015
� Programul NaŃional de Dezvoltare Rurală – 26 mai 2015
� Programul Operațional Regional
� Programul Operațional Infrastructură Mare
Obligațiile financiare către UE
Sumele plătite către UE cuprind următoarele contribuŃii:
- contribuŃia României la bugetul Uniunii Europene;
- contribuŃia la capitalul subscris al Băncii Europene de InvestiŃii (BEI);
- contribuŃia la rezervele şi provizioanele BEI;
- contribuŃia la fondul de cercetare pentru cărbune şi oŃel;
- contribuŃia la institutul de studii de securitate al Uniuni Europene;
- alte contribuŃii – restituiri.
Tabel nr. 11 : contribuția Românieila bugetul UE în perioada ianuarie 2007-martie 2015
În perioada 2007 – 2013 suma plăŃilor României către UE a fost de 10,7 miliarde euro, din care contribuŃia României la bugetul Uniunii Europene reprezintă 10,4 miliarde euro (incluzând și colectarea veniturilor din resurse proprii tradiționale de cca. 1.2 miliarde euro – taxe vamale), cca. 97% în termeni relativi.
BalanŃa financiară netă (BFN) determină poziŃia netă naŃională în relaŃia cu bugetul comunitar. Încă din primul an de la aderare, România a fost beneficiar net în relaŃia financiară cu UE, înregistrând un sold pozitiv de 0,45 miliarde euro. Au urmat anul 2008 cu un sold crescut la 1,37 miliarde, anul 2009 cu 1,57 miliarde, anul 2010 cu 1,13 miliarde, anul 2011 cu 1,33 miliarde, anul 2012 cu 2,01 miliarde, anul 2013 cu 4,02, anul 2014 cu un vârf de încasări efective de 4,31 miliarde și un început de an 2015 cu 2,31 miliarde înregistrate la finele primului trimestru.
AbsorbŃia fondurilor structurale şi de coeziune reprezintă una dintre priorităŃile României. Alocarea substanŃială de fonduri din partea Uniunii Europene trebuie valorificată optim, reprezentând o resursă cheie pentru dezvoltarea pe termen scurt, mediu şi lung a economiei şi societăŃii româneşti, precum şi un element central al sustenabilităŃii bugetare prin prisma strategiei investiŃionale şi a caracterului nerambursabil al acestor fonduri. România nu-şi poate permite să irosească această oportunitate uriaşă de modernizare.
Conform datelor statistice procurate de la Ministerul Fondurilor Europene, la 30 iunie 2015 principalii indicatori ai stadiului implementării și gradului de absorbŃie a intrumentelor structurale aferente CFM 2007-2013 se prezentau astfel:
Alocările Fondurilor Structurale şi de Coeziune
Alocarea pentru România a fondurilor Structurale şi de Coeziune pentru perioada 2007-2013 a fost de 19,67 miliarde euro, din care 19,05 miliarde euro1 pentru programele operaŃionale aferente obiectivului „ConvergenŃă”, iar 0,46 miliarde pentru obiectivul „Cooperare Teritorială Europeană”. Din totalul de 19,05 miliarde euro, 12,53 miliarde euro reprezintă fonduri structurale (Fond European de Dezvoltare Regională şi Fondul Social European) şi 6,52 miliarde euro, Fond de Coeziune.
Tabel nr. 13: Stadiul absorbției fondurilor structurale și de coeziune pe fiecare program operațional la 30 iunie 2015
1Alocarea UE pentru programele operaŃionale aferente obiectivului „ConvergenŃă” a fost diminuată ca urmare a dezangajării automate de fonduri, în anul 2012, în cuantum de 0,16 miliarde euro.
Pentru anul 2014 ritmul de implementare s-a menținut la un nivel similar anului 2013, ceea ce a permis depăşirea pragului de 50% absorbŃie din alocare.
direcŃii principale de acŃiune în scopul eliminării sau reducerii semnificative a barierelor din calea absorbŃiei și închiderii exercițiului financiar 2007-2013 cu scopul de a crea premise pentru netezirea absorbției din următorul cadru financiar 20140-2020:
� Stabilirea unui mecanism de decontare directă a cererilor de plată pentru beneficiarii
care se găsesc în imposibilitatea de a achita facturile pentru servicii/bunuri/execuŃie lucrări
recepŃionate, acceptate la plată, astfel încât să se asigure fluxul financiar care să permită
implementarea la timp a proiectelor (OrdonanŃa de UrgenŃă nr. 27/2013 pentru modificarea şi
completarea OUG nr. 64/2009 privind gestionarea financiară a instrumentelor structurale şi
utilizarea acestora pentru obiectivul convergenŃă, completată ulterior prin OUG nr. 84/2013,
29/2014, 12/2015);
� Crearea posibilității de a contracta suplimentar proiecte finanŃate în cadrul
Programelor OperaŃionale în limita sumelor rezultate din creanŃe bugetare, economii, reduceri
procentuale şi din rezilierea contractelor de finanŃare (Hotărârea Guvernului nr. 482/2013
pentru modificarea şi completarea Normele metodologice de aplicare a prevederilor OUG nr.
64/2009);
� Rambursarea de către Comisia Europeană a cheltuielilor efectuate pentru proiectele
majore din cadrul POS Mediu si POS Transport, anterior emiterii deciziilor de aprobare de
către CE (Hotărârea Guvernului nr. 523/2013 pentru POS Mediu şi Hotărârea Guvernului nr.
503/2013 pentru POS Transport);
� Suportarea de la bugetul de stat a corecțiilor neimputabile beneficiarilor (Ordonanța
Guvernului nr. 15/2013 pentru POS Mediu 2007-2013 şi nr. 14/2013 pentru Programul
OperaŃional Regional);
� Scutirea beneficiarilor de fonduri UE de la plata dobânzilor, penalităŃilor de întârziere
şi a accesoriilor percepute de stat pentru obligaŃiile fiscale neachitate la timp, dacă autorităŃile
cu competenŃe în gestionarea fondurilor europene au plătit beneficiarilor sumele pe care aveau
dreptul să le încaseze, după expirarea termenelor prevăzute în contractele de finanŃare
(OrdonanŃa de urgenŃă nr. 50/2013 privind reglementarea unor măsuri fiscale);
� Elaborarea unui Ghid privind principalele riscuri identificate în domeniul achizițiilor
publice și recomandările Comisiei Europene ce trebuie urmate de autoritățile de management
și organismele intermediare în procesul de verificare a procedurilor de achiziții publice
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481/ 01.08.2013);
� Transpunerea şi armonizarea clauzelor contractuale FIDIC (Federația Internațională a
Inginerilor Consultanți) în legislația românească pentru reglementarea condițiilor de contract
din domeniul construcțiilor;
� Amendarea cadrului legal privind constatarea și sancționarea neregulilor prin
flexibilizarea nivelului corecțiilor financiare in conformitate cu prevederile Ghidului pentru
determinarea corecțiilor financiare aplicate de Comisia Europeană pentru cheltuielile finanțate
de UE prin management partajat, și pentru acordarea posibilității ca autoritățile de
management să nu aplice corecții financiare pentru neregulile care nu au niciun potențial
impact financiar (OUG nr. 47/2014 pentru modificarea și completarea OUG nr. 66/2011
privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea
fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora);
� Semnarea acordului între Guvernul României şi Banca Europeană pentru
Reconstrucție și Dezvoltare pentru furnizarea de către BERD a asistenŃei tehnice în vederea
accelerării implementării programelor operaŃionale finanŃate din Fondurile Structurale şi de
Coeziune şi, implicit, a absorbŃiei acestor fonduri și pregătirea următoarei perioade de
programare 2014-2020;
� Aprobarea de către Guvern a includerii spre rambursare din POS Transport a
cheltuielilor realizate după data de 01.01.2007, aferente proiectelor finanțate de
BEI/BERD/Buget de stat sau alte surse, în sectorul rutier;
� Semnarea unui acord cadru de prestări servicii (finanțat prin Programul Operațional
Asistență Tehnică) cu 39 de operatori economici cu activităŃi în domeniul recrutării de
personal în vederea asigurării externalizării activităților de evaluare a proiectelor și pentru
verificarea achizițiilor publice și a eligibilității cheltuielilor, care să susțină activitatea
autorităŃilor de management.
� Semnarea unui acord cu Banca Europeană de InvestiŃii (BEI) pentru contractarea de
experŃi BEI în scopul îmbunătăŃirii implementării proiectelor din sectoarele transport şi
mediu, finanŃate din fonduri europene;
� Modificarea și completarea cadrului legal privind stimularea financiară a personalului
care gestionează fonduri comunitare (HG nr.370/2013 pentru modificarea HG nr.595/2009
pentru aplicarea Legii nr.490/2004), pentru actualizarea listei cu categoriile de personal care
gestionează asistență financiară nerambursabilă comunitară și pentru introducerea posibilității
acordării unui număr de 25 de clase de salarizare suplimentare de la angajare, cu menținerea
penalizării pentru lipsa de performanță;
� Uniformizarea salarială la nivelul de salarizare aferent funcțiilor din MFE, pentru
personalul din structurile cu rol de autoritate de management pentru POS CCE, POS DRU,
POS Mediu, POS Transport, PO DCA și PO pentru Pescuit (OUG nr.107/2013);
� Aprobarea unor masuri de eficientizare a sistemului de gestionare a instrumentelor
structurale prin preluarea de către MFE a autorităților de management pentru POS DRU, POS
CCE, POS Mediu și POS Transport (OUG nr.9/2014 și 85/2014);
� Asigurarea unei monitorizări operative a proiectelor de investiții prioritare, în vederea
diminuării riscurilor de neîndeplinire a țintelor lunare de plăți aferente fiecărui contract;
� Reglementarea eligibilității cheltuielilor la nivel unic prin hotărâre a Guvernului,
renunțarea la Ordine de stabilire a eligibilității cheltuielilor la nivel de program;
� Pregătirea cadrului legal în vederea transpunerii în legislația națională a noilor
directive europene în domeniul achizițiilor publice şi a cadrului instituŃional aferent sistemului
naŃional de achiziŃii publice;
� Modificarea HG 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor
referitoare la atribuirea contractelor de achiziŃie publică din OUG nr. 34/2006 privind
atribuirea contractelor de achiziŃie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii;
� Elaborarea de documentaŃii de atribuire standard pentru servicii de supervizare, pentru
servicii de pregătire aplicații/proiecte și de proiectare lucrări și pentru servicii de asistenta
tehnică;
� Aprobarea de către Comisia Europeană a finanțării unor proiecte majore de mediu și
transport în două etape succesive (fazare) pentru evitarea pierderii fondurilor alocate în
perioada 2007-2013, în condițiile nefinalizării acestora până la 31 decembrie 2015;
� Asigurarea cadrului legal și procedural la nivelul întregului sistem de gestionare a
fondurilor structurale și de coeziune pentru procesul de închidere a exercițiului de programare
2007-2013 pentru minimizarea riscului pierderii de fonduri în 2015si contractarea în procent
de 80% a alocării FSC 2007-2013;
� Definitivarea procesului de îmbunătățire/uniformizare/simplificare a cadrului legal și
procedural pentru asigurarea fluxurilor financiare în cadrul programelor operaționale;
� Lansarea apelurilor de proiecte în cadrul Programelor OperaŃionale 2014-2020, pe
baza unor ghiduri ale solicitantului mult îmbunătăŃite şi mai prietenoase, care să reflecte
simplificările aduse procesului de implementare şi lecŃiile învăŃate din vechea perioadă de
programare;
� Dezvoltarea şi funcŃionarea cadrului partenerial pentru implementarea FESI, prin
operaționalizarea Grupurilor de Lucru FuncŃionale subsecvente Comitetului de Coordonare
pentru Managementul Acordului de Parteneriat (CCMAP) şi dezvoltarea unei platforme de
informare şi comunicare dedicate partenerilor;
� Asigurarea unei bune coordonări în etapa de implementare a intervențiilor, în vederea
asigurării complementarității și valorificării sinergiilor între intervențiile care vor fi finanțate
din diferitele fonduri europene structurale si de investiții;
� Formarea beneficiarilor și creșterea capacității administrative a acestora în accesarea
fondurilor europene;
� Implementarea Planurilor de Evaluare pentru Acordul de Parteneriat şi pentru
Programele OperaŃionale, după aprobarea acestora în Comitetul de Coordonare pentru
Managementul Acordului de Parteneriat (CCMAP), respectiv în Comitetele de Monitorizare
ale Programelor OperaŃionale;
� Dezvoltarea sistemului informatic SMIS 2014+/MySMIS în acord cu prevederile
regulamentelor europene şi având în vedere, la nivelul implementării, nevoile beneficiarilor şi
ale AutorităŃilor de management.
Realizarea unui nivel înalt de absorbŃie a fondurilor europene în perioada 2014-2020 ar trebuie să reprezinte unul dintre obiectivele strategice ale României şi, în acelaşi timp, fructificarea unui beneficiu major al aderării la Uniunea Europeană. Acest deziderat presupune concentrarea unor eforturi substanŃiale pentru asigurarea unui sistem suplu de accesare şi implementare a fondurilor şi eliminarea/limitarea oricăror bariere ce pot afecta procesul de absorbŃie.
12. Perspective de dezvoltare pentru Uniunea Economică și Monetară
Euro este în continuare o monedă stabilă și de succes, utilizată în prezent în 19 state membre ale UE și de un număr de peste 330 de milioane de cetățeni. Aceasta a oferit membrilor săi prețuri stabile și protecție împotriva instabilității externe. În ciuda crizei recente, euro este în continuare cea de a doua monedă din lume, în ordinea importanței, cu o pondere de aproape un sfert din rezervele mondiale de valută și cu aproape șaizeci de țări și teritorii din întreaga lume care își ancorează direct sau indirect monedele la aceasta.
Europa este în curs de a ieși din cea mai gravă criză financiară și economică din ultimele șapte decenii. Provocările din ultimii ani au obligat guvernele naționale și instituțiile UE să ia măsuri rapide și extraordinare. A fost necesar să se stabilizeze economiile din UE și să se protejeze toate realizările procesului progresiv și uneori dificil al integrării europene. Ca urmare a eforturilor depuse, integritatea zonei euro în ansamblu a fost păstrată, iar piața internă rămâne solidă.
Cu toate acestea, pe măsură ce creșterea economică și încrederea sunt restabilite într-o mare parte a Europei, devine clar că este necesar să se treacă de la soluțiile rapide adoptate în ultimii ani la o bază durabilă, echitabilă și cu legitimitate democratică pentru viitor. De asemenea, cu 18 milioane de șomeri în zona euro, este clar că rămân multe de făcut pentru a îmbunătăți politicile economice.
Euro nu este numai o monedă, ci și un proiect politic și economic. Toți membrii Uniunii monetare au renunțat definitiv la moneda națională și împart permanent suveranitatea monetară cu celelalte țări din zona euro. În schimb, țările se bucură de avantajul de a utiliza o monedă credibilă și stabilă în cadrul unei mari piețe unice competitive și puternice. Acest destin comun implică solidaritate în perioadele de criză și respectarea de către toți membrii a normelor stabilite de comun acord.
Discrepanța existentă în prezent creează o situație de fragilitate în întreaga Uniune. Este necesar să se corecteze această discrepanță și Uniunea să se angajeze într-un nou proces de convergență. Succesul Uniunii monetare în orice țară depinde de succesul său în toate țările. În plus, într-o lume tot mai globalizată, statele membre au responsabilitatea și interesul de a a avea politici riguroase și de a se angaja pe calea unor reforme datorită cărora economiile lor să devină mai flexibile și mai competitive.
Pilonii de temelie ai unei veritabile UEM
Pentru a asigura stabilitatea și creșterea economică în zona euro, statele membre trebuie să acționeze și să se coordoneze pe baza unor reguli comune. Trebuie să existe metode de asigurare a conformității atunci când apar efecte negative care afectează alți membri ai UEM. Acest lucru este necesar pentru a garanta nivelul minim de convergență necesar pentru ca UEM să funcționeze într-un mod eficace.
Cei cinci președinți de la nivelul Uniunii Europene, și anume Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, Donald Tusk, președintele reuniunii la nivel înalt a zonei euro, Jeroen Dijsselbloem, președintele Eurogrupului, Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene și Martin Schulz, președintele Parlamentului European, au dezvăluit planuri ambițioase cuprinse în „Raportul celor cinci președinți” publicat la data de 22 iunie 2015, menite să aprofundeze uniunea economică și monetară (UEM) începând din 1 iulie
2015 și să o finalizeze cel mai târziu în 2025. Pentru ca viziunea lor referitoare la viitorul UEM să devină realitate, aceștia propun măsuri concrete care urmează să fie puse în aplicare pe parcursul a trei etape: unele acțiuni, cum ar fi introducerea unui sistem european de asigurare a depozitelor, trebuie întreprinse rapid, în anii următori, și vor fi urmate de alte măsuri precum crearea unei viitoare trezorerii a zonei euro, care merg mai departe și prevăd partajarea suveranității între statele membre ce au adoptat moneda euro. Aceste măsuri se înscriu în optica celor cinci președinți potrivit căreia este oportun să se facă tranziția de la un sistem de norme la un sistem fondat pe instituții, pentru a se garanta că UEM este întemeiată pe o arhitectură transparentă și extrem de solidă.
Raportul propune o viziune a unei UEM stabile și prospere, bazate pe patru pietre de temelie:
- În primul rând, în direcția unei veritabile Uniunieconomice care să garanteze că fiecare economie are caracteristicile structurale necesare pentru a prospera în cadrul Uniunii monetare.
- În al doilea rând, în direcția unei Uniuni financiare care să garanteze integritatea monedei noastre la nivelul întregii Uniuni monetare și să sporească gradul de partajare a riscului cu sectorul privat. Aceasta înseamnă finalizarea Uniunii bancare și accelerarea Uniunii piețelor de capital.
- În al treilea rând, în direcția unei Uniuni fiscale care să ofere atât sustenabilitate, cât și stabilizare fiscală.
- În al patrulea rând, în direcția unei Uniuni politice aflate la baza tuturor componentelor de mai sus, prin intermediul unei răspunderi democratice veritabile, al legitimității și al consolidării instituționale.
Raportul prezintă trei etape distincte menite să transforme în realitate viziunea celor cinci președinți:
- Etapa 1 sau„aprofundarea prin practic ă” (1 iulie 2015-30 iunie 2017): utilizarea
instrumentelor existente și a tratatelor în vigoare pentru a stimula competitivitatea și
convergența structurală, pentru a realiza politici bugetare responsabile la nivel național și la
nivelul zonei euro, pentru a finaliza uniunea financiară și pentru a consolida răspunderea
democratică.
- Etapa 2 sau „finalizarea UEM” : vor fi lansate acțiuni mai ambițioase pentru a spori
caracterul obligatoriu al procesului de convergență, de exemplu, printr-un set de criterii de
referință privind convergența, stabilite de comun acord, care ar fi de natură juridică, precum și
pentru a institui o trezorerie a zonei euro.
- Etapa finală (cel mai târziu în 2025): după realizarea deplină a tuturor pașilor, o
UEM profundă și veritabilă ar oferi un mediu stabil și prosper pentru toți cetățenii statelor
membre ale UE care au adoptat moneda unică, pe de o parte, și un mediu atractiv pentru
aderarea altor state membre ale UE, dacă sunt pregătite să facă acest lucru, pe de altă parte.
Această viziune pe termen mai lung necesită ca măsurile pe termen scurt să fie ambițioase. Ele trebuiesă stabilizeze construcția europeană astăzi și să pună bazele unei arhitecturi
complete pe termen mediu. Înmod inevitabil, acest lucru va implica, în timp, o maimare partajare a suveranității. În ciuda importanței incontestabile a normelor economice și fiscale și arespectării acestora, cea de a doua mare economie alumii nu poate fi gestionată numai printr-o cooperare bazată pe norme. Pentru ca zona euro să evolueze treptat către o veritabilă Uniune economică și monetară,va trebui să se treacă de la un sistem de norme și orientări privind elaborarea politicilor economice naționale la un sistem bazat pe o mai mare partajare asuveranității în cadrul unor instituții comune; instituțiile respective există deja în mare parte și sunt în măsură să satisfacă progresiv această necesitate. În practică, aceasta ar presupune ca statele membre să accepteun nivel sporit de luare în comun a deciziilor cu privirela elemente ale bugetelor și ale politicilor economice naționale. După încheierea cu succes a procesului de convergență economică și de integrare financiară, s-ar putea trece, pe baza acestuia, la un anumit nivel departajare a riscului cu sectorul public, care, în același timp, ar trebui să fie însoțit de sporirea participării democratice și a responsabilității atât la nivel național, cât și la nivel european. O astfel de abordare bazată pe etape este necesară deoarece unele dintre măsurile maiambițioase impun modificări mai mult sau mai puțin profunde ale actualului cadru juridic al Uniunii, precum și realizarea unor progrese semnificative în materie de convergență economică și de armonizare legislativă la nivelul statelor membre din zona euro.
Top Related