,,Azi, 21 martie 2019, este Ziua Poeziei. O inițiativă foarte frumoasă va fi ca, la o anumită oră, ora 9, toate clasele, indiferent de ora pe care o au, să citească aproximativ 10 minute din poeziile marilor clasici.

Nu se pierde nimic din lecție. Dimpotrivă, se câștigă."

O initiativa frumoasa, propusa de d-na prof.de lb.romana, Irina Goanta, partenerul de suflet al scolii. Fara a va supara, cine vrea participa, cine nu ignora.La gradi si clasele mici textile pot fi citite poeziile chiar de educatoarea/profesoara de la clasa.Si cum nimic nu se pierde… doar se castiga, transformam ziua in castigul elevilor.Rezultatul a fost deosebit si elevii isi vor aminti cu placer acest moment.

Ion Barbu (n. Dan Barbilian, 18 martie 1895, Câmpulung-Muscel, d. 11 august 1961, București) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin

Barbillian(care și-a latinizat numele inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.Riga Crypto si Lapona Enigel - Ion Barbu

Menestrel trist, mai aburit

Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,  

De cuscrul mare dăruit

Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,

Mult îndărătnic menestrel,

Un cântec larg tot mai încearcă,  

Zi-mi de lapona Enigel

Şi Crypto, regele-ciupearcă!

- Nuntaş fruntaş!

Ospăţul tău limba mi-a fript-o,  

Dar, cântecul, tot zice-l-aş,  

Cu Enigel şi riga Crypto.

- Zi-l menestrel!

Cu foc l-ai zis acum o vară; 

Azi zi-mi-l strâns, încetinel,  

La spartul nunţii, în cămară.

*

Des cercetat de pădureţi

În pat de râu şi-n humă unsă,  

Împărăţea peste bureţi

Crai Crypto, inimă ascunsă,

La vecinic tron, de rouă parcă!  

Dar printre ei bârfeau bureţii  

De-o vrăjitoare mânătarcă,  

De la fântâna tinereţii .

Şi răi ghioci şi toporaşi

Din gropi ieşeau să-l ocărască,  

Sterp îl făceau şi nărăvaş,  

Că nu voia să înflorească.

În ţări de gheaţă urgisită,  

Pe-acelaşi timp trăia cu el,  

Laponă mică, liniştită,  

Cu piei, pre nume Enigel.

De la iernat, la păşunat,

În noul an, să-şi ducă renii,  

Prin aer ud, tot mai la sud,  

Ea poposi pe muşchiul crud 

La Crypto, mirele poienii.

Pe trei covoare de răcoare 

Lin adormi, torcând verdeaţă:  

Când lângă sân, un rigă spân,  

Cu eunucul lui bătrân,

Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:

- Enigel, Enigel,

Ţi-am adus dulceaţă, iacă.  

Uite fragi, ţie dragi,

Ia-i şi toarnă-i în puiacă.

- Rigă spân, de la sân,  

Mulţumesc Dumitale.

Eu mă duc să culeg

Fragii fragezi, mai la vale.

-Enigel, Enigel,

Scade noaptea, ies lumine,  

Dacă pleci să culegi,

Începi, rogu-te, cu mine.

-Te-aş culege, rigă blând...  

Zorile încep să joace

Şi eşti umed şi plăpând:

Teamă mi-e, te frângi curând,  

Lasă. - Aşteaptă de te coace.

-Să mă coc, Enigel,

Mult aş vrea, dar vezi, de soare,  

Visuri sute, de măcel,  

Mă despart. E roşu, mare,  

Pete are fel de fel;

Lasă-l, uită-l, Enigel,

În somn fraged şi răcoare.

- Rigă Crypto, rigă Crypto,  

Ca o lamă de blestem

Vorba-n inimă-ai înfipt-o! 

Eu de umbră mult mă tem,

Că dacă-n iarnă sunt făcută,  

Şi ursul alb mi-e vărul drept,  

Din umbra deasă, desfăcută,  

Mă-nchin la soarele-nţelept.

La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,  

Tot polul meu un vis visează.  

Greu taler scump cu margini verzi  

De aur, visu-i cercetează.

Mă-nchin la soarele-nţelept,  

Că sufletu-i fântână-n piept,  

Şi roata albă mi-e stăpână,  

Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se măreşte;

La umbră, numai carnea creşte  

Şi somn e carnea, se dezumflă,  

Dar vânt şi umbră iar o umflă...

Frumos vorbi şi subţirel  

Lapona dreaptă, Enigel,

Dar timpul, vezi, nu adăsta,  

Iar soarele acuma sta

Svârlit în sus, ca un inel.

- Plângi, preacuminte Enigel!  

Lui Crypto, regele-ciupearcă.

Lumina iute cum să-i placă? 

El se desface uşurel

De Enigel,

De partea umbrei moi, să treacă...

Dar soarele, aprins inel,  

Se oglindi adânc în el;

De zece ori, fără sfială,

Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte!  

Ascunsa-i inimă plesneşte,  

Spre zece vii peceţi de semn,  

Venin şi roşu untdelemn 

Mustesc din funduri de blestem;

Că-i greu mult soare să îndure 

Ciupearcă crudă de pădure,  

Că sufletul nu e fântână 

Decât la om, fiară bătrână,  

Iar la făptură mai firavă 

Pahar e gândul, cu otravă,

Ca la nebunul rigă Crypto,  

Ce focul inima i-a fript-o,  

De a rămas să rătăcească 

Cu altă faţă, mai crăiască:

Cu Laurul-Balaurul,

Să toarne-n lume aurul,

Să-l toace, gol la drum să iasă,

Cu măsălariţa-mireasă,  

Să-i ţie de împărăteasă.

După melci - Ion Barbu

Unchiului meu Sache Soiculescu

al carui glas il imprumut aici.

Dintr-atatia frati mai mari:

Unii morti,  

Altii plugari

Dintr-atatia frati mai mici:

Prunci de treaba,

Scunzi, peltici,

Numai eu rasad mai rău

Dintr-atatia (prin ce har?)

Mă brodisem sui, hoinar.

Eram mult mai prost pe-atunci.. .

Când Paresim da prin lunci

Cu pietrisul de albine,

Ne parea la toti mai bine: 

Tanci ursuzi,

Desculti si uzi

Fetiscane

(Cozi plavane)

Infasate-n lungi zavelci

O porneau în turma bleaga

Să culeaga

Ierburi noi, craite, melci...

Era umed la bordei

Si tuleam si eu cu ei.

I

Tot asa o data, iar,

La un sfant prin Faurar

Ori la sfintii Mucenici

Tarla noastra de pitici

Odihnea pe creasta, sus,

- Eu voinic prea tare nu-s.

Rupt din fuga

Subt o gluga

De aluni, pe buturuga

Odihnii

Si eu curand..

Vezi, atunci mi-a dat prin gând

Ca tot stand si alegand

Jos pe vraful de foi ude

Prin lastari si vrejuri crude,

S-ar putea să dau de el,

Melcul prost, incetinel.. .

In ungher adânc, un gând

Imi soptea ca melcul bland

Din mormant de foi, pe-aproape

Cheama Omul să-l dezgroape...

Si pornii la scotocit

(Cu noroc, căci la-m gasit)  

Era tot o mogaldeata

Ochi de bou, dar cu albeata:

Intre el si ce-i afar'

Strejuia un zid de var.

-Ce să fac cu el asa?

Să-l arunc nu îmi venea...

Vream să vad cum se dezghioaca

Pui molatic, din ghioaca :

Vream să vad cum iar invie

Somnoros, din colivie...

Si de-a lungul, pe pământ

M-asezai cuacest descant :

- "Melc, melc,

Cotobelc,

Ghem vargat

Si ferecat;

Lasa noaptea din gaoace,

Melc natang si fă-te-ncoace

Nu e bine să te-ascunzi

Sub paretii grei si scunzi

Printre vreacuri cerne soare,

Colti de iarba pe razoare

Au zvacnit iar muguri noi

Pun pe ramura altoi.

Melc, melc,

Cotobelc,

Iarna leapada cojoace

Si tu singur în gaoace!

Hai, iesi,

Din cornoasele camesi!

Scoate patru firisoare

Stravezii, tremuratoare,

Scoate umede si mici

Patru fire de arnici;

Si agata la festile

Ciufulite de zambile

Sau la fir de margarint

Inzauatul tau argint...

Peste gardurile vii

Dinspre vii,

Ori de vrei si mai la vale,

In tarlale

-Tipareste brau de bale..."

Dupa ce l-am descantat

L-am pus jos

Si-am asteptat...

Inserase mai de-a bine 

Crengi uscate peste mine,

Bazaind la vantul stramb

Imi ziceau rastiti din dramb...

Nazdravana de padure

Jumulita de secure,

Scurt, furis

Inghitea din luminis.

Din lemnoase vagauni,

Capcauni

Ii vedeam piezisi cum casca

Buze searbade de iasca;

Si intorsi

Ochi bubosi

Innoptau sub frunti pestrite

De parose

Si barboase

Joimarite.

Si cum stau sub vant si frig

Strans carlig,

-Iscodind cu ochii treji

Mai de sus de brana, drumul

Unde seara tese fumul

Multor mreji;

De sub vreascuri vazui bine

Repezita inspre mine

O gusata cu gateji.

Chiondoras 

Cata la cale:

De pe sale,

Când la deal si când la vale,

Curgeau betele taras.

Iar din plosca ei de gusa

De matusa

Un taios, un aspru: hârrsi..

Plans prelung cum scoate fiara,

Plans dogit,

Când un sarpe-i musca ghiara,

Muget aspru si largit

De vuia din funduri seara...

-Mi-a fost frica, si-am fugit!

II

Toata noaptea viscoli.. .

Inca bine n-ajunsesem

Ca porni duium, să vie

O vifornita tarzie

De Paresemi.

Vântura, stârnind gâlceava

Alba pleava;

Si cadeau si maruntei

Bobi de mei...

(Ningea bine, cu temei).

In bordei

Foc vârtos mânca napraznic

Retevei.

Pe coliba singur paznic

M-au lasat c-un vraf de pene...

Rar, le culegeam alene:

Mosul Iene

Razbatea de prin poiene

Să-mi dea genele prin gene.

Si trudie,

Langa vatra prigonit

Privegheam prelung tăciunii.. .

Umbre dese,

Ca paunii,

Imi roteau pe hornul sui

Leasa ochilor verzui.

Si-mi ziceam în gând:

"Dar el,

Melcul, prost, incetinel?

Tremura-în ghioaca, varga,

Nu cumva un vant să-l sparga:

Roagă vantul să nu-l fure

Si să nu mai biciuiasca

Barbi de muschi, obraji de iasca,

Prin padure.

Roaga vantul să se-ndure"

De la jarul straveziu,

Mai tarziu,

Somnoros venii la geam.

(Era-înalt, nu ajungeam.)

Dar prin sticla petecita,

Dar prin ghiata încâlcita,

Fulgera sul lung de har,

Prapadenia de-afar':

Podul lumii se surpase

Iar pe case,

Pana sus, peste colnic,

Albicioase

Ori foioase

Cadeau cepi de arbagic.

Viu îmi adusei aminte.

Ce-auzisem inainte,

De o noapte intre toate

Urgisita,

Când, pe coate,

Guri spurcate

Suflă vapt

Să dărâme

Din pământ...

Când, pe-un sloi, rupând din pita,

Baba Dochia-învălită

Cu opt sarici

Sta covrig,

Sta, înghite

Si sughite

Si se vaicara

De frig. 

- Hei, e noaptea-aceea poate!

Inapoi

La fulgii moi 

Cumpenind a somn, pe coate,  

Cu tot gandul, sus, la-el,  

Soptii: 

"Melc incetinel,

Cum n-ai vrut să iesi mai iute!

Nici vifornită, nici mute

Prin paduri nu te-ar fi prins...

Iar acum, când focu-i stins,

Hornul nins,

Am fi doi s-alegem pene

Si alene

Să chemam pe mosul Iene

Din poiene,

Să ne-nchida:

Mie, gene;

Tie,

Cornul drept,

Cel stâng,

Binisor,

Pe când se frâng

Lemne-n crâng,

Melc natâng,

Melc natâng!"

III

Dintre pene si cotoare

Gata nins,

Cum mija un pic de soare

Pe întins

(In câmpie

Colilie

Razboind cu lunecusul

Din tăpoi saltând urcusul),

Inaltat la dâmbii prinsi,

Mă-intorsei subt alunis,...

Il zarii langa culcusu-i

De frunzis.

Era, tot, o scorojita

Limba vanata, sucita,

O nuia, ea un hengher

Il tinea în zgarzi de ger!

Zale reci,

Aspre benti ce se-întretaie,

Sus, pe vreascurile seci,

Il prindeau:

O frunza moarta, cu pastaie.

Si pe trupul lui zgarcit

M-am plecat

Si l-am bocit:

- "Melc, melc, ce-ai făcut  

Din somn cum te-ai desfacut? 

Ai crezut în vorba mea 

Prefacuta... Ea glumea!  

Ai crezut ca ploua soare,  

C-a dat iarba pe razoare,  

Ca alunul e un cantec...  

- Astea-s vorbe si descantec!  

Trebuia să dormi ca ieri,

Surd la cânt si imbieri,

Să tragi alt oblon de var

intre trup si ce-i afar'.. .

- Vezi?

Iesisi la un descantec;

Iarna ti-a muscat din pântec...

Ai pornit spre lunci si crâng,

Dar pornisi cu cornul stâng,

Melc natâng,

Melc natâng!"

Iar când vrui să-l mai alint

Intinsei o mâna-amara

De plans mult.. ..

si, dârdâind,

Doua coarne de argint

Rasucit, se fărâmară.

Ca e ciunt, nu m-am uitat.. .

Ci, în punga lui cu bale,

Cu-insutite griji, pe cale

L-am purtat

Leganat:

Punga mica de matasa...

Iar acasa

L-am pus bine

Sus, în pod

(Tot langa mine),

Ca să-i cânt din când în când

Fie tare

Fie-n gând:

"Melc, melc,

Cotobelc,

Ploua soare

Prin fâneturi si razoare,

Lujerii te-asteapta-în crâng

Dar n-ai corn

Nici drept,

Nici stâng;

Sunt în sân la mosul Iene

Din poiene:

Cornul drept,

Cornul stâng...

- Iarna coarnele se frâng,

Melc natâng,

Melc natâng!"

Traian Demetrescu, pe numele său complet Traian Rafael Radu Demetrescu, cu pseudonimul literar Tradem, care semna ocazional şi Traian Demetrescu-Tradem) (n. 3 noiembrie 1866, Craiova - d. 17 aprilie 1896) a fost un poet pre-

simbolist.A fost al doilea copil, din cei şapte, ai părinţilor săi Radu Dumitru şi Ioana Anica.

După terminarea cursului primar s-a înscris la clasa I a Liceului Carol I din Craiova, pentru anul şcolar 1879-1880.

Trec orele... - Traian Demetrescu

Trec orele ca nişte note

Din simfoniile durerei,

În urma lor rămân eterne

Melancoliile tăcerei...

Tot ce-ai crezut odinioară,

Tot ce-ai visat, tot ce-a fost sfânt

Te turbură cu nesfârşitul

Şi tristul gol că nu mai sunt...

Ca cerul unei seri de toamnă

Se-ntunecă pierduta minte:

Nimicul îşi întinde noaptea

Pe calea ducerei-nainte...

Uimit în loc s-opreşte omul

Ca-n faţa unui ne-nţeles:

Din gândurile risipite

Nehotărârea a cules...

Şi clară o lumină numai

Îi stă-n adâncul cugetării:

Că trece, - şi rămân în urmă-i

Nemărginirile uitării .. .

Nichita StanescuNastere: 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova

Deces: 13 decembrie 1983 in Spitalul Fundeni din BucureștiNichita Stanescu a fost un poet, scriitor și eseist roman, ales post-mortem membru al Academiei Romane.

S-a nascut la 31 martie 1933 in Ploiesti. Tatal sau, comerciant, provine dintr-o familie de mici mestesugari si comercianti, la origine tarani prahoveni. Mama, Tatiana Cereaciuchin, este nascuta la Voronej intr-o familie de conditie nobila din zona Donetului. Nichita Stanescu devine al cincilea model important al poeziei romanesti din secolul XX, alaturi de Bacovia, Barbu, Blaga, Arghezi. intr-o

istorie a formelor de expresie poetice, actiunea stanesciana propune un discurs extrem de original, asupra caruia critica va interveni abia de acum inainte.

In orasul natal face primele doua clase primare, pentru ca urmatoarele, din cauza razboiului, sa le faca la Busteni si Valenii de Munte. Clasele gimnaziale le urmeaza in Ploiesti, la Liceul "Sf. Petru si Pavel, iar cursul superior, intre anii 1948-1952, la acelasi liceu, numit acum "I. L. Caragiale. inca de acum i se formeaza si consolideaza faima de excelent versificator, ce il va urmari si in timpul studiilor universitare; devine student al Facultatii de Filologie a Universitatii bucurestene. De mare importanta este pentru tanarul Nichita contactul cu oameni marcanti ai epocii, printre care poetul si matematicianul Ion Barbu si pictorul Ion Tuculescu.

Debuteaza cu poezie simultan, in martie 1957, in revistele "Tribunasi "Gazeta literara; debutul editorial are loc in 1960 cu volumul Sensul iubirii. Dupa absolvirea facultatii este un timp corector si apoi, pana in 1968, redactor la sectia de poezie a "Gazetei literare.

in 1969 este numit redactor sef adjunct al revistei "Luceafarul, iar din 1970 pana in 1973 este redactor sef adjunct la "Romania literara. Duce, chiar dupa absolvirea facultatii, o viata de boem, "umpluta cu saracie, vise literare, sete de cultura si dragoste de

prieteni, fiind "un campion al noptilor albe inchinate poeziei si filozofarii.Calatoreste mult peste hotare. Are parte de o recunoastere a valorii poeziei (uneori mai dificila), concretizata si prin patru premii ale

Uniunii Scriitorilor (pentru volumeleO viziune a sentimentelor, 1964, Necuvintele, 1969, Cartea de recitire, 1972, Starea poeziei, 1975), prin Premiul "Mihai Eminescu pentru poezie al Academiei Romane (pentru volumul Epica Mag-na, 1978). Opera lui este tradusa in tot mai multe limbi straine, poetul fiind recunoscut ca o voce distincta a liricii universale contemporane. in 1975 i se atribuie Premiul international "Gottfried von Herder, iar in 1979 personalitati culturale din Suedia si fosta Iugoslavie ii propun

candidatura pentru Premiul "Nobel, care va fi insa atribuit poetului grec Elitis. in 1982 i se acorda Marele Premiu "Cununa de aur al Festivalului international de poezie de la Struga.

Prin sugestiile date, opera lui Nichita Stanescu propune o poetica a rupturii apta sa avanseze o alta deschidere vizionara asupra posibilitatilor compensative ale poeziei postmoderne. Noutatea discursului sau opereaza la nivelele semantice si sintactice. El

restructureaza statutul ontologic al fiintei: a fi pentru Nichita Stanescu inseamna a fi exclusiv in limbajul sau in limba poeziei. Poetica sa este o poetica a instituirii instantei enuntatoare (a eului verbalizat) ca unica modalitate de luare in stapanire a realului. Cuvantul (necuvantul) in ipostaza sa materializata in voce (emisiune sonora de energie umana) este unicul obiect si referent al poeziei. Dar

scopul poetizarii este acela de a accede la sentimente si a le comunica: poezia nu se face cu cuvinte / poezia se face cu sentimente, spune poetul undeva (am citat din memorie). Sentimentul solicitat de poetica stanesciana e o entitate abstracta, un fel de topos generator prin care se sugereaza un traiect formal si existential in acelasi timp; forma de existenta absoluta a umanului

este sentimentul iar nu limbajul care devine doar un instrument de comunicare a sentimentelor. in plina revolutie semiotica a limbajului, ca domeniu autarhic al poeticului, domeniu al tehnicilor lingvistice deci, iata ca optiunea estetica a lui Nichita Stanescu

subordoneaza forma in sine, formei de expresie a sentimentului.Inca din martie 1974, de ziua lui, poetul are o revelatie a mortii sub forma unui tunel oranj. in 1981, la inceputul lui august, are prima

criza hepatica insotita de o hemoragie puternica. Crizele se repeta in toamna si in iarna. Boala i se agraveaza iremediabil si, cu toate ingrijirile, poetul se stinge din viata marti, 13 decembrie 1983, la Bucuresti. Este inmormantat in 15 decembrie la cimitirul Bellu,

intr-un mormant sapat la picioarele idolului sau, Mihai Eminescu, si ale concitadinului sau, marele Caragiale. in 1990 este numit post-mortem membru al Academiei Romane.

Poezia lui Nichita Stanescu a suscitat si continua sa suscite un mare interes din partea specialistilor ca si din partea apropiatilor de literatura. Doua impresii se accentueaza pe masura patrunderii in universul liric nichitian: aceea ca te afli in fata unei opere

complexe si rotunde, si aceea ca, oricat ai vorbi despre ea, ceva ramane nespus. Singura posibilitate de tip paliativ ar fi aceea a fixarii unui unghi din care sa privesti opera.

Un asemenea unghi posibil ar fi cel al spiritului intemeietor care-i guverneaza creatia. El descopera un filon poetic pe care il lasa apoi, spre folosinta, generatiilor urmatoare. Acest spirit intemeietor, absolut modern, ar putea pleca de la o reconsiderare a cuvantului. Evolutia nu este deci atat in plan tematic, cat in planul expresiei artistice, ceea ce a determinat critica literara sa

vorbeasca de o "poetica a rupturii. Cuvantul capata, in fond, la Nichita, valoarea primordiala, biblica, este in ultima instanta Logosul investit cu puteri demiurgice. Poetul insusi exprima: "Cuvintele fiind umbra structurii materiei, cautam intruna sursa ce a iluminat materia ca sa lase o umbra atat de majestuoasa, atat de semantica. Tendinta catre aceasta sursa retrage uneori cuvintele prin

materie, distrugand materia, catre sursa initiala. Traversarea cuvintelor prin materie nu mai tine de cuvant, ea s-ar putea numi chiar poezia . Si poetul continua atat de transant, oferindu-ne una din cheile posibilei interpretari a textului sau: "Daca materia are timp, cuvantul are eternitate, daca materia este simultana numai cu secunda, cuvantul este simultan cu orice, oricand. Umbra vietii mele sunt cuvintele mele. Eu sunt simultan cu propria mea secunda, cuvintele mele sunt simultane cu orice, oricand. Singura proprietate

este aceea de a avea spirit. A avea materie e risipa. Asadar, prin poezia sa, Nichita reda Logosului forta creatoare si mai ales capacitatea de eternizare prin el.

Cuvantul ramane pentru poet axul existential; acesta capata consistente materiale pentru a putea fi supus, apoi, unui proces firesc si necesar de dematerializare, de sacralizare. Nu numai ca asistam la trecerea lui " a fi in " este , ci si la strabaterea, prin el, a

timpului: "Tristetea mea aude pe nenascutii caini/ Pe nenascutii oameni cum ii latra. Cuvantul, logodit pentru totdeauna cu poetul, este singurul care da dreptul, prin creatie poetica, la eternizare. Daimonul poetului il indeamna, in fata haosului existential, a

apocalipsei materiale, la un singur act: schimbarea in cuvinte. Logosul devine nu numai substanta creatoare, ci si forta capabila ca, intr-o comuniune cu poetul, sa atinga absolutul: "Stam rege fix, de piatra si stea/tinand oprit cuvantu-n gura mea,/necantator. Ne

putem stabili astfel, eventual, un punct de sprijin cu ajutorul caruia sa putem admira si sa incercam patrunderea in miracolul universului nichitian. Un univers dominat, printre altele, de o constanta superioara: iubirea. Poetul este iubire.

Volume de versuri:Sensul iubirii, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1960;

O viziune a sentimentelor, Bucuresti, E.P.L., 1964;Dreptul la timp, Bucuresti, Editura Tineretului, 1965;

11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966;Alfa, Bucuresti, Editura Tineretului, 1967;

Oul si sfera, Bucuresti, E.P.L., 1967;Laus Ptolemaei, Bucuresti, Editura Tineretului, 1968;

Necuvintele, Bucuresti, Editura Tineretului, 1969;Poezii, Bucuresti, Editura Albatros, 1970;

Maretia frigului, Iasi, Editura Junimea, 1972;Starea poeziei, editie retrospectiva in colectia "Biblioteca pentru toti, Bucuresti, Editura Minerva, 1975;

Epica Magna, Iasi, Editura Junimea, 1978;Operele imperfecte, Bucuresti, Editura Albatros, 1979;

Noduri si semne, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1982;Ordinea cuvintelor, editie retrospectiva ingrijita si prefatata de Al. Condeescu, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1985

(colectia "Mari scriitori romani).Cantec a aparut in volumul Dreptul la timp, Bucuresti, Editura Tineretului, 1965.

Elegia a doua, getica a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.Elegia a opta, hiperboreeana a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.

Elegia oului, a noua a aparut in volumul Alfa, Bucuresti, Editura Tineretului, 1967.Omul-fanta a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.

Elegia a zecea a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.Frunza verde de albastru a aparut in volumul Oul si sfera, Bucuresti, E.P.L., 1967.

A inventa o floare a aparut in volumul Laus Ptolemaei, Bucuresti, Editura Tineretului, 1968.Moartea pasarilor a aparut in volumul in dulcele stil clasic, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970.

Daimonul meu catre mine a aparut in volumul Epica Magna, Iasi, Editura Junimea, 1978.Nod 11a aparut in volumul Noduri si semne, Editura Cartea Romaneasca, 1982.

Aprecieri critice"Structura artistica in care Nichita Stanescu se generalizeaza pe sine este in fapt o insolita epopee lirica ale carei echivalente sunt greu de aflat in literatura moderna. Stiind ca epopeea in vechea-i forma, epica si unitara, nu mai e cu putinta)), Nichita Stanescu a inventat o noua coerenta structurala - lirica si fragmentara - in care spiritul epopeic cu vastul sau caracter enciclopedic si aventuros

traieste printr-o mitologie a eului originar. () El este eroul epopeii lirice Ordinea cuvintelor.(Alexandru Condeescu - "Paradoxala coerenta, in Nichita Stanescu, Ordinea cuvintelor, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti,

1985 p. 29)"Lirica lui Nichita Stanescu e ca o simfonie ampla a carei tema fundamentala (dupa parererea noastra, dar, desigur, nu unica) se

compune din trei miscari: 1. oroarea sinelui fata de sine: 2. evadarea din eu: 3. recaderea sinelui in eu.(Valeriu Cristea - "Sinele fugar, in Interpretari critice, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1970).

Zarul - Nichita Stănescu Adăugat de: ALapis

Eu te văd pentru că există vedere,

te aud pentru că există cântec,

te miros pentru că există flori,

te îmbrăţişez pentru că există braţe,

te merg pentru că există drumuri,

te sper pentru că există îngeri,

te răsar pentru că există lumină,

te mângâi pentru că există câmpuri,

te mănânc pentru că există iarbă,

te dor pentru că există rănire,

te chem pentru că ai un nume,

si mai ales te pierd, ah, te pierd

pentru că există pierdere.