The Preacher and Prayer Romanian

8/9/2019 The Preacher and Prayer Romanian

1/44

1

Institutul Biblic al credincioşilor în Biblie din Moldova

Propovăduitorul şi rugăciunea lui

Pregătirea şi expunerea

Nr.2

Pregătit de: Paul Hamilton


2/44

2

Propovăduitorul şi Rugăciunea

Puterea prin Rugăciune

Ediţie completă, 1907 E.M. Bounds

Traducere din l. rusă L. Popescu


3/44

3

Propovăduitorul şi Rugăciunea

Puterea prin Rugăciune E.M. Bounds

Washington, DC.

Există trei lucruri, care fac totul divin – Rugăciunea, cugetarea şi ispita.

- Luther

Dacă voi nu vă rugaţi, atunci, posibil, Dumnezeu vă va înlătura de la slujire, după cum a procedat cu mine, pentru a vă învăţa

să vă rugaţi. Nu uitaşi de deviza lui Luther „Acel, care se roagă bine, acela învăţa bine”. Luaţi-vă te xtul, gândurile cuvintele de la Dumnezeu.

- Mcchan

Toate drepturile sunt apărate, 1907, E. M. Bounds.

Ediţie nouăIndependent Baptist Prayer Fellowship.


4/44

4

Au fost depuse toate eforturile pentru restabilirea acestei cărţi, fără a schimba cuvintele autorului, în afară de greşelile de tipar, care au fost în sursa iniţială. Sistema numerotării paginilor, caracterelor pentru text e pentru o citire mai uşoară.

Ediţia E. P. Cross.

Se consacră memoriei lui Stan Hase Munca acestei lucrări este închinată memoriei lui S. Hase, care este acum cu mântuitorul său. El era chemarea pentru acest propovăduitor în sensul şi necesitatea rugăciunii. Eu mă rog, ca

să-l pot obţine şi eu pe El, cum m-a obţinut şi El pe mine.

Nu e pentru vânzare


5/44

5

Odihna pentru slujire trebuie să fie asemănătoare unei pietre de ascuţit pentru cosaş, trebuie să sefolosească până atunci, până când aceasta este necesar pentru lucrul lui. Oare poate un medic întimpul epidemiei de ciumă să se odihnească mai mult decât este necesar pentru viaţa lui, când suntatâţia oameni, care aşteaptă ajutorul lui şi, când întrebarea este pusă pe viaţă şi pe moarte? Oarevoi veţi sta liniştiţi şi veţi privi la păcătoşii, care se înăbuşă de moartea suferindă şi veţi spune:„Dumnezeu nu cere de la mine să mă arunc să-i salvez?” Oare acesta este glasul compasiunii

slujitorului sau a creştinului sau mai degrabă este glasul lenii insensibile şi a diavolului necruţător? Richard Backster.

Folosirea incorectă a timpului este dăunătoare pentru cugetare. Când eram bolnav eu îmi aminteamacele zile, pe care eu le-am petrecut citind şi cugetând: eu îmi petreceam timpul pe paginileistoriei, poeziei şi revistelor, dar eu citeam! Nesocotinţa altui om e uşor de observat, dar eu singurce fac? Posibil, nimic din ceea ce-i legat de hrana spirituală pentru adunarea mea. Trebuie deodihnit citind Scriptura şi rugăciunile. Studiaţi cinstea şi slava Stăpânului vostru.

Richard Cecill


6/44

6

Propovăduitorul şi Rugăciunea.

Necesitatea în chinurile rugăciunii.

I

Învăţaţi-vă sfinţenia universală a vieţii. Tot folosul, pe care îl puteţi aduce, depinde de aceasta; pentru că predicilevoastre durează o oră sau două, dar viaţa voastră predică toată săptămâna. Dacă diavolul va putea face dintr -un slujitorlacom un amator de slavă, de satisfacţii, de a mânca bine, atunci el a distrus slujirea voastră. Petreceţi timpul înrugăciune, şi fie ca textele voastre pentru predică, gândurile voastre, cuvintele voastre să fie de la Dumnezeu. Lutherconsacra rugăciunii orele lui cele mai bune.

Robert Murry Mcchan.

Noi permanent suntem în încordare, poate chiar în pragul stresului, pentru a găsi metode noi, planuri noi, organizaţii noi ca să îmbunătăţim biserica şi să garantăm creşterea şi eficacitateaEvangheliei. Aşa o aspiraţie a zilei de astăzi are tendinţa de a orbi omul sau să-l cuf unde în planuri şiorganizare. Planul lui Dumnezeu constă în aceea, ca să-l folosească pe om, folosind ceea ce-i

aparţine lui, şi nu altceva. Metoda lui Dumnezeu sunt oamenii. Biserica caută nişte metode maieficiente. Dumnezeu doreşte ca oamenii să devină mai buni. „A venit un om trimis de Dumnezeu;numele lui era Ioan” (Ioan 1:6). Un compartiment întreg al istoriei, care a proclamat şi a pregătitcalea pentru Hristos, era legat de acest om, Ioan. „Pentru că pruncul s-a născut pentru noi - Fiul ne-afost dat nouă”. „Salvarea lumii vine de la acest prunc în iesle”. Pavel descoperă secretul succesuluiacelor oameni, care au crescut rădăcina Evangheliei în lume. Slava şi eficacitatea Evangheliei depindde acei oameni, care o proclamă. Când Dumnezeu proclamă, că „ochii Domnului sunt îndreptaţispre pământ, pentru a-i găsi pe acei, ale cui inimi sunt perfecte faţă de El”. El îşi proclamănecesitatea sa în om şi dependenţa sa de el, ca într -un canal, prin care El îşi revarsă puterea sa asupralumii. Acesta este acel adevăr urgent necesar -vital, pe care lumea este predispusă să-l uite. Să uiţidespre aceasta înseamnă să injectezi aşa o daună, ca şi cum a-i scoate Soarele de pe orbita lui. Şi

bezna, haosul şi moartea nu se vor lăsa mult aşteptate. Ceea, ce îi trebuie Bisericii astăzi - nu este utilaj mai mult sau mai bun, nu sunt organizaţii noisau mai multe şi metode mai noi, dar oameni, pe care Duhul sfânt ar putea să -i folosească – bărbaţiai rugăciunii, bărbaţi viguroşi ai rugăciunii. Duhul Sfânt nu pătrunde prin metode, dar prin oameni.El nu iese din utilaj, dar din oameni. El nu unge planurile, ci pe oameni, pe bărbaţii rugăciunii.

Un istoric vestit a spus, că întâmplările cu personalităţi sunt legate mai mult de revoluţiile naţiunii,decât ar permite istoricii - filosofi sau politicienii democraţi. Acest adevăr are o aplicare deplină înEvanghelia lui Hristos, la caracterul şi purtarea urmaşilor lui Hristos. Acest adevăr aduce oamenii laHristos, schimbă personalităţi şi popoare întregi. Acest adevăr negreşit este şi despre propovăduitoriiEvangheliei.

Caracterul şi soarta Evangheliei depind de propovăduitor. El formează sau ponegreşte Cuvântul lui

Dumnezeu pentru om. Propovăduitorul este un canal viu, prin care curge untdelemn. Acest canaltrebuie să fie curat ca untdelemnul să se poată scurge complet, fără obstacole şi fără risipă.

Omul îl creează pe propovăduitor. Dumnezeu trebuie să-l creeze pe om. Şi dacă aceasta este posibil, propovăduitorul trebuie să fie mai mare decât predica sa. Cum laptele, dătător de viaţă, carecurge din pieptul mamei este îmbibat cu viaţa mamei, aşa şi tot ce vorbeşte propovăduitorul esteîmbibat de însuşi propovăduitorul. Comoara este încuiată în vasele pământeşti. Dar însuşi gustulvasului poate să se schimbe. În spatele predicii este omul, omul în întregime. Predica nu este o

prezentare de o oră. Ea este revărsarea vieţii. Iar pentru a-l forma pe om este nevoie de douăzeci deani. Predica adevărată este cauza întregii vieţi. Dacă omul creşte, atunci creşte şi predica. Predicaeste puternică, dacă este puternic şi omul. Dacă omul este sfânt atunci şi predica este sfântă. Dacăomul este plin de untdelemn divin, atunci şi predica este plină de untdelemn divin

Pavel numeşte aceasta „Evanghelia mea”. Aceasta nu înseamnă, că el a în josit-o cu excentricitateasa personală sau a denaturat-o cu atitudinea sa egoistă, dar Evanghelia a fost infiltrată în inima şi însângele vital al lui Pavel, în credinţa lui personală, pentru a-i manifesta trăsăturile lui Pavel, să se


7/44

7

entuziasmeze de flacăra energiei sufletului lui înflăcărat. Predicile lui Pavel, - cu ce semănau ele?Unde sunt ele? Scheletul, fragmente împrăştiate pe suprafeţele valurilor oceanului inspiraţiei! DarPavel însuşi e mai mult decât predica sa, trăieşte veşnic în deplinătatea sa, cu mâna sa creatoare peBiserică. Predica este doar vocea. Vocea în linişte se stinge, textul se uită, predica se pierde dinmemorie, dar propovăduitorul trăieşte.

Predica nu poate da puteri mai mari decât puterile omeneşti. Morţii citesc predici moarte, şi

predicile moarte aduc moartea. Totul depinde de caracterul spiritual al propovăduitorului. În timpulînfloririi poporului iudaic preotul purta o brasardă cu o cutiuţă de aur pe cap, pe care era scris culitere garnisite: „Sfinţenia Domnului”. Aşa fiecare propovăduitor în slujirea lui Hristos trebuie săaibă această deviză. Este o ruşine sfidătoare, dacă în slujirea creştină sfinţenia creştină şi sfinţeniascopului vor fi mai jos decât marea preoţime iudaică. Jonathan Edwards a spus: „Eu am căutat cu toată perseverenţa mea mai multă sfinţenie şi chipul lui Hristos. Acele ceruri, pe care eu le doream,erau cerurile sfinţeniei”. Evanghelia lui Hristos nu se clatină pe valurile popularităţii. Ea are putereade a predica despre sine. Ea îi mişcă înainte pe acei oameni, care răspund pentru ea. Propovăduitorultrebuie să se infiltreze pe sine însuşi în Evanghelie. Puterea creatoare a dragostei trebuie să fie în

propovăduitor la fel ca şi puterea licăritoare, excentrică, conducătoare, care nu se observă pe sine.Această întreagă fiinţă, inima, sângele şi trupul trebuie să devină energie pentru autodezicere. El

trebuie să fie înaintea oamenilor ca un om, îmbrăcat în sfinţenie, care se află în blândeţe, înţelept caun şarpe, şi moale ca un hulub: legăturile robului cu duhul împăratului, a împăratului în toată măreţiasa, cu simplitatea copilului. Propovăduitorul trebuie să se cufunde în lucrul salvării oamenilor cuabundenţa puterii perfecte şi cu o râvnă tot mai adâncă. Acei oameni, care influenţează asuprageneraţiilor noi ale lui Dumnezeu, trebuie să fie buni, eroi compătimitori şi martiri neînfricoşaţi.Dacă ei sunt fricoşi, carierişti, dacă ei sunt iubitori de satisfacţii, dacă credinţa lor în Dumnezeu şi înCuvântul lui Dumnezeu este slabă, dacă ei pot să te vândă la prima cotitură a sorţii, atunci ei nu vor

putea conduce cu Biserica şi cu lumea pentru Dumnezeu.Cele mai vechi şi mai înţepătoare predici trebuie să fie îndreptate către el. Lucrul lui cel mai

delicat, complicat, migălos trebuie să fie îndreptat spre el. Învăţarea celor doisprezece a fost lucrulcel mai măreţ, complicat şi productiv al lui Hristos. Propovăduitorii nu formulează pur şi simplu

predici, ei formează oameni şi sfinţi. Şi numai acela a învăţat această meserie bine, care a devenit omşi sfânt. Dumnezeu nu are nevoie de talente mari, de învăţătură mare, de propovăduitori mari, dar elare nevoie de oameni mari în sfinţenii, dragoste şi productivitate, mari pentru Dumnezeu. Aceioameni, care propovăduiesc nu numai cu cuvintele, dar şi cu fapte sfinte, anume ei pot formageneraţia pentru Dumnezeu.

Creştinii bisericii vechi au fost formaţi după acest model. Ei au fost oameni de o călire durabilă, propovăduitori, eroi după modelul ceresc, oşteni dârzi, sfinţi. Predica însemna pentru ei dezicerea desine, răstignirea trupului, seriozitate, eroismul martirului. Ei au aplicat aceasta faţă de sine însuşi, înaşa mod, că aceasta s-a răsfrânt asupra generaţiilor lor şi a format în mijlocul lor încă o generaţienăscută pentru Dumnezeu. Acel, care propovăduieşte, trebuie să se roage. Puterea atotputernică

singură de la sine dă viaţă şi putere la toate.Predica adevărată se creează într -o odăiţă. Omul lui Dumnezeu de asemenea se creează într -oodăiţă. Viaţa lui şi convingerile lui adânci se năşteau în comunicarea lui personală cu Dumnezeu.Duhul lui împovărat şi plin de lacrimi, epistolele lui cele mai ponderabile şi mai plăcute, veneau la elatunci, când era de unul singur cu Dumnezeu. Rugăciunea îl formează pe om. Rugăciunea îlformează pe propovăduitor. Rugăciunea îl formează pe preot (păstor).

Catedra contemporană este slabă în rugăciune. Mândria pentru cunoştinţă se ridică împotrivadependenţei smerite de rugăciune. Deseori predica de la catedră este oficială, este o parte a slujirii detoate zilele. Pentru catedra modernă rugăciunea nu este puterea cea mare ca în viaţa şi slujirea luiPavel. Orice propovăduitor, care nu consideră rugăciunea un factor important din viaţa şi slujirea saeste veriga slabă din opera lui Dumnezeu şi nu este în stare să îndeplinească scopurile lui Dumnezeu

în această lume.


8/44

8

Suficienţa noastră în Dumnezeu

II

Dar mai presus de toate el admira rugăciunea. Esenţa şi ponderea duhului lui, respectul şi solemnitatea purtării lui,concizia şi laconismul cuvintelor lui – toate acestea îi încântau pe necunoscuţi, când ei încercau să -i influenţeze pe alţiicu ajutorul liniştirii. Cel mai viu şi mai venerabil sentiment şi sentimentul de admiraţie eu îl încercam, trebuie sărecunosc, în timpul rugăciunii lui. Şi cu adevărat, aceasta era mărturisirea vieţii lui. El îl cunoştea şi trăia mai aproape deDumnezeu, decât alţii. Şi acei, care îl ştiau cel mai bine, văd mai multe cauze de a se apropia de el cu respect şi cu frică.

William Pann din George Fox.

La cea mai mică denaturare chiar şi fapta cea mai bună poate da rodul cel mai amar. Destinaţia predicii este de a da viaţă, dar exact aşa ea poate aduce moarte. Predica este fierăria vieţiiduhovniceşti. Dacă ea va fi oferită corect, atunci folosul de la ea va fi neprevăzut. Dacă va fi oferităincorect, atunci nici un alt rău nu va putea aduce o daună mai mare, decât îl va aduce ea. Este cel mai

uşor să distrugi turma dacă propovăduitorul nu va fi atent sau vor fi distruse păşunile. Este uşor decucerit citadela, dacă paznicii dorm sau dacă alimentele şi apa sunt otrăvite. Predica, care este bogatăîn aşa „prerogative”, accesibilă pentru orice rău, care include în sine un număr atât de mare deresponsabilităţi serioase, ar fi fost o parodie la şiretlicurile diavolului şi o luare în derâdere acaracterului şi reputaţiei lui, dacă el n-ar folosi influenţa sa şi nu l-ar schimonosi pe propovăduitor şirugăciunea. Luând în consideraţie toate acestea, este la locul ei întrebarea exclamativă a lui Pavel:„Cine va percepe aceasta?”

Pavel spune: „El ne-a dat capacitatea să fim slujitori ai Noului Testament, nu a literei, ci aduhului pentru că litera ucide, iar duhul este dătător de viaţă”. Slujirea adevărată este acea slujire,de care s-a atins Dumnezeu, căruia Dumnezeu i-a dat putere, pe care Dumnezeu a dirijat-o. Duhul luiDumnezeu pe propovăduitor este în puterea ungerii, iar rodul Duhului Sfânt este în inima lui. Duhul

lui Dumnezeu a înviat omul şi cuvântul. Predica lui dă viaţă, dă viaţă tot aşa, ca şi primăvara, dă deasemenea viaţă, ca şi învierea, dă de asemenea viaţă fierbinte, ca şi vara, dă de asemenea viaţărodnică, ca şi toamna. Propovăduitorul, care dă viaţă este propovăduitor de la Dumnezeu, inima, caretotdeauna este însetată de Dumnezeu, sufletul, care totdeauna îl urmează pe Dumnezeu, ochii, caresunt aţintiţi numai asupra lui Dumnezeu. În el firea omenească şi lumea au fost răstignite de putereaDuhului lui Dumnezeu, şi slujirea lui este asemănătoare cu un torent bogat al râului dătător de viaţă.

Predica, care aduce moarte este o predică neduhovnicească. Capacitatea de a propovădui nu e dela Dumnezeu. Alte izvoare mai josnice i-au dat energie şi imbold. Duhul nu se manifestă nici în

propovăduitor, nici în predica lui. Cu predica, care ucide se poate de chemat multe puteri, dar aceste puteri nu sunt duhovniceşti. Ele pot fi asemănătoare puterilor duhovniceşti, dar ele sunt numaiumbra, sunt numai o imitaţie. Seamănă cu aceea, că ele dau viaţă, dar în realitate ele o răpesc. Cutoate acestea predica este numai litera uscată, plină de coajă, o scoică netedă şi goală. Litera poateavea în sine un embrion, dar nu are în ea suflarea primăverii, pentru a o trezi. Ele sunt ca seminţeleiarna, tot aşa de tari ca şi pământul de iarnă, tot aşa de îngheţate ca şi aerul iernii, care nu pot să setopească şi să dea viaţă. Chiar şi adevărul divin nu are energie vitală. Duhul lui Dumnezeu trebuiesă-i dea această energie cu toate puterile lui Dumnezeu. Adevărul, primit nu de la Duhul Sfânt, ucidetot aşa sau chiar mai mult decât greşeala. Acesta poate fi adevăr fără amestecuri, dar fără DuhulSfânt, umbra şi atingerea lui sunt mortale, adevărul lui este greşit, lumina lui este bezna. Predicaliterei nu aduce untdelemn, dătător de viaţă, ea nu este unsă de Duhul Sfânt. Ea poate provocalacrimi, dar lacrimile pot fi numai ca o suflare a verii asupra aisbergului, acoperit cu zăpadă, - setopeşte numai partea de la suprafaţă. Aici pot fi prezente emoţiile şi sinceritatea, dar aceste emoţii

sunt jocul actorului, iar sinceritatea – sinceritatea avocatului. Propovăduitorul poate simţi căldurascânteilor proprii, poate fi mai elocvent în tălmăcirea Bibliei sale, poate fi cinstit atunci, când îşi dăgândurile sale drept gândurile sale; profesorul poate pretinde la locul apostolului şi să imite focul


9/44

9

apostolului, aici chiar pot fi prezente gândurile şi emoţiile, şi să stimuleze lucrul Duhului Sfânt.Datorită acestor puteri litera poate să strălucească şi să scânteieze asemănător textului cu iluminarestrălucitoare, dar sclipirea şi scânteile pot fi tot atât de roditoare, ca şi câmpiile, semănate cumărgăritare. În spatele acestor cuvinte, predici, întâmplare, purtare, acţiune stă moartea cu coasa. Şi

posibil, că nu sunt îndoieli în privinţa ortodoxiei lui, dar într -un mod oarecare însuşi omul, omul luiintern, în ungheraşele ascunse ale sufletului său nu este un canal pentru transmiterea veştii lui

Dumnezeu, a puterii lui Dumnezeu. Într-un oarecare mod „eu”-ul lui, şi nu Dumnezeu, conduce înSfânta Sfintelor. Undeva, inconştient pentru el, un oarecare izolator l-a îngrădit de esenţa interioarăşi torentul divin s-a oprit. Esenţa lui interioară n-a simţit niciodată căderea duhovnicească serioasă,neputinţa sa absolută. El nu s-a învăţat să apeleze la Dumnezeu în suspinele sale de deznădejde şineajutorare până atunci, până când nu va veni puterea şi focul lui Dumnezeu şi îi vor umplea, vorcurăţi şi îi vor da putere. Într -un mod nefast încrederea în sine şi înfumurarea au pângărit şi audistrus templul, care trebuia să rămână consacrat numai lui Dumnezeu. Predica dătătoare de viaţă îlcostă pe propovăduitor moartea pentru lume, chinurile naşterii sufletului său propriu. Şi numai

predica adevărată, răstignită pe cruce, poate da viaţă. Şi numai de la un om răstignit îşi poate luaînceputul predica răstignită.


10/44

10

Litera ucide

III

În timpul acestei nenorociri am fost nevoit să-mi revăd viaţa referitor la veşnicie mai îndeaproape, decât o făceam

anterior, când eram sănătos. În timpul acestei conştientizări, referitor la îndeplinirea obligaţiilor mele faţă de cel apropiatmie ca om, ca slujitor al lui Hristos şi presbiter al bisericii, am simţit o remuşcare a conştiinţei mele proprii; dar faţă deIspăşitor şi Mântuitor rezultatul reevaluării mele a fost altul. Întoarcerea mulţumirii, dragostei şi ascultării nici de cum nuse poate compara cu obligaţiile mele pentru ispăşire, păstrare şi ajutor, prin toate vitregiile vieţii de la naştere până la ovârstă înaintată. Răceala dragostei mele faţă de Acel, Care primul m-a iubit pe mine şi a făcut pentru mine atât de mult,m-a determinat şi mi-a şi adus gândurile mele în dezordine. El de asemenea mi-a completat caracterul meu nedemn. Iareu nu numai, că I-am desconsiderat harul Lui, care mi-a fost dat mie pentru lărgirea posibilităţilor mele, dar în agitaţiaobligaţiilor şi neliniştii mele mi-am micşorat prima gelozie şi dragoste. Eu am fost frapat, m -am resemnat, m-am rugat

pentru o mai multă milă. Şi mi-am înnoit porunca, pentru a tinde şi a mă consacra complet Domnului.Episcopul McKendry.

Predica, care ucide, poate fi, şi deseori ortodoxă - dogmatică, indiscutabil ortodoxă. Nouă ne placeortodoxia. Aceasta e bine. Aceasta e cel mai bine. Aceasta e o învăţătură curată, clară a Cuvântuluilui Dumnezeu, prăzile, câştigate de adevăr în conflict cu greşeala, digurile, pe care credinţa le -aridicat împotriva revărsărilor pustiitoare ale rătăcirii nesăbuite sau ale necredinţei; dar ortodoxă,clară şi tare ca cristalul, poate că bănuitoare şi agresivă, dar o literă bine formată, bine denumită şi

bine studiată, o literă, care ucide. Nimic nu este atât de mort ca ortodoxia, mult prea mort, pentru acugeta, mult prea mort, pentru a gândi, a studia, a se ruga.

Predica, care ucide, poate avea înţelegerea şi redarea principiilor, poate fi academică şi critică, poate avea orice mărunţiş al originii şi gramaticii scrisului, poate tăia o literă în modelul ei perfect, şisă prezinte aceasta, atât cât Platon şi Ciceron pot fi prezentaţi, poate studia aceasta, atât cât un avocatîşi studiază manualele sale, pentru a duce sau a-şi apăra acţiunea sa, şi totuşi să fie asemănătorgerului. Predica literei poate fi elocventă, se emailează cu poezia şi retorica, e stropită cu rugăciune,

condimentată cu senzaţie, iluminată de geniu, şi totuşi acestea sunt numai nişte fixări mari şineprihănite, care costă scump, flori frumoase şi rare, care zac pe trup în mormânt. Predica, careucide, nu poate fi fără învăţătură, nemarcată de gânduri şi sentimente proaspete, îmbrăcată învestimentaţie fără untdelemn sau trăsături sarbede, într -un stil neregulat, dezordonat, cu desfătareafără untdelemn, fără cunoştinţe, fără gândul de har, exprimare sau rugăciune. Propovăduind în felulacesta, este inevitabilă marea pustiire! Ce moarte duhovnicească!

Această predică a literei este legată de suprafaţa şi umbra lucrurilor, şi nu e legată cu lucrulnemijlocit. Ea nu pătrunde în partea interioară. Aceasta nu are nici un înţeles adânc, nici o îndârjirefermă, este o viaţă ascunsă a Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este cu adevărat pentru laturaexterioară, dar latura exterioară este corpul, care trebuie să fie înfrânt şi pătruns pentru nucleu. Litera

poate fi îmbrăcată, pentru a atrage şi pentru a fi elegantă, dar nu atrage nici spre Dumnezeu, nici spre

ceruri. Insuccesul se găseşte în propovăduitor. Dumnezeu nu l-a format. El niciodată n-a fost înmâinile lui Dumnezeu asemănător lutului în mâinile olarului. El a fost ocupat de gândurile despre predică, de mersul şi sfârşitul ei, de desenul ei şi puterile impunătoare; dar lucrurile adânci ale luiDumnezeu nici odată n-au fost căutate, n-au fost studiate, n-au fost înţelese, n-au fost simţite de el.El nici odată n-a stat în faţa „tronului înalt”, nici odată n-a ascultat cântecul serafimilor, nici odată nuobserva vedeniile, nu simţea presiunea sfinţeniei, nu-l chema pe Dumnezeu în slăbiciune şi nevoie, şinu-şi înnoia viaţa. Inima lui, atinsă de Dumnezeu, e curăţită, aprinsă de cărbunele viu de la altarul luiDumnezeu. Slujirea lui atrage oamenii spre sine, spre Biserică, spre formă şi ceremonie; dar nici undesen adevărat pentru Dumnezeu, nici o comunicare plăcută, sfântă, divină. Biserica era bogată înfresce, dar nu învăţa, era satisfăcută, dar nu sfinţea. Viaţa este înăbuşită; frigul pluteşte în aerul devară; pământul este copt. Oraşul Dumnezeului nostru devine oraşul morţilor; Biserica este cimitirul

unei armate, nepregătite de luptă. Lauda şi rugăciunea sunt înăbuşite, închinarea este moartă.Propovăduitorul şi predica lui ne-au ajutat să păcătuim, nu sfinţenia; iadul e po pulat, dar nu cerurile.


11/44

11

Predica, care ucide este predica fără rugăciune. Fără rugăciune propovăduitorul creează moartea, şinu viaţa. Propovăduitorul, care este slab în rugăciune, este slab în puterile dătătoare de viaţă.Propovăduitorul, care ignorează rugăciunea ca pe un element vădit şi într -o măsură importantă

predominantă în caracterul său propriu, şi-a lipsit predica sa de puterea distinctivă, dătătoare deviaţă. Rugăciunea va fi acolo totdeauna, dar rugăciunea ajută propovăduirii în lucrul ei mortal .Rugăciunea plină de răceală ucide şi predica şi rugăciunea. Multe din consacrarea slabă şi din

atitudinile nerespectuoase şi leneşe faţă de rugăciunea adunării se referă la rugăciunea de la catedra propovăduitorului. Rugăciunile lungi, inconsecvente, uscate şi proaste sunt la multe catedre ale propovăduitorului. Fără untdelemn sau inimă, ele trec ca vântul, asemănător răcelii ucigaşului, peste toată eleganţa generaţiei. Atingerea rugăciunii lor este mortală. Tot restul consacrării s-a pierdut la prima lui respiraţie. Cu cât ele sunt mai moarte, cu atât mai lungă creşte ea. E fireascătendinţa referitoare la rugăciunea scurtă, la rugăciunea vie, rugăciunea eficientă a inimii, rugăciunea,dată de Duhul Sfânt, fierbinte, simplă, care pune balsam pe suflet, de la catedra propovăduitorului.Şcoala, pentru a învăţa propovăduitorii cum să se roage, ce consideră Dumnezeu drept rugăciune, arfi fost mai convenabilă pentru adevărata evlavie, adevărata consacrare şi adevărata predică, decâtşcolile teologice. Opriţi-vă! Nu vă mişcaţi! Examinaţi! Unde noi suntem? Ce facem? Predica, careucide? Rugăciunea, care ucide? Rugăciunea pentru Dumnezeu! Marele Dumnezeu, creatorul tuturor

lumilor, judecătorul întregii omeniri. Ce respect! Ce simplitate! Ce sinceritate! Ce sinceritate se cere!Cât de adevăraţi noi trebuie să fim! Cât de mărinimoşi! Rugăciunea pentru Dumnezeu este cea mainobilă ocupaţie, cel mai înalt efort al omului, cel mai eficient lucru! Oare noi nu ne vom dezice petotdeauna de propovăduirea blestemată, care ucide şi de rugăciunea, care ucide, şi nu vom începe săfacem ceva adevărat, atotputernic - rugăciune, predica creării vieţii, să aducem cea mai puternicăforţă, pentru a se sprijini pe ceruri şi pământ şi să-L atragem pe inepuizabilul Dumnezeu să-Şideschidă bogăţiile sale, pentru a acoperi necesităţile şi sărăcia omului?


12/44

12

Tendinţele, care trebuie evitate.

IV

Haideţi să ne amintim mai des de Branerd în inima pădurilor Americii, care îşi revarsă sufletul său în faţa lui

Dumnezeu despre păgânul, care piere, şi numai salvarea lui, îl poate face fericit. Taina rugăciunii, rugăciunea înflăcăratăa credinciosului, caracterul cumpătat şi învingător, inima, dată lui Dumnezeu – obiceiurile, care sunt mai mari decât toatăştiinţa, sau toate celelalte cadouri, - toate acestea ne va ajuta să devenim instrumentele lui Dumnezeu în lucrul mare alrăscumpărării omului.

Frăţia – Carey’s, Serampore.

Sunt două tendinţe extraordinare în slujire. Una din ele este, că trebuie să te izolezi de comunicareacu oamenii. Călugărul, pustnicul sunt o ilustraţie a acesteia; ei se izolează de oameni, pentru a fi maimult cu Dumnezeu. Ei au suferit înfrângere, desigur. Aflarea noastră cu Dumnezeu are folos numaiatunci, când noi cheltuim câştigurile lui preţioase pe oameni. Acest veac nu este pentru intenţiile

propovăduitorului, nu este pentru intenţiile oamenilor, trăieşte pentru intenţiile lui Dumnezeu.

Dorinţa noastră nu e acea cale. Noi ne închidem în ştiinţă. Noi am devenit studenţi, viermi ai cărţilor,viermi ai Bibliei, producători de predici, menţionaţi pentru literatură, gânduri şi predici; dar oameniişi Dumnezeu, unde sunt ei? În afara inimii, în afara părerii. Propovăduitorii, care sunt remarcabiligânditori, remarcabili studenţi, trebuie să fie cei mai remarcabili dintre oştenii rugăciunii, altfel eivor fi cei mai remarcabili dintre renegaţi, profesionali fără inimă, raţionalişti, mai mici decât cei maimici propovăduitori conform estimării lui Dumnezeu.

O altă tendinţă este de a populariza slujirea complet. El mai mult nu este omul lui Dumnezeu, daromul afacerilor, al oamenilor. El se roagă nu pentru că misiunea lui este pentru oameni. Dacă el

poate să conducă cu oamenii, să creeze interes faţă de lucrul Bisericii – el este satisfăcut. Atitudineasa personală faţă de Dumnezeu nu are nimic comun cu lucrul lui. Rugăciunea are un loc micuţ sau îngenere nu are nici un loc în planurile lui. Dezastrul şi naufragiul unei aşa slujiri nu poate fi calculatăde aritmetica pământească. Cine este propovăduitorul, care se găseşte în rugăciunea lui Dumnezeu,

pentru sine, pentru oamenii lui, aceea este puterea lui pentru oamenii buni cu adevărat, aceea esterodnicia lui adevărată, consacrarea lui adevărată lui Dumnezeu, omului, pe parcursul t impului, pe

parcursul veşniciei.Este imposibil pentru propovăduitor să ţină duhul lui în armonie cu natura divină a standardului

înalt fără o rugăciune mare. Aceea, că propovăduitorul prin obligaţia şi consacrarea sârguincioasălucrului şi practicii stabilite a slujirii, poate să se ţină în curăţenie şi utilitate este o greşeală serioasă.Chiar şi crearea predicii, neîntreruptă şi împovărătoare ca arta, ca obligaţia, ca lucrul sau, casatisfacţia, îl va cuceri şi îl va întări, va înlătura inima, prin dispreţuirea rugăciunii, de la Dumnezeu.Savantul îl pierde pe Dumnezeu în însuşi natura Lui. Propovăduitorul poate să-L piardă pe

Dumnezeu în predica sa.Rugăciunea înnoieşte inima predicii, întreţine aceasta într -o tonalitate unică cu Dumnezeu şi însimpatia cu oamenii, ridică slujirea lui din aerul rece al profesiei, face rutina roditoare şi transferăorice roată în duhul puterii untdelemnului divin.

G. Spargeon spune: „Desigur propovăduitorul se deosebeşte de alţii ca bărbat al religiei. El seroagă ca un Creştin obişnuit, dar cu toate acestea el este făţarnic. El se roagă mai mult decât Creştiniiobişnuiţi, totuşi, el este descalificat pentru postul, pe care el l-a primit. Dacă voi ca slujitori nu preaiubiţi rugăciunea, atunci voi sunteţi demni de milă. Dacă voi aţi devenit slabi în consacrarea tainică,nu numai că voi veţi fi demni de milă, dar vor fi de asemenea şi oamenii voştri, şi va veni o zi cândvouă vi se va face ruşine şi veţi fi voi în acea zi blestemaţi. Toate bibliotecile şi lecţiile noastre vor fi

pur şi simplu pustietate în comparaţie cu camerele noastre tainice. Timpul nostru petrecut în posturi

şi rugăciuni în Colibe, într -adevăr a fost sărbători; nici odată mai înainte porţile cerurilor n-au fostaşa de larg deschise; nici odată încă inimile noastre n-au fost atât de aproape de centrul slavei Lui”.


13/44

13

Rugăciunea, care aduce o slujire de rugăciune, nu este o rugăciune mică, aranjată în ceva, aşa cumnoi aranjăm aromatul în ceva, pentru a da untdelemn plăcut, dar rugăciunea trebuie să fie în însuşicorpul şi să formeze sângele şi oasele. Rugăciunea nu este o oarecare obligaţie micuţă, aranjată înungher; nu – este lucrul permanent, format din fragmente de timp, care au fost luate de la ocupaţiişi alte obligaţii ale vieţii; dar aceasta înseamnă, că tot ce este mai bun din timpul nostru, inimatimpului nostru şi puterile trebuie să le dăm rugăciunii. Aceasta nu înseamnă odăiţa, absorbită de

studiere sau limitată în acţiuni de obligaţiile slujirii; dar aceasta înseamnă de la început odăiţa, şinumai apoi, studiere şi acţiune. Şi studierea şi acţiunile se înnoiesc şi devin efective camerei secrete.Rugăciunea, care abordează slujirea, trebuie să dea tonul slujirii. Rugăciunea, care dă nuanţă şiformă caracterului nu este un timp petrecut plăcut, în grabă. Ea trebuie să intre în inimă şi în viaţăatât de insistent ca „plânsul şi lacrimile” lui Hristos; trebuie să aducă sufletul în agonia dorinţei, ca

pe sufletul lui Pavel; trebuie să fie un foc în flăcări şi o putere asemănătoare „rugăciunii eficiente,înflăcărate” a lui Iacov; trebuie să aibă acea calitate, care când este amplasată în cădelniţa de aur şiîntărită de Dumnezeu, se vor săvârşi revoluţiile şi chinurile duhovniceşti mari şi puternice.

Rugăciunea nu este un obicei micuţ, întărit după noi, atât timp cât noi am fost legaţi de aţele pestelcii mamei noastre; şi aceasta nu este un sfert de minut considerabil de micuţ de mulţămire,spusă înainte de masă, care va dura o oră, dar aceasta este un lucru mai serios al anilor noştri mai

serioşi. Aceasta ocupă o cantitate mai mare de timp şi apetit, decât cele mai lungi banchete de prânzsau cele mai bogate banchete. Rugăciunea, care înfăptuieşte multe din propovăduirea noastră, artrebui să fie făcută din multe. Caracterul rugăciunii noastre va determina caracterul predicii noastre.O rugăciune uşoară va încununa o rugăciune uşoară. Rugăciunea face predica puternică, îi dă eiuntdelemn şi se memorizează. În orice slujire, unde există complexităţi, rugăciunea totdeauna trebuiesă fie o muncă serioasă. Propovăduitorul trebuie să fie în exclusivitate un bărbat al rugăciunii. Inimalui trebui să primească studii superioare în şcoala rugăciunii. Numai în şcoala rugăciunii inima poatesă se înveţe să propovăduiască. Nici un fel de studii nu pot să completeze eşecul rugăciunii, nici oseriozitate, nici o sârguinţă, nici o studiere, nici un fel de cadouri nu-i vor completa lipsa ei.

A vorbi cu oamenii despre Dumnezeu este un lucru mare, dar a vorbi cu Dumnezeu spre bineleoamenilor este un lucru şi mai mare. El nici odată nu va vorbi bine şi cu un succes efectiv cu oameniidespre Dumnezeu, dacă n-a învăţat bine cum să vorbească cu Dumnezeu despre oameni...


14/44

14

Rugăciunea Este Cea Mai Principală

V

Voi cunoaşteţi valoarea rugăciunii; ea este mai scumpă decât orice preţ. Nici odată, nici odată n-o ignoraţi. Sir Thomas Buxton.

Rugăciunea este primul lucru, al doilea lucru, al treilea lucru, necesare pentru slujire. Atunci roagă -te, dragul meufrate; roagă-te, roagă-te, roagă-te.Edward Pason.

Rugăciunea în viaţa propovăduitorului, în instruirea propovăduitorului, la catedra propovăduitorului, trebuie să fie vizibilă, şi o putere, care îmbibă tot, şi un component, carecolorează tot. Aceasta nu trebuie să joace nici un al doilea rol, nu trebuie să fie pur şi simplusuperficială. Aceasta este dată lui, pentru ca el să se afle cu Dumnezeul său „toată noaptea înrugăciune”. Pentru ca propovăduitorul să înveţe dezicerea de sine în rugăciune, este chemat să seadreseze Învăţătorului său, care „dimineaţa, sculându-se foarte devreme, a ieşit şi s-a îndepărtat într -

un loc pustiu, şi acolo s-a rugat”. Instruirea propovăduitorului trebuie să fie odăiţa, Vefilem, altar,vedenie, şi scară, pe care orice gând ar putea să se ridice în sus, înainte ca ea să se oprească în om;orice parte a predicii ar fi putut să înmiresmeze aerul cerurilor şi este serioasă, pentru că Dumnezeuera în timpul instruirii.

După cum şi motorul nici odată nu lucrează fără scânteia de start, aşa şi predica, cu toate maşinilesale, perfecţionările şi lustruirea, se găsesc în inacţiune moartă, având în vedere sensul duhovnicesc,

până când rugăciunea nu va primi scânteia de start şi nu va scoate abur. Structura, fineţea şi puterea predicii sunt numai gunoi, dacă în aceasta nu este impulsul atotputernic al rugăciunii.Propovăduitorul prin rugăciune trebuie să-L apropie pe Dumnezeu de oameni mai înainte, decât el va

putea să-i apropie pe oameni de Dumnezeu cu cuvintele sale. Propovăduitorul trebuie să aibăauditoriu şi acces pregătit la Dumnezeu, mai înainte decât el va putea să aibă acces la oameni. Calea

deschisă spre Dumnezeu pentru propovăduitor este cea mai adevărată chezăşie a căii deschise cătreoameni.

E necesar de repetat şi iarăşi de repetat, că rugăciunea, ca un obicei simplu, ca un lucru pur şisimplu, realizată de practica, care s-a stabilit, sau profesional este un lucru mort şi putred. Aşa orugăciune nu are nimic comun cu rugăciunea, către care noi tindem. Noi accentuăm adevărulrugăciunii, care ocupă şi aprinde orice element în rugăciunea propovăduitorului. Rugăciunea, careeste născută într -o unitate vitală cu Hristos şi în deplinătatea Duhului Sfânt, care revarsă de la cheia

profundă, abundentă a compătimirii sensibile, grija nemuritoare faţă de bunurile veşnice ale omului.El dă o convingere deplină despre lucrul fin şi greu al propovăduitorului şi necesitatea obligatorie încea mai mare putere a lui Dumnezeu. Rugăciunea, bazată pe aceste convingeri profunde şi solemneeste unica rugăciune adevărată. Predica, susţinută de aşa o rugăciune, este unica predică, care

seamănă seminţele vieţii veşnice în inimile oamenilor şi adună oamenii pentru ceruri.E adevărat, că aceasta poate fi o predică populară, o predică plăcută, o predică atrăgătoare, o

predică intelectuală, o predică literară şi o putere mintală, cu măsura şi forma binelui ei, cu orugăciune mică sau fără rugăciune. Dar predica cu sfârşitul lui Dumnezeu, trebuie să fie născută dela rugăciune, de la text până la excordium, să fie pusă cu energia şi duhul rugăciunii, pentru a puteaurmări gândul, şi a încolţi, şi a rămâne în puterea vitală în inimile ascultătorilor ca rugăciuni ale

propovăduitorului. Noi putem îmbogăţi sărăcia duhovnicească a predicii noastre prin multe mijloace, dar taina

adevărată va fi găsită în lipsa rugăciunii despre prezenţa lui Dumnezeu şi a puterii Duhului Sfânt.Este un număr mare de propovăduitori, care pot alcătui predici iscusite la latitudinea sa. Dar acţiuneaunei aşa predici nu este de lungă durată şi nu joacă rolul hotărâtor în războiul dintre Dumnezeu şiSatana, dintre ceruri şi iad, pentru că ele nu sunt făcute de un ostaş puternic şi de rugăciuneaduhovnicească triumfătoare.


15/44

15

Propovăduitorii, care vor primi rezultate puternice pentru Dumnezeu sunt oamenii, care predominau în tendinţele sale să-i facă pe plac lui Dumnezeu şi care riscau să le facă pe placoamenilor. Propovăduitorii, care sunt cei mai puternici în odăiţele sale cu Dumnezeu sunt cei mai

puternici la catedrele lor cu oamenii.Propovăduitorii sunt doar oameni neînarmaţi înaintea torentelor de oameni şi deseori prinşi de

deriva puternică ale acestor torente. Rugăciunea este lucrul duhovnicesc; şi natura omenească nu

iubeşte lucrul duhovnicesc împovărător. Natura omenească vrea să plutească până la ceruri sub brizaîncuviinţării, pe un timp frumos şi calm. Rugăciunea este lucrul smereniei . Ea înăbuşă intelectul şimândria, aţâţă înfumurarea şi ne arată nouă căderea noastră duhovnicească. Şi toate acestea este greude dus pentru firea omenească şi sânge. Este cu mult mai uşor să nu te rogi, decât să înduri aceasta.În aşa mod, noi ne apropiem de unul dintre răul acelor timpuri, care se arunca în ochi: rugăciuneascurtă sau nici un fel de rugăciune. Din aceste două rele, posibil rugăciunea cea scurtă este mai readecât, dacă ea n-ar fi în genere. Puţină rugăciune este un fel de fantezie, balsam pentru conştiinţă,farsă şi rătăcire.

Acel puţin, pe care noi îl depunem în rugăciune, se vede datorită acelui timp scurt, pe care noi îlacordăm acesteia. Timpul, consacrat rugăciunii de un propovăduitor de statistică medie abia de maiinclude suma totalităţilor acţiunilor lui din timpul zilei. Nu rareori unica rugăciune a

propovăduitorului este rugăciunea de lângă pat în cămaşă de noapte, când el este gata să se culce, şinumai o mică completare – câteva bucăţele de rugăciune în grabă dimineaţa, înainte de a se îmbrăca.Cât de slabă, zadarnică şi măruntă este o aşa rugăciune în comparaţie cu timpul şi energia,consacrată rugăciunii de oamenii sfinţi, amintiţi pe paginile Bibliei şi neamintiţi în Biblie. Cât desăracă şi zgârcită este rugăciunea noastră măruntă şi copilărească în comparaţie cu obiceiurileadevăraţilor oameni ai lui Dumnezeu din toate timpurile! Oamenilor, care îşi consacră gândurile sale

principale, timpul şi acţiunile importante rugăciunii, Dumnezeu le transmite cheile Împărăţiei Sale, şi prin ei el înfăptuieşte minunile Sale duhovniceşti în această lume. Rugăciunea mare este semnul şiştampila slujitorilor mari ai lui Dumnezeu şi curăţenia puterilor biruitoare, cu care Dumnezeu îi varemunera pe lucrătorii săi. Propovăduitorul este consacrat rugăciunii tot aşa ca şi predicile. Misiunealui nu este deplină, dacă el nu face şi una şi alta la fel de bine. Propovăduitorul poate vorbi cu toatăelocvenţa oamenilor şi îngerilor; dar dacă el nu se va ruga cu credinţa, care atrage tot ajutorulcerurilor spre sine, predica lui va fi „ca arama sunătoare sau chimvalul zângănitor” pentrurespectarea permanentă a lui Dumnezeu, foloasele, care salvează suflete.


16/44

16

Slujirea cu Succes este Slujirea Rugăciunii

VI

Cauza principală a istovirii şi neproductivităţii mele este în urma nedorinţei neexplicate de a mă ruga. Eu pot să scriusau să citesc, să aplic faţă de sine sau să ascult cu inima deschisă; dar rugăciunea este ceva mai duhovnicesc şi lăuntric,decât oricare din ele, şi ceva mai duhovnicesc, decât oricare obligaţie – trebuie de început cu depunerea unei cantităţimari a inimii mele de fire omenească. Rugăciunea, răbdarea şi credinţa nici odată nu se dezamăgesc. Eu demult am aflat,că, dacă cândva ar fi trebuit să devin slujitor, atunci credinţa şi rugăciunea trebuie să mă facă pe mine unic. Dacă inimamea este liberă pentru rugăciune, toate celelalte sunt comparativ uşoare.

Richard Newton.

Aceasta poate fi spusă ca o axiomă duhovnicească, că în oricare rugăciune corectă de slujire, careare succes, se vede puterea, care conduce viaţa propovăduitorului, duhovnic profundă a muncii lui.Slujirea poate fi o slujire foarte bine gândită fără rugăciune; propovăduitorul poate să -şi câştige

popularitate şi faimă fără rugăciune; tot mecanismul vieţii şi lucrului propovăduitorului pot să fieconduse fără uleiul rugăciunii sau cu o cantitate de unsoare, care de abia ajunge, ca să ungi un singur

şurubel; dar nici o slujire nu poate fi duhovnicească, apărând sfinţenia în propovăduitor şi în oameniilui, fără rugăciunea, care ar fi fost puterea vădită şi conducătoare. Propovăduitorul, care se roagă cu adevărat, îl include şi pe Dumnezeu în lucru. Dumnezeu nu se

amestecă în lucrul propovăduitorului cum s-ar înţelege de la sine sau în principii generale, dar el vinela rugăciunea sau rugămintea urgentă. Aceea că, că noi îl vom găsi pe acel Dumnezeu, pe care noi îlcăutăm cu toată inima noastră, este tot atât de just despre propovăduitor, cât şi despre acel, careregretă. Slujirea de rugăciune este unica slujire, care îi aduce propovăduitorului simpatia faţă deoameni. Rugăciunea de asemenea este legată atât de omenesc, cât şi de divin. Slujirea rugăciuniieste unica slujire, care dă calificare posturilor înalte şi obligaţiilor propovăduitorului. Colegiile,studiile, cărţile, teologia, predica nu-l pot crea pe propovăduitor, dar rugăciunea poate. Iniţiereaapostolilor să predice a fost o lacună până n-a fost completată la Cincizecime după rugăciune.

Slujitorul de rugăciune a mers mai departe de popularitate, mai departe de omul faptelor simple, şide faptele lumeşti, de atractivitatea catedrei propovăduitorului. El a mers mai departe de slujitorulsau conducătorul duhovnicesc într-un domeniu mai măreţ şi mai puternic, domeniul duhovniciei.Sfinţenia este produsul lucrului; inimile şi vieţile prefăcute înfrumuseţează realitatea lucrului său,credinţele şi însuşi natura. Dumnezeu este cu el. Slujirea lui nu se proiectează pe principiile lumeştisau superficiale. El este profund convins şi profund îndrumat în treburile lui Dumnezeu.Comunicările lui îndelungate, profunde cu Dumnezeu despre oamenii lui şi agonia duhului lui, carese luptă, îl iniţiau ca pe un prinţ în treburile lui Dumnezeu. Răceala unui profesional obişnuit demults-a topit sub intensitatea rugăciunii lui.

Rezultatele superficiale ale unor slujiri şi mortalitatea altora se poate de găsit în lipsa rugăciunii. Nici o slujire nu poate prospera fără o rugăciune îndelungată şi această rugăciune trebuie să fie

fundamentală, mai rezistentă decât altă dată, care se măreşte permanent. Textul, predica trebuie săfie rezultatul rugăciunii. Studierea trebuie să se scalde în rugăciune, toate obligaţiile ei trebuie să fieîmbibate cu rugăciune, tot duhul este duhul rugăciunii. „Mie îmi pare rău, că eu m -am rugat atât de

puţin” - a fost regretul unui om, care era pe moarte, a unuia din aleşii lui Dumnezeu, un regret plinde căinţă pentru propovăduitor. „Eu vreau o viaţă mai mare, o rugăciune mai profundă, maiadevărată”, - a spus Arhiepiscopul Tait. Toţi putem să spunem aceasta, şi aceasta noi o putem obţine.

Propovăduitorii adevăraţi ai lui Dumnezeu se deosebesc printr -o mare trăsătură: ei erau bărbaţi airugăciunii. Deosebindu-se deseori prin multe, ei totdeauna aveau un centru comun. Ei începeaudiferit, călătoreau pe drumuri diferite, dar ei coincideau într -un punct: ei erau unici în rugăciune.Dumnezeu era centrul, spre care ei erau atraşi, şi rugăciunea era acea cale, care ducea la Dumnezeu.Aceşti oameni se rugau nu câte odată şi nu puţin, în timpuri obişnuite şi în timpuri neobişnuite; darei se rugau aşa, că rugăciunile lor au intrat în caracterul lor şi i-au format pe ei. Ei se rugau aşa, căvieţile lor proprii au influenţat vieţile altora; ei se rugau aşa, că au transformat istoria Bisericii şi auinfluenţat cursul timpului. Ei au petrecut mult timp în rugăciune, nu pentru a pune semn la orice oră


17/44

17

în carneţelul său de notiţe, dar pentru că aceasta era pentru ei foarte important şi atrăgător, - ceea ceei puteau de abia să spună prin cuvinte.

Rugăciunea era pentru ei aceeaşi, ce era ea pentru Pavel – o tendinţă cu eforturi cinstite asufletului. Aceeaşi, ce era ea pentru Iacov, luptă şi predominare. Aceeaşi, ce era pentru Isus Hristos,„ plâns şi lacrimi”. Ei „ Faceţi în toată vremea, prin Duhul tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţila aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:18). Această rugăciune

reală, înflăcărată „era cea mai puternică armă a celor mai puternici oşteni ai lui Dumnezeu”.Afirmaţia referitoare la Ilie, că el „era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu ploaie, şi n-a plouat de loc în ţară trei ani şi şase luni. Apoi s-a rugat din nou, şicerul a dat ploaie, şi pământul şi-a dat rodul (Iacov 5:17- 18) - o înţeleg toţi prorocii şi

propovăduitorii, care şi-au adus generaţia sa la Dumnezeu, şi arată instrumentul, cu ajutorul căruia eifăceau minuni.


18/44

18

Mai Mult Timp Trebuie de Acordat Rugăciunii

VII

Profesori şi învăţători remarcabili ai învăţăturii creştine îşi găseau în rugăciune sursa cea mai înaltă de instruire a sa.

Pentru a nu trece de cadrul Bisericii Engleze, este scris de episcopul Andrew, că el petrecea cinci ore zilnic în genunchi.Cele mai remarcabile hotărâri practice, care cândva îmbogăţeau şi colorau viaţa omenească în timpurile creştinismului,au fost obţinute în rugăciune.

Canon Liddon.

În timp ce multe rugăciuni personale, despre natura lucrurilor, trebuie să fie scurte; în timp, cerugăciunile sociale, de regulă trebuie să fie scurte şi laconice; în timp, ce este loc îndeajuns pentrurugăciune, totuşi, în comunicările noastre cu Dumnezeu timpul este factorul principal, baza valoriiei. Mult timp petrecut cu Dumnezeu este taina rugăciunii cu succes. Rugăciunea, pe care noi osimţim ca pe o forţă puternică este produsul secundar sau nemijlocit al timpului îndelungat, petrecutcu Dumnezeu. Rugăciunile noastre scurte îşi primesc eficacitatea sa datorită rugăciunilorîndelungate, care le-au precedat pe ele. Omul, care n-a biruit cu Dumnezeu într-o luptă mai puternicăde lungă durată, nu poate să se roage cu rugăciuni scurte cu succes. Biruinţa credinţei lui Iacov nu

putea fi primită fără acea luptă cu durata de o noapte. Cunoaşterea cu Dumnezeu nu are loc prinîntrebări populare. Dumnezeu nu împarte daruri vizitatorilor întâmplători sau grăbiţi. Trebuie de

petrecut mult timp cu Dumnezeu unul la unul, pentru a-L cunoaşte şi pentru ca El să influenţezeasupra ta. El cedează fidelităţii credinţei, care îl cunoaşte. El îşi dăruieşte cele mai bogate daruriacelor, care îşi manifestă dorinţa şi prin devotament, de asemenea ca şi seriozitatea importanţeiacestor necesităţi. Hristos, care în aceasta ca şi în alte lucruri este exemplu pentru noi, a petrecutmulte nopţi în rugăciune. Pentru El era ceva obişnuit să se roage mult. El avea locul său permanent

pentru rugăciune. Numărul mare al rugăciunilor lungi au determinat cursul vieţii lui, caracterul lui.Pavel se ruga zi şi noapte. Pentru Daniel aceasta necesita sustragerea de la treburi foarte importante,

pentru a se ruga de trei ori pe zi. Dimineaţa, amiaza şi noaptea David, numaidecât le petrecea înrugăciuni îndelungate. În timp, ce noi nu avem nici un timp stabilit, când aceşti sfinţi din Biblie îşi petreceau timpul său în rugăciune, totuşi, noi putem observa, ce accent puneau ei în viaţa sa perugăciune, şi în unele cazuri rugăciunile îndelungate erau o parte din viaţa lor. Noi nici odată nu ne-am fi gândit să măsurăm valoarea rugăciunii lor în ore, dar scopul nostru este

să punem accentul pe necesitatea petrecerii timpului în doi cu Dumnezeu. Şi dacă această trăsăturănu se manifestă în credinţa noastră, atunci ea este o aparenţă amăgitoare şi o coajă goală.

Oamenii, care l-au ilustrat pe Hristos în viaţa sa şi au influenţat asupra lumii în numele Lui, suntacei oameni, care au petrecut atâta timp cu Dumnezeu, că aceasta le -a influenţat trăsăturilecaracterului lor. Charles Simen închina rugăciunii lui Dumnezeu timpul de la ora patru până la oraopt dimineaţa. Domnul Wesly petrecea zilnic câte două ore în rugăciune. El începea să se roage la

ora patru dimineaţa. Acel, care l-a cunoscut a scris următoarele despre el: „El considera, cărugăciunea este cea mai principală în viaţa lui, şi eu îl vedeam ieşind din odăiţă, după ce el se ruga,cu expresia împăcării pe faţa, asemănătoare cu strălucirea”. John Fletcher a împodobit pereţii odăiisale cu respiraţia rugăciunilor sale. Câte odată el se ruga toată noaptea; totdeauna, des şi foartedeschis. Toată viaţa sa a fost o viaţă de rugăciune. El zicea: „ Eu nu mă voi scula de la locul meu,neumplându-mi inima cu Dumnezeu”. El îşi saluta prietenul totdeauna cu următoarea expresie: „Văvăd eu oare pe dumneavoastră în rugăciune?” Luther a spus:” Dacă eu dimineaţa n-am petrecut douăore în rugăciune diavolul mă doboară spre sfârşitul zilei. Eu am atâtea treburi de făcut, că eu pur şisimplu, nu voi reuşi să le îndeplinesc fără cele trei ore ale mele de rugăciune zilnică”. El avea odeviză: ”A învăţat bine acel, care s-a rugat bine”.

Arhiepiscopul Lython petrecea atât de mult timp cu Dumnezeu, că se părea, că el se află în

permanentă meditaţie. „Rugăciunea şi închinarea erau fapta şi satisfacţia lui”- povesteşte biografullui. Episcopul Ken petrecea atâta timp cu Dumnezeu, că despre sufletul lui se vorbea, că s -aîndrăgostit de Dumnezeu. El era deja cu Dumnezeu, când curantele băteau ora trei dimineaţa, în


19/44

19

orice dimineaţă. Episcopul Assbury spunea: „Eu prefer să mă scol la ora patru dimineaţa tot atât dedes, cum eu pot petrece câte două ore în rugăciune şi în meditaţie”. Samuel Rutheford, aromaevlaviei, care era foarte dârz, se scula dimineaţa la ora trei, pentru a -L întâlni pe Dumnezeu înrugăciune. Joseph Alleane se scula la ora patru dimineaţa şi se ruga până la ora opt. Dacă el auzea,că cineva din comercianţi se scula mai dimineaţă decât el pentru a vinde ceva, exclama: „Vai, cât mi-e de ruşine! Oare nu merită Stăpânul meu mai mult decât al lor?” Acel, care a înţeles aceasta bine,

poate depune bogăţii mari în băncile cerurilor.Unul din cei mai sfinţi şi dintre cei mai talentaţi propovăduitori scoţieni spune: „Eu trebuie să petrec cele mai bune ore în comunicarea cu Dumnezeu. Aceasta este cea mai nobilă şi cea maifructuoasă ocupaţie, şi ea nu se poate de aruncat în ungher. Orele de dimineaţă, de la şase până laopt, sunt cele mai de neîntrerupt şi, în aşa mod, trebuie să se folosească. După ce eu îmi beau ceaiulse începe cea mai bună oră a mea, şi eu trebuie s-o închin lui Dumnezeu. Eu nu trebuie să uit despreobiceiul meu vechi şi bun de a mă ruga înainte de somn; dar păzitorul nu trebuie să doarmă. Când eumă trezesc noaptea, eu trebuie să mă scol şi să mă rog. Timpul scurt după dejun se poate de închinatdemersului”. Acesta era planul rugăciunii lui Robert Mcchan. Un grup metodic cunoscut nereproşează nouă în rugăciune: „De la patru până la cinci rugăciunea este a voastră; de la cinci până laşase seara rugăciunea este a voastră”.

John Welch, sfântul şi minunatul propovăduitor scoţian, ar fi considerat ziua petrecută zadarnic,dacă el n-ar fi petrecut opt sau nouă ore în rugăciune. El avea un pled, cu care se învelea, când sescula noaptea pentru rugăciune. Soţia lui îl dojenea, când îl găsea întins la pământ cu ochii înlacrimi. El răspundea: „O, femeie, eu am trei mii de suflete, pentru care eu răspund, şi eu ştiu, ce seîntâmplă cu multe din ele”!


20/44

20

Exemplele Bărbaţilor Rugăciunii.

VIII

Actul rugăciunii este cea mai înaltă energie, pe care o poate înţelege mintea omenească; rugăciunea se arată cu cea mai

completă concentraţie a acestor capacităţi. Cea mai mare parte a oamenilor lumeşti şi a oamenilor învăţaţi nu sunt absolut capabili să se roage. Collerige.

Episcopul Willson spune: „Prima, ce mă frapează pe mine în zilnicul lui H. Martin este duhulrugăciunii lui, timpul, pe care el l-a închinat acestei obligaţii, şi ardoarea lui în toate acestea”.

Pason a trebuit să repare podeaua de lemn în trei locuri, unde genunchii lui apăsau atât de tare, căacolo s-au făcut adâncituri. Biograful lui spune: „Timpul lui petrecut în rugăciune avea loc în afaracircumstanţelor, care puteau fi un factor important al vieţii şi indică obligaţia tuturor, care ar fi vrutsă atingă nivelul lui. Anume rugăciunilor fierbinţi şi perseverentei, fără îndoială, trebuie să fieatribuit succesul lui remarcabil şi aproape neîntrerupt.

Marchizul DeRenty, pentru care Hristos era foarte scump, îşi însărcina servitorul să-l întrerupă peste o jumătate de oră de rugăciune. Servitorul, când venea să-l întrerupă, îi vedea faţa prin gauracheii. Ea era marcată de atâta sfinţenie, că el avea un sentiment neplăcut de la nedorinţa să-lîntrerupă. Buzele lui se mişcau, dar el era absolut liniştit. El aştepta până nu treceau trei ore; atunci ell-a chemat, când s-a ridicat de pe genunchii săi, zicând, că jumătate de oră a fost atât de scurtă , cândel comunica cu Dumnezeu.

Branerd a spus: „Mie îmi place să fiu singur în casa mea, unde eu pot petrece mult timp înrugăciune”.

William Bramwell este un metodist vestit datorită sfinţeniei sale şi succesului său excelent în predică, şi răspunsurilor sale minunate la rugăciunile sale. El se ruga ore în şir. El aproape, că trăia îngenunchi. El trăia asemănător flăcării focului. Focul a fost aprins în acel timp, când el se afla în

rugăciune. El deseori petrecea câte patru ore întregi pentru o rugăciune. Episcopul Andrew petrecea câte cinci ore din timpul cel mai bun al oricărei zile în rugăciuneacitirii scripturii.

Sir Henry Havelok totdeauna îşi petrecea primele două ore ale oricărei zile de unul singur cuDumnezeu. Dacă în tabără toţi se sculau la ora 6 dimineaţa, atunci el la patru era deja în picioare.

Graful Karns se scula la ora 6 dimineaţa în fiecare zi, pentru a găsi o oră jumătate din timpul liber pentru studierea Bibliei şi pentru rugăciune, până la conducerea familiei la consacrare fără un sfertopt.

Succesul doctorului Jadson în rugăciune se bazează pe acel fapt, că el acorda mult timp rugăciunii.El vorbeşte referitor la aceasta: „Aranjaţi-vă treburile voastre, dacă e posibil, aşa, ca să puteţi fărăgrabă să vă consacraţi două sau trei ore în orice zi nu pur şi simplu exerciţiilor religioase, dar însăşi

actului de rugăciune tainică şi comunicării cu Dumnezeu. Străduiţi-vă de şapte ori în zi, să văsustrageţi sufletul de la treburile personale şi de la companie şi să-l înălţaţi la Dumnezeu. Începeţiziua cu aceea, că vă sculaţi după miezul nopţii şi vă consacraţi un timp oarecare în liniştea şi înîntunericul nopţii pregătirii de acest lucru sfânt. Permiteţi-i orei revărsatului zorilor să vă surprindăîn timpul acestui lucru. Lasă ca orele nouă, douăsprezece, trei, şase şi nouă de noapte să devinămartorii acestui lucru. Fiţi mai hotărâţi în aceasta. Mergeţi la toate sacri ficiile posibile, pentru arealiza aceasta. Gândiţi-vă la aceea, că timpul nostru este scurt, şi că treburilor şi companiei nu se

poate de permis să ni-L ia pe Dumnezeul nostru. Noi spunem: „ Aceasta este imposibil, conducerifanatice”! Doctorul Gadson a influenţat un imperiu întreg pentru Hristos şi a pus bazele împărăţieilui Dumnezeu cu granitul indistructibil în inima lui Birma. El avea succes, şi era unul din puţiniioameni, care au influenţat puternic lumea pentru Hristos. Este o mulţime de oameni – mai talentaţi,

mai geniali şi mai învăţaţi decât el, dar n-au influenţat aşa cum a făcut-o el; lucrul lor religios esteasemănător cu paşii în nisip, dar gravurile lucrului lui sunt imprimate pe diamant. Taina profunzimiişi rezistenţei lui a fost găsită în acel fapt, că el petrecea timpul în rugăciune. El ţinea fierul încins cu


21/44

21

rugăciunea şi capacitatea lui Dumnezeu i-a adăugat o rezistenţă puternică. Nici un om nu poate săîndeplinească lucrul greu pentru Dumnezeu, dacă el nu este bărbat al rugăciunii, şi nici un om nu

poate fi bărbat al rugăciunii, dacă el nu acordă mult timp rugăciunii. „Este adevărat oare acel fapt, că rugăciunea este pur şi simplu un obicei trist şi mecanic? Un lucru

mărunt, pe care l-am învăţat, unde plictiseala, concizia, superficialitatea sunt elementele ei principale? Este adevărat oare, că rugăciunea, cum este primit, nu este mai mult decât un joc

semipasiv al emoţiilor, care curge fără vlagă printre minutele sau orele visării uşoare?” CannonLyddon continuă: „Permiteţi-le acelor a, care cu adevărat s-au rugat, să dea răspuns. Ei câte odatădescriu rugăciunea ca pe o luptă a patriarhului Iacov cu Puterea Nevăzută, care poate dura deseori înviaţa noastră târziu în orele nopţii şi chiar la miezul nopţii. Câte odată ei descriu aceast a ca pe o

protecţie a sfântului Pavel, ca pe propria lor luptă. În timpul rugăciunii ochii lor sunt aţintiţi laMarele Apărător în livada Hefsyman, la picăturile de sânge în această agonie a smereniei şisacrificiului. O rugăciune cu succes este foarte importantă. Importanţa înseamnă nu visare, ci lucruîndelungat. Anume prin rugăciune se poate de izbăvit Împărăţia cerurilor de suferinţe din cauzaviolenţei şi răului. Aceasta a fost afirmaţia episcopului Hamelton, că „nici un om, posibil, nu va

putea să se roage bine, dacă nu va fi pregătit să prelungească cu îndârjire să se ocupe cu toatăseriozitatea, pe care noi o aplicăm referitor la treburile, care sunt după părerea noastră pentru noi mai

interesante şi mai importante”.


22/44

22

Începeţi Ziua cu Rugăciune

IX

Eu trebuie să mă rog până a mă întâlni cu cineva. Deseori, când eu dorm mai mult, sau mă întâlnesc cu cineva, se faceora unsprezece sau douăsprezece, când eu încep a mă ruga. Acesta este un sistem demn de milă. Aceasta nu este dupăBiblie. Hristos se scula dimineaţa şi se ducea într -un loc retras. David spune: „Pe tine din zori de ziuă te caut eu”, „Auzi-mi glasul meu dimineaţa devreme”. Rugăciunea de familie pierde mult din puterea şi agreabilitatea sa. Sentimente devinovăţie, mustrare de conştiinţă, suflet nehrănit, lampă neaprinsă. Pe când în rugăciunea în taină sufletul deseori nu edispus. Eu simt, că e cu mult mai bine să încep cu Dumnezeu, să-I văd faţa Lui mai înainte, să-I permit sufletului meu săajungă la El mai înainte, ca el să ajungă la altceva.

Robert Marry Mcchan.

Oamenii, care au reuşit mai mult pentru Dumnezeu în această lume, la început stăteau în genunchi.Acel, care zadarnic cheltuieşte o dimineaţă devreme, posibilitatea şi prospeţimea ei, pentru altetreburi, şi nu pentru Dumnezeu, va înainta încet, căutând cealaltă parte a zilei. Dacă Dumnezeu nustă pe locul întâi în gândurile şi eforturile noastre dimineaţa, el va fi pe ultimul loc şi în decursul

întregii zile.După această trezire devreme şi rugăciune devreme stă dorinţa arzătoare, care ne atrage să-lurmăm pe Dumnezeu. Apatia de dimineaţă duce inevitabil la o inimă moleşită. Inima, care a întârziatsă-L caute pe Dumnezeu dimineaţa, şi-a pierdut tendinţa sa să fie alături de Dumnezeu. Inima luiDavid devenea fierbinte după întâlnirile cu Dumnezeu. El îl căuta şi îl dorea pe Dumnezeu atât de

puternic, că el îl căuta pe Dumnezeu devreme, până la lumina zilei. Patul şi somnul n-au putut să-iţină sufletul legat în ardoarea lui către Dumnezeu. Hristos foarte mult dorea să aibă comunic are cuDumnezeu; şi atât de puternic, că până la începutul zilei se scula şi mergea la munte, pentru a seruga. Ucenicii, când se sculau şi se ruşinau de nepăsarea lor, ştiau unde să-l caute. Noi am fi putut sărevedem lista acelor oameni, care au influenţat mult asupra lumii pentru Dumnezeu, şi noi am figăsit, că ei se sculau dimineaţa devreme, pentru a comunica cu Dumnezeu.

Dacă dorinţa de a fi cu Dumnezeu nu poate rupe lanţurile somnului, atunci aceasta este o dorinţăslabă şi puţin va putea face pentru Dumnezeu după ce somnul îl va cuprinde complet. Dacă dorinţade a fi cu Dumnezeu se trezeşte mai târziu decât diavolul şi lumea la începutul zilei, ea nici odată nuva ajunge cursul evenimentelor acestei zile.

Acesta nu e pur şi simplu un urcuş, care aranjează oamenii în flanc şi îi face căpitani, generali încazărmile lui Dumnezeu, dar este o dorinţă, care rupe toate lanţurile puternice. Dar urcuşul dă ieşire,mărire şi putere spre dorinţă. Dacă ei se vor culca să doarmă şi se vor tolera pe sine, dorinţa lor va fiînvinsă. Dorinţa i-a trezit din somn şi le-a dat vigoare pentru slujire lui Dumnezeu. Şi această atenţieşi acţiune după înclinaţie i-a permis credinţei lor să se apropie de Dumnezeu şi le-a dat inimilor lorcea mai plăcută şi cea mai deplină revelaţie de la Dumnezeu. Şi această putere de credinţă şiabundenţă a revelaţiei i-a făcut pe ei sfinţi vestiţi şi aureola sfinţeniei lor s-a unit cu noi şi noi am

primit dreptul de a primi satisfacţie de la cuceririle lor. Dar noi ne luăm ceea ce ne aparţine, pentru ane completa bucuriile, şi nu necesităţile fizice. Noi construim mormintele lor şi scriem pentru eiepitafuri, dar atent, pentru a nu urma exemplele lor. Noi avem nevoie de o generaţie a propovăduitorilor, care l-ar căuta pe Dumnezeu şi care l-ar căuta

devreme, care ar da prospeţimea şi roua eforturilor sale lui Dumnezeu, iar drept răspuns, ar primi prospeţimea şi deplinătatea puterii lui, pentru ca el să poată fi ca roua pentru ei, plin de bucurii şi puteri, pe parcursul întregii arşiţe şi lucrului zilei. Lenevia noastră tinde către Dumnezeu. Acesta este păcatul nostru, care bate la ochi. Copiii acestei lumi sunt mult mai deştepţi, decât noi. Ei se trezesc şidevreme, şi târziu. Noi nu-l căutăm pe Dumnezeu cu patimă şi sârguinţă. Omul nu poate atingerelaţii normale cu Dumnezeu, dacă pentru el este complicat să-L urmeze. Şi nici un suflet nu va

putea să-l urmeze stăruitor pe Dumnezeu, dacă el nu va merge după el la revărsatul zorilor.


23/44

23

Unitatea Rugăciunii şi Studierii

Cuvântului lui Dumnezeu.

X

Există o necesitate în influenţa duhovnicească asupra slujitorului zilei de astăzi. Eu ştiu aceasta din practica mea şi vădaceasta şi în alţii. Eu mă tem, că mulţi dintre noi au o minte mârşavă, de conducere, inventivă, manevrabilă. Noi nearătăm mai mult ca oameni raţionali, pentru a răspunde la harul unui om şi la ideile preconcepute ale altora. Slujirea esteo faptă mare şi sfântă, şi aceasta ar trebui să devină pentru noi un obicei şi o sfinţenie, primind cu indiferenţă toateurmările. Principalul neajuns al slujitorului este necesitatea în obiceiul de consacrare lui Dumnezeu.

Richard Cecill.

Nici odată n-a fost o aşa mare necesitate în bărbaţi şi femei sfinte; mai necesar decât toate estechemarea la sfinţie, propovăduitorii consacraţi lui Dumnezeu. Lumea merge înainte cu paşi gigantici.Satana este stăpân pe lume, şi eforturile, care sunt îndreptate spre aceste mişcări contribuie

sfârşitului ei. Religia trebuie să-şi îndeplinească cel mai bun lucru, să prezinte cele mai atrăgătoare şimai perfecte modele ale ei. Prin orice mijloace, sfinţia contemporană trebuie să fie inspirată de celemai înalte idealuri şi de cele mai mari posibilităţi cu ajutorul Duhului. Pavel şi -a petrecut viaţa sa îngenunchi, pentru ca Biserica din Efeseni să poată măsura înălţimile, lăţimile şi adâncimile sfinţenieiimense şi „să fie umplută de toată deplinătatea lui Dumnezeu”. Epafras s -a legat cu o rugăciuneînflăcărată, pentru ca Biserica din Coloseni să poată „să fie perfectă şi plină de toate, ce doreşteDumnezeu”. Tot şi toate în timpurile apostolilor se ţinea pe dorinţă, pentru ca poporul lui Dumnezeusă poată „veni la o unitate a credinţei şi cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, drept un bărbat perfect, înmăsura vârstei depline a lui Hristos”. Nici un premiu nu li se dădea piticilor, nici o susţinerecopilăriei în vârstă. Copiii trebuie să crească; oamenii bătrâni, în loc de slăbiciune şi neputinţă,trebuie să aducă roade la vârsta înaintată şi să fie plini şi înfloritori. Lucrul cel mai divin în religie

sunt oamenii sfinţi şi femeile sfinte. Nici banii, nici geniul, nici cultura nu vor putea schimba cursul evenimentelor pentru Dumnezeu.Secretul puterii se găseşte în sfinţenia, care îi dă energie sufletului, omul, care arde de foculdragostei, cu dorinţa de a avea o mai mare credinţă, o mai mare rugăciune, o mai mare ardoare, omai mare consacrare. Noi necesităm şi trebuie să avem aceasta, şi oamenii trebuie să devinăîntruchiparea unor aşa oameni, consacraţi lui Dumnezeu. Din cauza lipsei lor, progresul luiDumnezeu s-a oprit, scopul lui a slăbit, numele lui fost necinstit. Geniul (deşi el este mai iscusit şimai dotat), omul instruit (deşi el este mai învăţat şi mai rafinat), situaţia, demnitatea, locul, numerespectabile, preoţi înalţi nu pot urni acest car al Dumnezeului nostru. El este de foc şi numai puteride foc îl vor putea urni. Genialitatea lui Milton suferă aici eşec. Puterea imperială a lui Leo suferăaici înfrângere. Duhul lui Braynerd se găsea în vâltoarea focului pentru Dumnezeu, în vâltoarea

focului pentru sufletele omeneşti. Nimic pământesc, lumesc, egoist n-a putut cât de puţin sămicşoreze intensitatea acestei puteri ale flăcării, care aprinde şi mistuie totul.

Rugăciunea este creatorul şi canalul consacrării. Duhul consacrării este duhul rugăciunii.Rugăciunea şi consacrarea sunt unite tot aşa cum sunt unite sufletul şi trupul, tot aşa cum sunt uniteviaţa şi inima. Nu este nici o rugăciune reală fără consacrare, nu este nici o consacrare fărărugăciune. Propovăduitorul trebuie să-i dea lui Dumnezeu cea mai devotată consacrare. El nu este unslujitor profesional, slujirea lui nu este profesie; aceasta este o instituţie divină o închinare divină. Eleste devotat lui Dumnezeu. Scopurile lui, ambiţiile lui sunt toate pentru Dumnezeu, şi aşa or ugăciune este tot atât de obligatorie pentru el ca şi mâncarea pentru viaţă.

Propovăduitorul trebuie să fie devotat lui Dumnezeu mai mult decât la toate celelalte. Atitudinea propovăduitorului faţă de Dumnezeu sunt semnele distincţiei şi diplomele de acreditare ale slujirii

lui. Ei trebuie să fie clari, exacţi, perfecţi, finali. El nu trebuie să aibă nici un fel de evlavie comună,superficială. Dacă nu-i depăşeşte pe alţii în har, atunci el nu-i depăşeşte pe alţii în genere. Dacă el nu

predică viaţa prin caracterul său, purtarea sa, atunci el nu predică în genere. Dacă evlavia lui este


24/44

24

uşoară, propovăduirea lui poate fi tot atât de gingaşă şi dulce ca muzica, iar el tot atât de talentat caApollon. Şi totuşi greutatea acestei evlavii va avea greutatea unei pene, pe care o poţi vedea cumzboară pe alături ca un nor de dimineaţă sau ca pe roua cea mai matinală. Consacrarea lui Dumnezeu

– nu se poate de găsit pentru ea nici un fel de înlocuire în caracterul şi purtarea propovăduitorului.Consacrarea Bisericii, părerilor, organizaţiilor, ortodoxiei nu este serioasă; ea duce în eroare, şi estezadarnică, dacă ea devine sursa inspiraţiei, duşmăniei, vocaţiei. Dumnezeu trebuie să fie forţa

motrice principală a eforturilor propovăduitorului, cheia şi coroana întregii lui munci grele. Numeleşi cinstea lui Isus Hristos, atingerea scopurilor lui, trebuie să devină un singur scop. Nu este o altăinspiraţie pentru propovăduitor în afară de numele lui Isus Hristos. Nu există o altă ambiţie pentru

propovăduitor în afară de a slăvi numele lui, nu sunt alte eforturi în afară de eforturile pentru el.Atunci rugăciunea va deveni sursa luminii lui, mijlocul progresului infinit, modelul succesului lui.Propovăduitorul poate să-şi făurească visul veşnic, unica ambiţie, dacă cu el va fi Dumnezeu. Nici odată n-a fost nevoie de arătat ilustraţii ale diferitor rugăciuni, ca în acest veac. Nu este aşa un

veac, nu este aşa un om, care ar putea servi exemplu puterii Evangheliei în afară de timpuri saurugăciunea personală serioasă şi profundă. Veacul va avea numai modele sărăcăcioase ale puterii luiDumnezeu. Inimile fără rugăciune nici odată nu se vor putea ridica la aceste înălţimi ale Alpilor.Acest veac poate fi mai bun decât cel anterior. Dar există o distanţă infinită dintre îmbunătăţ irea

veacului cu puterea civilizaţiei progresiste şi îmbunătăţirea prin mărirea sfinţeniei şi asemănării luiHristos prin energia rugăciunii. Evreii erau mult mai buni în timpurile lui Hristos, decât astăzi.Acesta a fost veacul de aur al religiei lor fariseice. Veacul lor de aur religios L-a răstignit pe Hristos.

Nu trebuiau să fie rugăciuni puţine sau multe; nu puteau fi sacrificii multe sau puţine; nu puteau fiidolatrii puţine sau multe; nu erau puţine închinările templului, nici odată nu sunt multe închinărilelui Dumnezeu. Mai multă spălare a creierului, mai puţină slujire sinceră (Acei oameni, care seînchinau lui Dumnezeu cu buzele, erau acei oameni, ale cui inimi şi mâini L -au răstignit pe Fiul luiDumnezeu!); mai puţini enoriaşi bisericii, mai mulţi sfinţi. Numai puterea rugăciunii poate să-i formeze pe sfinţi. Personalităţile sfinte sunt formate de puterea

rugăciunii reale. Cu cât sunt mai mulţi creştini adevăraţi, cu atât sunt mai mari rugăciunile; cu câtsunt mai mari rugăciunile, cu atât este mai mare numărul creştinilor adevăraţi.


25/44

25

Exemplul Consacrării

XI

Eu vă rog ca comunicarea voastră cu Hristos să fie o comunicare în creştere. Este o perdea, pe care noi n-am văzut-onici odată şi, care va fi scoasă în Hristos. Şi în El apare o nouă concepţie (înţelegere) despre dragoste. Eu mă îndoiesc, căvoi putea ajunge până la acest sfârşit victorios îndepărtat al adevăratei iubiri, sunt foarte multe greutăţi pe drum spre ea. De aceea străduiţi-vă bine, şi lucraţi până la a şaptea transpiraţie şi străduiţi-vă din toate puterile pentru El şi daţi-i Luiatât timp în zi, cât puteţi. Şi în acest efort va fi atins acest sfârşit.

Rutterford.

Dumnezeu a avut şi are pe mulţi ostaşi – propovăduitori de rugăciune, consacraţi Lui, în vieţilecărora rugăciunea era forţa atotputernică, conducătoare, vizibilă. Lumea simţea puterea lor.Dumnezeu simţea şi respecta puterea lor. Planul lui Dumnezeu se schimba foarte mult şi vertiginosde rugăciunile lor, sfinţenia din personalităţile lor strălucea cu un licăr divin.

Dumnezeu l-a găsit pe unul dintre oamenii, pe care el îi căuta, în persoana lui David Braynerd,lucrul şi numele căruia au intrat în istorie. El era un om obişnuit, dar era capabil să strălucească în

orice companie, egal după situaţie cu înţelepţii şi talentaţii, extrem de bun pentru completarea celormai atrăgătoare catedre ale propovăduitorului şi pentru acei oameni, care atât de mult au tins spreaceea, ca el să le fie preot. Prezidentul Edwards dă mărturie, că el era „un tânăr cu talenteremarcabile, avea cunoştinţe extraordinare despre oameni şi lucruri, avea capacităţi rare de orator,neîntrecut în cunoştinţa sa despre evlavie, şi era cu adevărat, datorită tinereţei sale, extraordinar întendinţa către tot ce era divin, şi mai ales în toate întrebările referitoare la religia experimentală. Eunici odată n-am cunoscut pe cineva egal lui din generaţia lui şi atât de preţios pentru înţelegereaclară şi exactă a naturii şi esenţei religiei adevărate. Maniera lui în rugăciune era aproapeneimita bilă, pe care eu rar aş fi avut posibilitatea s-o compar. Pentru el studierea Scripturilor erafoarte importantă, şi el avea daruri extraordinare pentru catedra propovăduitorului”. N-a fost încă nici o istorie atât de grandioasă, care ar fi fost scrisă în letopiseţul pământului, ca

istoria vieţii lui David Braynerd. N-a fost încă aşa o minune, care ar fi arătat puterea divină a vieţiicreştine aşa, cum o arată viaţa şi lucrul acestui om. Singur în desişurile Americii, luptându -se zi şinoapte cu bolile mortale, neînvăţat să îngrijească de suflete, având acces la indienii americani, cucare el petrecea cea mai mare parte a timpului numai cu ajutorul limbii stângace a traducătorului

păgân, cu Cuvântul lui Dumnezeu în inima lui şi în mâna sa, sufletul lui, aprins de flacăra divină, deloc şi timp, pentru a umplea sufletul în rugăciune. El a stabilit complet închinarea lui Dumnezeu şi i-a păstrat toate rodurile bune. Indienii americani s-au schimbat mult de la starea lor de obscurantism,de lipsă de cultură şi stadiul inferior de păgânism, până la nivelul creştinilor curaţi, evlavioşi,învăţaţi. Tot neajunsul a fost completat, se îndeplineau toate obligaţiile exterioare ale Creştinismului;rugăciunea comună a întregii familii; se respecta ziua a şaptea stabilită. Harul lăuntric al religieiapărea cu o putere şi plăcere crescândă. Aceste rezultate au reieşit nemijlocit din lucrările lui DavidBraynerd, nu din careva consecinţe sau accidente, ci datorită omului, lui Braynerd. El era omul luiDumnezeu, pentru Dumnezeu primul, şi ultimul, şi totdeauna. Dumnezeu putea să se reverse din elfără obstacole. Atotputernicia harului n-a fost ştirbită sau stingherită de starea inimii lui, un canalîntreg a fost lărgit şi curăţit pentru cea mai completă şi puternică trecere a lui Dumnezeu, aşa, caDumnezeu cu toate forţele sale atotputernice să poată intra în localitatea deznădăjduită, sălbatică şi s-o transforme într-o livadă înfloritoare şi roditoare a sa. Pentru că nu este nimic greu pentruDumnezeu, dacă se poate de găsit acel om, care s-ar isprăvi cu acest lucru.

Braynerd a trăit o viaţă plină de sfinţenie şi rugăciune. Zilnicul lui e plin şi identic în notiţeledespre posturile, cugetările şi odihna lui. Timpul, pe care el îl petrecea în rugăciune, alcătuia zilnicmulte or e. El spunea: „Când eu mă întorc acasă şi mă dedau cugetărilor, rugăciunii şi participării la

post, sufletul meu doreşte împăcare, autorenunţare, smerenie şi ruperea lanţurilor de la toate lucrurilelumii. Eu n-am nimic comun cu lucrurile pământeşti. Eu nu doresc să trăiesc nici un minut pentruaceea, ce poate să-mi dea mie această lume.” Şi mai departe el vorbeşte: „Eu am trăit în această zi un


26/44

26

sentiment de tipul plăcerii comunicării cu Dumnezeu şi puterea nemărginită a dragostei lui, care atâtde minunat farmecă sufletul şi îndeplineşte toate dorinţele şi legăturile, pentru a se concentra înDumnezeu, pentru participarea la un post şi la o rugăciune tainică. Eu trebuie să-l rog pe Dumnezeusă mă trimită şi să mă binecuvânteze la un lucru greu, pe care eu trebuie să-l îndeplinesc pentru a

propovădui Evanghelia şi pentru ca Dumnezeu să se întoarcă la mine, să-mi arate lumina feţii sale.Eu am trăit o viaţă scurtă şi dispuneam de puţină putere dimineaţa. Undeva spre amiază Dumnezeu

îmi permitea să mă lupt cu ardoare în intervenirea pentru prietenii mei, care lipseau, dar numainoaptea Dumnezeu mă vizita într -un mod miraculos prin rugăciune. Eu cred că sufletul meu niciodată n-a fost în aşa agonie mai înainte. Eu nu simţeam nici o limitare pentru bogăţia harului divin,care mi-a fost deschis mie. Eu luptam pentru prietenii, care lipseau, pentru roada sufletelor, pentrumulte suflete sărace, şi pentru mulţi acei, pe care eu îi consideram copiii lui Dumnezeu, fiind singurîn multe locuri îndepărtate. Eu mă aflam într-o aşa agonie de la jumătate la unu amiaza până înamurgul zilei, că eram ud de transpiraţie, dar tot mi se părea, că n-am făcut nimic. De la Mântuitorcădeau pe piatră picături de sânge ca transpiraţia pentru sufletele nemântuite! Eu doresc să am maimultă compasiune faţă de ei. Eu încă mai simţeam izul dulceag al iubirii divine şi al harului divin, şicu acest iz în gură mă culcam, în timp ce inima mea era îndreptată spre Dumnezeu”. Aceasta erarugăciunea, care i-a dat vieţii şi slu jirii lui o putere foarte mare.

Bărbaţii rugăciunii puternice sunt bărbaţii energiei duhovniceşti. Rugăciunile nici odată nu mor.Toată viaţa lui Braynerd a fost o viaţă de rugăciune. Zi şi noapte el se ruga. El se ruga până la

predică şi după predică. El se ruga, plecând în pădure. El se ruga, stând culcat pe patul său din paie.El se ruga, îndepărtându-se în pădurile dese şi singuratice. Oră după oră, zi după zi, dimineaţadevreme şi seara târziu, el se ruga şi lua parte la post, destăinuindu -şi sufletul, rugăminţile,comunicarea cu Dumnezeu. El se afla cu Dumnezeu printr-un mod atotputernic în rugăciune, şiDumnezeu se afla cu el printr-un mod atotputernic. Şi, deşi nu mai este în viaţă, el totuşi vorbeşte şilucrează, şi va vorbi şi va lucra, până când nu va veni sfârşitul, şi printre zilele mari ale acelui timp elva fi cu primii.

Jonathan Edwards vorbeşte referitor la el: „Viaţa lui arată calea corectă a succesului în lucrulslujirii. El căuta aceasta, ca şi soldatul, când caută biruinţa în prizonierat sau în bătălie; sau ca un om,care fuge pe terenul de alergări, pentru a primi premiul mare. Înviorat de iubirea faţă de Hristos şifaţă de suflete, cum el îşi îndeplinea lucrul? Totdeauna cu ardoare. Nu numai în cuvânt şi doctrină,

public şi personal, dar şi în rugăciuni zi şi noapte, luptându-se cu Dumnezeu în taina şi chinurile,îndurate la naşteri cu agonii şi gemete nepronunţate, până când Hristos n-a ajuns la inimile aceloroameni, la care a fost trimis. Asemănător fiului adevărat al lui Iacov, el prelungea să se lupte îndârjittoată noaptea, până la începutul unei zile noi!”


27/44

27

Necesitatea în Pregătirea Inimii

XII

Pentru că nimic nu ajunge la inimă, în afară de aceea, ce îi aparţine inimii. Şi nimic nu pătrunde în conştiinţă, în afarăde aceea, ce emană conştiinţa, care trăieşte.

William Penn.

Dimineaţa am fost mai mult ocupat în pregătirea capului, decât a inimii . Aceasta era deseori greşeala mea, şi eutotdeauna simţeam răul ei, mai ales în rugăciune. Dumnezeule, schimbă aceasta! Măreşte-mi inima, şi eu voi propovădui.

Robert Merry Mcchan.

Predica, în care sunt mai multe gânduri, decât în inimă, nu va putea să ajungă la ascultător. Robert Cecill.

Rugăciunea, cu multitudinea muchiilor şi multitudinea puterilor, ajută gurii să pronunţe totadevărul în abundenţa şi libertatea ei. Propovăduitorul există, pentru a se ruga. Corespunzător,

propovăduitorul este modelat de rugăciune. Gura propovăduitorului există pentru a se ruga.Corespunzător gura trebuie să fie deschisă şi umplută cu rugăciune. Gura sfântă se formează datoritărugăciunii, rugăciunii mari; curajoşii se formează de rugăciune, de marea rugăciune. Biserica şilumea, Dumnezeu şi cerurile au făcut multe datorită gurii lui Pavel; gura lui Pavel a făcut multedatorită rugăciunii.

Cât de poliedră, nelimitată, valoroasă şi folositoare este rugăciunea pentru propovăduitor cu atât demulte metode, în atât de multe cazuri, cu orice metodă! O singură valoare mare are - ea îi ajută inimiilui.

Rugăciunea îl face pe propovăduitor un propovăduitor mărinimos. Rugăciunea amplasează inima propovăduitorului în predica lui; rugăciunea amplasează predica propovăduitorului în inima lui.

Inima îl formează pe propovăduitor. Oamenii cu inimi mari sunt propovăduitori mari. Oamenii cu

inimi rele pot să facă puţin bine, dar foarte rar. Năimitul şi necunoscutul pot ajuta oaia în unelelucruri, dar numai un păstor bun cu o inimă de păstor bun va putea să binecuvânteze oaia şi sărăspundă în deplina măsură a păstorului. Noi punem accentul pe pregătirea de predică, până când noi n-am scăpat din vedere un lucru

important, pe care trebuie să-l pregăteşti – inima. O inimă pregătită este mult mai bună decât o predică pregătită. Inima pregătită va pregăti pr edica.

Au fost scrise volume întregi, care scriau despre mecanica şi untdelemnul pregătirii predicii pânăatunci, până când noi n-am devenit obsedaţi de ideea, că aceste păduri sunt o clădire întreagă. Pe untânăr propovăduitor îl învaţă, că untdelemnul şi frumuseţea predicii lui survin la nivel mecanic şiintelectual! Este numai produsul. Noi în aşa mod am crescut untdelemn greşit (stricat) printre oamenişi am petrecut un concurs la talent în loc de har, la elocvenţă în loc de evlavie, la retorică în loc de

revelaţie, la reputaţie şi strălucire în loc de sfinţenie. Prin aceasta noi am pierdut ideea adevăratăreferitor la predică, am pierdut puterea predicii, am pierdut condamnarea aspră a păcatului, am

pierdut experienţa bogată şi am ridicat semnificaţia oamenilor însuşi, am pierdut puterea asupraruşinii şi vieţii, care totdeauna reies din predica adevărată.

Aceasta nu este pentru a spune, că propovăduitorii foarte mult învaţă. Unii din ei nu învaţă îngenere; alţii învaţă insuficient. Mulţi nu învaţă într -un mod corect, ca să-şi arate sie, că ei suntinstrumente, aprobate de Dumnezeu. Dar marele nostru neajuns nu se găseşte în capul culturii, el segăseşte în inima culturii; nu lipsa cunoştinţelor, dar lipsa sfinţeniei este defectul nostru trist, desprecare noi vorbim. Nenorocirea noastră nu este în aceea, că noi cunoaştem prea mult, dar în aceea, cănoi nu cugetăm despre Dumnezeu şi despre Cuvântul Lui şi suntem insuficient de atenţi, postim şi nerugăm insuficient. Inima este un obstacol mare pentru predică. Cuvintele împovărate cu adevăr divin

nu se pot găsi de propovăduitori în ini

The Preacher and Prayer Romanian

Documents

Transcript of The Preacher and Prayer Romanian