Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

15

THE POSSIBLE PLACE. ŞTEFAN AUG. DOINAŞ’S POETRY

Dorin Ştefănescu

Prof. PhD, “Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract:The paper entitledThe possible place. Ştefan Aug. Doinaş’s poetry presents some aspects

which define the poetic image in its very moment of appearance. It is yet a possible world, an absolute

adventure with which everything begins, where that what isn’t yet already is in the prefigured being. It

isn’t about the place of an identified presence and neither marks the deserted space of the absence. It is

the place of a no place, the distance of a transparence, the empty nest of the possible. The signs of this

new world signify and show the fragile image of a clearing. In this lightened emptiness the poem finds

its place, the beginning of its utterance.

Keywords: Ştefan Aug. Doinaş, visibility, image, possible, beginning

Ce arată paradoxala manifestare a inaparentului, prin imaginea în care ceva stă să

înceapă, să vină în prevenirea sa originară? E ceva de văzut, de întrezărit în pre-realul

neînchegat al întemeierii, al lumii poetale care ni se dă din nimicul încă posibil? Nu este aceasta

tocmai donaţia inversă, vederea obliterată, ştearsă, a ceea ce nu se dă vederii, nu apare decât în

adâncul insondabil al inimaginabilului? Căci „înainte ca văzul care vede totul să vadă/ se

întâmplă această aventură-n eter”1. Iar ceea ce se întâmplă nu se vede dar este, chemarea veşnică

a fiinţei, a ceea ce vine, ad-vine în chemarea unei necurmate aventuri (adventurus). „Ce este

acum, ce-a fost, şi ce are să fie” vin împreună, neauzite şi nevăzute, aluvionând în calea fiinţei.

E mult, e puţin această quidditate nepieritoare, miracolul unui aproape-nimic ce anunţă un „cu-

totul-alt-ordin” (Vl. Jankélévitch), al veşniciei în miezul efemerului? Veşnicie a începutului, a

posibilului ce reîncepe totul, în care ce nu este încă este deja în fiinţarea prefigurată. Aventură

preformală în care „întâmplarea arde-n miezul ei”2, vesteşte şi rosteşte, arată ceea ce nu se vede:

interiorul unui poem. „Ce limb se-ntemeiază-aici?”, „ce duh îşi are cuibu-aici?”, „dar cine se

rosteşte-aici?”. Aici nu denumeşte spaţiul identificabil al unei prezenţe şi nici nu trasează

perimetrul nelocuit al absenţei. E locul unui neloc, locul fără loc, intermediul unui limb

transparent, cuibul gol al posibilului: „un vid în care noimele se-arată/ ca aburi pe-o mirişte

arată”. Ceea ce apare în golul apariţiei este chiar faptul de a apărea, de a se arăta ca gol; dar e

un gol chemat la lucrare, la împlinirea de sine în sensul în care apare. Autorevelarea sensului

nemanifestat nu deschide orizontul prezenţei şi nici nu semnifică lipsa fiinţării retrasă în

1Lumină auriculară, vol. Anotimpul discret (1975), în Ştefan Aug. Doinaş, Opere, II, Ed. Naţional, Bucureşti,

2000, p. 108. 2Interiorul unui poem (1987), în Ştefan Aug. Doinaş, op. cit., II, pp. 356-363.

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

16

absenţă. Se arată ca invizibil al nemanifestării, invizibil al vizibilului dezvăluit în chiar lucrurile

care îl învăluie. „Lucruri care prin sensul ce li se conferă acum/ vor accede suveran la prezenţă

şi înfăţişare”. Imaginea nu înfăţişează încă prezenţa fiinţei, căci cele ce vor fi sunt deocamdată

proiecţii în golul posibilului, „arhitecturi verbale ca nişte păpădii de har străveziu/ spre a

intercepta de pretutindenea ca într-un luminiş o rostire familiar-enigmatică/ spre a oferi prilej

lumii plăpânde să se întemeieze graţie unor lucruri amorfe”. Semnele noului tărâm semnifică,

arată imaginea desprinderii din neantul pre-originar; nu sunt însă decât alcătuiri fragile,

plăsmuiri transparente sclipitoare în lumea plăpândă a unui luminiş. Ceea ce luminează în

miezul diafan al creaţiei se rosteşte în prezenţa de absenţă a manifestării; actul întemeierii nu

intră în discurs, nu poate fi cuvântat, ci doar rostit în numele lucrurilor pe care le smulge din

magma informului. Dar ceea ce se desprinde şi luminează, rostindu-şi temeiul, e însăşi fiinţa,

zvonul care deja îi vesteşte lumina: „un zgomot pe care-l face Fiinţa înainte de a se lăsa

prizonieră oricărui limbaj:/ înainte de orice împărăţie ca un inocent spaţiu interior care încă nu

suferă sceptrul”, „ca o măruntă exultanţă a Spiritului în faţa Creaţiunii”. Lumea posibilului este

lumea fiinţei libere, a fiinţării care nu e închisă în cuvântul fiinţei, în prezenţa ei suverană,

imperială. Iar fiinţa liberă este fiinţarea spiritului înaintea creaţiei, desprins de orice prindere a

sa în sensibilul manifestării. Spirit al unei lumi care încă nu s-a ales, locuieşte golul propriei

existenţe neîmplinite. Un spirit al fiinţei gol de fiinţă, căci „fiinţa ce locuieşte-i însăşi locuinţa”,

locuirea în nelocul pre-venirii, acolo unde nimic nu are loc, nu dă loc decât golului prin care se

vede. „În rest nimic – realul gros din jur/ se scurge prin cadenţe ca prin ciur”, decantat până la

pragul liminar al pre-realului, derealizat până la quidditatea esenţei pure. „În rest nimic – doar

un teren incult/ în care nu s-a-nsămânţat demult”, pustiul în aşteptare, tărâmul purei putinţe-de-

a-fi înaintea puterii fiinţei absolute. „În rest nimic – rotund ca un inel/ verbul e forma vidului

din el”, nimic în afara formei rostirii, formă şi ea a golului rotunjit în sine, semnificant prin ceea

ce arată pre-fiind. Căci „în raiul unor absenţe înfloreşte graiul”, în golul ce retrage lucrurilor

cuvântul prin care ele se prezintă în lume, aspirându-le în vederea graiului anonim, de-

nominativ, prin care ele se arată înainte de a fi.

Se arată aşa cum sunt, cum stau să vină în vedere, cu toată carenţa lor de fiinţă.

Inaparentul nu e aşadar ceea ce nu se arată întrucât nu este; el este prin chiar arătarea care nu ia

forma fiinţei, ca trecut în care ceva poate surveni în realizarea sa viitoare. Ceea ce el arată nu e

prezentul ci trecerea spre viitor, în raport cu care el e deja trecut, încolţirea nevăzută în câmpul

posibilului. Un „ogor de dinainte de cuvânt”, „acest de-mai-nainte-a-fi” al său care „creşte

cumplit în tot ce se va spune/ ca-ntunecimea unui hău/ într-o genune”. 3În golul de fiinţă începe

aventura rostirii; aici sămânţa începutului e inaparentă, dar nu lipsită de înfăţişare. Înainte de a

spune, ea se pune în calea fiinţei, se pre-spune aşa cum îi e dat să fie. Cum să spunem acestei

iviri fără nume, acestei zidiri nevăzute? „Ziceţi-mi ulcior: încă sfârâi pe roată/ Ziceţi-mi nalbă:

am început să mă scutur”.4 Se spune ea însăşi în facerea pre-venirii sale în fiinţă şi în desfacerea

ce prevesteşte un nou început. Iar ceea ce se spune se arată difuz, prinde a se închega precum

3Ogorul de dinainte de cuvânt (1988), în Ştefan Aug. Doinaş, op. cit., II, p. 684. 4Încet ca o pierzanie vine desăvârşirea, vol. Arie şi ecou (1991), în Ştefan Aug. Doinaş, op. cit., III, p. 28.

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

17

„forma din aburi”, figură inconsistentă a inaparentului, întrezărită prin breşa deschisă între

începutul incandescent al nesfârşirii şi posibilul baptismal al veşnicului reînceput: „focul care

mă va-ncheia se află în cer/ roua care mă va boteza e încă neplânsă”. In-formarea

semnificabilului care se rosteşte este o lentă păşire în fiinţă, trudnica înaintare a formei spre

desăvârşire. Dacă forma absolută vine ca o pierdere, aceasta pentru că, pe măsură ce ea ajunge

la desăvârşirea fiinţei poetice, imaginea pe care o propune se conturează din ce în ce mai apăsat,

se dă vizibilului cu pregnanţa care ascunde invizibilul. Inaparentul redevine inevidentul atunci

când posibilul e ceea ce nu se mai vede: „lent invizibilul ca părul unei/ femei care se despleteşte-

n aer/ dementă/ tânguindu-se cerşetoreşte// Iar noi suntem ecou-acestui vaier”.5 Căci nevăzutul

e ceea ce este ca şi cum n-ar fi, fiinţarea posibilă căzută în stăpânirea fiinţei; acum, imaginea

aduce la vedere prezenţa dominantă, orbitoare a realului, şi nu infrarealitatea transparentă a

accesului întrevăzut. Ceea ce este cu adevărat nu mai apare, se resoarbe în imaginea aparenţei

care aduce la vedere realul redus la limita realizării sale finale. Dar „dacă n-ar fi într-adevăr

ceea ce este,/ ci doar ar apărea,/ Fiinţa/ s-ar scurge ca apa prin ciur”.6 Faptul de a apărea nu

pune fiinţa drept a apriori al apariţiei în sine; ceea ce apare presupune faptul de a fi, chiar dacă

a fi defineşte natura inaparenţei. „Acesta e rostul văzutelor toate/ să pară”, să a-pară întrucât

sunt, în transparenţa manifestării prin care se întrevede ceea ce este întrucât apare: „nevăzutele,/

care sunt”. A vedea „ceea ce stă/ îndărătul unei zile de toamnă” înseamnă a fi pe calea fiinţei

care se face, pe pragul invizibil al în-fiinţării. Altfel, în orizontul prezenţei vizibile, „rostirile

celor văzute” sunt amăgiri, iar „ceea ce nu poate să fie/ decât în lucruri” e un dincolo iluzoriu,

fără conţinut. Rostirea celor nevăzute, în schimb, creşte din nevăzut, se dă vederii înaintea

cuvântului, deschizând drum liber fiinţei. Iar „Fiinţa le însoţeşte pe toate/ aflându-şi în ele locul

posibil./ Şi abia în felul acesta/ realul există”. Nimic nu este în absenţa fiinţei, nici chiar – cu

atât mai mult – rostirea prin care ea arată calea, prefigurându-şi ivirea. În toate ea îşi are locul

posibil, luminişul realului brăzdat de imagini diafane – „azur fără hotare”, „praguri licărinde”,

„tăcerea ca o undă” – şi, mai presus de toate, „lumină fără capăt” care le proiectează pe ecranul

poemului.7 Ce se vede, ce se spune în lumina aceasta? „Marea paranteză a lucrurilor”, zarea

deschisă între lucruri, precum un interval fulgerător, trans-aparent, deşi inevident. De fapt, un

gol mai real decât realitatea lucrurilor, golul ca răspuns plin la întrebarea înţelegerii care

descoperă imaginea alterităţii realului, posibilul inimaginabil al inaparentului: „în timp ce este

cum este,/ lumea/ mai poate să fie şi altfel”. 8

5Invizibilul care sporeşte, vol. Lamentaţii (1993), în Ştefan Aug. Doinaş, op. cit., III, p. 136. 6Elegie IX – Fiinţa, vol. Aventurile lui Proteu (1995), în Ştefan Aug. Doinaş, op. cit., III, pp. 312-314. 7Lumină fără capăt, vol. Arie şi ecou (1991), în Ştefan Aug. Doinaş, op. cit., III, p. 96. 8Elegie IX – Fiinţa, în op. cit., III, p. 314.