1

LIVIA CIOBANU OGLINZI BLESTEMATE

2

INFAROM Publishing

office@infarom.ro

http://www.infarom.ro

ISBN 973-87520-8-6

Editura: INFAROM Autor: Livia Ciobanu

Editor-corector: Manole Penes

Copyright © INFAROM 2007

Acest material este sub incidenţa copyright-ului. Toate drepturile asupra lucrării sunt rezervate, atât parţial cat şi în ansamblul ei, în special drepturile de traducere, copiere, citare, înregistrare, reproducere pe microfilm sau pe orice alt suport, precum şi stocare în baze de date.

Reproducerea acestei publicaţii sau a părţilor ei este permisă numai cu respectarea Legii dreptului de autor şi cu acceptul scris al editurii INFAROM.

3

I. PREGĂTIRI DE NUNTĂ Toros îşi parcă maşina cea nouă lângă vechea camionetă a familiei Ruian. Coborî, închise uşile cu grijă şi merse câţiva paşi înapoi pentru a admira priveliştea. Maşina lui cea roşie făcea notă discordantă cu rabla albastră. Zâmbi mulţumit. George avea să crape de ciudă când avea să dea cu ochii de ea! Învârtind cheile pe deget în timp ce fluiera o melodie veselă, intră în casă. George lăsă draperia să cadă, cu o strâmbătură. Se părea că Toros îşi ţinuse promisiunea şi îşi luase afurisita de maşină, până la urmă! Avea să-i scoată ochii toată vară cu noua sa achiziţie. Oftă. Măcar vor sta un timp deoparte, cât aveau să se plimbe copiii în „luna de miere”. Cleo şi Ana intrară în cameră, discutând aprins despre aranjamentul floral pe care urmau să îl comande. - Ţi-am spus că nu îmi plac trandafirii şi garoafele! spuse Cleo repezită. Poţi găsi orice altceva într-o afurisită de florărie! - Dar, iubito, acestea sunt flori tradiţionale pentru o nuntă, spuse Ana împăciuitoare. Ştiu că nu îţi place să fii ca toţi ceilalţi, dar măcar pentru o zi renunţă la mofturi. Îl descoperi pe George lângă fereastră. - Spune-i şi tu, dragule, ceva. - Nu mă băgaţi în certurile voastre, se eschivă repede George, nu mă pricep la aranjamente florale. Ştiu în schimb un singur lucru, draga mea: este nunta lui Cleo, nu a noastră, aşa că, dacă nu vrea trandafiri şi garoafe, nu îi vom aduce trandafiri şi garoafe. Ana se pregăti să îl contrazică iar George ridică, preventiv, un deget spre ea. - Îţi aminteşti că ai ţinut morţiş să ai porumbei albi la nuntă şi ai vrut ca toţi invitaţii să fie îmbrăcaţi în roz? Te rog, este nunta fiicei noastre. Fă o concesie, de data asta măcar. Ana bombăni iritată, dar nu mai insistă, spre uşurarea lui George. - Ai invitat-o pe Karina? întrebă el deodată. - Pe Karina? Ana păru să se gândească o clipă. Nu, nu am invitat-o! Scutură din cap puţin nervoasă. Fata asta nu îmi place de loc. Ştiu că este nepoata noastră, unica fiică a iubitului meu frate Roberto, dar se poartă foarte ciudat de când a revenit din excursie. În plus, este mofturoasă şi, mai mult ca sigur, o nuntă simplă ca a noastră nu ar încânta-o. George ridică sprâncenele întrebător. Nuntă simplă? Cu peste două sute de invitaţi? Chiar aşa? - Mi-ai văzut maşina? Toros intră în cameră ca o furtună, trântind uşile în urma sa, după cum îi era obiceiul. Ana profită de situaţie, şi, luând-o de braţ pe Cleo, se făcu nevăzută în sufragerie. George se întoarse spre Toros. - Am văzut-o, doar mai aveai puţin şi îmi loveai maşina când ai parcat-o! - Şi, ce părere ai? Toros îşi turnă un pahar de lichior din carafă şi se trânti pe fotoliu, cu o expresie mulţumită. - Nu este alegerea pe care aş fi făcut-o pentru familie.

4

- Da de unde! Eşti doar gelos pe reuşita mea. - Prefer să mă distrez în alte moduri, decât conducând o amărâtă de maşină. Toros râse sarcastic şi închină paharul spre el, închizând şmechereşte din ochi. - Şi eu, amice, şi eu. Dar, şi cu o aşa maşină… În sufragerie, Cleo continua să discute în contradictoriu cu mama sa, în legătură cu invitaţiile pe care urmau să le trimită. - Nu vreau să vină Amanda cu bărbatul său, spuse Cleo iritată. Ştii foarte bine că este invidioasă şi rea. Vrea să vină doar pentru a avea subiecte de bârfă pentru toată vara. Şi, nu în avantajul nostru, fii sigură. - Ştiu, dar soţul Amandei are câteva legături cu oameni suspuşi. Tatăl tău ar fi foarte fericit dacă ar reuşi să discute cu el câteva minute în particular. - Atunci, să îl invităm numai pe el! - Cleo, nu te prosti, spuse Ana prevenitor. Bifă numele Amandei pe lista din mână. O invităm pe Amanda şi voi avea grijă să nu se apropie la mai mult de doi metri de tine, promise ea solemn. Cleo lovi cu piciorul în podea, supărată. - Pentru Dumnezeu, mamă, nu înţeleg de ce mă mai întrebi, dacă tu le faci şi le desfaci pe toate. Ar fi mult mai bine dacă mi-ai trimite o invitaţie la propria mea nuntă! Aş onora invitaţia şi basta. - Cleo, eşti prea tânără pentru a înţelege toate semnificaţiile sociale pe care nunta ta le implică. - Mama, îl iau pe Baurus de bărbat, să îmi fie aproape în momentele grele. Bla, bla, bla! Cred că am înţeles exact cum trebuie implicaţiile alea afurisite! Baurus băgă capul pe uşă şi zâmbi fermecător spre cele două: - Cleo, iubito, ai o clipă liberă? Surâse strălucitor spre Ana cea încruntată. Sper că nu deranjez, dar am cu adevărat nevoie de sfatul ei pertinent. - Bine, du-te, spuse Ana fluturând mâna spre fiica ei. Dar nu am terminat discuţia! strigă în urma fetei. Cleo ar fi trântit uşa după ea dacă Baurus nu ar fi ţinut-o cu fermitate. O prinse de încheietura mâinii şi o strânse la piept, mângâind-o pe păr pentru a o linişti. - Mama ta e o scorpie, îi şopti la ureche. Cleo râse, gâdilată de suflul fierbinte. Se zbătu ca o zvârlugă şi reuşi să îi scape din braţe. Se prefăcu supărată. - Nici chiar aşa! Este mama mea, la urma urmei. Zâmbi. De ce m-ai chemat? - Ca să te scap de cicăleală, de ce credeai? Şi să îmi dai un sărut. O strânse iar în braţe şi o sărută apăsat pe gură. O privi în ochi apoi o mai sărută o dată, prelungind puţin aşteptarea. Cleo suspină încet. Îi dădu drumul cu părere de rău. - Trebuie să plec, iubirea mea. Ceva probleme la firmă. - Vii diseară? - Mergem în oraş, cum am promis. Nu am uitat. Se grăbi spre uşă dar, înainte de a ieşi, se întoarse şi îi trimise o bezea. - Te iubesc, şopti ea, iar el surâse mulţumit şi închise încet uşa. *

5

Karina închise cartea din care citise până atunci şi privi posomorâtă ceasul de perete. Prea devreme pentru orice, dar prea târziu pentru a sta în casă. Începea să se întunece iar umbrele amurgului aduceau cu ele şoaptele reci din spatele oglinzilor. Întoarse repede capul spre holul din spate, de unde se auzise un zgomot încet, fâşâitor. Apăreau din ce în ce mai devreme, cu fiecare zi ce trecea peste ea. Se ridică din fotoliu, aruncă indiferentă cartea pe măsuţă şi trecu în grabă din dormitor în bucătărie. Îndepărtase oglinzile din bucătărie şi de pe holuri, dar nu îndrăznise să le dea jos şi pe cele din sufragerie. În spatele ei focuri albăstrui, se ridicară din covorul întunecat şi dansară câteva clipe. Îşi puse un pahar cu suc rece. Mâna îi tremură şi vărsă câteva picături pe suprafaţa lucioasă a mesei. Le privi fix câteva clipe, se răsuci şi aproape fugi până la uşă. Întinse mâna spre clanţă. - Vino la noi… Şoaptele o urmau peste tot, infiltrându-i-se în minte ca nişte şerpi veninoşi ce se târau sub frunze. Le ura! - Lăsaţi-mă în pace… Ţipatul i se transformă în şoaptă. Nu mai avea putere să se împotrivească. Ieşi în noapte fără să privească înapoi. Bătrâna o aştepta, ca de fiecare dată, la colţul casei. O urmarea îndeaproape, oriunde s-ar fi dus, dar nu venea niciodată atât de aproape încât să o întrebe ce vrea. Avea privirea sălbatică şi râdea mai tot timpul, dându-şi capul pe spate, arătându-şi dinţii galbeni. Purta mereu un şal peticit, gri închis, şi o basma aşezată strâmb peste părul încâlcit. Rochia de lână văzuse şi timpuri mai bune iar în picioare purta pantofi transformaţi în papuci. Karina îşi vârî adânc mâinile în buzunarele hanoracului bleumarin şi plecă în lungul străzii, fără să privească în direcţia femeii. Aceasta aruncă pâinea, pe care o fărmiţa, la picioare şi o urmă, cântând în surdină un cântecel deocheat. Karina încercă să nu o bage în seamă, impunându-şi să se gândească la altceva. Privirile îi căzură pe o rochie de mireasă expusă în vitrina magazinului pe lângă care trecea. Încetini şi o privi cu luare aminte. Îşi aminti de nunta lui Baurus cu Cleo şi buzele i se curbară într-un surâs amar. Nu o invitaseră. Într-un colţişor al mintii, ştiuse că aşa avea să se întâmple, dar tot o supăra gândul. - Poţi trece pe la ei, ca din întâmplare. Tresări când auzi vocea aspră la mai puţin de un metru de ea. Privi în reflexia vitrinei şi o văzu pe bătrână aranjându-şi parul. Mai mult îl ciufulea, dar asta nu o împiedica să îşi trimită priviri languroase, bătând din pleoape, ţuguiindu-şi buzele ca şi cum ar fi aşteptat un sărut. Karina întoarse privirile, scârbită. - Baurus chiar arată bine! Bătrâna plescăi din buze, apoi râse, răutăcioasă. Karina se întoarse, cu gând să plece, făcu un pas şi se izbi de cineva. Murmură câteva scuze, evitând să ridice privirea. - Karina, tu eşti? Baurus îi ridică bărbia, forţând-o să îl privească în ochi. Zâmbi larg. - Chiar tu eşti! Ce mai faci, frumoaso? Karina zâmbi slab. Era ultimul om pe care se aştepta să îl întâlnească. - Mă plimb puţin, înainte de culcare. Mă cam chinuiesc insomniile în ultimul timp. Voi?

6

- Toate bune şi frumoase, dacă nu ar fi afurisita asta de nuntă! Îmi consumă toată energia… Baurus glumea, ca întotdeauna. Îl privi pe sub sprâncene, prefăcându-se supărată. - Cine te aude, te şi crede. Baurus râse, arătându-şi dinţii albi. Karina se surprinse zâmbind. Arată bine, în cămaşă albă descheiată la primul nasture şi pantalonii de blugi, mulaţi pe picioarele sale musculoase. Era înalt, încât trebuia să dea capul pe spate pentru a-l privi în ochi. O invită din priviri să i se alăture. Se codi, pentru o clipă. - Sunt sigură că ai treburi mai importante decât să discuţi nimicuri cu mine. - I-am promis lui Cleo că o însoţesc în oraş în seara asta, dar a trebuit să contramandez întâlnirea. I-am trimis-o pe Alesia, să-i ţină de urât. Până la urmă, acceptă, mai ales că bătrâna se îndepărtase când o văzuse discutând cu Baurus. Mergeau în lungul străzii, urcând la deal spre parcul central. - Ce mai face mama ta? - Se simte în largul ei, comandând toalete de gală sau cutreierând magazinele pentru cele necesare nunţii. Îi ocupă tot timpul, dar adoră să se simtă utilă. - Este o femeie deosebită. - Tu, cum o mai duci? - Mă descurc destul de bine cu ce mi-a lăsat tata. Mă gândesc totuşi să închiriez o parte din casă, pentru a mai reduce cheltuielile. O conducea acum pe aleile parcului spre cea de a doua ieşire. Tot discutând, nici nu observase pe unde mergeau. - Dacă te interesează, am câţiva prieteni care doresc să închirieze două-trei camere pentru o firmă. Pot vorbi cu ei, dacă doreşti. - Nu acum, spuse Karina repede. Mai întâi să fac puţină ordine în lucrurile din casă şi apoi... Cred că, cel mai sigur, la anul. Baurus ridică din umeri. - Cum doreşti. Dacă te răzgândeşti, mă poţi suna oricând. - Să se supere Cleo? De luna viitoare eşti om cu familie! - Sunteţi verişoare bune, aţi copilărit împreună. De ce s-ar supăra? O ajută să sară peste o băltoacă, apucând-o cu fermitate de braţ. - Glumeam şi eu, spuse Karina evitând să continue subiectul. Se pregăti să mai spună ceva, dar îşi dădu seama că se apropiau de casa familiei Ruian. Se opri. Nu avea chef de vizite la ora aceea şi, mai mult ca sigur, nici unchiul şi mătuşa sa nu aveau să se bucure la vederea ei. - Cred că eu mă opresc aici…spuse şi făcu un pas mare în spate. Îţi doresc numai bine şi tot ce vă doriţi. - Hai înăuntru, o invită el. Sunt sigur că ar fi fericiţi să te vadă, cu toţii. - Prefer să rămân singură pentru o vreme, pentru a-mi pune gândurile în ordine. Baurus o privi cu luare aminte - Dacă vrei, poţi trece pe la cabinet, să discutam. Sunt un bun ascultător. - Ţi-ai luat până la urmă diploma în psihologie? - Am renunţat la ultimii doi ani, spuse el nepăsător. Am vrut să fiu aproape de Cleo. Probabil, voi relua cursurile cu prima ocazie. - Într-o viaţă viitoare, cel mai sigur, glumi Karina.

7

Baurus o privi puţin de sus. - Am uitat că şi pe tine te preocupă ce se găseşte dincolo de moarte. - Cândva, erai un căutător înfocat. Stăteai ore în şir pe net, căutând subiecte de senzaţie sau fapte care să îţi demonstreze teoriile. - De unde ştii asta? o întrebă Baurus uimit. - Mi-a povestit Cleo, spuse repede Karina. De când te-a cunoscut prima oară, numai de tine vorbea. Mă înnebunise cu povestirile ei. Nici nu mai ştiam ce să cred, cât era adevăr şi câtă ficţiune. - Da, Cleo are o imaginaţie bogată. Am întrebat-o de câteva ori de ce nu se apucă de scris nuvele sau povestiri. Mi-a spus că are alte planuri cu viaţa ei, dar nu a vrut să intre în amănunte. Ciudat, spuse el gânditor, nici până astăzi nu mi-a spus ce vrea să facă de acum încolo. Toate planurile ei sunt legate exclusiv de nuntă. Tăcerea se lăsă între ei, stânjenitoare. Baurus se pregătea să îşi reînnoiască invitaţia când uşa casei se deschise iar Toros ieşi alergând pe alee. Baurus îşi urmări tatăl cum se grăbeşte spre maşină, îi verifică uşile cu mare grijă, apoi se întoarce spre casă cu o expresie de uşurare întipărită pe chip. Dădu cu ochii de ei. - Bună seara domnule Fiano, îl salută Karina. Toros o cercetă din priviri, încercând să îşi aducă aminte cine este. - Tu eşti, Karina, nu? Verişoara lui Cleo. Acum, îmi amintesc de tine. Ai avut accidentul acela acum câteva luni. Karina păli. - Nu eu, tatăl meu a avut un accident, spuse cu voce stinsă. Baurus îl atinse pe Toros, prevenitor, cu vârful pantofului la gleznă. Tatăl său era un om cu inima largă şi gura bogată, dar câteodată vorbea ceea ce nu trebuia. - Oh! Ai dreptate, acum îmi amintesc. Îmi pare rău pentru pierderea suferită, spuse Toros cu sinceritate. Cred că a fost greu pentru tine. - Da, a fost o cumpănă în viaţa mea. Dar, am trecut, până la urmă, peste… Glasul ei trist contrazicea cele spuse iar lui Baurus i se făcu milă de ea. Se pregăti să îi mai dea una tatălui său, dar acesta prinse mişcarea furişată şi se dădu, ca din întâmplare, un pas într-o parte. - De ce nu intraţi în casă? Karina deschise gura să îi respingă invitaţia, când Baurus o prinse de braţ şi o împinse în faţa sa spre intrarea casei. - Hai, fato, nu mai sta pe gânduri, timpul trece iar… - …şansele trec pe lângă tine, spuse Karina o dată cu el. Baurus o privi printre gene. - Dar multe ţi-a mai povestit Cleo despre mine! - Vorbea foarte mult despre tine. - Acum face la fel, se grăbi Toros să o liniştească. Când să intre în casă uşa se deschise larg şi George le ieşi în întimpinare. - Ei, cum e? Ai închis maşina sau ţi-a furat-o careva? O văzu pe Karina în spatele lui Toros. - Karina, fetiţo, ce bine îmi pare să te vad. Întoarse capul şi strigă la cei dinăuntru.

8

- Ia uitaţi cine a venit în vizită! Se retrase câţiva paşi şi îi făcu semn să intre. Te rog, nu fi timidă. Karina îi zâmbi călduros. George era singurul din familie care se purta la fel ca înainte şi asta o mai linişti un pic. Până când Cleo intră în cameră. O dată fuseseră prietene nedespărţite, acum separate de o ceartă prostească. „Nu chiar atât de prostească”, îşi spuse Karina în timp ce o îmbrăţişa pe Cleo. Se părea că şi aceasta îşi aducea aminte de cele întâmplate pentru că, în ciuda zâmbetului întipărit pe faţă, o privea prudent iar spatele îi era rigid. Se grăbi să se desprindă din îmbrăţişare. - Karina, ce surpriză plăcută, ciripi Cleo. Se uită la Baurus. Până la urmă ai ajuns, iubitule. Aproape se aruncă la pieptul lui, sărutându-l pe gură. Rămase lipită de el, zâmbind subţire spre Karina. - A fost o zi infernală, spuse Baurus în chip de scuză. Am vrut să iau puţin aer şi am venit spre casă pe jos. În drum, am dat peste Karina, literalmente, şi am invitat-o pe la noi…Voi…se corectă el cu un zâmbet vinovat. Apăru şi Ana, urmată îndeaproape de Alesia, foarte curioase amândouă să vadă cine le vizitează la acea oră târzie. Ana tresari când o văzu pe Karina. - Karina, ce bine îmi pare să te vad. O îmbrăţişă scurt. Nu ai mai venit de mult pe la noi. Ai păţit ceva? Îl întreba din priviri pe George, ce se întâmplă. Bărbatul ridică din umeri şi le invită pe doamne în sufragerie. - Baurus m-a adus până aici. Nu vreau să vă deranjez, nu stau prea mult. - Nici vorbă, spuse George întinzându-i un pahar cu limonadă rece. Abia ai venit. Şi nu te-am mai văzut de…se concentră câteva clipe, foarte mult timp. Care mai este viaţa ta? Karina acceptă paharul, mai mult la insistenţa lui, şi se aşeză pe fotoliu, lângă el. - Deocamdată nu am nici o slujbă stabilă, dar urmez câteva cursuri prin corespondenţă. Voi vedea ce fac după ce le termin. Voi? - Dăm zor cu pregătirile pentru nuntă. George se aplecă spre ea, punându-i afectuos mâna pe genunchi. Ştii, Baurus a hotărât să o ia pe Cleo de nevastă. Nu ştia de ce, dar George părea hotărât să le joace o festă fetelor sale, Karina era sigură de asta. Acceptă provocarea. - Am auzit ceva de la Amanda, acum câteva zile, şi parcă şi Cleo a menţionat asta de câteva ori. Nu îmi amintesc exact, din cauza întâmplărilor nefericite pe care le-am trăit în ultima perioadă. Cleo se încruntă spre ea. Afurisita, juca teatru! Doar era împreună cu Baurus când îi spuseseră că se vor căsători. - Oricum, continuă Karina, nu am ştiut data exactă a fericitului eveniment, pentru că nu am primit invitaţie la nuntă. Baurus se pregăti să spună ceva, dar Ana i-o luă înainte. - Mai este până la nuntă. Va avea loc la sfârşitul lunii. Nu am trimis, încă, invitaţiile. - Nici nu se pune problema să nu primeşti invitaţie, fetiţo. George zâmbi încurajator spre Karina. Nu-i aşa, draga mea? o întrebă formal pe Ana. Ana înghiţi greu şi zâmbi acru. - Cum să nu, dragule. Doar face parte din familie.

9

- Chiar aşa! spuse George cu satisfacţie. Ciocni un pahar de coniac cu Toros. După plecarea Karinei, o jumătate de oră mai târziu, Ana se dezlănţui, tăbărând furioasă pe George. - Ai făcut-o special! Cum ai putut să mă faci de râs în faţa puştoaicei ăleia? George o privi foarte serios. - Puştoaica aia se întâmplă să fie singura ta nepoată din partea fratelui tău. Nu vreau să o lăsăm deoparte, doar pentru că ţi se pare că se poartă ciudat. Te-ai fi purtat la fel, dacă tatăl tău ar fi murit şi nu ai fi fost lângă el. - Nu a pus-o nimeni să plece în excursie tocmai atunci. De fapt, Roberto nu era de loc încântat de interesul ei brusc pentru cultura indigenă din oraşul Greo…, cum îi spune. Nici măcar nu pot pronunţa aşa ceva. - Greslolandra. Un micuţ oraş pierdut în munţi. Şi ce-i cu asta? Fetei îi place să călătorească. - Ştii foarte bine de visele stranii pe care le tot are de câţiva ani încoace. Roberto spunea că are schimbări de personalitate, că se comportă tot mai ciudat în ultima vreme. - Cu atât mai mult. Rudele apropiate, adică noi, ar trebui să îi fie aproape în asemenea momente nu să îi întoarcă spatele. Aşa cum fac unii membri ai familiei noastre. Ana se întoarse defensiv spre el. - Ştii foarte bine că s-a certat cu Cleo acum câteva luni. Nu vreau să o deranjeze în vreun fel în ziua cea mai importantă a vieţii ei. George se trânti în fotoliu, vizibil neafectat de supărarea soţiei sale. - Exact, s-a certat cu Cleo, dar nu ştii de ce. Până atunci erau cele mai bune prietene. Cred s-a întâmplat imediat după ce Karina a ieşit din spital. Şi nu a vrut să ne spună motivul. Ana zâmbi cu superioritate. - Mie mi-a spus de ce. Se pare ca „drăguţa” de Karina l-a dorit pe Baurus pentru ea. II. VISUL Karina ajunse acasă, târziu în noapte, mult după ce plecase de la familia Ruian. Era prea obosită să se mai poată gândi la ceva aşa că lăsă pe altădată analiza celor întâmplate în seara aceea. Nu voia decât să se întindă pe pat şi să doarmă cât putea de mult, fără să viseze. Ura visele de peste noapte, de când se întorsese din excursie, pentru că toate se sfârşeau invariabil în acel unic vis în care, credea, descoperise în sfârşit adevărul. Deschise uşa mecanic şi o închise cu piciorul. Uşa se blocă singură în spatele ei. Aruncă cheia pe măsuţă de pe hol şi, cu ochii mai mult închişi, se îndreptă spre dormitorul său. Sufrageria era plină de foşnete. Din când în când, în întunericul de nepătruns se decupau forme monstruoase. O străfulgerare roşiatică, apoi dispăreau în noaptea din care erau create.

10

Când trecu prin dreptul uşii metalice a sufrageriei, montată pentru a ţine departe ce colcăia în întuneric, aceasta se deschise cu un clinchet de rău augur şi, cu un scârţâit de coşmar, se roti în balamale. - Te-am uns acum câteva zile, mormăi ea, evitând să privească în direcţia camerei. - Vino la noi…, se auzi dincolo de uşa deschisă. Karina…vino la noi…, îţi vom da tot ce doreşti... Refuzând să se uite spre sufragerie, păşi ţeapănă spre uşa de la capătul holului. Atunci le văzu. Două oglinzi cenuşii, aşezate faţă în faţă, păreau să păzească intrarea în dormitorul său. Înţepeni. Inima începu să îi bată cu putere iar pe frunte îi apărură broboane mari de transpiraţie, umezindu-i părul. Îşi amintea foarte bine că îndepărtase toate oglinzile din casă, inclusiv pe cele două din holul acela. Le aruncase, fără remuşcări, într-un dulap din debara şi „pierduse” apoi cheia. Oglinzile sclipiră fantomatic în semn de recunoaştere. Făcu un pas spre uşa camerei, dar o cuprinse teama. Se întoarse cu gând să plece din casă, când aburul gros, întunecat, ce se revărsă din sufragerie în hol îi blocă ieşirea. Era prinsă ca într-o capcană. La fel ca în visul său. ** În urmă cu mai bine de şase luni se hotărâse să plece într-o excursie în munţi, în căutarea oraşului pierdut Greslolandra. Întâlnise, prima oară, denumirea în reţea, pe când căuta materiale în care erau descrise cu lux de amănunte experienţele de la limita conştiinţei. Avea o pasiune pentru lumile astrale, căutând mereu răspunsuri la întrebările vechi de când lumea: „cine suntem?”, „de unde venim?” şi, cea mai importantă pentru ea, „unde ne ducem?”. Avusese câteva experienţe extrasenzoriale şi dorea cu ardoare să ştie mai multe despre subiect. Într-una din zile, pe când naviga prin reţea, dăduse întâmplător peste un articol, dintr-o obscură revistă virtuală numită „Misterele vieţii de aici şi de dincolo”, în care era descrisă cu lux de amănunte experienţa unui individ pe nume Samuel Lordi. Bărbatul, destul de tânăr dacă se lua după fotografiile anexate articolului, pretindea că trăise experienţa morţii şi a ceea ce se găsea după, reîntorcându-se apoi în trupul său ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totul în cadrul unei şedinţe de şamanism ţinută de un vraci bătrân ce locuia în apropierea oraşului Greslolandra. Curioasă, căutase date despre acel oraş şi descoperise că existase o localitate numită Greslolandra în pădurile dese din munţi, în nordul ţinutului, dar se părea că aceasta dispăruse cu ceva timp în urmă, după un cutremur puternic. De atunci, nu mai exista nici o referinţă despre acel oraş, cu excepţia lui Samuel Lordi care susţinea că îl vizitase în căutarea şamanului. Dăduse peste adresa lui Samuel Lordi înghesuită într-un colţ al paginii, îi scrisese şi aşteptase cu nerăbdare răspunsul. Nu mică i-a fost surpriza când acesta i-a răspuns la scrisoare, trimiţându-i totodată şi o hartă pe care marcase poziţia aproximativă a oraşului pierdut, precum şi căile prin care putea ajunge în zonă.

11

Încântată, îi scrisese lui Baurus despre faptul că descoperise ceva interesant, în legătură cu stările de decorporare, pe care voia să îl studieze, evitând a-i da prea multe amănunte privind locaţia oraşului. Avea de gând să facă o excursie în zonă iar dacă merita efortul îi va propune lui Baurus să meargă împreună până acolo. Îl întâlnise pe Baurus cu mai bine de un an în urmă, pe un forum unde se discuta despre persoanele ce avuseseră parte de întâmplări şi experienţe paranormale. Semna Cipito pentru a nu fi recunoscută şi intrase în vorba cu Baurus din pură întâmplare. Îi lăsase impresia că era un tip cerebral ce gândeşte de două ori înainte de a întreprinde o acţiune. Păstraseră legătura mult timp, trimiţându-şi regulat mesaje sau întâlnindu-se la discuţii pe diverse site-uri. Îi povestise şi lui Cleo despre el, spunând în glumă că Baurus „este sufletul său pereche”. Verişoara sa se arătase extrem de interesată şi îi ceruse de câteva ori să îi aranjeze o întâlnire. Dar Karina nu avusese niciodată curajul să o facă, rămânând în continuare prietena misterioasă din reţea. - Vine în oraşul nostru pentru a asculta conferinţa doctorului Bivolu, îi spusese într-o zi Cleo, vizibil agitată. - De unde ştii? - Ţi-am citit poşta electronică, spusese Cleo, afişând o mutră nevinovată. - Nu este frumos să îţi bagi nasul în treburile altora, o mustrase râzând. - Lasă asta! Mergi sau nu mergi să vezi cum arată? Până la urmă se lăsase convinsă de nebunatica sa verişoară şi împreună s-au dus să îl vadă pe misteriosul Baurus. Cleo îl plăcuse din prima. Era brunet, tuns scurt, înalt, bine făcut. - Du-te la el, o îndemnase Cleo, împingând-o de la spate în direcţia tânărului ce lua notiţe într-o agendă. Asta poate fi şansa ta. Dar, încă o dată, se dovedise prea slabă. Conferinţa se termină până la urmă şi nu reuşi să se apropie prea mult de el. - Eşti mult prea timidă, hotărâse Cleo. Acum avea ocazia să ia legătura cu el, în sfârşit. - Numai după ce revin cu ceva palpabil. Îşi făcea bagajul, în camera sa, în timp ce Roberto urmarea o cursă de motociclete la televizor. Tatăl său nu-i înţelegea prea bine interesul pentru ceea ce el numea „frivolităţi de domnişoară”, dar acceptase să îi plătească excursia. Terminase repede de împachetat. Nu îşi luase prea multe haine, decisă să revină cât mai repede acasă. Pentru că mai avea timp până la plecarea trenului, îşi întocmi în grabă un horoscop pe o perioadă mai lungă. Toate păreau a fi în favoarea sa cu excepţia unui accident nefast ce urma să aibă loc în curând, după toate probabilităţile. - Un accident? Ce fel de accident? Lăsă hârtia deoparte şi scoase din bagaj cărţile de tarot. După câteva cărţi întoarse apăru cartea morţii. Se încruntă. - Poate ar trebui să mai rămân câteva zile acasă…, spuse cu jumătate de gură.

12

Îşi aminti de predicţia pe care i-o făcuse doamnei Firea, vecina de peste drum, şi o pufni râsul. Îi prezisese câştigarea unei sume mari de bani la un joc de noroc şi femeia, încredinţată de reuşită, cumpărase mai multe bilete la loterie. Din nefericire nici unul nu se dovedise câştigător. - Soarta şi-o face singur omul cu mâna lui, spuse filozofic şi strânse cărţile. Luă rucsacul la spinare şi ieşi pe hol, lăsând uşa camerei deschisă, pentru ca tanti Loti, menajera lor, să poată curăţa în urma ei. Înainte de a intra în sufragerie, aruncă o privire în oglindă. Era brunetă, ca şi mama ei, cu ochii verzi, minionă, slăbuţă. „Femeie afurisită”, decretase doamna Loti când o văzuse prima oară. Părul îi ajunsese până la umeri şi se gândi că avea să se tundă imediat ce se întorcea din excursie. Îşi aranjă puţin bretonul în oglindă, apoi zâmbi şi îşi făcu cu ochiul. - Ochii verzi, niciodată să nu-i crezi. În sufragerie Roberto, lungit în fotoliul preferat, degusta un pahar mare de vin negru. Dădu sonorul televizorului mai încet, când o văzu intrând. - Gata de plecare? - Gata, tată. Îl sărută pe obraz. Să fii cuminte până mă întorc. Roberto îi întinse un plic cu bani. - Să ai grijă la cheltuieli, o sfătui grijuliu. Sunt banii ce îi păstrasem pentru motoretă. Karina zâmbi cu afecţiune. Tatăl său era maniac în ceea ce privea cursele de motociclete. Iubea viteza şi senzaţia de libertate şi putere pe care turaţia la maxim a motorului i-o dădea. - Mă ştii altfel decât grijulie, tată? - De ce nu ai luat-o pe Cleo cu tine? - Nu a vrut să vină. Ştii că nu poate suferi călătoriile lungi, dacă nu are cameră asigurată la destinaţie, într-un hotel de cel puţin trei stele. Roberto pufni cunoscător. - Ana şi George au fost prea îngăduitori cu ea. Se poartă de parcă ar fi de viţă nobilă! Îl mai sărută o dată pe obraz şi îl lăsă să bombăne în continuare despre mofturile verişoarei sale. Călătoria a fost lungă şi obositoare, chiar şi pentru Karina, deşi fata era obişnuită cu drumurile lungi. Într-un târziu poposi într-un târguşor de ţară ce nu se deosebea cu nimic de atâtea altele înşiruite cuminţi de-a lungul căii ferate. De acolo, după un somn odihnitor, urcă într-o maşină ce făcea curse regulate până în satele de la poalele muntelui. Întrebă discret, pe cel de alături, dacă ştia ceva despre oraşul dispărut. - Ştiu că sunt câteva ruine, mai sus, în pădure, dar oamenii nu prea circulă pe acolo. Cică zona ar fi bântuită de sufletele celor ce au pierit în cutremur. Oamenii sunt simpli pe aici şi cred orice, aşa că nimeni nu urcă. - Oare, pot găsi vreun ghid totuşi? Cineva care să nu se teamă de fantome? Bărbatul o privise pe deasupra ochelarilor. - De ce te interesează atât de mult oraşul dispărut? Alese la întâmplare unul din răspunsurile pe care le avea deja pregătite. - Îmi place să fac săpături arheologice. Să îmi imaginez cum au trăit oamenii acelor timpuri. - Nu eşti cam tânără pentru asta?

13

Înainte de a mai spune ceva, maşina opri la destinaţie iar Karina răsuflă uşurată. Mulţumi pentru informaţii şi se grăbi să se îndepărteze. Cutreieră câteva ore bune în căutarea unui ghid, dar se părea că bărbatul avusese dreptate. Nimeni nu dorea să urce la „ruinele blestemate” cum le numeau localnicii. Se văzu nevoită să înnopteze în sat, închiriind o cameră, la o femeie bătrână. A doua zi o aştepta o surpriză plăcută. - Te caută cineva, o anunţă femeia, imediat ce se trezi. Karina sări peste masa de dimineaţă, curioasă să vadă cine este. - Să ai grijă, fata mea, o povăţui bătrâna înainte ca tânăra să iasă din casă. Afară, sprijinit de gardul de lemn, bucurându-se de razele soarelui ce poposiseră pentru câteva clipe în curte, o aştepta un bărbat la vreo douăzeci şi cinci de ani. Era şaten, cu părul prins într-o legătură complicată la spate, cu obrazul ars de vânturi şi cei mai negri ochi pe care îi văzuse vreodată. - De ce vrei să mergi la ruine? o întrebă fără nici o introducere. Karina se hotărî să îi spună adevărul. - Samuel Lordi mi-a spus că acolo îl pot găsi pe Baba Nouna, unul din cei mai buni şamani din ţinut. Vreau să vorbesc cu el. Bărbatul o invită din priviri să continue. - Sunt în căutarea unor răspunsuri şi cred că bătrânul Nouna mă poate ajuta. Ştiţi unde îl pot găsi? - Baba Nouna este bunicul meu, el m-a trimis după tine. A fost înştiinţat de spirite că vei veni înainte de încheierea ciclului lunar. Fără alte vorbe se întoarse şi plecă spre pădure. Karina se dezmetici repede şi fugi după el. Au mers mai mult de patru ore printre copaci, fără prea multe opriri şi fără să schimbe vreo vorbă. Într-un târziu s-au oprit într-o poieniţă. - De aici te descurci singură, îi spuse tânărul. Arătă spre o cărăruie ce pleca în sus, spre vârful muntelui. Dacă o urmezi, te va duce până le bunicul. Nu te îndepărta de ea şi nu ai cum să te pierzi. - Nu vii cu mine? se sperie Karina. Nu o încânta de loc faptul că era lăsată singură să bântuie prin pădure, chiar dacă o însoţea în acel moment doar un necunoscut. - Spiritele nu sunt întotdeauna înţelegătoare cu cei ce le deranjează, spuse tânărul încet. Dacă ai ajuns până aici, nu mai ai de ce să te temi, ce a fost mai greu, a trecut. Se pregăti să îl contrazică, dar tânărul se întoarse şi plecă repede, dispărând printre copaci, înainte ca fata să îi mai spună ceva. Se întoarse spre cărare şi privi cu luare aminte în jur. Nimic nu îi era familiar şi asta o făcu să se teamă puţin. - Dacă am ajuns până aici, nu mai am de ce mă teme, spuse în chip de îmbărbătare. Îşi dădu seama că tânărul avea dreptate. Plecase de acasă, fără să ştie exact care era punctul terminus al călătoriei, discutase cu oameni pe care nu îi mai văzuse în viaţa sa, se aventurase pe cărări aproape neumblate şi se pregătea să întâlnească un vraci bătrân ce locuia în apropierea unor ruine pe care localnicii le credeau bântuite. Ce putea fi mai rău de atât? - Să mă mănânce fantomele? se întrebă râzând.

14

Curajoasă, păşi pe cărare. După mai bine de o oră de urcuş pieptiş pe coasta muntelui, ajunse în faţa unei cabane a cărei uşă era larg deschisă iar dinăuntru răzbătea un miros subtil de ierburi aromatice arse. - Intră Karina, o invită o voce răguşită. Cabana avea o singură cameră mobilată simplu. Câteva dulăpioare pline cu tot felul de borcănaşe, mai multe rafturi înţesate cu plante, piei de lup pe perete. Pe unul din pereţi se afla o vatră de piatră în care ardea un foc vesel. În faţa focului, un bătrân amesteca încet într-un ceaun în care fierbea un amestec gri închis. - Ia loc, te rog, supa este gata! Karina se aşeză pe un scăunel în timp ce bătrânul luă cu grijă ceaunul de deasupra focului şi îl aşeză pe pirostrii. Umplu două căni cu supă şi îi întinse una fetei. - De unde ştiţi cum mă cheamă? Bătrânul zâmbi. - Ce ţi-a spus Marius, cel ce te-a adus până aici? - Că este nepotul dumneavoastră şi că spiritele v-au spus de venirea mea. O îndemnă să mănânce. Karina sorbi cu prudenţă din lichidul fierbinte. Descoperi cu surprindere că era mai bun la gust decât arăta. Flămândă, goli cana într-o clipă. - Nu vreau să ştiu din ce a fost făcută, spuse întinzându-i cana bătrânului. - O decizie înţeleaptă, aprobă bătrânul din cap. - Deci, de unde ştiţi? îl întrebă Karina nerăbdătoare. - Te-am văzut acum câteva nopţi, în timp ce meditam. Ai venit până aici pentru că vrei să ştii ce este dincolo. Fata înghiţi în sec. - Eram curioasă dacă Samuel Lordi a spus adevărul în privinţa experienţei trăite, pentru că mă pasionează tot ce este considerat în afara normalului. Ceea ce a trăit el este deosebit şi aş fi vrut să încerc şi eu. - Dintr-o dată! - Acum, dacă privesc înapoi, îmi dau seama că aşa este. Ciudat… Cu nici o săptămână în urmă întâlnise în reţea numele oraşului dispărut. Îi scrisese a doua zi lui Samuel Lordi iar acesta răspunsese aproape imediat. Se hotărâse deodată să verifice adevărul celor povestite iar tatăl său îi dăduse banii necesari pentru excursie fără să întrebe prea multe. Găsise imediat bilet de tren, călătorise fără probleme, întâlnise omul ce o ajutase să se apropie de locul căutat, traversase pădurea aproape de una singură şi ajunsese să îl găsească pe cel ce o putea îndruma pe mai departe. - Nimic nu este întâmplător, Karina. Ai venit aici pentru că aşa te-a îndemnat inima să faci. Se spune că fiecare om trece în viaţă printr-o cumpănă. Aici este cumpăna ta şi poţi alege să îţi rescrii destinul sau îţi poţi urma calea deja cunoscută, mereu tânjind după altceva. Bătrânul se ridică de pe scăunel, urmărit de privirile fetei. Căută într-o ladă mare de lemn, aşezată lângă pat, şi scoase mai multe pături de lână pe care i le întinse. - Odihneşte-te acum iar mâine îmi vei spune cu ce vrei să te ajut.

15

Dimineaţă bătrânul o trezi. După ce fata bău o cană cu supă şi ronţăi câteva felii de pâine uscată, îi făcu semn să îl urmeze prin pădure. Părea să se ghideze după semne ştiute numai de el, fără să urmeze o cărare anume, înaintând printre trunchiurile bătrâne. - Te-ai gândit bine ce anume vrei să afli? Aplecă grijuliu o creangă spre pământ, încercând să o vătămeze cât mai puţin. Karina îi urmă exemplu, deşi se deplasa destul de greu printre tufişurile crescute alandala. - Vreau să ştiu ce anume se găseşte dincolo. Întotdeauna m-am întrebat dacă poveştile celor ce au trăit experienţe în apropierea morţii sunt adevărate. - Sunt adevărate pentru fiecare în parte. Bătrânul se strecură pe sub câteva crengi joase. Karina se aplecă şi ea, dar mai multe crenguţe i se prinseră în păr, împiedicând-o să înainteze. Se pregăti să le rupă când bătrânul o prinse de mâini. O ajută să se desprindă din crengile buclucaşe. - Totul, în jurul nostru, este viaţă, sub o formă sau alta, Karina. Poate că ţie, câteva crenguţe îţi par nesemnificative, dar ele sunt foarte importante pentru copacul acela. Respectă viaţa şi ea te va respecta. Au continuat să meargă prin pădure, urcând şi coborând câteva pante abrupte cu iarbă rară, maronie. Din câte îşi putea da seama tânăra, ocoliseră unul din vârfurile muntoase, ajungând într-o vale largă ce se deschidea între munţi. Vegetaţia era bogată, dar tot putea zări, printre copaci, blocuri înnegrite de piatră. - Ruinele oraşului Greslolandra. Bătrânul se oprise lângă primele pietre ce formaseră cândva un zid, acum prăbuşit, îngropat în iarba deasă. - Bătrânii ştiu că locul acesta este încărcat cu energii puternice şi numai cei mai buni pot merge mai departe. Tatăl meu spunea că este unul din locurile în care realul şi irealul se întrepătrund. O poartă pentru unii, un oracol pentru alţii, dar şi o prăpastie în care te poţi pierde pentru totdeauna. O cumpănă. O privi pe tânăra în ochi, zâmbind blând. - Eşti sigură că vrei să mergi mai departe? Te pot ajuta să treci prin Poartă, dar ce vei găsi dincolo îmi este peste puteri să ghicesc. - Doar pentru asta am venit, spuse Karina hotărâtă. - Cum crezi. Aşteaptă-mă aici până găsesc cele necesare ritualului. Nu te îndepărta prea tare, locurile pot fi înşelătoare. Plecă, lăsând-o singură. Karina se aşeză pe iarbă în aşteptare, gândindu-se la cele spuse de bătrân. Era obişnuită să se lase în voia sorţii iar evenimentele în cascadă prin care trecea o lăsau cu un plăcut sentiment de anticipare. Bătrânul se întoarse după o jumătate de oră cu o bocceluţă din pânză în care adunase mai multe plante. Se aşeză lângă ea şi prepară, sub privirile ei curioase, o băutură, amestecând cele culese cu apă de izvor. - Samuel Lordi vorbea despre o şedinţă de şamanism, spuse Karina, când bătrânul îi întinse băutura verzuie. - Nu cred că sunetul tobelor îţi va fi de prea mare ajutor. Ai o fire mult prea complicată. - În cazul asta, ce pot face? - Să visezi.

16

Bău lichidul amărui, cu o uşoară strâmbătură. Bătrânul întinse o pătură şi îi făcu semn să se întindă iar fata acceptă bucuroasă, mai ales că i se făcuse deodată somn. Căscă de câteva ori, apoi închise ochii. În momentul următor se afla pe o stradă pietruită, într-un oraş necunoscut. Casele se înşirau de o parte şi de alta a străzii, dar totul în jur era întunecat, ca într-o noapte cu lună nouă. Stelele străluceau, lumina lor părând îndepărtată şi rece. Mergea pe mijlocul străzii, coborând spre o intersecţie luminată de felinare cu gaz. Mai mult simţi mişcările furişate pe lângă zidul clădirilor decât să vadă ceva. Întoarse capul şi încercă să desluşească ce se apropie în întunericul din spatele sau. Umbre stranii o urmăreau, dar nu îşi putea da seama ce sunt. Lângă ea apăru, fără veste, o tânără, îmbrăcată într-o cămaşă de noapte. Tresari şi se opri în mijlocul drumului. - Să mergem mai departe, spuse fata cu angoasă, supraveghind din priviri umbrele ce alergau după ele. Cei ce ne urmăresc nu sunt umani. O urmă, fără prea multe comentarii, ştiind într-un ungher al minţii că fata are dreptate. Strada păru că se lungeşte deodată iar luminile felinarelor se îndepărtează, devenind simple puncte gălbui. Vălătuci de ceaţă apărură de nicăieri. - Trebuie să ajungem la Poartă, altfel rămânem aici pentru totdeauna! Dorinţa de a scăpa din lumea aceea o ridică de la pământ. Pluti fără greutate de-a lungul străzii, depăşind alţi oameni ce se grăbeau la rândul lor spre luminile gălbui. Umbrele tremurătoare dispărură în ceaţă. - Am ajuns! Acum se găsea în mijlocul unor oameni tăcuţi, ce priveau cu speranţă spre un inel, ca de argint, suspendat la mare înălţime deasupra lor. Lumina felinarelor se reflectă pentru o clipă pe suprafaţa inelului iar acesta izbucni în flăcări, devenind un uriaş cerc de foc dincolo de care nu se vedea nimic. O descoperi pe tânăra în cămaşă de noapte lângă umărul ei drept. - Ce facem acum? - Vom trece cu toţii prin Poartă. Dacă eşti pregătită vei ajunge la următorul inel, dacă nu, rămâi aici pentru încă un ciclu. Teama îi încolţi în suflet. Dacă nu era pregătită şi Poarta se închidea în faţa sa, aruncând-o înapoi spre întunericul propriei neştiinţe? Oare, ce se găsea în spatele ei? Curiozitatea i se deşteptă iar teama îi dispăru încetul cu încetul. Pe nesimţite, mulţimea se ordonă într-un şir neregulat iar ea se trezi prinsă în mijlocul lui. Unul câte unul, oamenii săreau spre Poartă, trecând prin inelul de foc. Unii cădeau cu un ţipăt în partea cealaltă, alţii rămâneau indecişi în faţa ei. Karina îşi luă avânt şi sări spre Poarta. Trecerea se făcu pe nesimţite. Când redeveni conştientă, se trezi suspendată deasupra unui hău întunecat, acoperit parţial de un abur negru, plin de viaţă. Nu se putea mişca deloc, nici măcar nu-şi putea deschide gura pentru a ţipa. Deasupra sa putea simţi lumina, dar nu putea lăsa capul pe spate pentru a privi în inima ei. Din aburul gros de sub ea prinseră a se forma siluete diforme. Nici oameni, nici animale, trupuri contorsionate, chipuri schimonosite, membre scheletice îmbrăcate în piei cenuşii, uscate.

17

Intră în panică. Încercă să se mişte, dar totul era în zadar. Voinţa sa ar fi putut mişca munţii din loc, dar acum nu reuşea să îşi mişte nici măcar un deget. Pupilele i se dilatară iar răsuflarea îi ardea în piept, speriată. Fiinţa i se încordă într-un ultim efort. Monştrii ridicară ochii spre ea. Întinseră braţele încercând să o atingă. - Karina, vino la noi… Urlă speriată în tăcerea minţii sale. III. OGLINZILE Atât îşi amintea din visul său, dar credea că este suficient pentru a şti ce anume văzuse dincolo. Era convinsă că fusese respinsă de Poartă, că reuşise să deschidă iadul iar acum făpturile întunecate o urmăreau pretutindeni, aşteptând momentul când avea să li se alăture. Privi spre cele două oglinzi, ştiind că se apropia sfârşitul jocului. Era prea obosită să se mai împotrivească iar ei păreau a cunoaşte adevărul. Se simţi împinsă de la spate spre uşa propriului dormitor. Se încordă, împotrivindu-se din răsputeri. - De ce te lupţi cu noi? Vocea şoptită se revărsă către ea din oglinda aflată în stânga. Tresari, înspăimântată. Când ajunsese în faţa ei? Simţi vânzoleala din oglinda aflată în spatele său, dar nu avea curajul să vadă ce este. „Lăsaţi-mă în pace!” Nici un sunet nu ieşi însă printre buzele uscate de frică. - Dar vrem să te ajutăm! Să o ajute? Cum ar putea „ei” să o ajute în vreun fel? Şi ce trebuia să pună chezăşie pentru asta? Întrebările se zbăteau în mintea sa asemenea unor pui speriaţi de umbra şoimului. - Eşti deja a noastră, Karina! Şi, deşi nu ne crezi, nu vrem decât să te protejam. Ştim că suferi Karina, că te-a rănit cineva apropiat, dar numai frica ta faţă de noi ne împiedică să ne apropiem mai mult de tine pentru a te sfătui. Tresari şi încetă să se mai zbată. Aveau dreptate. Cineva apropiat o rănise, deşi avusese încredere totală în el, dar cum de ştiau asta? - Suferinţa din inima ta a deschis Poarta către noi, durerea pe care o porţi în tine ne ţine aproape de sufletul tău. Nu ne alunga, suntem prietenii tăi! O suflare de gheaţă o învălui, amorţindu-i simţurile. Totul în jur deveni amalgam de culoare şi sunet. Se învârtea din ce în ce mai repede, pierzându-şi treptat conştiinţa de sine. Undeva, în depărtare, o fată ţipă. Deschise ochii speriată şi se ridică în şezut. Întunericul din jur o făcu să îşi piardă suflul pentru o clipă, apoi ochii i se obişnuiră cu absenţa luminii. În dreapta sa reuşi să desluşească o noptieră pe care se odihnea un ceas deşteptător ce arăta ora unsprezece.

18

Răsuflă uşurată şi îşi lăsă capul pe pernă. Nu ştia cum ajunsese în dormitor, dar se găsea întinsă pe pat. Draperiile groase de catifea vişinie erau trase în dreptul geamurilor iar uşa de la intrare închisă, de aceea în cameră domnea întunericul. Se simţea obosită şi fără chef, dar trebuia să se ridice din pat pentru o nouă zi. Se întoarse pe o parte, refuzând pe moment să dea piept cu acea zi. Amintirile nopţii precedente se pierdeau în ceaţă, dar nu se îngrijora. Era sigură că avea să îşi aducă aminte totul, la momentul potrivit. - Scoală-te, somnoroaso! Karina întredeschise ochii şi privi printre gene intrusul din camera sa. Doamna Loti trase draperiile din faţa geamurilor şi deschise larg fereastra. - Sus, că ai trândăvit destul. Închise ochii instinctiv, când lumina se revărsă peste ea. Era o zi splendidă iar soarele era sus pe cer. - Nu am nimic în program, murmură ea. Doamna Loti o privi nemulţumită. - E aproape ora prânzului şi nu ai mâncat nimic de ieri. Dacă nu ai nici un program îţi poţi încropi ceva pe moment. Dă şi tu o fugă pe la magazine, poate găseşti ceva să îţi placă. Eşti tânără, improvizează! Cu toate protestele Karinei îi luă pătura de pe ea. - Mai repede, că trebuie să scutur pe aici înainte de a pleca. Mă întorc peste câteva zile şi vreau să las totul în ordine. Până la urmă, se văzu nevoită să se ridice. Căscă. Nu avea nici o idee cu privire la programul pe care să şi-l facă. Privirea îi căzu pe calculatorul portabil pe care îl abandonase pe masa de lângă fereastră. De când se întorsese din excursie nu mai intrase în reţea. Şi nici nu îi simţise lipsa. Înainte ar fi ieşit cu scandal dacă era întreruptă în timpul unei „discuţii” cu prietenii virtuali. Amintirea visului trecu peste ea asemenea unei umbre, înfiorând-o. Era timpul să discute cu cineva despre asta. Dar cu cine? Îşi aminti de invitaţia pe care Baurus i-o făcuse cu o zi în urmă şi zâmbi. Baurus sosi mai devreme la sediul societăţii non profit în care activa de ceva vreme, ocupându-se de cei cu probleme familiale, distribuind ajutoarele primite celor pe care îi lua în evidenţă. Tatăl său era plecat cu treburi în provincie, mama sa era ocupată în continuare cu pregătirile pentru nuntă. La fel şi Cleo. Încercase să o răpească măcar pentru o zi de lângă familia ei, pentru a se bucura împreună de o salată de fructe pe terasa din mijlocul pieţei, dar fata îi explicase, posomorâtă, că trebuie să verifice încă o dată listele cu invitaţi. Se părea că îşi găsise un nou hobby! Fluierând, traversă holul larg, ocoli măsuţele joase aşezate în mijlocul încăperii, o salută pe Firica, femeia care se ocupa în acea zi de primirea apelurilor, apoi intră în biroul său aflat în apropierea scărilor ce urcau spre primul etaj. - Ai lista cu activităţi pe masă, spuse Firica băgând capul pe uşă. - Ceva probleme? Răsfoi agenda pentru a vedea pe cine avea programat în acea zi.

19

- A fost o noapte calmă, spuse Firica mulţumită. În sfârşit, încep să se vadă roadele muncii de echipă. Îi întinse câteva dosare. - Cei de la asistenţă socială ar dori să discute zilele astea cu tine. - Pe cine mai vor să scoată de la plată? - În legătură cu cei doi orfani pe care i-am plasat săptămâna trecută la domiciliul temporar. Se pare că au dat de urma rudelor directe, dar aceştia nu au bani pentru transport. Ne-au întrebat dacă nu îi putem ajuta noi. Le-am spus că ar face bine să discute direct cu tine. - Dacă mai sună îmi faci imediat legătura. Mai avem ceva fonduri disponibile. - Aşa am să fac. Femeia plecă iar Baurus îşi trase scaunul în dreptul ferestrei. Îi plăcea să privească pe geam în timpul lucrului, să urmărească agitaţia oamenilor. Se pregătea să citească unul din dosare, când zări un chip familiar traversând strada spre clădirea lor. Lăsă dosarul deschis şi se grăbi să iasă în întimpinarea musafirului neaşteptat. - Karina, ce surpriză plăcută! Tânăra se opri în uşă şi îi zâmbi. - Sper că nu deranjez. Ieri, spunea-i că pot trece pe la tine dacă vreau să vorbesc cu cineva aşa că m-am gândit să accept invitaţia. - Pentru tine, uşile vor fi mereu deschise. Intră, te rog! O invită să ia loc la prima masă şi se aşeză lângă ea. - Vrei ceva de băut? O cafea sau poate ceva răcoritor? O pot ruga pe Firica să ne aducă. - Nu este nevoie, refuză fata. Nu vreau să profit prea mult de timpul tău. - Ce anume ai dori să discutam? Karina se foi pe scaun. Părea foarte simplu când plecase de acasă. Avea să discute cu Baurus despre visul sau, urmărind a-i cere părerea, la sfârşit, şi câteva sfaturi. Dar acum, aflându-se faţă în faţă cu el, descoperi că e mult mai greu să vorbească deschis decât îşi închipuise. - Baurus, noi doi nu ne cunoaştem de prea mult timp, începu ea, alegându-şi cuvintele cu grijă. Nu ştiu ce ţi-a spus Cleo despre mine. Cred că ai aflat despre accidentul tatălui meu şi despre faptul că, în acel moment, nu mă aflam lângă el. A fost un şoc pentru mine. - Cred că a fost cumplit să afli aşa, dintr-o dată. Karina îşi frământă degetele şi îşi muşcă buzele nervoasă. - Când am coborât din autobuz şi am văzut maşinile din dreptul casei…am avut un presentiment groaznic şi…am intrat în casă strigându-l. Când am dat cu ochii de sicriu, am crezut că înnebunesc. Baurus o strânse de mână, încurajator, aplecându-se spre ea. - Nici până astăzi nu mi-am revenit complet, mărturisi fata cu voce înceată. - Albert Roma, un psiholog foarte bun, lucrează pentru noi. Nu s-ar supăra să îţi acorde câteva şedinţe. A ajutat foarte mulţi oameni să treacă peste momentele cele mai grele din viaţa lor şi cred că te-ar putea ajuta. Karina îşi trase mâna de sub mâna lui. - Nu pot vorbi cu un psiholog, Baurus. Nu va înţelege despre ce este vorba. - Are o pregătire specială, ar trebui să îi acorzi puţină încredere.

20

- Nu este vorba despre asta. - Despre ce este vorba, atunci? - Baurus, te mai interesează întâmplările ieşite din comun, paranormalul, ceea ce se află la graniţa realităţii fizice? Ştiu că înainte erai pasionat după astfel de lucruri. - Cleo ţi-a vorbit despre asta, nu? Lui Baurus îi sclipiră ochii. Încă mă mai preocupă astfel de lucruri, trebuie să recunosc, chiar dacă nimeni din jurul meu nu îmi împărtăşeşte curiozitatea. Nici măcar Cleo, deşi ne-am împrietenit discutând în reţea tocmai asemenea subiecte. - Ei bine, despre asta doresc să discut eu cu tine. Baurus o privi câtva timp în tăcere, cercetător, iar fata îi susţinu privirea. - M-ai făcut curios, recunoscu el zâmbind. Continuă! Îi povesti despre excursia din munţi, spunând că tatăl sau îi finanţase escapada, pentru a-şi petrece în natură câteva zile. Îi povesti cum se întâlnise, din întâmplare, cu bătrânul şaman, cum acesta se oferise să îi provoace o experienţă paranormală iar ea acceptase din curiozitate, fără să bănuiască groaznica urmare. - Nu îmi vine să cred că ai acceptat. Baurus clătină capul uimit. Îţi trebuie mult curaj pentru asta. Sau o doză mare de nebunie. - Ambele, cred, chicoti ea. Redeveni serioasă. Cert este că am descoperit ceea ce se află în partea cealaltă, dar era foarte departe de ceea ce credeam eu. - Ce anume se află dincolo? Karina strânse pumnii, apoi îi deschise încet, respirând adânc. - Baurus, cred că am deschis o uşă ce trebuia să rămână închisă pe veci. Îi povesti cum stătea suspendată deasupra infernului, fără a se putea mişca în vreun fel, despre groaza şi disperarea ce a cuprins-o când a văzut monştrii materializându-se din ceaţa de sub ea. - Nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea, nu îmi amintesc tot visul, dar nu cred că a fost ceva plăcut. M-am trezit la spital, câteva zile mai târziu. Doctorul ce mă avea în grijă mi-a spus că m-au găsit rătăcind pe munte, în stare de şoc. De când am fost adusă nu am vorbit cu nimeni, nu am răspuns la nici o întrebare, nu am vrut să mănânc sau să beau. Nici nu credea că aveam să îmi mai revin vreodată. După toate astea, când m-am întors acasă, am aflat de accidentul tatei. Iar eu nu am fost lângă el când s-a întâmplat! Nici acum nu am putut trece peste asta. Îşi trecu degetele prin păr cu un gest mecanic şi îşi masă fruntea. - Ce crezi despre toate astea? Crezi că am înnebunit, că am halucinaţii sau crezi că toate astea s-au întâmplat cu adevărat? Orice sfat îmi este bine-venit în situaţia dată. - Totul este prea complicat pentru a spune ceva în pripă, spuse Baurus evitând să îşi dea cu părerea. Cred că nu ar strica, totuşi, să vorbeşti cu psihologul nostru. Karina se pregăti să îi respingă propunerea, dar el întinse palma spre gura ei, oprind-o. - Dacă nu despre ceea ce ai trăit în munţi, măcar despre tatăl tău. Cred că te simţi vinovată de moartea lui şi asta nu este normal. Nu ai fost lângă el în ultima clipă, este adevărat, dar asta nu înseamnă că trebuie să te învinuieşti toată viaţa. - Baurus, mi-am întocmit horoscopul înainte de plecare şi mi-a apărut un accident la preziceri. Dacă nu aş fi fost atât de încăpăţânată şi nu aş fi plecat în acel moment poate…

21

- Poate ce? Dar dacă te-ai fi aflat în altă parte, chiar de te aflai în oraş? Să spunem la cumpărături sau la o plimbare în parc. Nu ar fi fost tot aia? Te-a afectat atât de rău, din cauza experienţei prin care ai trecut, dar nu ai nici o vină pentru accidentul lui. O prinse de braţ şi o strânse uşor. - Îţi voi programa o întrevedere cu Albert pentru săptămâna viitoare. Discută cu el, te rog, despre ceea ce simţi în legătură cu accidentul tatălui tău. Cât despre cealaltă experienţă pe care ţi-a provocat-o bătrânul…Trebuie să mă documentez mai întâi, pentru că nu am întâlnit nimic asemănător până acum. Nu vreau să spun din prima că nu a existat nimic din ceea ce mi-ai povestit, că totul a fost doar o închipuire dată de cine ştie ce drog pe care bătrânul ţi l-ar fi pus în băutură fără să vezi. Dar, va mai dura o vreme, pentru că am întrerupt legăturile cu vechii prieteni de pe net, de când Cleo a suferit acea cădere nervoasă. Mi-ar fi prins bine sfaturile ei, doar cu asta se ocupa când am întâlnit-o prima oară în reţea. - Înţeleg, spuse Karina scuturând capul. Atunci, mai ţinem legătura. Se ridică, pregătindu-se de plecare. Baurus ştiu că era dezamăgită de răspunsul lui – putea citi asta pe chipul ei – dar nu vedea cum o putea ajuta altfel. Îi veni o idee. - Ştii ce cred că te-ar ajuta cel mai bine să uiţi de griji, măcar câteva ore pe zi? Poate chiar să te ajute să dormi mai bine peste noapte? O altă preocupare. De ce nu te angajezi cu jumătate de normă undeva? Timpul ar trece mult mai repede. Îi deschise uşa şi o ţinu să nu se închidă imediat. Karina se întoarse spre el. - Cum faci tu? - Este slujba perfectă, pentru mine, în acest moment. Pe viitor, poate mă voi gândi la altceva, dar, deocamdată, mă mulţumesc cu ce am. - Din nefericire nu am nimic pe moment. Cursurile de arheologie pe care abia le-am terminat nu îmi sunt de prea mare ajutor. Nu sunt site-uri arheologice pe nicăieri în oraş. Karina ridică din umeri. Îl salută, apoi se îndepărtă agale. - Mă gândesc, eu, la ceva! strigă Baurus în urma ei. - Dacă ai vreun cunoscut care face săpături în spatele curţii dă-mi un telefon, replică fata privindu-l peste umăr. Era trecut de miezul nopţii când se trezi din somn cu o răsuflare adâncă. Deschise larg ochii şi privi în întuneric. Nu ştia ce anume o trezise, dar sentimentul vag de pericol încă mai persista. Se ridică de sub cearceaf şi întoarse capul spre uşă. O dorinţă ciudată, ca o chemare ascunsă, o încercă dintr-odată. Păşi pe vârful degetelor până la uşa dormitorului în dreptul căreia se opri şi ascultă cu atenţie. Dincolo de bariera de lemn se auzeau zgomote înăbuşite, semn că veniseră cei fără de somn. Întinse braţul şi, ca hipnotizată, răsuci clanţa sferică. Uşa se deschise larg, dar, surprinzător, pe hol nu era nimeni. Doar oglinzile cenuşii priveau oarbe una spre cealaltă. Pe vârfuri, cu mişcări furişate, de parcă s-ar fi temut să nu trezească pe cineva, se apropie. Simţi frigul pătrunzător ce părea să se reverse din ele, dar senzaţia neplăcută nu o împiedică să se oprească între cele două suprafeţe ce luceau întunecat. „Nici o surpriză. Iadul este la fel de întunecat precum sufletul meu.” - Bună Karina, o întâmpină o voce plăcută. Ne pare bine că, în sfârşit, ai acceptat invitaţia noastră.

22

„Ce vreţi de la mine?” întrebă defensiv. - Să te ajutam, cum ţi-am spus de la început. „Sunt un caz fără speranţă, acum nimeni nu mă mai poate ajuta. Nici măcar voi.” - Te înşeli, Karina. Poate că alţii te-au părăsit, cei ce ţi-au promis, cu şoapte otrăvite, că vor fi prietenii tăi pentru totdeauna, dar ţi-au întors spatele la primul semn de slăbiciune. Noi nu suntem ca ei. Noi vrem să te ajutam pentru că eşti parte din noi şi nu-i uităm niciodată pe cei asemenea nouă. Karina îşi lipi palma de oglinda îngheţată. - Am avut mulţi prieteni o dată, este adevărat, dar m-au părăsit cu toţii, unul după altul. Nimeni nu vrea să aibă de a face cu o ciudată. Din oglinda pereche se ridică deasupra sa o formă întunecată. Se aplecă şi o înlănţui cu braţele, într-o îmbrăţişare mută. - Biet suflet necăjit, o căina o voce de bărbat. - M-au părăsit cu toţii, continuă Karina pe un ton obosit, dar nu m-am aşteptat la asta de la Cleo. Era cea mai bună prietenă a mea. Sau, cel puţin, aşa pretindea. - Te-a trădat pentru Baurus, îi şopti o voce la ureche. Nu merită să mai fie numită prietena ta. Supărată, Karina strânse pumnul, când îşi aminti trădarea verişoarei sale. - Abia aştepta să pleci în excursie, continuă vocea. Probabil nici nu te suise-i bine în tren că i-a şi trimis invitaţia lui Baurus. - Mi-a spus că s-a îndrăgostit de el, când l-a văzut prima oară, la conferinţă, dar nu a vrut să intervină în relaţia noastră, spuse Karina pe un ton nemulţumit. - Minciună! Ştia că nu aveai cum să îi spui lui Baurus că este o mincinoasă care şi-a asumat pe nedrept identitatea ta. Karina scrâşni din dinţi înfierbântată. - L-a păcălit pe Baurus, spunându-i că nu mai doreşte să vorbească în reţea pentru că a avut o experienţă onirică neplăcută. Baurus s-a prins în pânza ei lipicioasă şi a rămas lângă ea să o consoleze, crezând în secret că toate s-au întâmplat din cauza lui. - Ar trebui pedepsită, continuă vocea neîndurătoare. - Să treacă prin punctul de echilibru şi să ajungă la voi! strigă tânăra dezlănţuită. Umbra se retrase speriată. Suprafaţa oglinzii făcu valuri, ştergându-i imaginea. Karina păru să îşi revină. - Ce am spus? Se trezi din nou suspendată deasupra prăpastiei în care colcăiau cele mai urâte creaţii ale minţii. Era amorţită şi îi era frig iar durerea din suflet o îngreuna. Cobora încet, inexorabil, spre masa întunecată, dar nu îi mai păsa în acel moment. În mintea sa, strigau atât de tare ca îi sunt prietenii, încât nu îşi mai auzea propriile gânduri. Din gălăgia infernală se desprinse un gând cald, luminos, ce readuse la tăcere gândurile negre ale disperării: - Karina, gândeşte-te bine ce alegi. Pentru prima oară de când se regăsise, neputincioasă, în punctul de echilibru dintre cele două lumi, ridică fruntea spre lumina abia ghicită până atunci. Pentru o clipă, îi simţi binecuvântarea ce o arse drept în mijlocul frunţii. Când privi în jos se redescoperi în punctul de echilibru, la jumătatea distanţei dintre lumină şi întuneric. Înăuntrul său, fata răsuflă uşurată.

23

Se trezi din somn pentru a doua oară în acea noapte fără să îşi amintească mare lucru din întâmplările precedente. O durea capul de îi venea să ţipe iar mijlocul frunţii o ustura de parcă se julise în timpul somnului. Îşi lipi podul palmei de frunte, încercând să calmeze durerea, dar ciocanele ce loveau ritmic în tâmplele sale nu îi dădură pace. Închise ochii iar camera se învârti cu ea. Trebuia să ajungă la baie până nu era prea târziu. - Cred că am mâncat ceva ce nu mi-a priit, murmură în timp ce cobora din pat. De la un timp vorbea cu voce tare, pentru a nu se mai simţi atât de singură. - Oare, să fie de la spaghete? Deschise uşa larg şi rămase pironită în pragul ei. Cu faţa lipita de una din oglinzile cenuşii, ce nu ar fi trebuit să se mai afle pe hol, şoptind ceva de neînţeles, se găsea bătrâna nebună ce o urmarea de câte ori pleca din casă. - Ce cauţi aici? o întrebă uimită. Ieşi afară până nu chem poliţia. Bătrâna nu părea să o audă. Supărată, uitând de spaima provocată de prezenţa oglinzilor, se apropie, o apucă de umăr şi o întoarse spre ea. - Ieş… Ţipatul ce îi ţâşni printre buze îi curmă vorba. Îi dădu drumul femeii şi făcu un salt mare în spate. - Tu… Acum bătrâna era întoarsă spre ea aşa că îi putea vedea foarte bine trăsăturile inumane. Gura şi buze uscate, înnegrite, lăsau să i se vadă dinţi ascuţiţi ca ai unui câine. Ochii cu pupile verticale aruncau priviri bolnave spre ea, supraveghind-o în tăcere. Părul pe frunte îi lipsea cu desăvârşire iar pielea era îngroşată, plină de cruste gălbui. Pe părţile laterale ale capului se conturau foarte clar două proeminente boante, ce nu puteau fi decât coarne. Urechile ascuţite se mişcau în toate direcţiile, ascultând cu atenţie sunetele ce veneau din noaptea înconjurătoare. - Facem ultimele pregătiri pentru tine, fetiţo! îi spuse după ce fata reveni cu privirea spre ea. Eşti pe cale să îţi vezi dorinţele împlinite, draga mea. Nu-i aşa că este un motiv de bucurie pentru tine? Limba lungă, ca un şarpe verzui, îi ieşea din gură după fiecare frază, ca la şopârle, testând parcă gustul aerului. La sfârşit rânji încurajator, arătându-şi gingiile galbene. Karina dădu ochii peste cap şi se prăbuşi lângă uşa dormitorului. IV. TRADIŢII Karina pendula între vis şi realitate, fără a se trezi cu adevărat. Parcă era un înotător ce se lupta cu valurile nărăvaşe, dar de fiecare dată pierdea cursa chiar la marginea bazinului. Un sunet cunoscut se repeta la infinit, dar nu avea puterea de a se ridica din pat. De câteva ori, avu senzaţia că a ajuns la uşă, pentru ca în momentul următor să se trezească tot în pat, sub cearceaf.

24

Sunetul, probabil ţârâitul telefonului, încetă iar ea binecuvântă tăcerea ce se lăsă în urma lui. Adormi din nou şi visă că se afla pe malul marii, privind pescăruşii ce zburau incredibil de jos, aproape de capul său. Întinse mâna, încercând să atingă unul. În momentul acela un peşte uriaş, având trei ochi, sări din apă şi înghiţi pescăruşii, apoi se opri în spatele său, fixând-o cu insistenţă. Speriată, luă câteva scoici din nisip şi aruncă în monstru, încercând să îl alunge, dar scoicile se izbeau de pielea lui ca de un zid de sticlă. Zgomotul insistent deveni din ce în ce mai puternic şi reuşi, în cele din urmă, să o trezească. Nu ştia cât dormise, câteva ore sau doar câteva secunde, pentru că timpul avea consistenţa cauciucului încins, întinzându-se din ce în ce mai mult, fără a se rupe cu adevărat. Ar fi adormit din nou, dacă zgomotul de pietricele ce se loveau de geam nu ar fi fost atât de real. Întoarse capul spre fereastră şi privi printre genele strânse. Cineva bătea cu putere în fereastra sa. Reuşi să se ridice până la urmă şi, mai mult împleticindu-se, deschise geamul. Se aplecă spre gradina interioară şi dădu cu ochii de Baurus. Şocul de a-l vedea printre tufele sale de trandafiri o trezi imediat. - Ce cauţi aici? Propria voce răguşită o zgârie parcă pe timpane. Tuşi de câteva ori în palmă, încercând să îşi cureţe gâtul. - Nu ai răspuns la telefon şi am crezut că ai păţit ceva. Îl privi surprinsă. Nu îşi mai făcuse nimeni griji pentru ea, de foarte mult timp. Plăcerea de a fi în centrul atenţiei cuiva o făcu să se coloreze în obraji. - Nu am văzut nimic indecent, spuse el liniştitor, interpretând greşit roşeaţa sa. - Vino la uşa din faţă, să îţi deschid. Îl invită în bucătărie unde îl servi cu o cană cu cafea făcută la repezeală şi câteva felii de pâine prăjită. Baurus luă felia de pâine şi o privi cu un ochi închis. - Este proaspătă să ştii, spuse ea printre înghiţituri. Cred că tanti Loti a cumpărat-o înainte de a pleca. - Acum înţeleg cum reuşeşti să îţi menţii silueta, spuse el, lăsând felia pe farfurie. Ea ridică din umeri şi o rechiziţionă imediat. - Pierderea ta. Muşcă sănătos din ea. De ce ai venit, de fapt? - Ţi-am făcut rost de serviciu. Ceva uşor, la un magazin de animale. Cum te descurci cu animalele? Karina termină pâinea şi se linse pe degete. - Mai degrabă, ele se descurcă bine cu mine, surâse ea. Ştii, porcuşorii de Guineea nu devin violenţi decât dacă îi tragi de coadă. - Porcuşorii de Guineea nu au coadă, după ultima verificare, spuse el zâmbind. - S-o crezi tu! Baurus începu să râdă. - Eşti o figură! Să înţeleg că te interesează? - Când trebuie să încep? - Chiar de azi, dacă te simţi în stare. - Lasă-mi adresa şi am să trec mai târziu pe la magazin, să vad despre ce este vorba.

25

Baurus scoase un cartonaş pe care erau notate adresa şi câteva numere de telefon şi i-l întinse. După ce fata îl puse bine, ascuns parţial sub farfuria pe care acum erau doar câteva firmituri mai prăjite, privi în jur, curios. - Este totul în regulă? - Peste zi nu se întâmpla nimic, altfel tanti Loti ar fi fost plecată de mult. Sau ar fi chemat un preot să exorcizeze locul. Nu ştiu care variantă este mai neplăcută. - Poate voi rămâne, într-o seară, să vad cu ochii mei. Dacă nu te deranjează, bineînţeles. - Adevărul este că mi-ar fi de ajutor o a doua părere asupra fenomenelor ce se petrec în casă, dar nu am ştiut cu cine să vorbesc. - Rămâne să mai discutam despre asta. - Se petrec foarte multe lucruri peste noapte, dar dimineaţa nu îmi aduc aminte nimic. Câteodată, peste câteva zile, se întâmplă să îmi amintesc câte ceva, dar amintirile se pierd în ceaţă şi nu întotdeauna le înţeleg semnificaţia. - Probabil, nu doreşti să îţi aminteşti. - Mai mult ca sigur! Fata se scutură. Formele pe care le văd în noapte sunt înfiorătoare. Nimeni nu şi-ar dori să îşi amintească aşa ceva la trezire. - S-ar putea ca toate formele pe care le vezi să fie doar plăsmuiri ale mintii. Karina îl privi cu neîncredere. - Vrei să spui că inventez totul? - Nu am spus aşa ceva. Dar mi-ai povestit că, atunci când te-ai aflat suspendată deasupra hăului, forme întunecate s-au decupat din aburul ce plutea la câţiva metri mai jos. Este adevărat? - Da…într-un fel… - Am intrat de curând în reţea şi am căutat date despre experienţa prin care ai trecut. Eram curios să aflu dacă şi alţii au păţit la fel. Pe unul din site-uri am dat peste expresia „plăsmuiri ale minţii”, cu referire la formele pe care crezi că le vezi în ceaţă sau în întuneric. Este ca atunci când priveşti norii de pe cer. Ei au o formă oarecare, dar ţie ţi se pare că se grupează sub forme cunoscute, cap de pisică, feţe omeneşti, copaci şi alte asemenea. Înţelegi? - Este ceva acolo, dar eu îi dau formă. - Exact. Nu spun că nu ar fi o entitate malefică în casa ta, spun doar că tu îi dai formă. S-ar putea ca eu să văd altceva. - Nu cred că ai putea vedea ceva mai înfiorător decât am văzut eu. Ţârâitul telefonului o făcu să ţipe. Baurus ajunse din doi paşi la aparatul buclucaş şi ridică receptorul înainte de a mai suna încă o dată. Ascultă câteva clipe, apoi se întoarse spre ea şi acoperi microfonul: - Sunt cei de la magazin. Vor să ştie pe la ce oră să te aştepte. - Livrare specială! - Ce aţi mai adus de data asta? Sper că nu alt tigru siberian. - A fost o neînţelegere data trecută, spuse Robi cu glas scăzut. - Şi adevăraţii proprietari ce părere au avut? Robi strâmba din nas, dar se abţinu de la orice comentariu. Deşi lucra la magazin de doar câteva zile, fata avea limba ascuţită şi îl punea la punct mereu.

26

- De data asta nu este nici o greşeală, punctă el şi îi trânti cuşca în braţe. Karina îl lăsă să plece şi aşeză cuşca pe masă pentru a o vedea mai bine. Înăuntru, câţiva puişori de găină încercau să se ascundă cât mai bine sub o cloşcă pestriţă. - Pe voi, cine va mai comandat, micuţilor? Nici nu terminase bine de cazat noii locatari, într-o boxă din spatele magazinului, că sună telefonul. - Karina, sunt Baurus. Sper că nu te deranjez. - Din importanta mea muncă? Nu. Ceva noutăţi? - Despre treaba aia? Mă tem că nu, deocamdată. Dar, nu te speria! Acum, că am intrat iar în legătură cu o parte din vechile cunoştinţe pe care le aveam în reţea, treaba merge mult mai repede. Simt că în curând voi afla adevărul. - Sper să nu fie mai mult decât ţi-ai dorit să ştii, murmură ea. Scutură capul, ca trezită brusc din somn. Ce o apucase să îi spună una ca asta lui Baurus? - Nu am auzit ce ai spus. - Nimic important, îl asigură grăbită. De ce m-ai sunat? - Tata m-a sunat azi dimineaţa să îmi spună că a comandat o…ceva cu pui. Nu am înţeles prea bine pentru că era legătura foarte proastă. Spunea că este pentru nuntă. Sper să nu fie vreo pisică, Cleo este alergică la părul lor. - Este o cloşcă cu pui, nimic înspăimântător. Sunt sigura că verişoara mea nu are nici o alergie la pene. - O cloşcă cu pui? Adică o pasăre cu puişori după ea? Baurus făcu o pauză. Ce crede că vom face cu aşa ceva? - De ce mă întrebi pe mine? Este tatăl tău, doar. - Trebuie să am o discuţie mai lungă cu bătrânul, pe tema asta…Sper să nu fie aluzie subtilă de genul „vreau cât mai mulţi nepoţi” şi să arate asta în faţa tuturor invitaţilor. Karina pufni în râs, când îl auzi cât este de necăjit. - Ei, haide, te descurci tu. Eşti băiat mare de acum. Sunt sigură că poţi face faţă cu brio oricărei situaţii. Doar să nu te trezeşti că vrea să le dea drumul în zbor pe deasupra capetelor voastre. Parcă o şi văd pe Cleo năpădita de pui, cu cloşca pe cap, strigând înspăimântată. - Mă bucur să vad că unii oameni se distrează pe seama necazurilor altora, se prefăcu Baurus supărat. Începu şi el să râdă. Deşi imaginea este cu adevărat grozavă! Oricum, te rog să fii atentă cu ei. Dacă sunt pentru nuntă înseamnă că este ceva important. - Nici o grijă, le voi acorda atenţie sporită. Vor avea parte de condiţii de lux. - Îţi mulţumesc. Ştiam că pot conta pe tine. La revedere! După încă o săptămână, puişorii de găina ai lui Baurus crescuseră binişor. Aveau deja pene în aripioare şi făceau, împreună cu mama lor, o gălăgie infernală de dimineaţă până seara. Erau preferaţii Karinei, fata ocupându-se de ei cât de mult putea. Le fărâmiţa felii de cozonac şi îi privea cum se bat pe bucăţele, râzând cu poftă ori de câte ori trăgeau mai mulţi pui de o bucăţică.

27

Îi învăţase să vină la uşa cuştii, bătând cu degetul în gratiile acesteia, şi le pusese la toţi câte un nume. Baurus suna în fiecare zi să se intereseze de soarta lor şi stăteau la discuţii mult timp, uitând de treburile pe care le aveau fiecare. Ajunsese să aştepte cu nerăbdare telefonul de la el. În ziua aceea nu sunase până la prânz, cum făcea mereu, şi începuse să îşi facă griji. - Sper că nu a păţit ceva tocmai acum, spuse cu voce joasă, ştergând una din cuşti cu mişcări mecanice, privind din când în când spre telefon. Să nu fi plecat şi el în vreo excursie. Când auzi clopoţelul telefonului, se repezi ca o furtună spre aparat, şi aproape smulse receptorul din furcă. - Baurus, este totul în regulă? - Nu este Baurus, îi răspunse o voce înţepată. De ce credeai că te sună tocmai el? Cleo părea foarte supărată iar Karina încercă să se liniştească, masându-şi uşor fruntea cu degetele. - Bună Cleo, am crezut că sună Baurus să întrebe despre puişori. Mi-a spus ieri că va da telefon pe la prânz. Când ai sunat tu, am crezut că este apelul lui. Nu ai de ce să te superi. Puişorii sunt bine. - Nu mă păcăleşti tu pe mine atât de repede, spuse Cleo printre dinţi. Vin acolo să iau livrarea specială şi lămurim atunci lucrurile. Îi închise telefonul în nas înainte ca ea să mai poată riposta într-un fel. - Unele lucruri rămân neschimbate, spuse Karina şi trânti cu ciudă receptorul în furcă. Stătu ca pe ghimpi până la ora patru, aşteptând-o pe Cleo să apară. Când se făcu ora de închidere răsuflă uşurată. Poate se răzgândise şi avea să o lase în pace până la urmă. O neliniştea gândul că aveau să se certe zdravăn şi nu se simţea pregătită pentru accesele de furie ale verişoarei sale. Întoarse semnul cu închis spre stradă şi se pregăti să încuie uşa pentru a hrăni animalele din spatele magazinului înainte de plecare, când uşa se trânti de perete iar Cleo apăru în prag. - Mă pregăteam să închid, spuse Karina cu voce neutră, privind-o puţin dintr-o parte. - Am întârziat din motive ce nu te privesc, răspunse Cleo, privind-o de sus. Intră hotărâtă în magazin. Unde sunt chestiile? Karina o conduse până în spatele magazinului unde ţinea cloşca împreuna cu puişori. - Este o cloşca ce are şapte pui, nu sunt chestii. Ştiu că nu mă crezi, dar au şi ei suflet, ca şi noi! Ar trebui să fii mai drăguţă cu animalele. - Sper că nu te-ai ataşat prea tare de ei, spuse Cleo abia aruncând o privire la ce se găsea în cuşcă. Sunt ai mei şi ai lui Baurus. Dacă sperai să îl îndepărtezi aşa pe Baurus de mine, arătându-ţi grija pentru nişte amărâte de păsări, te-ai înşelat! Karina o privi uimită. - Să îl îndepărtez pe Baurus de tine? De unde ţi-a venit ideea asta tâmpită? - Nu ai fost de acord de la început cu faptul că m-a ales pe mine în locul tău, iar acum încerci prin tot felul de meschinării să îi abaţi atenţia de la mine. Ba că ai nu ştiu ce viziuni, ba că în casa ta apar tot felul de monstruozităţi, ba că ai grijă mare de o cloşcă. - Cloşca a comandat-o Toros, iar Baurus m-a rugat să am grija de ea pentru că este un dar de nuntă. Nimic mai mult. Cât despre celelalte…

28

- Mi-a povestit de câteva ori despre tine, sperând să îi dau sfaturi. Auzi, să îi dau sfaturi pentru tine! - Doar crede că eşti Cipito, dacă îţi mai aminteşti. Nu e vina lui că s-a trezit cu tine în locul meu. Tu ai pretins a fi eu, nu invers. Abia ai aşteptat să plec în excursie ca să îi trimiţi invitaţia! Începea să se enerveze şi nu mai ţinea cont de nimic. Dacă verişoara sa nu avusese ceva mai bun decât să zgândărească răni vechi, încă nevindecate, să suporte consecinţele! Cleo râse sarcastic. - Aşa a fost înţelegerea, scumpa mea verişoară. Eu nu îi spun tatălui tău unde pleci cu adevărat, pentru că altfel nu te-ar fi lăsat parcă mureai dacă nu găseai ruinele alea nenorocite, iar eu nu îi spun lui Baurus că tu eşti Cipito. Târgul a fost corect. Ce îmi pasă mie că, pentru tine, s-a terminat prost? - Ai profitat de înţelegerea noastră şi ai pozat în faţa lui Baurus ca fiind Cipito. - Trebuia să discut cu el ca fiind Cipito, altfel începea să intre la idei. Şi, dacă tot a spus că vine din nou în oraş, m-am gândit să discut cu el faţă în faţă. M-a plăcut, l-am plăcut, iar acum facem nunta. Final fericit pentru noi. Data viitoare, calculează-ţi mai bine mişcările, dacă vrei să ieşi câştigătoare. - Aici nu este vorba despre cine iese câştigător şi cine nu. Nu i-ai spus lui Baurus adevărul nici după ce te-a cerut în căsătorie. Şi mai pretinzi că îl iubeşti cu adevărat, Iubirea pentru el se bazează pe minciună. Cleo o privi cu răutate. - Eşti doar geloasă şi atâta tot. Nu contează cine este Cipito cu adevărat. Baurus mă iubeşte pentru ceea ce sunt acum. Este ceva ce nu vei înţelege niciodată. Dacă el crede în continuare că eu sunt Cipito…, nu are decât. De ce să îi spulber iluziile? Nu ai spus tu că viaţa este o mare iluzie şi nimic mai mult? - Răstălmăceşti totul doar ca să iasă ca tine. - Dă-mă în judecată! Cleo se repezi să ia cuşca în braţe. - Cuşca aparţine magazinului, se împotrivi verişoara sa. Dacă îi iei acum, aşteaptă să îţi aduc altă cuşcă mai mică. Dar, va trebui să îi muţi imediat ce ajung acasă, pentru că se pot sufoca, dacă stau prea mult într-un spaţiu îngust. Îi aşeză cu grijă într-o cutie de carton găurită. - Sa le dai să mănânce de câteva ori pe zi. Îi întinse un săculeţ cu boabe măcinate. Şi trebuie să aibă apă proaspătă în permanenţă. Îi întinse cutia, cu strângere de inimă. Se ataşase de ei mai mult decât trebuia iar momentul despărţirii era dureros. Altădată, ar fi râs dacă i-ar fi spus cineva că iubeşte atât de mult o pasăre şi puişorii ei, dar acum spera doar ca verişoara sa să aibă mare grijă de protejaţii săi. - Ştiu că nu te omori după animalele de casă, dar te rog să ai grijă. Doar sunt pentru nunta ta! - Nu ajung până în ziua aceea, fii liniştită. Cleo porni spre uşă, ţinând cutia în braţe. Karina se încruntă, neînţelegând despre ce vorbeşte. - Îi trimiteţi undeva la curte? Cleo se opri în dreptul uşii, aşteptând-o pe cealaltă să deschidă.

29

- Nu, dragă. Toros îi va sacrifica înaintea nunţii şi ni-i va servi a doua zi ca specialitate. Spunea că asta este tradiţia lor iar eu nu am de ce să nu îl cred pe cuvânt. Sper ca, până atunci, puii vor fi suficient de mari. Karina rămase cu gura căscată, ţinând uşa ca să nu se închidă. - Dar nu se poate! izbucni ea. Sunt atât de mici! Nu au făcut nici un rău. Nu îi poţi sacrifica pentru nuntă, din cauza unei tradiţii idioate! - Va trebui să te împaci cu ideea. Sunt ai noştri şi facem ce vrem cu ei. Dacă Toros îi sacrifică, asta este! Ridică din umeri, greu de făcut din cauza cutiei. Nu avem ce face în privinţa asta. Tradiţiile sunt tradiţii! Baurus o concedie pe Firica printr-un gest obosit. Dorea să se odihnească puţin înainte de a pleca acasă, aşa că trase jaluzelele în dreptul ferestrei, se descheie la cămaşă şi se aşeză cât mai comod pe scaun. Nu închisese bine ochii când telefonul începu să sune. Încercă să îl ignore, sperând ca persoana ce îl caută să se plictisească şi să revină mai târziu, dar sunetul ascuţit nu îi dădea pace. Învins, ridică receptorul. - Baurus…? Karina. Bălmăjea ceva, dar plângea atât de tare încât nu înţelegea mare lucru din ce vorbea. Îi pieri, instantaneu, tot somnul. - Karina, ce ai păţit? - Cloşca şi puii… Printre suspine îi povesti despre cum venise Cleo să ia cloşca şi cum îi spusese, la sfârşit, că Toros avea de gând să îi omoare în numele unei tradiţii tâmpite. Cel puţin asta înţelesese el din ce îi spunea fata. - Cleo a spus că vor fi sacrificaţi de tata? - A spus că este o tradiţie şi că îi va omorî pe toţi. Nu poţi lăsa să se întâmple asta. Sunt prea mici pentru a ajunge pe masa festivă de la nuntă! - Nu ştiu nimic despre asta, dar tata nu ar omorî nişte puişori atât de mici şi drăgălaşi pentru a-i găti. Nu a omorât în viaţa lui nici un animal. - Atunci, va pune pe altcineva să o facă, mai mult ca sigur. Începu să plângă în hohote. - Sunt…prea…mici… Baurus nu mai ştia ce să spună pentru a o linişti. - Karina, calmează-te! Voi avea grijă ca asta să nu se întâmple. Îţi promit că până diseară îţi aduc cloşca înapoi, bine? - Faci, tu, asta pentru mine? Îşi trase nasul printre suspine iar Baurus răsuflă uşurat. - Bineînţeles. Nu pot lăsa să sufere, pentru mine, câţiva puişori nevinovaţi. Vorbesc cu tata imediat ce ajung acasă. Nu îţi face griji, Baurus le rezolvă pe toate. - Bine… - Aşteaptă-mă acasă, nu la magazin. Îi vei ţine tu, de acum încolo, pentru a fi sigur că nu li se va întâmpla nimic rău. - Închid magazinul şi te aştept acasă. Până vii, le pregătesc un spaţiu în care să îi ţin, undeva în magazie.

30

- Foarte bine! Ne vedem mai târziu! Închise telefonul şi rămase privind în gol spre fereastră. Nu auzise de nici o tradiţie atât de trăsnită, cu sacrificări de animale ce aveau să fie servite ca delicatese la masa de nuntă. Acum îi părea rău că nu vorbise cu tatăl său despre cloşcă. Ceru scuze Firicăi, spunând că a apărut o problemă personală ce trebuia rezolvată urgent, şi se grăbi spre casă. Tatăl său nu sacrifica animale, dar unchiul era măcelar de meserie şi se întâmpla ca tocmai în acea zi să vină pe la ei. Se pregăti să descuie uşa, dar aceasta se deschise singură iar Alesia apăru zâmbitoare în prag. - Intră, iubitule. Te-am văzut pe fereastră, venind. Vezi că Toros şi Frio sunt în camera de zi, discută ceva legat de nuntă. Cred că se vor bucura că ai venit mai devreme. - Bine că nu au plecat spre casa Ruian. Vreau să discut ceva cu tata. Intră în camera şi îi salută pe cei doi bărbaţi ce stăteau unul în faţa celuilalt, de o parte şi de alta a măsuţei joase, pe care erau servite de obicei băuturile. - Baurus, bine te-am găsit, băiete, îl salută Frio, fratele mai mare al tatălui sau. Despre tine discutam şi despre drăguţa ce urmează să îţi fie nevastă peste doar câteva zile. Închise ochiul complice. Bună fătuca! - Unchiule, te rog. Baurus acceptă paharul cu lichior întins de tatăl său. - Ce mai este nou pe la voi? îl întrebă Frio, aplecându-se peste masă pentru a ciocni cu el. Gata cu pregătirile? - Cred că nu vor fi gata nici după nuntă, glumi Toros. Încă mai lucrăm la listele cu invitaţi. Frio îl privi ironic peste gura paharului. - Ultima oară tot asta făceaţi. - Cleo nu este mulţumită ba de unul ba de altul şi îi scoate de pe listă cum prinde ocazia iar Ana trebuie să o rescrie de fiecare dată. Numai că mai adaugă câte un nume. Când Cleo se uită din nou peste listă…Şi tot aşa. Baurus dădu paharul peste cap dintr-o dată. - Tată, vreau să vorbim ceva, neapărat! - Să nu îmi spui că nu mai vrei să faci nunta. - Eşti foarte glumeţ astăzi, observă Baurus pe un ton neutru. - Nu te înfoia aşa la mine. Mai glumim şi noi, ca între bărbaţi. Ce ai mai păţit? - Tocmai am aflat că ai de gând să faci nu ştiu ce sacrificii de animale pentru nunta mea. Toros îl privi nedumerit. - Sacrificii animale? Despre ce vorbeşti? - Cred că despre puii de găină vorbeşte, spuse Frio şi se strâmbă. Nu trebuia să afli despre asta decât după nuntă, altfel aduce ghinion. Cine ţi-a spus? - Cleo i-a spus celei care a avut grijă de ei iar aceasta m-a sunat plângând, când a aflat că vreţi să sacrificaţi nişte puişori nevinovaţi în numele nu ştiu cărei tradiţii. - Ştiam că nu vei fi de acord, de aceea nu ţi-am spus, se justifică Toros. - În plus, aduce ghinion, completă Frio repede. Exasperat, Toros îi făcu semn cu mâna să îl lase să vorbească. Frio ridică din umeri şi îşi mai turnă un pahar de coniac.

31

- Este tradiţia familiei noastre iar eu am vrut doar să o transmit mai departe. Şi tu vei face la fel cu fiii tăi. - Ba bine că nu. Tată, puii de găină sunt prea mici pentru orice. Cred că abia au trei sute de grame, cu tot cu pene. - Aşa de mici? se miră Frio. Dar trebuiau să fie numai buni de tăiat la ora asta. I-am comandat de nu ştiu când. - Sunt mici. - Poate s-au încurcat comenzile la magazin, se încăpăţână Frio. Ar trebui să vorbim cu responsabilul de acolo. - Nu este nici o greşeală, unchiule. Frio îl privi întrebător pe Toros. - Îi sacrificam aşa de mici? Nici trei sute de grame… - Nu sacrificaţi nimic, spuse Baurus hotărât. - Dar, Baurus, tradiţia cere ca, în ziua nuntii, să mâncaţi din tradiţionala plăcintă cu carne a familiei Fiano. Tradiţia asta s-a transmis din generaţie în generaţie. Aduce noroc şi prosperitate pentru că este făcută din carnea şi sângele unor animale neîntinate. - Nu vreau să ştiu mai multe, spuse Baurus cu o expresie scârbită. - Dacă am tăia cloşca? spuse Toros. - Trebuie pui, nu înţelegi? Să tăiem doar unul şi facem o plăcinţică din el. O tăiaţi pe din două şi cu asta basta! În fond este vorba de simbolul sângelui nevinovat. - Nici un pui nu va fi tăiat, altfel nu vă mai invit la nuntă! Karina stătea nemişcată în dreptul ferestrei, supraveghind strada. De câteva ori trecuse prin faţa casei bătrâna nebună, dar nu îi dăduse importanţă. Baurus îi promisese că avea să îi aducă puii în seara aceea şi avea încredere că aşa se va întâmpla. Când îl văzu cum apare de după colţul străzii, ţinând cutia în braţe, aproape îi dădură lacrimile de bucurie. Sări de pe scaun şi fugi să îi deschidă uşa. - I-ai adus! Îi luă cu mare grija cutia din braţe, o aşeză pe podea şi o deschise larg pentru a-i număra. - Sunt toţi! - Credeai că opresc măcar unul? - Aşa am crezut la un moment dat. Se ridică în picioare şi îl privi cu ochi strălucitori. - Mă bucur mult că ai putut să îţi ţii promisiunea. Mi-a fost frica să nu ajungi prea târziu acasă. Îi sări fără avertisment de gât şi îl sărută bucuroasă pe obraz. Până să se dezmeticească Baurus, îi dădu drumul, luă cutia în braţe şi se făcu nevăzută în spatele casei. Baurus o urmă râzând înfundat.

32

V. BLESTEMUL Mult timp după plecarea lui Baurus, Karina urmări puişorii ce se alergau unul pe altul în spaţiul în care îi instalase cu mare pompă. Sacrificase, pentru cazarea lor, o cutie mare de lemn, în care ţinea de obicei sculele pentru grădinărit, şi aşezase pe podea un strat gros de talaş. Era tare bucuroasă că Baurus reuşise să îi scape „din ghearele” verişoarei sale. Baurus îi povestise pe scurt scena în care Cleo aflase că trebuiau să returneze puişorii, pe motivul că erau prea mici pentru a fi folositori. - A făcut scandal, dar am liniştit-o rapid când i-am spus că am fost luaţi în vizor de cei de la protecţia animalelor. Este o minciună, dar am spus-o pentru o cauză nobilă. - Nu îmi vine să cred că a acceptat să fie sacrificaţi drăgălaşii ăştia pentru nuntă. - Nu ştiu ce i-a zis Toros, se pricepe la spus povesti foarte bine, aşa că este numai parţial vina ei. - Ea nu prea ţinea la tradiţii de obicei, nu ştiu ce i-a venit tocmai acum. - Dacă a început tata să îi spună despre blesteme şi ghinioane… - Dacă nu mâncaţi din carnea puilor vă paşte un blestem? Baurus, suntem în secolul luminii. Nu îmi vine să cred că încă se mai ţin astfel de obiceiuri. - Din câte am înţeles este un obicei foarte vechi, transmis de familia mea de foarte multe generaţii, din tata în fiu. Karina îl privi cu o mină nemulţumită. - Să nu îmi spui că vrei să laşi cu limbă de moarte obiceiul acesta barbar, copiilor tăi. - Cred că la mine tradiţia se va opri. Doar dacă nu cumva reuşeşte tata să îl convertească pe fiul meu, bineînţeles. Să speram că, până atunci, va fi foarte bătrân şi nu îşi va mai aminti nimic. Rememoră discuţia avută cu Baurus şi zâmbi. Era un bărbat minunat iar verişoara sa avusese mare noroc. Dacă se gândea mai bine, era puţin invidioasă pe ea! - Putea fi bărbatul meu, spuse ea visătoare. Acum am fi pregătit nunta pentru noi iar dacă aş fi aflat de obiceiul sacrificării puilor, l-aş fi trimis pe Toros la o fermă să vadă cum apăreau puişorii din ou şi cât se chinuiau cloştile cu ei până creşteau mari. Dar Cleo reuşise să ajungă prima la el. - Pentru că l-a minţit. Nu este cinstit! Îi trecuse prin cap să îl ia deoparte pe Baurus şi să îi spună adevărul, dar nu avusese curajul să o facă. - Mi-a fost frică, bombăni iritată. Mi-a fost teamă că nu mă va crede şi că îl voi pierde ca prieten. Sunt o laşă! Fără tragere de inimă se duse la culcare. Se trezi în faţa oglinzilor cenuşii de pe hol. Nu ştia cum ajunsese acolo, dar nu îi păsa, măcar vocile din spatele lor încercau să o ajute. Îşi sprijini palma de suprafaţa îngheţată. - Sunteţi acolo? Oglinda sclipi drept răspuns. - Ţi-ai recăpătat protejaţii, se auzi vocea răguşită. Dar Cleo nu este mulţumită.

33

- Nu are decât să îşi ia nemulţumirea şi să şi-o vâre undeva. Nu va pune mâna pe ei cât sunt la mine! - A vrut să îi omoare. Oglinda păru să se lumineze pe dinăuntru şi imagini pâlpâiră pe suprafaţa ei. Karina se aplecă spre ea, curioasă. O văzu pe Cleo cu un cuţit într-o mână şi un puişor în alta. - Ce este asta? întrebă, retrăgându-se speriată. - Sunt gândurile lui Cleo pe care noi le-am simţit mai devreme. Priveşte mai departe. Se aplecă din nou asupra oglinzii, presimţind ce avea să vadă. Cleo trânti puişorul pe masa de bucătărie, ridică deasupra capului cuţitul, apoi, fulgerător tăie capul puiului. Karina ţipă îngrozită, privind trupuşorul cum se zbătea, aruncând cu sânge în toate părţile. Începu să tremure. - I-ar fi ucis fără milă şi ar fi mâncat plăcinta făcută din carnea lor, la nunta ei cu Baurus. Şi ar fi pretins că a făcut totul în numele tradiţiei pe care familia Fiano o transmite din generaţie în generaţie, tuturor descendenţilor de sex masculin. - Nu… - Merită să fie pedepsită pentru asta, Karina! Pentru ceea ce ţi-a făcut ţie, pentru ceea ce voia să le facă puişorilor tăi, pentru minciunile pe care i le-a spus lui Baurus. Vocea avea dreptate. Cleo merita să fie pedepsită pentru toate acele trădări. - Dar cum? - Nu-i aşa că ţi-ai fi dorit să fii în locul ei? Să ai tu parte de fericirea de a-l cunoaşte pe Baurus, de a împărtăşi cu el bucuriile şi necazurile, de a pregăti nunta împreună cu tatăl tău? - Din nefericire asta nu se va întâmpla vreodată, spuse Karina cu tristeţe. Ceea ce s-a întâmplat, nu mai poate fi schimbat. - Poate că nu. Dar, dacă tu nu poţi schimba locul cu Cleo, poate schimba ea locul cu tine. Pe moment, Karina nu înţelese ce vrea vocea să îi spună. Se pregăti să respingă propunerea când înţelese deodată ideea. - Să treacă şi ea prin ce am trecut eu! - Iar tu să te bucuri la sfârşit de premiul cel mare. Zâmbi încântată de perspectivă. - Mi-ar plăcea să văd cum va face faţă tuturor ghinioanelor, necazurilor, durerilor prin care am trecut eu în ultimul timp. Să vadă ce înseamnă să îl pierzi pe cel drag, să se perpelească de durere şi să nu fie nimeni aproape să o susţină, să simtă cum îşi pierde minţile şi să vadă cum, încet, în jurul ei se adună întunericul. Şi cum vom face? - Pentru asta ai nevoie de un blestem puternic. Noi te vom ajuta să îl duci la îndeplinire, dar trebuie să ne dai ceva în schimb. - Vreţi să încheiem un târg? Nu spuneaţi că sunteţi prietenii mei? De ce trebuie să mă tocmesc cu voi, dacă vreţi să mă ajutaţi? - Noi suntem prietenii tai, este adevărat, dar suntem şi parteneri, nu uita asta! În orice parteneriat fiecare parte are de îndeplinit anumite obligaţii. Karina îşi trase mâna şi îşi încrucişă braţele pe piept, într-un gest de nervozitate. - Şi ce aţi vrea de la mine?

34

- Vrem să o aduci pe Cleo până în apropierea Porţii. Nu este ceva ce nu îţi stă în putere să faci. Karina privi sfidător spre oglindă. - De fapt, vreţi sufletul ei! - Un mic preţ pentru ceea ce îţi oferim. Karina aranjă pe raft ultima cutie de mâncare pentru câini, apoi oftă mulţumită. Admiră pentru o clipă opera de artă, înainte de a coborî de pe scaunul pe care se căţărase pentru complicata operaţie. Roti privirile în jurul său, încercând să descopere eventuale nereguli, dar totul era la locul lui. Acum se putea duce în spate pentru a linişti animalele. Aruncă neglijent cârpa pe marginea găleţii pline cu apă murdară şi se pregăti să o apuce de toartă, când clopoţelul de la intrare cântă voios. Pregătită pentru conversaţie, se întoarse spre posibilul client, însă îi pieri zâmbetul când văzu cine intrase în magazin. - Cleo, ce surpriză plăcută. - Bună… Cleo înaintă spre biroul aşezat în colţul din dreapta al camerei. - Aş dori să fac o comandă. O aşteptă pe Karina să ajungă în spatele biroului. Fata se înarmă cu un creion şi deschise registrul în care nota cererile clienţilor. - Vreau cinci pui de găină de peste două luni, urgent! Karina strânse din dinţi enervată. - Nu te laşi, nu? Vrei neapărat afurisita aia de plăcintă. - Nu este treaba ta pentru ce vrem noi puişorii. Sublinie pluralul, privind-o sfidătoare. Dacă îi primim în două zile, triplăm onorariul. - Nu ştiu dacă magazinul va putea satisface cererea, spuse Karina rece. Toate comenzile sunt satisfăcute cel mai devreme într-o săptămână. - Tu ai grijă să ajungă comanda mea la patroană şi sunt sigură că aceasta va rezolva cererea. Este prietenă bună cu familia Fiano şi invitată de onoare la nuntă, la sfârşitul săptămânii. Karina încercă să îi schimbe părerea, apelând la sentimentele ei. - Cleo, puii de găină nu trebuiesc sacrificaţi în numele unei tradiţii. Chiar dacă tu nu crezi şi ei au suflet. Dacă îi sacrifici, le întrerupi ciclul normal de evoluţie. De ce nu îi laşi să se facă mari şi sacrifici o pasăre adultă, dacă ţii neapărat. - Tu nu mănânci pulpe de pasăre? o întrerupse Cleo. - Sigur că mănânc. Ce legătura are asta cu… - Crezi că toate pulpele provin de la păsări adulte? De ce se mai numesc atunci pulpe de pui şi nu de pasăre? Pentru că sunt sacrificaţi puii ce ajung la o anumită greutate. - Şi puii pe care îi ceri ajung la greutatea aceea? - Unele rase, da! Îşi dădu seama, cu ciudă, că verişoara sa era bine documentată. - De ce ţii atât de mult la sacrificiul acesta, Cleo? Pe tine nu prea te interesează tradiţiile. Ce te-a apucat, aşa, deodată, să doreşti cu ardoare să le respecţi?

35

- Toros şi Frio mi-au explicat aseară că plăcinta din carne de pui, preparată după o reţetă străveche, aduce noroc şi linişte în căsnicie. Karina îşi aminti în sfârşit cât era de superstiţioasă verişoara sa. De aceea ţinea Cleo atât de mult să mănânce din plăcintă. Nu pentru că ar fi interesat-o tradiţiile, ci pentru că îi era frica de ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu mânca! - Crezi că toate cuplurile fericite din lume au mâncat din plăcinta cu carne de pui şi de aceea sunt aşa? - Nu poţi dovedi că nu este aşa, râse Cleo cu bună-dispoziţie. - Eşti o proastă dacă doar pentru o superstiţie vrei să sacrifici animale nevinovate, se supără Karina. Viaţa este viaţă, indiferent de forma în care se prezintă. Dacă o respecţi te va respecta şi ea! - Dacă nu-i sacrific, puii aceştia mă vor ajuta să o duc mai bine pe viitor? Poate că sunt superstiţioasă şi vreau să mănânc din plăcinta pe care o va face Toros pentru nuntă. Dar ştii ceva? Tu nu vei fi acolo pentru a imortaliza momentul, aşa că nu îţi mai face sânge rău. Eşti ranchiunoasă şi îmi porţi pică de când Baurus s-a îndrăgostit de mine. Mama nu îţi va trimite invitaţie, niciodată! Se întoarse spre uşă, cu nasul pe sus, refuzând să îi mai spună altceva. - Cleo! Ajunsese deja la uşa când Karina strigă după ea. Rămase câteva secunde în dreptul uşii, fără să spună ceva. - Dacă vei face rău vreodată vreunui animal, pentru ca tu şi Baurus „să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi”, te voi blestema! Karina închise repede gura, surprinsă de propria îndrăzneală. Buna-dispoziţie îi reveni într-o clipă. Cleo se întoarse spre ea cu ochii în flăcări: - Poftim?! Karina ocoli biroul şi se apropie încet de verişoara sa, privind-o cu ochii îngustaţi. - Eşti egoistă de când te ştiu, Cleo, dar acum întreci măsura. Nu este de ajuns că îl iei pe Baurus de soţ printr-o înşelătorie! Vrei să te asiguri că va fi al tău pe veci! - Baurus mă iubeşte pe mine, atâta lucru nu poţi înţelege? Ce dacă a crezut, la început, că vorbeşte cu tine? De mine s-a îndrăgostit, nu de tine. Pe tine te consideră doar o amică şi nimic mai mult. Îi este milă de tine, pentru că ai avut probleme în ultimul timp şi încearcă să te ajute, dar la mine vine în fiecare seară. - Oare, cum ar sta lucrurile, dacă i-ai spune adevărul lui Baurus înainte de nuntă? Să demonstrezi cât de mult ţii la el, dacă nu pentru altceva! - Să nu îndrăzneşti să-i spui ceva lui Baurus! - Altfel ce? Cleo îşi luă avânt şi o lovi cu palma peste obrazul drept. Ochii Karinei se măriră de uimire. - Voi spune că minţi, evident. Că ai înnebunit de tot din cauza suferinţei prin care ai trecut. Şi voi avea grijă să regreţi ceea ce ai spus până la sfârşitul zilelor. În locul tău mi-aş vedea de treaba mea. Ochii Karinei se întunecară, devenind două vârtejuri verzi, răuvoitoare. - Şi eu aş face la fel în locul tău! spuse încet, apropiindu-se de Cleo. Ideea este minunată, verişoară. Ar trebui să facem schimb de locuri, să vezi şi tu cum este să fii în locul meu. Să crezi că, în sfârşit, viaţa se aşează pe un anumit făgaş, dar, peste noapte,

36

toate să se schimbe. Să ai un nesfârşit şir de ghinioane şi să nu fie nimeni lângă tine pentru a te ajuta. Să pierzi ce ai mai scump pe lume şi să nu te poţi plânge cuiva, pentru că, în adâncul inimii tale, ştii că este doar greşeala ta. Să fii urmărită de întuneric şi cei din jur să te creadă nebună, când le povesteşti cât de neagră şi urâtă poate fi noaptea. Să simţi cum treci pe lângă ocazia vieţii tale, dar să nu te poţi opri din drum pentru a profita de oportunităţi. Cel iubit să plece de lângă tine, atras de altă femeie ce apare în calea sa. Să fii prinsă între decizii şi să nu ştii pe care din drumuri să apuci. Să fii sfâşiată de sentimente contrare. Să nu poţi dormi noaptea, temându-te să visezi, iar când în sfârşit adormi să îţi visezi sfârşitul de nenumărate ori la rând. Să treci dincolo de limită şi să nu mai găseşti calea de întoarcere. Să îţi pierzi sufletul! - Eşti nebună, spuse Cleo îngrozită. - În locul tău nu aş arăta cu degetul. Ca prin vis ridică mâna spre Cleo şi o lovi în frunte cu podul palmei, pecetluind astfel blestemul. Cleo ţipă şi fugi din magazin. Bătrâna nebună trecu prin faţa geamului şi, mulţumită, rânji spre Karina. Ridică degetul mare, strângând pumnul şi i-l arătă Karinei: - Nici eu nu aş fi putut face o treabă mai bună! Plângând, Cleo fugi până acasă şi se închise în baie pentru a nu o vedea cineva. Se speriase foarte tare de Karina, la magazin. Până atunci, verişoara sa nu se mai purtase atât de urât cu ea şi niciodată nu o ameninţase în vreun fel. Era sigură că este posedată, dar nu ştia cu cine să vorbească despre asta. Suspinând, se privi în oglindă. Părul îi atârna în dezordine din cauza fugii nebune, ochii îi erau roşii de plâns iar rimelul i se întinsese pe obraji. Se spălă pe faţă cu multă apă rece şi săpun, frecându-se cu prosopul pe frunte, apoi se privi din nou. Arăta mult mai bine, deşi avea pielea frunţii roşie de la atâta frecat. Se aplecă spre oglindă, încercând să depisteze vreun semn, cât de mic, pe frunte, dar nu se vedea nimic. - Este nebună şi a încercat să te facă să crezi în aiurelile ei, şopti privindu-şi reflexia. Nu te poate blestema. A încercat doar să te sperie şi nimic mai mult! Vocea îi tremură iar ochii i se umplură de lacrimi. Se aşeză pe capacul toaletei, încercând să se gândească la altceva, dar gândurile i se învârteau în minte, nelăsând-o în pace. Trebuia să vorbească despre asta cu cineva, dar cu cine? Primul gând i se îndreptă spre Baurus. - Nu poţi vorbi cu Baurus pentru că te-ar lua deoparte şi te-ar descoase până i-ai spune tot. Sau te-ar întreba ce părere ai despre asta. Sau te-ar trimite la psiholog. Poate să le spună alor săi? Se imagină spunându-i tatălui său, că a fost blestemată de Karina. - Draga mea, nu există ceva atât de stupid precum blestemele, îşi imită ea tatăl. Nu m-ar crede. Mama nici nu ar vrea să audă despre asta. Pentru ea, Karina este un subiect încheiat. Îşi muşcă buzele, încercând să se gândească la alte variante. Baurus plăti gogoaşa cu gem comandată şi se îndreptă spre parc, gândind să o savureze pe o bancă, undeva la umbră, în compania unei reviste de ştiinţă şi tehnică. Încerca să

37

găsească o explicaţie logică întâmplărilor prin care trecuse Karina în timpul excursiei iar revista aceea îi căzuse în mână de dimineaţă. Citea un articol de pe prima pagină, neatent pe unde merge, când cineva îl prinse de braţ şi îl zgâlţâi zdravăn, scoţându-l din reverie. Din nefericire, scăpă gogoaşa pe jos şi călcă pe ea. - Baurus! Ridică privirea spre Karina. Fata era vizibil agitată, dar începuse să creadă că era starea ei normală de a fi. - Acela era prânzul meu, spuse, arătând spre gogoaşa întinsă pe talpa pantofului. Sper că vestea pe care mi-o aduci a meritat un asemenea deznodământ. Karina îşi frământă mâinile, deznădăjduită. - Baurus, am făcut ceva rău. Baurus o luă de braţ şi o forţă să îi meargă alături, deşi fata se împotrivi la început. - Ce ai mai făcut de data asta? - I-am vorbit urât verişoarei mele, spuse Karina pierit. - Te-ai certat cu Cleo în după-amiaza asta? De ce nu mă miră? Cleo era foarte pornită împotriva ta de dimineaţă, dar nu a vrut să îmi spună în ruptul capului ce s-a întâmplat. Karina îşi potrivi pasul după al lui, rămânând cu privirea pironită spre pământ. - A venit la magazin să comande nişte pui mai mari. Baurus se opri în loc şi o privi, parcă nevenindu-i să creadă. - Tata a trimis-o pentru o altă comandă? După ce am discutat mai mult de o oră ieri despre sacrificiile absurde şi plăcintele din carne de pui nevinovat? Karina privi fugitiv spre el. - Sincer, nu ştiu de ce nu cumpără câteva pulpe de la magazin. - Compoziţia trebuie amestecată bine cu sânge, de aceea. - În fine. A venit Cleo şi…ne-am luat la ceartă. Motive prosteşti, ştii tu… Baurus o invită din priviri să continue. - Mi-a spus că…nu mă invită la nuntă, găsi ea pe moment o scuză credibilă. Spunea că Ana nu mă vrea, dar nici ea nu m-ar fi invitat. - Eşti nepoata Anei şi verişoara bună a lui Cleo, nu văd nici un motiv bun pentru a nu participa la ceea ce spuneau că va fi cel mai fericit moment din viaţa familiei Ruian. - Din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum câteva luni. Accidentul şi toate celelalte…Preferă să nu mă aibă prin preajmă. - Nici o problemă în cazul ăsta! Dacă ele nu vor să te invite, te voi invita eu. Bine? - Dar m-am certat foarte rău cu Cleo, nu cred că va vrea să mă mai vadă vreodată în faţa ochilor. - Doar nu ai luat-o la bătaie, nu? - Nu, mai rău. Am…am…blestemat-o!… Ultimul cuvânt îl spuse atât de încet încât Baurus crezu că nu a auzit bine. - Ai blamat-o? - I-am spus că îi doresc să treacă prin ce am trecut eu, toate ghinioanele ce s-au ţinut lanţ parcă în ultima vreme, toate necazurile cu familia, toate trădările din partea bunilor prieteni. Şi, cum este foarte superstiţioasă…Cred că acum plânge, închisă în camera ei. Trebuie să mergi să o linişteşti şi să îi spui că îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat. M-a luat gura pe dinainte.

38

Baurus o privi ţintă câteva momente. Fetei îi părea rău, cu adevărat, pentru cele spuse. - Karina, ştiu că ai avut probleme în ultimul timp, dar nu cred că verişoara ta merita asta din partea ta. - Îmi pare rău, spuse Karina şi începu să plângă. - Încerc să trec peste asta, dacă îmi promiţi că te vei duce să vorbeşti câteva şedinţe cu Albert. Dezamăgită, Karina încuviinţă în tăcere. Cleo încă suspina când Baurus intră în cameră, după ce bătu scurt de două ori. Se repezi spre ea şi o luă în braţe, alintând-o. - Draga mea, linişteşte-te. Karina nu a vrut să spună, ce ţi-a spus la magazin. Cleo îşi lipi faţa de el, udându-i pieptul cămăşii. - Ţi-a povestit ce a făcut? - Mi-a povestit ce s-a întâmplat când te-ai dus să comanzi alţi pui. Ştii că verişoara ta are probleme şi, din cauza nervozităţii, ţi-a spus ce a spus. Nimic mai mult! - Dar m-a blestemat! hohoti Cleo înăbuşit. Şi toata familia ştie că are gură rea. - Cleo, iubito, tu nu erai atât de superstiţioasă înainte. Mai ţii minte când vorbeam amândoi în reţea şi făceai glume pe seama celor ce cred în superstiţii? Cum spuneai că soarta şi-o face omul cu mâna lui? Nu te poţi împiedica acum de nişte simple vorbe aruncate în vânt. - Dar… Baurus o prinse de bărbie, forţând-o să îl privească în ochi. Îi şterse lacrimile cu batista apoi o sărută moale pe nas. - Nu ai făcut un studiu acum câţiva ani despre blesteme? Spuneai că nu se pot îndeplini chiar dacă se duce până la capăt tot ritualul. Ai fost foarte ocupată câteva zile bune, căutând răspunsuri despre asta pe forurile de specialitate. - Ritualul...? - Ştii tu…Punguţe cu măruntaie de pasăre, tot felul de insecte pisate, păr şi obiecte de la decedaţi, diverse semne desenate pe pereţii casei în care locuieşte cel asupra căruia este aruncat blestemul şi multe altele. Doar nu ai uitat! - Ştii că nu mai vorbesc despre asta, de când am avut premoniţia aceea, spuse Cleo scuturându-se. - Asta nu înseamnă că trebuie să treci de partea cealaltă a baricadei. - Nici tu nu crezi în blesteme, nu-i aşa? Îşi lipi obrazul de braţul său pentru a-i simţi căldura, încercând să se liniştească. - De credeam, mă certam cu tata pentru plăcinta de pui? Luam de bună tot ce mi-ar fi spus el despre ghinioane şi necazuri şi îl lăsam să facă ce vrea. Dar suntem fiinţe raţionale şi trebuie să găsim explicaţii logice pentru ceea ce se întâmpla în jurul nostru. - Dar pe Karina o crezi când spune că este posedată şi toate celelalte prostii. Baurus o strânse în braţe. - Tu nu eşti Karina. Karina nu ştie câte ştii tu despre ceea ce ne înconjoară, dar nu putem vedea cu ochiul liber. Este doar o fată care are nevoie de ajutor iar mie îmi place să ajut oamenii. Atâta tot. - Este o profitoare! şopti Cleo.

39

VI. CIPITO Baurus închise cu zgomot dosarul. Se străduia să citească de câteva minute bune, fără să vadă cu adevărat ceva, din cauza agitaţiei ce pusese stăpânire pe el începând de dimineaţă. „Peste doar două zile vei fi bărbat însurat” îi amintise mama sa înainte de a pleca la lucru. Se mândrea cu stăpânirea de sine pe care o avea de când se ştia, dar în acel moment simţise un mare gol în stomac. Şi nu îi trecuse nici până în momentul acela, deşi încercase să scape de acea senzaţie, muncind. Supărat, aruncă dosarul deschis pe birou. Nici vorbă să se poată concentra pe datele adunate între coperţile lui! Îşi aminti că o văzuse pe Karina discutând ceva mai devreme cu psihologul lor. Hotărî, într-o inspiraţie de moment să dea o fugă până sus, în biroul lui Albert, să vadă cum se descurcă amândoi. Când să urce prima treaptă Firica apăru în capătul holului: - Baurus, te caută tatăl tău, pe linia doi! Baurus îşi aminti discuţia pe care o avusese cu o seară înainte, cu tatăl şi unchiul său, în legătură cu tradiţia familiei. După îndelungi ameninţări şi rugăminţi, cei doi bărbaţi mai în vârstă acceptaseră, fără tragere de inimă, să renunţe la partea aceea. Cel puţin asta înţelesese el după figurile lor resemnate şi privirile deznădăjduite. - Ţi-a spus de ce mă caută? - Vrea să ştie dacă ai anunţat-o pe bunica Rodina. - Am anunţat-o pe ea şi pe cei cinci nepoţi cu care împarte apartamentul. Spune-i că poate fi liniştit în privinţa ei. Dădu să urce scara, dar se opri iar la prima treaptă. - Firica! Ai văzut-o cumva pe Karina plecând? - Tânăra cu ochii verzi, verişoara lui Cleo? Nu am văzut-o să fi plecat, dar nici nu am stat tot timpul în biroul meu. De ce? - Voiam să stau puţin de vorba cu ea şi cu Albert. - Poate sunt încă sus. Clătină din cap. Biata fată, prin câte a trecut! Baurus o privi uimit. - De unde ştii prin ce a trecut? - Am discutat puţin cu ea înainte de a intra la Albert. Ai sesizat ce aură întunecată are? Pe mine m-a frapat asta şi am întrebat-o, într-o doară, dacă a avut probleme în trecutul apropiat. Mi-a povestit despre tatăl său. - Nu am simţit nimic deosebit la ea, spuse Baurus în chip de scuză. - Este o fată ce ascunde multă tristeţe în sufletul său. Ai făcut bine că ai trimis-o să îi vorbească lui Albert. Dacă ar fi fost în dispoziţie bună, ar fi putut avea lumea la picioare. Are o privire „ucigătoare”, dar nu ştie să se folosească de puterea ei. - Eşti medium? - Mătuşa mea cunoştea bine caracterele oamenilor după înfăţişare şi după cum se poartă când cred că nu îi vede nimeni. M-a învăţat şi pe mine asta. - Şi, despre mine, ce crezi?

40

Firica râse şi îi întoarse spatele. - Îţi voi spune când nu vom mai lucra împreună. - În cazul ăsta sunt numai laude! strigă Baurus în urma ei iar Firica îi răspunse cu un hohot de râs. Urcă treptele câte două şi aproape dădu buzna în cabinetul lui Albert, aflat la mijlocul coridorului de la etaj. Înăuntru nu era nimeni. Se pregăti să plece, când privirea îi căzu peste agenda lui Albert, deschisă pe birou, cu coperţile în sus. Curiozitatea îl împinse înainte. Ridică agenda şi aruncă o privire fugară peste cele două pagini mâzgălite cu pixul. Văzu numele Cipito încercuit cu linii groase iar lângă el semnul întrebării, într-un pătrat. Reveni cu privirea peste notiţe. Descoperi, în colţul paginii, un desen în care era reprezentat un vârtej deasupra căruia atârna o figurină reprezentată schematic de câteva linii unite între ele. Pe cealaltă pagină întâlni numele lui Cleo şi un alt semn de întrebare iar dedesubt numele său aşezat într-o balanţă. - Cine să-i înţeleagă pe psihologii ăştia? Mormăi, iritat că nu pricepea nimic din schemele lui Albert. Auzi paşi dincolo de uşa închisă şi aruncă repede agenda pe masă, cu faţa în jos, cum o găsise. Albert intră în încăpere iar Baurus se prefăcu a sări în sus de pe scaun. - Începusem să cred că ai terminat programul, îi spuse lui Albert în chip de salut. - Am condus-o pe Karina până la poartă şi am rămas puţin la discuţii acolo. Se aşeză în spatele biroului, invitându-l pe Baurus să se aşeze în fotoliul în stânga sa. - Ce părere ai despre ea? - Personală sau profesională? - Ambele. - Este o fată simpatică, dar cu prea multe secrete. Nici ea nu mai ştie unde începe şi unde se termină povestea pe care a ţesut-o despre ea însăşi. Profesional, nu mă pot pronunţa încă. - Ţi-a povestit despre excursia în munţi? - Ştii că nu pot discuta cu tine despre ceea ce îmi spun clienţii. - Dar nu este un secret, dacă mi-a povestit şi mie despre asta. - Nu ştiu ce ţi-a povestit, aşa că prefer să mă abţin de la destăinuiri. - Albert, eşti o figură! Ştia că nu avea să scoată nimic de la el, aşa că îl salută şi plecă spre biroul său. Îşi aminti de Cipito şi de prima întâlnire cu Cleo. O întâlnise pe Cipito cu mult timp în urmă, în reţea. Întotdeauna intra în discuţie după ora unsprezece noaptea şi rămânea uneori până dimineaţă. Iniţial, crezuse că este băiat, până când îi descoperise fişa pe un site obscur. Atunci aflase că era din Padora, localitatea sa natală. Avea un stil combativ, cum rar întâlnise, şi părea documentată asupra oricărei teme de discuţie. Era o pasionată a fenomenelor psi şi căuta cu frenezie răspuns la vechea întrebare „de ce există aşa ceva?”.

41

Intrase în vorbă întâmplător, când prezentase câteva descoperiri personale referitoare la starea de decorporare. Tânăra îl descususe imediat şi vorbiseră mai bine de patru ore pe marginea acelui subiect interesant. Nu îi ceruse niciodată o întâlnire, deşi revenise de mai multe ori în oraş pentru diverse conferinţe sau pentru a-şi vizita părinţii. În minte îi crease o imagine idilică - ce semăna izbitor cu figura unei actriţe de care era îndrăgostit pe când era licean, dar nu ar fi recunoscut în ruptul capului una ca asta: ochi verzi ca marea, părul blond-şaten, înăltuţă, subţiratică… îi era frică să nu fie dezamăgit de realitate. A fost foarte surprins ca, după numai o zi de când îi scrisese ultimul mesaj în care îi dezvăluia că se afla în pragul unei descoperiri fantastice, să primească un alt mesaj în care îi cerea să se întâlnească, faţă în faţă, cu ocazia vizitei rapide pe care o făcea din nou în orăşel. Acceptase, până la urmă, mai mult din curiozitate, pentru că, până atunci, nu mai primise o cerere de întâlnire atât de interesantă: „Ştiu că nu mă cunoşti personal, deşi vorbim unul cu altul de atâta timp. Nu crezi că a venit momentul să ne întâlnim în sfârşit? Să comparam imaginile mentale pe care ni le-am făcut unul despre altul şi să vedem cât de mult se potrivesc? Ştiu că minţile noastre lucrează pe aceeaşi lungime de undă. Nu vrei să vezi cât de bine ne potrivim la bătăile inimilor?” O aşteptase în parc, pe una din băncile de lângă statuia mare din centru, cu un bucheţel micuţ de flori de câmp. Când Cleo se oprise lângă el o cercetase rapid din priviri şi se declară mulţumit, deşi nu avea nici ochii verzi, nici blond-şatenă nu era, şi puţin mai scundă decât şi-o imaginase. Vorbiseră câte în lună şi în stele, uitând cum trece timpul, pe când se plimbau pe aleile puţin aglomerate, discutând despre mâncarea preferată, animalele preferate, locurile preferate pentru vacanţă şi tot aşa până spre seară când au luat cina pe terasa unui restaurant. Nu discutaseră nimic despre paranormal, despre fenomenele psi sau despre ceea ce se găsea dincolo de văl. Se simţeau bine împreună şi asta era de ajuns în momentul acela. Se despărţiră buni prieteni, cu promisiunea de a se reîntâlni cât mai repede posibil. La a doua întâlnire i-a povestit despre teribilul accident de motocicletă în care unchiul său îşi pierduse viaţa, pomenind-o în treacăt şi pe verişoara sa Karina care, din nefericire, era plecată prin ţară. Şi îi spusese despre premoniţie când încercase să abordeze subiectul persoanelor decedate de curând. - Nu ai încercat să iei legătura cu sufletul unchiului tău? Doar ai mai făcut asta de câteva ori şi cu alte rude decedate. Brusc, Cleo se schimbase la faţă. Îl apucă strâns de braţ şi îl privi trist în ochi. - Nu vreau să mai vorbesc despre asta! Cu o noapte înaintea accidentului am avut o premoniţie. M-am trezit deodată cu senzaţia că sunt urmărită de cineva. Şi l-am văzut la capul patului meu. Înghiţise în sec, parcă nedorind să mai povestească. Continuă cu greu, privind într-o parte, dincolo de umărul său. - Era bunicul meu dinspre tată, decedat acum mai bine de cinci ani, într-o noapte geroasă de decembrie. Stătea la capul patului şi se holba la mine, fără să spună ceva.

42

Avea ochii albi, ţurţuri în barbă, părul îi stătea ţepos în jurul capului. Era alb ca varul şi mirosea îngrozitor. Vocea începuse să îi tremure. O strânsese lângă el, încercând să o liniştească. - Îmi era atât de frică! Am crezut că a venit după mine şi m-am speriat foarte tare. A ridicat braţul, arătând cu degetul spre poliţa cu fotografii, punctându-l pe unchiul Roberto, m-a privit din nou, apoi a dispărut pur şi simplu. Am leşinat. A doua zi m-am trezit mult după prânz iar mama mi-a dat vestea morţii unchiului Roberto. Se scutură încet, ca străbătută de frisoane. Îl privise rugător. - Nu vreau să mai vorbesc vreodată despre asta. Am hotărât să opresc toate cercetările şi toate experimentele. Morţii nu trebuiesc deranjaţi, dacă nu eşti pregătit să suporţi consecinţele. Te rog să nu mă mai întrebi despre paranormal. Acceptase. Nici până în ziua aceea nu mai vorbiseră despre subiectele ce îi legaseră atât de mult înainte. Din ziua aceea, Cipito dispăruse fără urmă din reţea. Acum, Karina vorbea cu Albert despre Cipito. Şi-o imagină pe Karina aşezată în fotoliul de piele, cu mâinile în poală şi capul plecat, povestindu-i psihologului despre experienţa trăită în excursie. Oare, ce crezuse el? Când ridică braţul pentru a bate în uşa Karinei realiză unde se află. Cum ajunsese acolo, era un mister. Nu avu timp să se mire pentru că uşa se deschise larg iar în prag apăru Karina. - Baurus? Bună! Se aplecă în afară, sprijinindu-se de tocul uşii, pentru a privi în spatele lui. Reveni cu privirea la el. - Eşti singur? - Adevărul este că muream de curiozitate să aflu ce părere a avut Albert despre ce ţi s-a întâmplat în munţi, recunoscu el cu jumătate de gură. Şi, da, sunt singur. Mă primeşti înăuntru, dacă nu pentru un răspuns, măcar pentru o cană de cafea? Karina zâmbi şi se dădu la o parte din uşă pentru a-i face loc. - Fac eu cafeaua, se repezi el când o văzu pregătind cana. - Nu ţi-a plăcut cea de data trecută? - Prea mică, prea slabă şi cam amară pentru gustul meu. Dar, în rest a fost perfectă! Îşi prepară la repezeala cafeaua şi îi pregăti şi ei o cafea instant. - Ce părere a avut Albert? - Că bătrânul şaman m-a drogat iar viziunea a fost de fapt o halucinaţie indusă de substanţele din băutură. - Diagnostic tipic pentru un psiholog. - Dacă ştiai ce va spune, de ce m-ai trimis să vorbesc cu el? - Sunt sigur că aversiunea pe care o ai pentru Cleo are rădăcini mai adânci. Vreau doar să ajungi să te împaci cu tine însuţi. - Iar împăcarea cu cei din jur ar fi un fel de bonus. Baurus lăsă cana pe masă şi privi în jur curios. - Hai să facem un tur al casei. Spunea-i că ţi-ai dori o a doua părere referitoare la fenomenele din locuinţă. - Ai timp pentru aşa ceva, acum? Nu trebuia să fi la Cleo pentru ultimele pregătiri înainte de nuntă?

43

- Ai mei şi ai ei ne-au asigurat că nu trebuie să ne facem griji, pentru că vor rezolva ei totul. - Tocmai de aceea, în locul tău, aş fi mai prevăzătoare. Baurus o ameninţă cu degetul, luând o mină supărată. - Fii cuminte, altfel te spun lui Albert! Karina se strâmbă spre el, înainte de a se ridica de la masă. - Atunci, să îţi fac turul de onoare al casei, până nu se întunecă. - Nu spuneai că toate se petrec după lăsarea întunericului? Karina avu un gest de nervozitate mascat de o altă strâmbătură. - Cum crezi că ar reacţiona Cleo, dacă ar afla că ai rămas după lăsarea serii la mine? - Putem spune că ne pregătim de petrecerea burlacilor. - Baurus fii cuminte! spuse Karina prevenitor. Te spun lui Cleo! - Hai că facem o pereche pe cinste! Încercând să facă pe gazda ospitalieră, Karina îl invită pe Baurus să viziteze, pe rând, toate camerele, chiar şi sufrageria, deşi ea rămase în prag. - Frumoase tablouri, spuse el admirativ, privind tablourile expuse pe pereţii sufrageriei. Deşi culorile nu se disting prea bine din cauza draperiilor trase. Trase draperiile din dreptul ferestrelor pe care le deschise apoi cu un gest larg. - Mult mai bine aşa! Se întoarse spre Karina. Nu se simte nimic deosebit, nici o primejdie, după cum vezi. De ce nu mi te alături? - Prefer să te admir de la distanţă. Baurus remarcă două oglinzi aşezate pe pereţi opuşi, încadrate fiecare de câte două tablouri intitulate sugestiv „anotimpuri”. - Astea sunt oglinzile buclucaşe? Întrebă, arătând spre oglinzile cenuşii. - Cele două oglinzi apar pe hol în timpul nopţii. Seamănă cu astea, recunoscu ea cam în silă. Nu m-am gândit la asemănarea dintre ele. Baurus se opri în mijlocul camerei, pentru a se reflecta în ambele oglinzi. - Nu te uita în ele! spuse Karina cu spaimă, prinzându-se de tocul uşii. Baurus nu o luă în seamă şi ridică privirea spre oglinda din stânga. Imaginea sa reflectată apărea puţin în ceaţă. Se urcă pe unul din scaunele tapiţate, ordonate în jurul mesei rotunde ce trona în mijlocul sufrageriei, şi şterse cu batista suprafaţa lucioasă. Imaginea făcu valuri, apoi se linişti. Dar, înainte de a-şi vedea chipul reflectat în oglindă zări, pentru o clipă, imaginea unui laptop aruncat neglijent pe un birou de lemn. Întoarse capul uimit, dar în spatele său nu se găsea nimic asemănător cu ceea ce se reflectase în oglindă. - Ce ai văzut? o auzi pe Karina lângă el. Fata lăsase orice precauţie deoparte şi se apropiase în grabă de scaunul pe care stătea căţărat. - Ciudat…Mi s-a părut că vad un laptop pe un birou de lemn. - Oh! Fata aruncă priviri speriate spre el. - Ai un laptop în casă? - Este unul pe biroul meu, dar nu l-am mai folosit de mult timp, spuse ea scuturând capul. Nu cred că mai funcţionează…, tata a dat de câteva ori cu el de pământ. Are

44

ecranul spart într-un colţ iar depanatorul a spus că reparaţia mă costă mai mult decât aparatul. Turuia într-una, urmărindu-l pe Baurus cum coboară de pe scaun. - Îmi aminteşte tot timpul de accidentul tatei aşa că nu l-am mai deschis de atunci. Nu are de ce să te intereseze. Dacă nu ar protestat atât de mult, poate că Baurus nu ar fi luat în seamă incidentul şi l-ar fi trecut la capitolul „mistere neelucidate”. Dar vorbăria Karinei, însoţită de gesticulaţia nervoasă, îi trezi curiozitatea. - Îl pot vedea, dacă nu te superi? - Laptop-ul? Nu ţi-am spus că este stricat? În plus, programele sunt vechi iar internetul nu mai funcţionează. Nu cred că ai găsi ceva bun în el. - Bine, dacă spui tu că nu este interesant…Fata răsuflă uşurată şi schiţă un zâmbet amar. Să vizitam şi restul casei. Acum era sigur că afurisitul de laptop era mai mult decât o părere. Devenise o ghicitoare pe care avea de gând să o dezlege cât mai repede. Pentru asta trebuia să o îndepărteze pe Karina câteva momente de lângă el. Îşi aminti că văzuse geamul de la camera fetei larg deschis, înainte să treacă de colţul casei. - Unde este baia? o întrebă deodată, întrerupând-o din explicaţiile pe care le dădea cu privire la mobila din casă. - În capătul holului mic, lângă debara. Arătă cu mâna o uşa închisă, aşezată în dreapta debaralei. - Mă întorc imediat. În graba sa lovi, ca din întâmplare, o vază de lut plină cu biluţe colorate de sticlă. Vaza se răsturnă şi toate biluţele se rostogoliră care încotro, invadând micul hol din dreptul bucătăriei. - Strâng eu aici! strigă ea după Baurus şi se aplecă să strângă biluţele. Baurus trânti uşa după el pentru a fi mai veridic. Fără să stea pe gânduri, deschise micul geam şi se strecură cu destulă greutate afară. Se prelinse pe lângă zid, aplecându-se pentru a nu fi văzut de la geamul bucătăriei, ocoli casa şi se opri în faţa ferestrei dormitorului. Dintr-o dată, dorinţa arzătoare de a căuta laptop-ul dispăru. - Ce caut aici? se întrebă în barbă. Se pregăti să plece, dar văzu laptop-ul reflectat în oglinda geamului. Se ridică pe pervazul de lemn şi aruncă o privire rapidă prin cameră. Pe un birou micuţ se odihnea un laptop, alături de câteva teancuri de hârtie pentru imprimantă. Se aşeză comod pe pervaz, se aplecă şi ridică laptop-ul în braţe, sprijinindu-l pe genunchi. Îl desfăcu şi îl activă. Ecranul se lumină imediat iar după câteva momente dezvălui ce se afla pe desktop. Imediat, în colţul de jos, apăru o iconiţă, ce îl avertiză că bateria este slabă. Selectă la întâmplare un fişier, dar nu găsi nimic interesant. Îl închise şi deschise la repezeală altul. Se încărcă o pagină de internet păstrată în memoria aparatului ce reprezenta o ultimă discuţie purtată de tânără în reţea. Rămase cu ochii la numele ce licărea pe ecran: Cipito. Alături de un mesaj pe care el îl primise cu mult timp în urmă în care Cipito îl anunţa că a descoperit ceva interesant legat

45

de stările de decorporare pe care avea de gând să îl studieze. Laptop-ul se închise fără avertisment, dar rămase mult timp privind în gol la ecranul negru. Se reîntoarse în casă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi o ajută pe Karina să strângă ultimele biluţe. După ce fata aşeza vaza pe măsuţă, asigurându-se că nu se va mai răsturna, se uită la ceas. - S-a făcut târziu, trebuie să plec spre casă. Rămâne pe altădată studierea fenomenelor stranii ce se petrec în sufragerie. Karina îl conduse spre uşă. - Cum doreşti. Nu cred că se va întâmpla prea curând. La sfârşitul săptămânii ai nunta. - Rămâne să vorbim după nuntă. Îi sărută mâna galant iar Karina chicoti. Se pregăti să plece. - De curiozitate, pe când navigai în reţea, ce pseudonim foloseai? o întrebă, luând-o prin surprindere. - A…în reţea...eu…foloseam pseudonimul ci..chita. Da, cichita. Nu părea însă prea convinsă de asta, evitând să îl privească în ochi. - Dar nu frecventam aceleaşi forumuri de discuţii cu tine, se grăbi să completeze. - Cred că nu. Mi-aş fi amintit dacă aş fi întâlnit un asemenea pseudonim. Baurus accepta invitaţia la cină a familiei Ruian. Aşteptă să fie servit de Cleo, în timp ce vorbea vrute şi nevrute cu George şi Ana. Conversaţia se învârtea, invariabil, în jurul nunţii ce aproape că bătea la uşă. - Am reuşit să terminăm de aşezat invitaţii la mese, am fost încă o dată la restaurant pentru a vedea dacă sunt în regulă toate, am plătit aproape toţi furnizorii… Ana vorbea într-una iar Baurus abia putea să o urmărească. Din când în când dădea din cap şi mormăia în barbă, pentru a-şi dovedi participarea la discuţie. - Cine va fi cavalerul de onoare până la urmă? întrebă George, profitând de faptul că soţia sa era ocupată cu aranjatul coşului pentru pâine. - Ramon, bineînţeles! Este prietenul meu cel mai bun. - Abia aştept să vad ce costum a ales Toros pentru el. - Nici mie nu a vrut să îmi spună. - Costumele noastre vor fi gata mâine, spuse Ana strălucind de fericire. - Altfel, am fi venit la nuntă în pijama, îi spuse George în şoaptă. Îţi dai seama ce scandal ar fi ieşit? - Până la urmă, ce va purta Cleo? Ciocni un pahar de vin cu George. - Nu a vrut să ne arate. A spus că aduce ghinion. - Parcă nu era atât de superstiţioasă înainte de a ne întâlni propriu-zis, când vorbeam în reţea, comentă Baurus cu voce joasă. - Întotdeauna a fost aşa, îl asigură Ana. Probabil că încerca să pară altfel pe când discuta cu tine prin mesaje. Mulţi tineri îşi creează o mască pe care o prezintă celorlalţi. - Pe mine m-a păcălit foarte bine, spuse Baurus cu umor. M-a făcut să cred că nu dă doi bani pe superstiţii. Vorbeam foarte mult despre asta şi râdeam de cei care cred în astfel de prostii. - De la început, Cleo a fost mai sensibilă, i se confesă Ana. Un copil deosebit, cu capul pe umeri, totuşi. Îmi pare bine că aţi decis să vă întâlniţi, până la urmă. Discuţiile din

46

reţea nu duc nicăieri. Tinerii ar trebui să renunţe la astfel de aşa zise distracţii. Dispare interacţiunea socială şi apar tulburări de comportament în timp. Cleo apăru cu un castron mare din care ieşeau aburi delicioşi. Îi servi pe toţi, începând cu Baurus, apoi se aşeză la masă. - Despre ce vorbeaţi? îl întrebă pe Baurus. - Despre reţea şi relaţiile care se stabilesc între oameni acolo. - Aha! Nu era deloc interesată de subiect, constată Baurus, dar asta nu îl mai mira de mult. - Am intrat astăzi în reţea, doar ca să mai discut puţin cu vechii prieteni, şi am descoperit o mulţime de nume noi pe forumurile pe care le frecventam de obicei: Pitita, Ripi, Bibilo şi altele asemenea. Pe când navigam în reţea numele erau mai drăguţe. Nu-i aşa Cipito? Zâmbind, se uită spre Cleo. Fata scăpă pâinea din mână. Mormăi o scuză şi se aplecă după ea. Ana nu sesiză nimic din schimbul lor de priviri. - A, Cipito, spuse ea în timp ce luă o altă felie de pâine. Karina îşi spunea aşa, într-un timp. Un nume foarte ciudat, dacă mă întrebi pe mine. Cleo păli şi privi repede spre Baurus iar acesta o privi lung fără să spună nimic. Înainte de plecare, o rugă pe iubita sa să îl însoţească până la colţul străzii. Se plimbară în tăcere până aproape de intrarea în parc, sporind nervozitatea tinerei. Când ajunse în dreptul arcadei înverzite, se întoarse spre ea: - M-ai minţit de la început, Cleo, lăsându-mă să cred că eşti Cipito, fata cu care discutam aproape nopţi întregi pe net. De ce, iubito? - Baurus, eu… Baurus o prinse de braţ şi o trase lângă el, vizibil dezamăgit: - Nu ştiai că minciuna are picioare scurte? Crezi că nu suportam adevărul? - Mi-a fost teamă că nu îţi voi mai părea suficient de interesantă. În fond, pe Cipito credeai că o cunoşti de luni de zile. Eu eram doar o necunoscută care ţi-a cerut o întâlnire… - Credeai că nu eşti suficient de deşteaptă, frumoasă, înţelegătoare, pentru a-mi menţine atenţia trează? Oftă. Cleo, mi-ai plăcut din prima clipă. Poate că nu erai chiar ceea ce visasem, dar nu însemna că nu mi-ai plăcut. Dar nu îmi vine să cred că m-ai putut minţi în halul ăsta. Ai clădit întreaga noastră relaţie pe o minciună! - Nu ştiam cum să te păstrez. De când te-am văzut prima oară, mi-am dorit să te cunosc mai aproape iar după ce ne-am întâlnit, mi-am dat seama că reprezentai visul meu devenit realitate. Mi-a fost frică să nu te pierd. Te iubesc, Baurus! Atât de mult, încât uneori mă doare. - Ştiu Cleo. Şi eu te iubesc, altfel nu aş fi acceptat să merg mai departe în relaţia noastră. Dar, când aflu adevărul abia acum… Mă face să mă întreb ce altceva mi-ai mai ascuns. Credeam că te cunosc atât de bine şi descopăr că nu te cunosc îndeajuns! Cleo îşi muşcă buzele pentru a nu izbucni în plâns. - Baurus… Tânărul îi dădu drumul încet. - Ar trebui să te întorci acasă. Cred că Ana începe să îşi facă griji pentru tine. Plecă prin parc, fără să o mai sărute de noapte bună cum făcea de fiecare dată, privind în jos, cu haina atârnată de un deget, aruncată neglijent pe spate.

47

VII. SEMNE Baurus se întoarse târziu la părinţii săi. Nu se vedea nicăieri vreo lumină, semn că ai lui se culcaseră deja. Aruncă pe masă cheile şi îşi târşâi picioarele spre biroul tatălui său, unde ştia că bătrânul ţinea, ascunsă de ochii soţiei sale, o sticlă mare de coniac. Dar lampa de pe birou era aprinsă iar tatăl său îl aştepta cufundat în fotoliul mare de piele. - Ai ajuns, în sfârşit, îl întâmpină de cum îl văzu intrând. Cleo a sunat de câteva ori să întrebe dacă te-ai întors acasă. După voce părea că plânsese recent. Baurus nu avea chef de explicaţii. Se răsuci pe un picior şi se pregăti să părăsească încăperea. - Fiule, nu pleca! îi spuse tatăl său rugător. Bea cu mine un coniac, poate îţi mai trece supărarea. Era obosit iar tatăl său avea chef de vorbă, dar tot ar fi băut o gură de coniac. Se aşeză pe scaunul capitonat din faţa vitrinei şi acceptă paharul întins de Toros, cu o înclinare a capului. Toros îl lăsă să îşi savureze băutura, dar nu rezistă mult timp tăcut, după ce Baurus lăsă paharul pe masă. - De ce v-aţi certat? - A spus ea că ne-am certat? întrebă Baurus, făcând pe nevinovatul. - Baurus, te cunosc bine, nu îţi stă în caracter să faci femeile să plângă după tine. Iar Cleo este o fată deosebită. - Aici ai dreptate. - Să nu îmi spui că nu mai vrei să faceţi nunta, acum! - Ar fi de speriat, nu? O mare pată pe reputaţia familiei Fiano! - Poate că nu trebuia să îţi pun atât de mult coniac, văd că ţi s-a dezlegat limba. Ştii bine că nu este vorba despre reputaţia familiei noastre. Doar că nu vreau să vă despărţiţi din cine ştie ce motiv prostesc. - Tată, nu a spus nimeni că ne despărţim sau că vom anula nunta. - Cel puţin m-am liniştit într-o privinţă. Dar? - Să spuneam că trecem, în momentul asta, printr-o pasă proastă. Am descoperit unele lucruri mai târziu decât trebuia să le descopăr şi mi-au lăsat un gust amar. Credeam că o cunosc foarte bine şi am aflat că m-am înşelat. Rău de tot. - Cleo nu e cine credeai tu că este? Asta descoperi după doar opt luni? Eu pot spune că nu o cunosc nici acum pe mama ta, atât de bine pe cât îmi doresc. Firile umane sunt atât de complexe încât nu putem spune că vom cunoaşte la perfecţie pe cineva. Cel ce spune acest lucru se amăgeşte singur. - Când ne-am întâlnit prima oară, m-a făcut să cred că este altcineva. Iluzia a ţinut până astăzi şi poate ar mai fi ţinut mult şi bine dacă nu aş fi aflat adevărul printr-un concurs de împrejurări. - Nu înţeleg mare lucru, dar continuă, m-ai făcut curios. Baurus îl privi câteva clipe nemulţumit.

48

- M-a făcut să cred că îmi împărtăşeşte pasiunile, că este fata perfectă pentru mine. - Şi s-a dovedit a nu fi? - Este, dar în alt fel decât am crezut la început. - Contează atât de mult asta? - M-a minţit de la prima întâlnire! izbucni Baurus scos din fire. Relaţia noastră se sprijină pe o minciună. Urăsc să nu mi se spună adevărul de la început. Toros îşi privi fiul în tăcere. Ştia aversiunea lui pentru neadevăr şi cât de mult ura mincinoşii. Era sigur că o iubeşte pe Cleo, dar se împiedica în a accepta greşeala fetei. - Cei ce nu greşesc sunt neînţelegători cu cei ce greşesc. Vrei să spui că nu ai minţit niciodată, în viaţa ta? Niciodată? - Nu am spus asta...Doar că… - Doar ce? Minciunile tale erau inofensive? Erau mai mici? Nu au făcut rău nimănui? Minciuna este minciuna, fiule. Nu arăta cu degetul spre cel ce a greşit, dacă ştii că şi tu ai greşit cândva. - Acum mă faci să cred că eu sunt cel rău. Cleo nu are nici o vină. Toros zâmbi condescendent. - Nu am spus asta, Baurus. Am scos în evidenţă faptul că şi tu ai greşit cândva iar alţii te-au iertat. Nu poţi face la fel? Greşeala fetei este atât de mare încât nu poate fi iertată? Ce a făcut? A omorât o persoană şi i-a luat locul? - Dacă stau bine să mă gândesc, a omorât imaginea unei persoane în mintea mea şi i-a luat locul. - În cazul asta este timpul să te duci la culcare. Prea multe gânduri strică, mai ales la ora două noaptea. Fără să vrea, Baurus se trezi zâmbind. Poate că tatăl său avea dreptate şi făcea din ţânţar armăsar. O iubea pe Cleo şi urmau să se căsătorească. De ce trebuia să mai despice firul în patru, la ora aceea târzie din noapte? Doar că i-ar fi plăcut ca iubita sa să fie sinceră cu el de la început… Pentru Karina, timpul trecea din ce în ce mai repede, cu multitudinea de probleme pe care le avea de rezolvat la magazinul de animale şi acasă, îngrijind de puişori. Nu primi până la urmă invitaţie la nunta lui Baurus cu Cleo, dar nici nu îi păru rău. În ziua aceea a avut de onorat atâtea comenzi pentru animale şi accesorii încât a şi uitat de „fericitul eveniment”. Acasă, evita pe cât putea, să stea trează prea târziu după lăsarea întunericului. Spre uşurarea ei, vocile o lăsară în pace, astfel că se putu odihni, în sfârşit, peste noapte. Nu mai era în tensiune iar buna-dispoziţie îi revenea treptat. Dar încă mai visa. Nu în toate nopţile, era adevărat. De fiecare dată se trezea deasupra abisului, neputând să se mişte din acel unic punct de echilibru. Era totuşi o diferenţă. Putea privi în sus sau în jos după bunul plac. Era într-o zi de marţi, la o săptămână după nuntă, când visă din nou. Se trezi suspendată în punctul de echilibru. Stătea nemişcată, încercând să fie cât mai calmă, evitând să privească prea mult în jos. Deodată, simţi un curent îngheţat atingându-i picioarele, urcând leneş în spirale strânse spre pieptul său, pentru a se încolăci ca o viperă în jurul capului.

49

Lăsă privirea în jos, pentru o clipă. În aburul întunecat, ce plutea ameninţător deasupra hăului, începură a se desena forme stranii, asemănătoare unor litere. Rămâneau un moment deasupra aburului, pentru a dispărea imediat cu un fâşâit ameninţător, în timp ce alte forme le luau locul. - Karina… Încercă să ridice privirea, dar lanţul îngheţat se întinse, obligând-o să rămână cu capul plecat. - Lăsaţi-mă în pace! - Să nu uiţi, Karina. Nu uita să o aduci pe Cleo în faţa Porţii, cum ai promis. - Nu v-am promis nimic! - Am promis să te ajutam iar tu ne vei da ceva în schimb. - Nu m-aţi ajutat cu nimic. Lăsaţi-mă în pace! - Dar, Karina, blestemul funcţionează deja. Poate că nu se vad încă efectele lui, poate ai crezut că este ineficient. Nu este aşa. Blestemul funcţionează, vei vedea curând. Închise ochii, încercând să nu se mai gândească la vocile ce mormăiau în jurul ei. Când îi deschise nu se mai împotrivi lanţului îngheţat. Îşi aţinti privirile în inima iadului şi spuse sfidătoare: - Când voi vedea primul semn, atunci voi accepta să îmi îndeplinesc partea mea de târg. Până atunci nu căpătaţi nimic, nesuferiţilor! Limbi roşii, furioase, se ridicară spre picioarele ei, dar se stinseră înainte de a o putea atinge. Karina râse batjocoritor, dând capul mult pe spate. Lanţul de umbră se rupse, cu un zgomot metalic, şi căzu înapoi în adâncurile din care a fost creat. A doua zi, Karina se trezi cu o puternică durere de cap, ce nu ceda la nici unul din tratamentele pe care le încercă. O durea capul de parcă stătea să îi plesnească iar fruntea o ustura. Sună la Alina Manolescu, patroana magazinului, pentru a-i spune că nu poate veni în acea zi la serviciu. - Nici nu văd pe unde calc, se plânse ea încet. Mă doare atât de tare capul încât cred ca voi leşina de durere. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată una ca asta. Îmi pare rău că nu pot veni astăzi. - Nu ai de ce să îţi făci griji, găsim noi pe cineva care să te înlocuiască. Stai acasă, fă-ţi un ceai fierbinte, înghite o aspirină şi bagă-te sub pături. S-ar putea să fie un început de răceală, aşa că mai bine te odihneşti la pat. Mulţumi pentru sfaturi şi hotărî să le urmeze. Nu avea să se sfârşească lumea în ziua aceea, dacă mai dormea un pic. Umplu ibricul cu apă, trânti câteva linguri de zahăr înăuntru şi amestecă. Un semn ciudat, ca o literă frântă, se contură pentru o clipă în vârtejul format. Uimită, privi cu atenţie în cană, dar semnul, dacă fusese cu adevărat, dispăruse iar lichidul se linişti încet. Învârti din nou lichidul, dar nu mai apăru nimic, spre marea sa dezamăgire. - Poate mi s-a părut. Durerea părea că o mai lăsase aşa că luă cana cu ceai fierbinte şi plecă spre dormitorul său. Se înfofoli în două pături şi îşi puse cana alături, pe noptieră, la răcit. Aţipi. Când se trezi ceaiul era călduţ încă. Bău pe nerăsuflate jumătate din conţinut. Răsuflă uşurată şi se pregăti să bea şi restul.

50

Atunci văzu din nou semnul cum apare în lichidul brun. Se contură limpede, apoi dispăru încet, legănându-se ca o barcă pe valuri. În locul lui apăru alt semn iar după el un altul. Privea hipnotizată semnele ce se desfăşurau la suprafaţa lichidului. Durerea o izbi pe neaşteptate. Icni şi instinctiv se apucă de cap, încercând să o potolească. Scăpă cana de ceai pe pat iar lichidul făcu o pată urâtă pe pătura crem. Neluând în seamă umezeala, ce străbătu cu uşurinţă şi a doua pătură, se încovrigă în mijlocul patului, încercând să calmeze durerea ce părea că îi striveşte tâmplele. Trecu atât de uşor din realitate în vis încât nici nu realiză ce se întâmplă. Se trezi în faţa unei case frumoase, înconjurată cu gărduleţ de lemn vopsit în alb. Curtea era plină cu flori, aranjate în ronduri concentrice, formând modele complicate. „Oare, a cui o fi casa?” Pluti peste gardul ce nu îi ajungea până la piept şi se opri în dreptul uşii de la intrare. Câte două ferestre, de o parte şi de alta a uşii, cu perdeluţe roz şi ghivece de flori spânzurate deasupra. Pe covoraşul verde din faţa intrării stătea scris cu roşu „Bine aţi venit!”. Perdeluţele din dreptul ferestrelor nu lăsau să se ghicească mai nimic din interior. Ocoli casa prin stânga, dar locul nu i se părea cunoscut. Înainte să treacă de colţul casei, îndreptându-se spre intrare, o văzu pe bătrâna nebună dând târcoale prin dreptul ferestrelor. Se opri şi se lipi de zid, încercând să se facă nevăzută. Bătrâna, lălăind ceva neînţeles, se ridică pe vârfuri şi privi înăuntru, lipindu-şi faţa de geam. Făcu la fel la toate ferestrele, verificând probabil dacă era cineva în casă. Se apropie pe furiş de uşă şi, uitându-se în toate părţile, pentru a se asigura că nu o vede nimeni, apăsă clanţa şi dispăru înăuntru, înainte ca fata să îşi dea seama ce se întâmplă. Se apropie cu grijă de uşa lăsată întredeschisă şi ascultă cu atenţie, sperând să îşi dea seama ce face bătrâna înăuntru. Nu se auzea nimic. Împinse uşa încă puţin, pentru a o deschide mai mult şi se strecură nesimţită după bătrână. În spatele uşii se găsea un hol mic din care se decupau alte trei uşi. Cele două de pe lateral erau închise pe când cea din faţă, ce dădea în camera de zi, era larg deschisă. Se prelinse pe lângă zid şi, încet, scoase capul pe lângă tocul uşii. Camera era mobilată modern, în culori deschise ce dădeau senzaţia de spaţiu aerisit. Pe zidul opus uşii, puţin într-o parte, se afla o oglindă mare, ovală, într-o ramă de argint cu model geometric. Bătrâna stătea în dreptul ei, cu ochii închişi, cu mâinile la spate, cu o expresie relaxată, întipărită pe chipul ridat. Oglinda sclipea întunecat, în timp ce pe suprafaţa ei se succedau semnele pe care Karina le văzuse născându-se din adâncul iadului. Linii frânte sau şerpuitoare formau litere necunoscute ce apăreau şi dispăreau una după alta. Când suprafaţa oglinzii se liniştii iar literele dispărură, bătrâna păru că se trezeşte. Karina se pregăti să se retragă. Bătrâna văzu mişcarea sa în oglindă şi zâmbi. - Te poţi apropia, Karina. Am terminat ce aveam de făcut. Fata se retrase în spatele peretelui, gâfâind speriată. Merse cu spatele, atentă la uşa sufrageriei. - Nu vrei să ştii ce am făcut? auzi în spatele său. Ţipă de groază şi se răsuci spre uşa de la intrare. Afară bătrâna o aştepta surâzând.

51

- Nu ai de ce te teme de mine, suntem de aceeaşi parte. Întinse mâna să o atingă iar Karina urlă. Se trezi transpirată în patul său. Era încă lumină afară, dar umbrele copacilor începuseră să se lungească, semn că ziua era pe sfârşite. Karina privi în jur şi se linişti. Obosită, lăsă capul să îi cadă pe pernă. - A fost doar un vis, nimic mai mult. Baurus descuie uşa, o împinse cu cotul, apoi o ţinu pentru Cleo. Trânti genţile de voiaj în hol şi închise uşa cu piciorul. Cleo îşi aruncă gentuţa pe masă şi fugi la baie, pentru a-şi spăla faţa cu apă rece. Reveniseră din concediu mai devreme, din cauza vremii nefavorabile. Nici nu apucă să se aşeze în fotoliu pentru puţină odihnă, binemeritată de altfel, când telefonul sună. Ridică receptorul. - Aţi ajuns cu bine? Toros se întreba de soarta lor. - Am reuşit să scăpam înainte ca uraganul să lovească staţiunea, tată. Trebuia să ne fi interesat mai devreme şi am fi ales o altă destinaţie. Am pierdut o săptămână de distracţie şi relaxare. - De unde să ştiu că este sezonul pentru Anita? Şi ce fel de nume este ăsta, pentru un uragan devastator? Cleo ieşi din baie înfăşurată în prosop şi îl întrebă din priviri cine este. Baurus acoperi receptorul şi îi spuse încet „tata”. Cleo fugi din nou în baie. - Cum vă place noua locuinţă? Baurus roti privirile în jur şi se declară mulţumit. - Împreună cu unchiul Frio aţi făcut treabă bună. Aproape că nu mai recunosc locuinţa. - Poate şi pentru că nu ai mai stat acolo de ceva ani. - Sau pentru că aţi reconstruit-o voi? Toros râse ca de o glumă bună. - Îi voi spune lui Frio că eşti foarte încântat. Va fi bucuros să audă asta. Ştii, cred că vrea să se lanseze în afaceri imobiliare. Baurus deveni atent. - În afaceri imobiliare, zici? - Este o mai veche dorinţa a lui. Dacă îţi place cum a aranjat locul, înseamnă că se pricepe cu adevărat la asta. Te-ar interesa? - Ştii că şi eu mă gândeam la ceva asemănător, acum ceva timp. Dacă vrea să se ocupe de afaceri imobiliare, spune-i să mă sune. Vorbi cu tatăl său destul de mult, speculând asupra câştigurilor pe care le-ar putea avea, dacă s-ar ocupa de reamenajarea imobilelor, până când Cleo îl strigă din baie. Îl salută, spunând că vor veni în vizită cât de curând, şi închise. Se descheie la cămaşă, în timp ce se îndrepta spre baie. Când ajunse în faţa oglinzii ovale aceasta sclipi şi se aburi pentru a se întuneca imediat ce trecu de ea, dar nu o luă în seamă, cu gândul la masajul pe care avea de gând să îl ceară soţiei sale ca drept răsplată pentru ajutorul pe care i-l va oferi.

52

Doi ochi roşii clipiră leneşi în întunericul de nepătruns. Un chip diform, jumătate om, jumătate maimuţă, deformă suprafaţa oglinzii şi se aplecă în afara ei pentru a-l putea urmări pe Baurus. Se retrase când acesta intră în baie iar oglinda redeveni transparentă. Karina ducea în braţe o cuşcă de mari dimensiuni în care era cazat un papagal vorbitor. Primise comanda în ziua aceea şi trebuia să ducă pasărea viitorului stăpân, înainte de ora şase, pentru a primi bonusul promis. Nu s-ar fi agitat atât de mult - era ziua ei liberă - dacă pasărea nu ar fi avut un vocabular indecent. Preferase să o ducă la destinaţie mai devreme, decât să asculte repertoriul de cântece deocheate pe care papagalul îl tot cânta de când îl primise. Nu cunoştea zona şi se uita, din când în când, pe hartă, astfel că nu luă în seamă casa pe lângă care trecea în acel moment. Când ridică privirea pentru a se orienta, văzu curtea plină cu flori şi gărduleţul alb de scânduri ce nu îi ajungea până la piept. - Casa din vis! Rămase cu ochii la uşa de la intrare, cu cele patru ferestre ce o străjuiau. Oare cine locuia acolo? De parcă ar fi pus întrebarea cu voce tare, uşa se deschise iar Baurus apăru în prag. Icni. Strânse cuşca în pumn până când metalul îi intră în carne. Trebuia să plece de acolo cât mai repede, până nu o vedea Baurus! Aproape o luă la fugă de-a lungul străzii, îndepărtându-se cât mai mult. Înmână papagalul proprietarului şi îl puse să semneze pentru garanţia cuştii, urmând ca el să o returneze în cel mai scurt timp, după ce avea să facă rost de o altă „locuinţă” pentru zburătoare. Încasă banii, mulţumi pentru bacşişul frumos pe care îl primi, şi se întoarse fără tragere de inimă pe drumul pe care venise. Ar fi mers prin altă parte, dacă ar fi cunoscut cartierul, dar aşa trebuia să se conformeze zicalei „drumul cel mai scurt este drumul cunoscut.” Trecu prin faţa porţii lui Baurus ca vântul şi reuşi să o depăşească fără nici un incident. Se pregăti să răsufle uşurată când dezastrul se contură la câţiva paşi înaintea ei sub forma unui cărucior plin cu vechituri pe care îl împingea o femeie bătrână. Nu reuşi să îl evite la timp şi se împiedica de el, răsturnându-l. Zgomotul infernal, făcut de lucrurile ce se rostogoleau care încotro pe caldarâm, îl scoase pe Baurus din casă. Se îndreptă repede spre sursa zgomotului, convins că avusese loc un accident şi că eventualii răniţi aveau nevoie de ajutor. Nu mică i-a fost mirarea, când a descoperit-o pe Karina în mijlocul unui morman de vechituri, chinuindu-se să se ridice în picioare. Se aplecă, o prinse de braţ şi o trase în sus dintr-odată. - Baurus, îngăimă fata ameţită, privindu-l printre şuviţele de păr ale bretonului. Baurus o ajută să strângă lucrurile pe cărucior. Proprietara nu se mai vedea nicăieri. - Lasă-le aici, mai mult ca sigur va veni după ele, o sfătui Baurus. Hai pe la mine să te cureţi puţin, eşti plină de gunoaie pe haine şi pe cap de la vechiturile astea. Nu poţi pleca aşa mai departe! - Baurus, eu… mă grăbesc, inventă ea la repezeala un motiv plauzibil. - Nici nu mă gândesc să te las să pleci acasă în halul asta. Locuim alături, eu şi Cleo. Ne-am bucura să te avem oaspete, măcar pentru câteva minute. Pe moment, Karina uită să se mai împotrivească.

53

- Cleo va accepta să îi intru în casă? Poate va crede că am venit pentru cine ştie ce motiv sau, mai rău, că am produs special accidentul, doar ca să pot intra în casa voastră. - Cleo este la părinţii ei. George nu se simţea prea bine aşa că a plecat să vadă ce s-a întâmplat şi să o liniştească pe mama ei. Ştii că Ana este prăpăstioasă, că vede boli incurabile peste tot. - Îmi pare rău să aud că George nu se simte bine, spuse Karina sinceră. Pe nesimţite, în timpul discuţiei, Baurus o adusese în faţa celor două trepte ale verandei. - Intră, o îndemnă el. Îţi pregătesc o cafea, până îţi scuturi hainele. Karina se înţepeni pe picioare, refuzând să mai înainteze. - Nu vreau să intru în casă! spuse pe un ton speriat. Baurus o privi nedumerit, neînţelegând ce s-a întâmplat. Fata era gata să o rupă la fugă în orice moment şi nu înţelegea ce o speriase atât de tare. - Este doar o locuinţă şi nimic mai mult, Karina. Nu vreau să îţi fac rău! Karina se opri din zbatere, când îşi dădu seama că Baurus interpreta greşit teama ei. Răsuflă adânc şi îi spuse cu voce înceată: - Baurus, am visat ceva rău despre casa asta, acum câteva zile. Îi povesti totul, de la cap la coadă, până în momentul în care leşinase. - M-am trezit apoi în patul meu şi am crezut că am avut doar un coşmar, nimic mai mult. Dar, când am trecut prin dreptul casei ceva mai devreme şi am văzut rondurile de flori şi gărduleţul alb din lemn, mi-am dat seama că a fost mai mult decât atât. - Bătrâna de care spuneai că te urmăreşte? întrebă Baurus încruntându-se. - Bătrâna pe care am văzut-o într-o noapte sub înfăţişarea unui demon. Şi acum am coşmaruri în care ea este actorul principal. - Şi ce făcea în faţa oglinzii? - Cred că ea făcea să apară semnele alea, dar nu am idee ce reprezintă. Am mai văzut semnele şi înainte. Îi povesti despre semnele văzute în vis, apoi în cana de ceai şi despre durerea cumplită de cap pe care o avusese după ce le văzuse. - Atunci am avut celalalt vis, despre casa ta. Dar nu ştiam că este a ta. Chiar mă întrebam cine locuieşte în ea, când am văzut-o prima oară. Baurus se pregăti să mai întrebe ceva când în casă începu să sune telefonul. O lăsă pe Karina în faţa uşii, rugind-o insistent să nu plece, şi fugi să răspundă, cuprins de o presimţire neplăcută. La capătul firului era Cleo, plângând: - Tatei îi este rău, Baurus. L-am internat la urgenţă, dar doctorii nu îşi pot da seama ce se întâmplă. Vino şi tu aici, te rog. VIII. BOALA LUI GEORGE În spital era mai aglomerat decât îşi amintea Baurus. Ultima oară făcuse o vizită mătuşii sale Dorina, internată pentru o banală răceală şi externată pentru funeralii. De atunci, evitase orice contact cu tagma celor ce trebuiau să se ocupe de sănătatea publică.

54

Spera doar ca, de data asta, ideile sale preconcepute, cu privire la tratamentele ce se aplicau în aceste instituţii, să nu se confirme. Îl plăcea pe George şi nu dorea să i se întâmple ceva rău. Cleo îl aştepta la intrare, cum îi promisese, şi, împreună, urcară la etajul doi, unde George ocupa o rezervă mică. - I s-a făcut rău ieri după-amiază, dar nu a dat importanţă, spuse Cleo. A crezut că este din cauza vremii schimbătoare. Ştii că este meteo-sensibil! Dar azi dimineaţă îi era atât de rău încât nu se mai putea ridica din pat. Îl durea foarte rău capul, având greţuri şi ameţeli. Cleo suspină şi îl privi pe Baurus cu ochi înlăcrimaţi. - Crezi că se va face bine? - Ce au spus medicii despre boala sa? - Nu şi-au dat seama încă, ce are. I-au făcut un set de analize complet şi acum aşteaptă rezultatul. Au spus că, abia după aceea, se vor putea pronunţa. Privi în jos şi strânse pumnul. - De ce nu pot vorbi şi ei ca nişte oameni normali, încât să înţelegem cu toţii ce vor să spună? Urăsc limbajul medical. Parcă ar fi de pe altă planetă. - Ai senzaţia că este un domeniu interzis, întări Baurus. Se cred atât de deştepţi… Totuşi există o mulţime de oameni care s-au vindecat prin alte metode decât cele medicale, oameni cărora medicii nu le dăduseră nici o şansă. - Să sperăm că nu este ceva grav… O găsiră pe Ana la căpătâiul bolnavului. Era palidă şi încercănată, cu semne clare de oboseală pe faţă. Se vedea că nu dormise toată noaptea de grijă. - Ceva nou? o întrebă Cleo pe mama sa. - Deocamdată nimic, dar se pare că vom afla în curând. Au venit rezultatele analizelor iar sora medicală a chemat medicul. - Dar ce s-a întâmplat, de fapt? întrebă Baurus. Ana îi povesti cum, pe timpul nopţii, lui George i s-a făcut foarte rău. - Gemea atât de tare şi scâncea, ca un copil. Ochii i se umplură de lacrimi. Mă implora din priviri să îl ajut cumva şi nu aveam cum. George păru să îşi revină cât de cât. Deschise ochii şi privi la cei adunaţi în jurul patului său. Schiţă un zâmbet slab. - Încep să cred că se apropie sărbătorile, de vin copiii în vizită, şopti el, încercând să glumească. Zâmbetul i se ofili pe buze. Unde este doctorul ăla afurisit, să mai îmi dea ceva de durere? - Vine imediat, iubitule, sări Ana să îl asigure. Mi-a promis că va face tot ce îi stă în putinţă, pentru a-ţi alina durerile. - Ei, dacă ţi-a promis ţie, înseamnă că se va ţine de cuvânt. Doctorul apăru în sfârşit. Un tinerel slăbuţ, cu ochelari pe nas, blondin şi cu o mulţime de pistrui pe faţa-i aproape ca varul. Le explică în termeni de neînţeles despre ce anume suferea George, îi asigură că se va face bine în curând, apoi se evaporă imediat ce sora medicală veni să îi administreze bolnavului medicamentele prescrise. După alte două zile de stat în spital starea lui George păru să se amelioreze în sfârşit iar a treia zi plecă acasă, dar numai după ce promise solemn că se va ţine de tratament. - Cu dinţii mă voi ţine de el, doctore! se jură cu mâna pe inimă.

55

Aruncă medicamentele într-un sertar plin cu nimicuri imediat ce ajunse acasă. - Câteva ceaiuri cu multă miere şi în trei zile sunt ca nou, spuse el când văzu privirea nemulţumită a soţiei sale. Ana nu comentă nimic, dar, imediat ce George ieşi din cameră, se grăbi să scoată medicamentele din sertar şi le îndesă în buzunar. - Mai bine stau la mine, pentru mai multă siguranţă. Cine ştie când vei mai avea nevoie de ele. Poate chiar la noapte! Karina îl întâlni pe Baurus la magazinul din colţul străzii, unde bărbatul cumpăra mâncare rece pentru cei de la birou. - Cum se mai simte George? întrebă îngrijorată după ce îl salută. - De ce nu ai venit la spital să îl vezi? îi întoarse Baurus întrebarea. Plăti şi o aşteptă să cumpere ce îi trebuia pentru mâncarea pe care dorea să o gătească în acea zi. - Nu am vrut să le deranjez pe Ana şi pe Cleo. - Nu este o scuză prea grozavă. - Crezi că m-ar fi primit înăuntru să îl vad? Sau m-ar fi poftit să îmi vad de drum? Bine că nu au spus că din cauza mea se întâmplă totul. Baurus îşi aminti în sfârşit ce dorise să o întrebe toată săptămâna. - Vreau să vorbesc ceva cu tine, îi spuse întorcându-se spre ea. Ai puţin timp liber să facem câţiva paşi împreună? Karina se codi la început, bănuind despre ce anume voia Baurus să o întrebe, dar acceptă până la urmă. Se opriră lângă o bancă în parc. Baurus îi făcu semn să se aşeze, apoi se aşeză lângă ea, cu sacoşa de cumpărături într-o parte. - Am verificat oglinda şi nu am găsit nimic ciudat la ea. - Te-ai uitat noaptea în ea? - De ce trebuie să mă uit noaptea? - Pentru că noaptea ies fiinţele întunericului în lumea noastră. Credeam că ştii asta. - Din câte am înţeles, de la un preot cu care am discutat acum câteva zile problema celor din întuneric, se pare că aceste fiinţe nu ies numai noapte. Este o credinţă greşită, conform căreia făpturile de joasă vibraţie ies noaptea şi este legată de temerile oamenilor date de lipsa luminii. De fapt demonii ies foarte bine şi în timpul zile şi sunt atraşi de întunericul din minţile şi inimile credincioşilor. - Şi cu necredincioşii cum rămâne? A fost o glumă, spuse ea repede când văzu privirea lui Baurus. Tăcu, gândindu-se la cele spuse. - Iar eu le văd noaptea pentru că…? - S-ar putea să fie halucinaţii şi nimic mai mult. Albert poate că are dreptate. - Atunci cum explici faptul că ţi-am visat locuinţa? Că am fost înăuntru în timpul visului? Că am văzut-o pe bătrână făcând…ce făcea ea acolo? - Poate că bătrâna te sperie şi din cauza asta ai visat-o făcând ceva rău. Nu ştii exact ce vrea de la tine şi atunci ai pus-o în visul tău să facă un lucru de neînţeles. Cât despre

56

celelalte nu am habar. Poate că ai vizitat vreodată casa aceea pe când locuiau acolo foştii proprietari iar acum nu îţi mai aminteşti? - Casa ai cumpărat-o? - Da, de la familia Buiac. Numele îţi este cunoscut? - Nu. Fata scutură din cap a negare, pentru a da mai multă greutate vorbelor sale. - Dar nici nu poţi spune precis că nu i-ai cunoscut vreodată, i-o întoarse Baurus. De câte lucruri îţi aminteşti acum, lucruri ce s-au întâmplat cu mult timp în urmă? - Poate că ai dreptate, cedă Karina până la urmă. Îl privi cu coada ochiului. De când vorbeşti tu cu preoţii? Te atrage credinţa mai mult decât înainte? Vrei să devii un adept, cumva? - Vrei să spui un adevărat credincios? zâmbi Baurus. Ar fi o schimbare, nu crezi? Nu, nimic asemănător. Cleo vrea să îşi ia o slujbă uşoară pe durata facultăţii şi s-a gândit să vândă în pangarul bisericii din arondismentul nostru. Am mers împreună să vedem despre ce este vorba. - Cleo să vândă în pangarul bisericii? Nu îmi vine să cred! - Ai fi surprinsă să afli cât de mult s-a schimbat în ultimul timp. Dar nu îi spuse adevăratul motiv pentru care se întâmplau toate. George le făcu o vizită celor doi „însuraţei”, cum îi plăcea să le spună. Ana se învârtea pe lângă el ca o cloşcă, încercând să îi anticipeze orice dorinţă iar asta îl amuza teribil pe bărbat, care nu mai contenea cu glumele. După ce făcu o tură prin casă, pentru a admira ultimele achiziţii ale tinerei familii, se opriră în camera de zi pentru un pahar cu ceva răcoritor. - Mama ta nu mă mai lasă să beau altceva, i se plânse George fiicei sale. Nu înţelege deloc că mă simt foarte bine şi că nu mai am nimic. - Dar tensiunea mare de care medicul a spus să ai grijă? Şi colesterolul mărit? Şi… - Gata , gata! Se vede că eşti fiica mamei tale! Baurus îi întinse râzând un pahar cu citronadă rece. - Am făcut-o personal, îi mărturisi când George declară că este foarte bună. - Un bărbat care se descurcă în bucătărie? George îi făcu cu ochiul lui Cleo. Ai pus mâna pe comoară, iubito. Se întinse mulţumit şi lăsă paharul deoparte. - Poate mai târziu, refuză el politicos când Ana îi oferi alt pahar plin. Se bătu încet peste abdomenul umflat. La cât am mâncat până acum, dacă mai bag ceva, voi exploda! Râseră cu toţii ca de o glumă bună. Privirea îi căzu întâmplător pe oglinda ovală. O cercetă cu atenţie apoi se ridică şi se îndreptă spre ea. O privi de aproape, studiindu-i bine marginea. - Tatăl tău a avut dreptate, când spunea că va da o notă clasică încăperii. Iniţial am vrut să vă dau una din oglinzile mele dreptunghiulare, pe care le am în holul mare, dar Toros a făcut treabă bună cu asta. Întoarse capul spre Baurus. - Cum aţi reuşit să o reparaţi? Tânărul rămase cu paharul în dreptul gurii. - Să o reparam? Despre ce vorbeşti?

57

- Am fost în casă cu o zi înainte să intru în spital şi, la un moment dat, din neatenţie, am lovit marginea cu ţeava aspiratorului. Am ciobit-o puţin, uite aici. Arătă cu degetul un punct din faţa sa. Dar acum nu mai are nimic. Baurus se ridică şi se apropie de oglindă pentru a vedea şi el unde se ciobise marginea. Îşi trecu palma peste sticla rece, dar nu simţi nimic în neregulă. Şi nici nu se vedea că ar fi fost lovită vreodată. - Nu a reparat-o nimeni, George. Eşti sigur că ai ciobit-o? - Am pus ciobul aici, în sertar, cu gând să îţi spun despre asta, dar m-am luat cu altceva. Deschise sertarul dulapului de lângă uşa băii şi scoase de sub prosoapele curate un ciob de sticlă. Părea că făcuse parte cândva din marginea oglinzii, după modelul de pe el, dar nu se potrivea nicăieri. Baurus îşi încrucişă braţele la piept, sprijinindu-şi capul cu mâna stângă. Studie din toate unghiurile oglinda în timp ce George punea ciobul pe marginea oglinzii în diverse poziţii, pentru a descoperii locul din care căzuse. - Cred că este de aici, spuse el într-un târziu. Aproape de colţ, vezi? Modelul se potriveşte. - Dar oglinda nu are nimic. - Mda… George se clătină. Închise ochii şi se sprijini de perete, scăpând ciobul din mână. Se prinse cu mâna dreapta de pieptul cămăşii şi icni. Baurus se repezi să îl susţină în timp ce Ana fugea spre ei. - Ce are? ţipă ea isterizată. - Chem salvarea, spuse Cleo, albă ca varul la faţă. George se prăbuşi lângă perete. Karina visa. Se găsea din nou în faţă casei lui Baurus, dar de data asta bătrâna nu se vedea nicăieri. Pluti pe aripi de vânt până în dreptul uşii de la intrare, admirând florile delicate pe măsură ce trecea pe deasupra lor. Uşa casei se deschise încet, de cum ajunse lângă ea, într-o invitaţie mută. Deşi nu ar fi vrut să intre, pluti înăuntru, străbătu repede holul de la intrare şi se opri în pragul sufrageriei. Camera era mai întunecată şi mai rece decât celelalte camere din casă. Umbre prelungi se împleteau pe pereţi iar şoapte misterioase erau îngânate de voci ascunse în întuneric. Oglinda strălucea roşie, ca o pată de sânge imprimată în perete. Se apropie de ea temătoare. Colţul de jos din stânga se desprinse şi căzu pe podea, în locul lui rămânând o gaură cu margini zdrenţuite. Din ea începură să se prelingă pe perete dâre negricioase ce se închegară pe covorul persan, pătându-l. - Ne-a rănit şi va plăti pentru asta, se auzi o şoaptă din spatele oglinzii. Doi ochi roşii apărură pe suprafaţa oglinzii, fixând-o aproape ameninţător pe fata speriată. - L-am atins cu suflarea noastră şi este condamnat. Imaginea lui George, prăbuşit lângă perete, cu ochii închişi şi o expresie de durere şi teroare întipărită pe chip, apăru încet dedesubtul oglinzii. Lângă el, din ciobul oglinzii izbucniră flăcări portocalii.

58

Se trezi cu un ţipăt înapoi în patul său, tremurând ca frunza bătută de vânt de spaimă. Privi spre ceasul de pe noptiera. Arăta 11 PM. Puse mâna pe telefon şi sună la reşedinţa soţilor Ruian, rugându-se în gând ca totul să fi fost doar un coşmar, o halucinaţie cum îi spusese Baurus. Dar nimeni nu răspunse la celalalt capăt al firului. Trânti receptorul în furcă şi îşi muşcă buzele nervoasă, neştiind ce să facă în continuare. Îşi aminti de cartea de vizită pe care Baurus i-o dăduse în prima zi când îl vizitase la birou. Sună la ambele numere de telefon şi abia la numărul de mobil răspunse în sfârşit cineva. - Baurus la telefon, îl auzi pe acesta spunând cu o voce obosită. - Sunt Karina, spuse cu voce tremurătoare. Totul este în regulă cu voi? Nu se mai auzi nimic dincolo şi crezu că Baurus a închis. - Alo? - Suntem la spital. Lui George i s-a făcut iar rău iar doctorul a spus că am venit la timp. Se pare ca avut un infarct. - Dar George nu a avut niciodată până acum probleme cardiace! - Pentru toate există un început, cum spunea tatăl meu. De ce ai sunat? - Am avut un vis… Închise pentru că nu ştia ce să îi mai spună. Se părea că demonii aveau de gând să îl pedepsească pe George pentru că ciobise oglinda. Cum să îi spună despre asta lui Baurus? Se frământă mult timp, încercând să găsească o soluţie pentru ca George să nu mai fie rănit de cei ce o urmăreau pe Cleo. Acum îi părea rău pentru ceea ce îi spusese verişoarei sale, dar nu ştia cum să îndrepte răul făcut. Adormi plângând. Se trezi deasupra abisului numai că de data asta privea în sus, spre lumina ce strălucea mai puternic decât soarele, dar fără să o rănească în vreun fel. Se lăsă mângâiată de razele călduţe ce o alinau, îndepărtând-o de toate grijile. Închise ochii, lăsându-se legănată de căldura şi liniştea ce o înconjurau. O trezi un zgomot de spart. Deschise ochii şi văzu oglinda ovală cum se sparge în faţa sa în mii de bucăţi. Fiecare bucată începu să sângereze abundent, umplând tot hăul de sub ea cu sânge clocotitor. - Să fie pedepsit! Să fie pedepsit! Să fie pedepsit! urlau întunecaţii. O cruce aurie se desprinse din lumina de deasupra sa. Se prăbuşi peste cioburile sângerânde, îngropându-le sub ea. Unul câte unul acestea trecură prin lumină, curăţindu-se încet de sângele de pe ele şi redevenind strălucitoare. O mână albă coborî din văzduh şi aranjă cu grijă toate fragmentele apoi o ploaie argintie căzu peste ele purificându-le. Oglinda se refăcu sub privirile sale uimite. Se trezi a doua zi ştiind exact ce are de făcut. Îl sună din nou pe Baurus: - Cum se mai simte George? - Este stabil, dar încă nu s-a trezit. - Sunteţi cu toţii acolo? - Da. Facem cu rândul la căpătâiul lui pentru că surorile medicale nu ne lasă pe toţi în salon. Vrei să vii şi tu? - Poate mai târziu, minţi ea cât mai convingător.

59

Se îmbrăcă în grabă cu un trening mai vechi, trăgându-şi gluga mult peste faţă, pentru a-şi ascunde trăsăturile. Încălţă o pereche de adidaşi şi ieşi. Ziua era întunecată din cauza norilor ce stăteau suspendaţi deasupra oraşului. Din adâncurile lor se cernea peste case o ploaie rece, măruntă, ce o udă până la piele, înfrigurând-o. Alergă până la casa lui Baurus şi intră prin spate pentru a nu fi văzută pe geam de vreun vecin. Se furişă pe lângă perete, verificând ferestrele dacă sunt deschise. Avu noroc cu geamul de la baie ce rămăsese întredeschis pentru aerisire. Se săltă cu grijă pe pervazul ud şi reuşi să se strecoare înăuntru. Se orientă în semiîntunericul din locuinţă şi văzu oglinda ovală la câţiva paşi de uşa băii. Se apropie tiptil de ea, sperând să nu îi trezească pe cei ce se găseau dincolo de suprafaţa ei, căutând din priviri ciobul de sticlă pe care George îl scăpase din mână în cădere. Îl văzu chiar sub oglindă şi răsuflă uşurată. Până la urmă se dovedeau şi visele sale bune la ceva! Se lăsă în genunchi şi merse târâş până la ciob. Îl strânse în pumn. - Karina, ce faci? Vocea îngheţată din spatele oglinzii părea supărată pe îndrăzneala sa. Cu grijă începu să se îndepărteze, mergând pe vine cu spatele, evitând să se ridice pentru a nu se reflecta în oglindă. O siluetă neagră se desprinse de pe suprafaţa oglinzii şi întinse spre ea degete uscate, încercând să o oprească. Icni şi aproape că scăpă ciobul, de frică. Se feri de atingerea ei şi se ridică în picioare, lăsând orice precauţie deoparte. Fugi cât putu de repede înapoi în baie şi de acolo sări direct pe geam în timp ce uşa de la încăpere se izbea cu un zgomot sec de faianţa de pe perete. Închise geamul în urma ei şi fugi ca vântul, sărind fără să atingă gărduleţul de lemn. În spatele ei doi ochi roşii se deschiseră în geamul de la baie, dar cum fata nu mai era prin preajmă dispărură imediat. Uşa băii se închise cu un scârţâit sinistru. Îl sună din nou pe Baurus. - Baurus, sunt eu, Karina, spuse printre gâfâieli. George şi-a revenit? - Încă nu. Doctorii nu înţeleg ce se întâmplă. - Cât de repede poţi veni în parc, lângă statuia sculptorului Katane? - De ce? Ai păţit ceva? - Te rog, vino până aici şi îţi explic pe urmă. Îl aşteptă ca pe ghimpi, rozându-şi unghiile de nervozitate, supraveghind aleea ce se sfârşea la picioarele statuii. - E totul în regulă? auzi la un moment dat în spatele său. Ţipă răguşit şi se răsuci pe un picior. Se dezechilibră şi ar fi căzut, dacă Baurus nu ar fi sprijinit-o, prinzând-o de braţ. - Baurus, m-ai speriat de moarte! spuse ea ducându-şi mâna la piept. - De ce m-ai chemat? Să nu îmi spui că iar ai visat ceva! Visele astea ale tale încep să mă irite. Părea cumva supărat pe ea, ca şi cum ar fi blamat-o pentru starea de sănătate a lui George. - Da, am visat ceva, spuse înţepată şi îşi retrase braţul îmbufnată. - Nu e cazul să faci scene cu mine, spuse Baurus incisiv. Sunt destul de nervos şi nu am chef de glume. Dacă se certau nu ajungeau nicăieri, recunoscu fata în sine. Îi arătă ciobul oglinzii.

60

- Nu mă întreba de unde îl am! îl opri ea înainte ca el să deschidă gura. Cei din oglindă nu erau deloc mulţumiţi pentru că l-am luat şi nu vreau să mă gândesc la ce voi păţi pentru îndrăzneala mea. Trebuie să îl duci la biserică şi să îl pui în apă sfinţită la picioarele Sfintei Cruci. - Îţi dai seama cum sună ce îmi ceri? Karina îl prinse de braţ şi îl trase spre ea pentru a-l privi în ochi. - Te rog frumos, fă asta pentru mine. Îţi promit că este primul şi ultimul lucru pe care ţi-l cer. Baurus se pregăti să spună ceva, dar ea îl opri din nou, punându-i mâna pe buze. Îţi promit că nu vei mai auzi nimic despre mine de acum încolo, după ce faci asta. Baurus luă ciobul şi o privi lung. - O voi face doar pentru că nu este ceva ce nu pot face. Dar, după aceea, vreau să vorbim despre toate astea. Să îmi spui totul, fără ascunzişuri, pentru că nu îmi place să fiu figurantul din rândul al paisprezecelea. O opri la rândul său să mai spună ceva. - Şi să nu mai aud prostii cum că pleci după aceea sau altele asemenea! Te găsesc şi în gaură de şarpe, să ştii, şi ne certam urât dacă dispari! IX. GHINIOANE Cleo aruncă sacoşele pline pe fotoliul de lângă perete şi se trânti lângă ele. Era prea obosită să îşi mai facă griji pentru pantofii pe care nu îi descălţase la intrare, aşa că îşi trase un scaun lângă ea şi, îşi ridică picioarele pe el, cu un oftat mulţumit. Era mai greu să fii căsătorit decât îşi închipuise. Cât stătuse la părinţii săi abia dacă ridica un ac de colo-acolo pe când la casa ei trebuia să ţină curăţenie, să spele rufe, să gătească. Asta pe lângă învăţatul pentru facultate şi problemele minore ce apăreau din când în când la pangar. Era adevărat, Baurus o ajuta cu o parte din treburile casnice şi chiar era un bucătar priceput, dar tot se simţea foarte obosită la sfârşitul fiecărei zile. Ana venea o dată pe săptămână să o ajute, la fel şi Alesia… Dar tot ea ducea greul! Şi, colac peste pupăză, nu se simţea prea grozav de câteva zile încoace. Avea o bănuială neplăcută că era vorba de mai mult decât o simplă balonare din cauza mâncării semipreparate în exces pe care o gătea. Privi printre gene la sacoşele pline. Ştia unde ascunsese testul de sarcină, dar se prefăcea că nu îşi mai aminteşte în acel moment exact unde este. Ceasul cu pendul din dormitorul mare bătu ora patru. În curând avea să vina acasă Baurus aşa că, dacă dorea să facă fără ştirea lui ceva, atunci era momentul. Scoase punguţa în care avea cele necesare pentru test şi plecă spre baie murmurând o melodie lentă. Ochii din oglindă se deschiseră şi priviră lung în urma ei, până când tânăra închise uşa băii. Se învârti nervoasă prin bucătărie, aranjând cele cumpărate la locul lor, în aşteptarea momentului când avea să vadă rezultatul testului. Alarma ţârâi şi aproape că răsturnă unul din scaunele înalte de lângă masă în graba sa de a ajunge la baie. Închise ochii şi ridică tija în dreptul feţei apoi îi deschise încetişor.

61

- O, Doamne! Aruncă testul în coşul aşezat sub chiuvetă şi fugi din încăpere. Ochii roşii clipiră vicleni apoi se închiseră. - Nu am nevoie de asta acum! Împăturea mecanic hainele din uscător, aruncându-le apoi în coşul de lângă ea. - Trebuie să merg la facultate, să îmi vad de treburile mele. Am atâtea altele de făcut. Luă coşul cu rufe şi trecu în dormitor. Începu să le aranjeze pe rafturi, în timp ce bombănea în continuare. - Nu mai am timp pentru mine aproape de loc, trebuie să mă împart între casă, serviciu şi facultate. Ce-i pasă lui? Pleacă de acasă dimineaţa şi vine seara. Cu asta basta. Timpul trece, treaba merge, noi cu drag muncim. Nu este cinstit. Trânti cu putere uşa de la şifonier. - Şi după toate astea mai trebuie să suport şi nouă luni de probleme iar după aceea… Ce fac după aceea? Îl dau mamei să mi-l crească ea? Parcă o şi aud: „Draga mea, eu am avut grijă de tine până la vârsta asta. Acum e rândul tău.” Intră în bucătărie pentru a pregăti ceva la repezeală de mâncare. - Da, mamă, dar tu nu munceai şi nu te duceai la facultate în acelaşi timp. Ai fost casnică pentru că aşa ţi-a plăcut. Tata a muncit pentru amândoi, apoi pentru toţi trei şi tu ai fost mulţumită de situaţie. Nu înseamnă că şi eu doresc acelaşi lucru pentru mine. Aranjă masa şi se uită la ceas. Baurus avea să sosească în curând. Îşi aminti de testul aruncat la coş. - Nu e timpul să afle, încă. Fugi la baie, goli coşul şi recuperă testul folosit. Adună din nou gunoiul în pungă şi îndesă testul în buzunar. - Poate Karina avea dreptate şi sunt puţin cam egoistă, spuse în timp ce deschidea unul din sertarele scrinului. Dar vreau să mă gândesc bine la ce voi face mai departe, înainte de a lua o decizie atât de importantă pentru viaţa mea. Luă cutia mica pentru bijuterii, făcută cadou de Toros, şi puse testul în ea, în compartimentul secret. Mai rămânea doar să îşi amintească la timp să nu îi ceară lui Baurus să îi aducă cine ştie ce din ea. George ieşi în curtea casei, dornic să scape de cicăleala nevestei. Îşi revenise uimitor de bine după infarct, chiar dacă medicii nu îi dăduseră şanse prea mari de recuperare. Ana era acum cu ochii pe el şi îl bătea la cap de câte ori uita să ia vreun medicament, deşi se simţea foarte bine de când ieşise din spital. - George să îţi pui ceva pe tine! strigă Ana după el, de la geamul bucătăriei. Văd că se strâng nori şi nu vreau să te uzi. Poţi răci. George privi cu un ochi închis spre cele două petice de nori pentru care Ana îşi făcea griji. - Da, draga mea. Băgă adânc mâinile în buzunare şi se lăsă mângâiat de briza uşoară. Prinse în pumnul drept ciobul de sticlă pe care Baurus i-l dăduse imediat ce îşi revenise. - Vă va purta noroc, îi spusese tânărul întinzându-i ciobul. Vă promit. Se codise la început să primească ceea ce el considera că îi adusese numai ghinion.

62

- L-am descântat, după cum mi-a spus Karina. A visat ceea ce trebuie să facă iar eu am ajutat-o. L-am pus pe pernă lângă capul tău şi, uite, deja te simţi mai bine. Îl luă cu inima strânsă, nedorind să îl ţină cu mâna întinsă. Ciobul era călduţ, ca şi cum îl ţinuse lângă el tot timpul. Şi acum era cald, deşi îl purtase tot timpul în buzunar. Iniţial se gândise să îl prindă într-un lănţişor, ca pe un talisman, dar se răzgândise repede. Acum, dacă tot ieşise să ia o gură de aer proaspăt îi veni o altă idee. Privi peste umăr, pentru a se asigura că Ana nu este prin preajmă. Femeia nu se vedea nicăieri. Luă din magazie o cazma şi, în fundul curţii, sub dudul cel bătrân, săpă o groapă mică şi adâncă în care aruncă ciobul. Îl acoperi cu pământ şi bătători bine locul până când nu se mai văzu nici o urmă. Plecă fluierând. Karina ajunse târziu acasă în ziua aceea. Hrăni puii, verifică dacă în cuib se mai află vreun ou, apoi intră în casă. Se simţea prea obosită pentru a mai găti aşa că mâncă ceva la repezeală dintr-o conservă, neatentă la ce bagă de fapt în gură, şi se duse la culcare. Oglinzile nu mai apăruseră de câteva nopţi pe hol iar asta nu putea decât să o bucure. Căscă şi aruncă din mers hainele pe fotoliu, îşi puse cămaşa de noapte şi se vârî sub pături. Încă nu adormise când auzi cum uşa dormitorului se deschide. Somnoroasă, săltă capul de pe pernă, dar nimeni nu era la uşă. Doar holul întunecat se putea ghici în spatele ei. Închise din nou ochii, gândindu-se că nu a blocat uşa iar aceasta s-a deschis tocmai atunci. Când auzi paşii furişaţi, apropiindu-se de pat, ştiu că nu visează. Se ridică speriată în fund, privind în întuneric. Pipăi după întrerupătorul micii lămpi ce o avea pe noptieră lângă ea şi îl activă. Lumina galbenă ce se revărsă în încăpere alungă umbrele din jur, liniştind-o. Nu era nimeni în cameră, ca şi mai devreme. - Sunt prea obosită, spuse şi se lăsă pe pernă. - Karina. Deschise ochii speriată. Deasupra sa stătea aplecată bătrâna nebună. Se pregăti să ţipe, dar femeia îi puse mâna la gură, obligând-o să tacă, împingând-o în acelaşi timp în pernă, pentru a nu se putea ridica. - Este timpul să îţi îndeplineşti partea ta din înţelegere. Karina gemu înăbuşit. Palma bătrânei mirosea îngrozitor şi i se făcu rău. Capul i se învârti şi leşină. A doua zi dimineaţă abia reuşi să se ridice dintre perne. Se târî până la bucătărie unde îşi făcu un ceai, dar nu apucă să bea din el. Camera se învârti cu ea şi trebui să se ţină de capătul mesei pentru a nu cădea. Nu îşi mai amintea nimic din ce se întâmplase peste noapte aşa că nu ştia de la ce îi este rău. Încercă să ajungă la telefon, pentru a suna la urgenţă, dar se prăbuşi lângă el. Închise ochii şi leşină iar. Baurus bătu la uşa Karinei puţin după ora opt. Era o dimineaţă noroasă iar vântul sufla tare, umflându-i hanoracul. Îşi strânse haina pe lângă el. Îngheţase cât stătuse în aşteptarea Karinei. Fata nu răspundea, dar era sigur că se află în casă pentru că auzise zgomote chiar înainte să bată.

63

Îşi lipi ureche de lemnul uşii şi ascultă. I se păru că aude gemete, dar nu putea fi sigur. - Karina, tu eşti? De data asta auzi foarte clar un geamăt. Bătu cu putere în uşă, ascultând în acelaşi timp dacă răspunde cineva. - Karina, deschide uşa. Apăsă de clanţă iar aceasta se deschise cuminte în faţa sa. O văzu pe fată prăbuşită pe holul din dreptul bucătăriei. Ţinea ochii închişi şi gemea, de parcă ar fi fost cuprinsă de durere. O ridică în braţe şi o duse până în dormitorul ei unde o aşeză pe pat. Îi verifică temperatura, punându-i palma pe frunte. Totul părea normal. Karina gemu şi deschise ochii. Îl văzu pe tânăr aplecat deasupra ei. - Baurus, tu? - Am trecut pe la tine să vorbim. Te-am găsit prăbuşită lângă uşa bucătăriei. Ce s-a întâmplat? - Nu ştiu. M-am trezit cu o stare de rău. Îmi vine să vomit şi se învârteşte casa cu mine. Nu am idee de la ce. - Poate ai mâncat aseară ceva ce nu ţi-a priit şi ai făcut indigestie. - Nu mă doare stomacul de loc. Doar îmi este rău. Poate am răcit… - Nu ai temperatură, spuse el verificând încă o dată. Stai liniştită, chem salvarea. Karina încercă să se ridice în fund. Îl prinse de mână şi reuşi să se tragă în sus. - Nu la spital! Am oroare de spitale. Mai bine cheamă ambulanţa, poate îmi dă ceva la pat. Baurus sună la salvare şi stătu lângă ea cât medicii de pe ambulanţă îi administrară câteva injecţii apoi o sfătuiră să stea la pat restul zilei. - Dacă puteţi rămâne în continuare lângă ea, măcar astăzi, ar fi foarte bine, îi spuse unul din bărbaţii îmbrăcaţi în alb. - Voi încerca, spuse el, conducându-i spre ieşire. Închise uşa în urma lor, apoi se întoarse lângă bolnavă cu o tavă pe care se găsea o cană cu ceai fierbinte şi câteva felii de pâine prăjită. - Ţi-ai amintit, şopti ea şi schiţă un zâmbet mic. - Nu prea mănânc pâine prăjită, dar dacă îţi place atât de mult… Baurus zâmbi, când văzu cu câtă poftă devorează pâinea prăjită. - Ai mai visat ceva în ultimul timp? Karina clătina din cap. O frântură de amintire îi lumină pentru o clipă mintea. - Mi se pare că azi-noapte am visat-o pe bătrână. - Bătrâna nebună pe care ai văzut-o şoptind în faţa oglinzii din sufrageria mea? - Da. Spunea ceva de un târg, dar nu îmi amintesc nimic altceva. - Un târg? Ce fel de târg? Karina îl privi vinovată. - Nu ştiu, dar am senzaţia că este ceva important. - Dacă îţi aminteşti ceva, orice, să mă suni numaidecât, bine? Tânăra încuviinţă repede iar bretonul îi căzu peste ochi. - Pleci deja? - Te simţi bine? o întrebă amuzat, dându-i şuviţele de păr din ochi. - Ceva mult mai bine, mulţumesc.

64

- Nu scapi tu atât de repede de mine, spuse Baurus prefăcându-se supărat. Schimbă subiectul. Nu vrei să afli ce mai face George? - L-am sunat ieri şi am avut norocul să răspundă chiar el. L-am întrebat cum se mai simte şi mi-a spus că mai plin de viaţă ca niciodată. M-am bucurat foarte mult. Este singura rudă de care mi-ar părea rău să aud ca a păţit ceva. Tăcu, dându-şi seama că Baurus ar putea interpreta cele spuse ca pe o jignire. Tânărul rânji maliţios spre ea. - Mă bucur să aud că sunt în fruntea listei tale cu favoriţi. - Tu eşti rudă prin alianţă, încercă ea să o scalde. Îşi ascunse un căscat în palme şi clipi somnoroasă spre el. - Cred că am să adorm. - În cazul ăsta mă duc şi eu. Nu am ajuns astăzi la serviciu şi nu vreau ca Firica să îşi facă idei greşite. Mai trec pe seară să vad cum te simţi. Karina îl prinse de mână şi îl privi rugătoare. - Poţi rămâne încă puţin, te rog? Măcar până adorm. Iar dacă vrei să te întorci lasă uşa deschisă. Cartierul este liniştit, nu voi păţi nimic până revii. Baurus o lăsă să adoarmă, rămânând lângă patul ei până când fata începu să respire profund. Se ridică şi ieşi din cameră, lăsând uşa întredeschisă. Atunci văzu oglinzile cenuşii aşezate faţă în faţă, la nici un metru de el. - Pot jura că nu aţi fost aici când am venit, spuse Baurus, privind precaut spre ele. Cum nu se întâmpla nimic trecu printre ele. Nu ajunse bine la uşa de la intrare când un gând răzleţ îi trecu prin minte: „Dacă pleacă şi Karinei i se face rău? Pe cine avea să anunţe?” Şovăi în pragul casei, nesigur pe decizia pe care să o ia. Până la urmă se hotărî. Închise uşa şi se reîntoarse la patul unde Karina dormea liniştită. Îşi trase un scaun aproape de ea şi se puse pe aşteptat. O privi cum doarme liniştită, ca un copil. Era frumoasă, cu tenul alb şi părul negru, genele alungite, odihnindu-se pe obrajii îmbujoraţi. Avea gura cărnoasă, cu buze pline şi roşii. Dormea pe spate, cu capul uşor într-o parte, cu gura întredeschisă, sforăind uşor. Era frumuşică, trebuia să recunoască. „Ar fi putut fi soţia mea.” Gândul îl surprinse. Ridică fruntea, privind uimit în toate părţile, ca şi cum ar fi auzit pe altcineva străin, vorbindu-i. - Da, ar fi putut, se trezi şoptind. Dacă se gândea mai bine…Cu ea vorbise prima oară, nu cu Cleo. Iar imaginea pe care şi-o făcuse despre ea corespundea foarte bine, doar că era minionă, nu înăltuţă cum şi-o imaginase el. Se trezi comparând-o pe Karina cu Cleo: ambele erau inteligente, frumuşele, deschise la vorbă. Dar asemănările se opreau aici. Cleo nu suferea animalele de companie pe când Karina le adora. Cleo nu vorbea despre paranormal pe când Karina îşi făcuse un hobby din asta. Dar atât Cleo cât şi Karina îl minţiseră. Cleo pentru că îl iubea şi îl dorise pentru ea. Asta o înţelegea foarte bine şi se simţea chiar flatat. Karina în schimb ascundea secrete mult mai întunecate, îi spunea numai jumătăţi de adevăr şi făcea uneori lucruri de neînţeles.

65

„Ar fi putut fi iubita mea…” Imaginea lor, înlănţuiţi între cearceafurile albe, îi trecu fulgerător prin faţa ochilor. Zâmbi, fără să se arate şocat, în vreun fel. Dintr-o dată o astfel de posibilitate nu i se mai părea atât de imposibilă. Dacă ar fi cunoscut-o pe Karina în locul soţiei sale şi ar fi invitat-o pe ea la casa de vacanţă pe care familia sa o avea pe plajă… Acum ar fi fost căsătoriţi, dacă Roberto ar fi fost la fel de închistat la minte precum era George când era vorba despre comportamentul unei tinere nemăritate în prezenţa unui tânăr necăsătorit. Îi privi buzele şi îşi linse buzele pofticios. „Oare ce gust avea gura ei?” Era dulce, ca un măr copt sau puţin aspru ca un măr pădureţ? Îşi trecu încet degetul mare peste buzele ei, apreciindu-le fineţea şi moliciunea. Dacă ar încerca să o sărute? Măcar să vadă cum este. Acum, cât ea dormea şi nu se putea împotrivi prea tare. „Şi Cleo?” îl întrebă un gând fugar. - Nu o poate răni ce nu ştie, spuse el şi zâmbi şiret. Karina se trezi deodată cu sentimentul de pericol iminent. Văzu uşa întredeschisă iar inima începu să îi bată cu putere. Era cineva nepoftit în casa sa? Se ridică din pat şi, desculţă, se împletici până la uşă. Văzu o siluetă în faţa sa, la doar un metru de uşă şi, se pregăti să ţipe, când îl recunoscu pe Baurus. Răsuflă uşurată. Se îndreptă spre el, să îl întrebe ceva, când îşi dădu seama că bărbatul privea fix într-una din oglinzile cenuşii ce reapăruseră pe hol în lipsa sa. Simţi că îi stă inima în loc. Din doi paşi ajunse lângă el. Îl prinse de braţ şi îl zgâlţâi puternic pentru a-l trezi. - Baurus, revino-ţi imediat! strigă speriată. Baurus se aplecă să o sărute când Karina deschise ochii şi îl fixă acuzator. - Baurus, trezeşte-te! Se aşeză între el şi oglindă. Simţi răsuflarea îngheţată amorţindu-i spatele, dar nu îi dădu importanţă. Baurus privea cu ochii dilataţi undeva dincolo de ea, în propria închipuire. Tânărul se pregăti să se scuze când fata ridică palma şi îl lovi cu putere peste obraz. - Hei! În sfârşit Baurus păru să îşi revină în simţiri. O privi pe Karina, ca şi cum nu înţelegea ce se întâmplă. Descoperi cu stupoare că se află pe hol, nu lângă pat ca mai devreme. Obrazul stâng îl ardea ca o flacără. Îşi lipi palma de obraz şi privi spre fată întrebător. - Priveai în oglindă şi nu răspundeai deloc când am strigat la tine, spuse ea, arătând în spatele sau. Baurus privi spre perete, dar oglinzile dispăruseră. Karina îi urmări privirea şi păli când descoperi lipsa lor. Îşi linse buzele, neştiind ce să îi spună lui Baurus. - Eu… - Trebuie să plec, spuse el abrupt şi îi întoarse spatele. Vis sau nu fusese cât pe ce să o sărute iar asta nu şi-o putea ierta acum. Karina lipăi în picioarele goale în spatele lui, închizând uşa după ce el ieşi în stradă. - Ghinion…, auzi foarte clar o voce în spatele său, dar refuză să se întoarcă şi să îi răspundă.

66

Karina s-ar fi dus la culcare, pentru că încă nu se simţea prea bine, dar îi era frică să treacă prin hol, de teama că oglinzile să nu revină şi să o prindă în lumea lor, cum făcuseră cu Baurus. Nu ştia ce anume îi arătaseră tânărului, dar acesta nu era deloc în apele lui când plecase de la ea. Când telefonul ţârâi lângă mâna sa, simţi că i se opreşte inima în piept. Cu mâna tremurândă ridică receptorul şi îl lipi de ureche. Era convinsă că la capătul celalalt al firului era bătrâna nebună. - Karina, fetiţo, sunt eu Elvira. Karina răsuflă uşurată. Mătuşă Elvira fusese sora mai mare a tatălui sau. Rămăsese văduva cu mai bine de doi ani în urmă şi de atunci locuia singură. - Da mătuşă Elvira, eu sunt. Ce mai faci? - Nu prea bine, fetiţo. De dimineaţa am vrut să fac puţină curăţenie în pod. Din nefericire am călcat greşit când m-am suit pe scară şi m-am rostogolit până jos. Mi-am luxat piciorul iar medici mi-au spus că nu am voie să mă mişc, câteva zile de acum încolo. - O, mătuşă, îmi pare rău să aud asta! - Da, fetiţo. Şi asta după ce săptămâna trecută domnul Gruia, vecinul de alături care mă ajuta cu gradina, a încercat să îmi repare cuptorul şi a dat foc bucătăriei. Numai ghinioane. - Te pot ajuta cu ceva? - Ştiu că eşti ocupată, dar crezi că ai putea veni să stai câteva zile la mine? Mi-ar prinde bine puţin ajutor, mai ales că nu mai sunt atât de tânără. Iar nerecunoscătoarea aia de nora a mea nu mai calcă pe aici, de când i-am spus verde în faţă ca este o profitoare şi o cheltuitoare şi că din cauza ei a ajuns bietul Neagu în pământ, Dumnezeu să îl ierte! Karina zâmbi fericită. - Mătuşă, vin chiar acum! X. DECIZIE GREŞITĂ Cleo aruncă rufele curate pe fotoliu. - Parcă spăl de o veşnicie, spuse întinzându-se. Nu îmi vine să cred că fac asta de două ori pe săptămână! Înainte nici nu ştiam la ce foloseşte maşina de spălat. Se uita cu coada ochiului la mormanul de rufe. Inima nu o trăgea însă la treabă. - Nu li se va întâmpla nimic dacă rămân acolo până îmi fac o cafeluţă, spuse cu un zâmbet mic. Se întoarse spre bucătărie. În ultima clipă, înainte de a intra, privi din nou spre mormanul de rufe. - Doamne, parcă este muntele Everest! „Să vezi câte vor fi mai târziu” îi trecu prin minte când lua ibricul din dulap. Buna dispoziţie îi dispăru instantaneu. Uitase de „mica indispoziţie” pe care o avea de câteva zile încoace. Baurus nu ştia nimic încă. Şi, la drept vorbind, prefera să nu îi spună o vreme, măcar până afla ce îşi doreşte cu adevărat.

67

- Pot păstra copilul, spuse aşezându-se pe scaun în faţa mesei. Îşi turnă o porţie generoasă de zahăr în cafea şi puţin lapte. Mama ne va ajuta, mai ales că nu prea are ce face în ultimul timp, de când am plecat de acasă. Abia şi-ar găsi o ocupaţie. „Ar fi minunat. I-ai da copilul la câteva săptămâni şi l-ai lua înapoi la şapte-opt ani, când l-ai trimite la şcoală.” - Nici nu mi-aş da seama când ar trece timpul, spuse cu veselie. „Parcă Ana spunea ceva de nişte excursii, pe care dorea de nu ştiu când să le facă. Iar acum, că eşti în sfârşit la casa ta, vrea să îşi îndeplinească visul.” Se pleoşti din nou. Ana vorbea într-una în ultimul timp de excursiile în ţări străine iar George îi ţinea isonul. - Tata ar trebui să o lase mai moale cu plecările. Abia şi-a revenit de pe urma preinfarctului. Nu i-ar strica o „vacanţă” la domiciliu. Puţin grădinărit, puţină mişcare pe la cumpărături şi tot aşa. „Şi un nepot care să îi urle în urechi de fiecare dată. Da, ar face minuni pentru starea sa de sănătate!” - Poate, dacă i l-am da lui Toros… „Este plecat cu afaceri mai tot timpul. Ştii doar că vrea să îl ia şi pe Baurus în firmă.” - Şi cine rămâne atunci cu copilul acasă? Privi spre cana cu cafea aproape cu silă. - Nu m-am măritat ca să fiu casnică toată viaţa, spuse supărată. Ce se va întâmpla cu visele mele, cu aspiraţiile mele, cu dorinţele mele? Cu mine? „Începi să îi dai mamei tale dreptate când spunea să fii foarte atentă în preajma unui bărbat, nu-i aşa?” - Atunci ce pot face? În nici un caz nu vreau să rămân închisă în casă o veşnicie! „Există metode ce te pot…scăpa de problemă. Baurus nici nu ar şti. Cum a făcut Luana, mai ţii minte?” Luana, prietena ei din copilărie, iubise pe cine nu trebuie în ultima vacanţă de vară înainte de a da la facultate şi se trezise cu mai multe probleme decât îşi închipuise că va avea vreodată. Pentru că părinţii săi nu ar fi fost de acord să păstreze copilul, se văzuse nevoită să recurgă la medic pentru „a rezolva problema”. Cleo îi stătuse aproape în acele momente şi ştia exact la ce se putea aştepta. „E bine câteodată să ai şi asemenea experienţe”, filozofă un gând în minte. Se auzi zgomotul făcut de cheie în broască iar Baurus intră în casă. Părea abătut în ultimul timp, dar nu îi spusese nimic. „La drept vorbind nici nu l-am întrebat” îşi spuse privindu-se fugitiv în oglindă, pentru a vedea cum arată. - Bună, iubito, îi spuse şi o sărută moale pe gură. Se pregăti să se trântească în fotoliu, dar acesta era plin cu rufe proaspăt spălate. Renunţă şi rămase în picioare cu mâinile în buzunare. - Cum a fost ziua ta? întrebă el. - Nu prea grozavă, se plânse ea. Treburile casnice nu sunt de mine. Nu înţeleg cum poate face un om toate cele ce trebuie făcute zilnic într-o gospodărie. Se apropie de el şi îl înlănţui cu mâinile pe după mijloc.

68

- Iubito, dacă nu te descurci putem angaja o menajeră. Ne putem permite iar tu ţi-ai putea vedea de treburile tale, ca de obicei. - Şi să spună vecinii că nu îmi pot ţine bărbatul? Nici vorbă! Baurus o privi încruntat, surprins de tonul ei hotărât. O îndepărtă puţin, cercetând-o cu atenţie. - De când te interesează ce spun vecinii? Nici măcar nu îi cunoşti. - Am vorbit cu vecinii din dreapta de câteva ori, deci nu poţi spune că nu îi cunosc. Doamna Regina seamănă foarte bine cu mama aşa că îţi pot spune cu siguranţă ce gândeşte despre femeile care nu se pot descurca în gospodărie. - Cleo, nu te mai amărî pentru atâta lucru. Dacă nu te descurci nu-i nici o problemă. Nu trebuie să te ascunzi după nişte principii. - Nu angajez pe nimeni! Cât mă descurc le voi face eu pe toate. Când nu mă mai descurc mai vedem. Iar tu ai putea să mă ajuţi din când în când. Baurus îşi dezbrăcă haină, îşi suflecă mânecile cămăşii şi se întoarse spre ea. - Când spui tu, iubito! Cleo îi trimise o bezea. Arătă spre mormanul de rufe: - Pentru început te poţi ocupa de ele. Împătureşte-le şi sortează-le apoi cheamă-mă să le aranjez în dulap. Eu mă voi ocupa de mâncare până atunci. - Nici o problemă. Cleo dispăru în bucătărie iar Baurus se apucă de treabă. După nici un minut fata apăru în prag cu două plicuri în mână. - Ce vrei? Supă cu găluşte sau ciorbiţă ţărănească? Baurus îşi puse mâinile în solduri. - De ce am senzaţia că tragi chiulul? - Diseară fac fripturică, promise ea şi zâmbi tandru. Baurus se pregăti să spună ceva când Cleo scăpă pachetele din mână şi se clătină ameţită. Din doi paşi ajunse lângă ea şi o prinse în braţe, înainte de a se prăbuşi. - Mi-e rău, scânci ea şi se prinse de gâtul lui. M-a luat cu ameţeală, deodată, şi am văzut negru în faţa ochilor. Strânse din buze şi privi speriată spre el. Cred că am sa vomit… O ridică la piept şi fugi cu ea până la baie unde Cleo vomă de mai multe ori în vasul de toaletă. - Chem salvarea, spuse el după ce fata păru să îşi mai revină. Se pregăti să se ducă spre telefon, dar Cleo îl prinse de mânecă, oprindu-l. - Probabil am mâncat ceva mai devreme şi nu mi-a priit. Nu are rost să chemi salvarea pentru atâta lucru. Îmi fac un ceai de sunătoare şi îmi va trece. - Poate fi mai grav de atât, se încăpăţână Baurus. Ai văzut ce a păţit George. Nu vreau să ajungem prea târziu, dacă este ceva mai grav decât o simplă indigestie. - Nu vreau la spital! Cleo clătină din cap cu o expresie de scârbă întipărită pe chip. Urăsc mirosul durerii şi al deznădejdii ce se simte de-a lungul coridoarelor. - Parcă ai fi sora Karinei. Nici ea nu suportă gândul de a merge la spital. Preferă să moară în patul ei, decât să ajungă în vreun salon cu pereţi albi. Cleo se încruntă auzind numele verişoarei sale şi se retrase de lângă el. Îi pieri cheful de a discuta cu el despre frământările sale. - Mi-e bine acum. Nu ai de ce chema salvarea.

69

Se răsuci pe călcâie şi plecă spre bucătărie, lăsându-l pe Baurus în faţa uşii de la baie, privind nedumerit în urma sa. Karina se răsuci în aşternuturile reci, pendulând între somn şi trezire. Simţi că pluteşte deasupra corpului său iar în momentul următor se trezi în faţa casei lui Baurus. Uşa casei era închisă, dar asta nu o împiedică să treacă prin ea, ca şi cum nu ar fi existat. Se părea că nu era nimeni acasă după tăcerea ce domnea în încăperi. Evitând să se uite în oglindă intră în dormitor, traversă camera şi ieşi din casă prin spate. Înconjură casa într-o clipă şi se trezi din nou pe verandă. Tresari când dădu cu ochii de Baurus. Bărbatul se pregătea să deschidă uşa. Încercă să se oprească, temându-se că va fi văzută, dar avea viteză şi trecu prin el. Baurus se scutură ca un câine ud şi privi în jur, fără să o vadă însă. Răsuflă uşurată şi îl urmări până în sufragerie unde bărbatul se dezbrăcă de haină, aruncând-o neglijent pe spătarul fotoliului. - Cleo! „Nu este acasă” îi spuse Karina binevoitoare, deşi el nu avea cum să o audă. - Iubito, am venit! Baurus se sprijini de tocul uşii pentru a privi în dormitor. Camera era goală iar Cleo nu se vedea pe nicăieri. „Eu ţi-am spus dinainte!” spuse Karina, amuzată de situaţie. - Unde o fi? se întrebă Baurus. Trecu prin dreptul oglinzii ovale, cu gând să dea un telefon familiei Ruian pentru a întreba dacă soţia sa era acolo. Acceptase până la urma slujba oferita de tatăl său şi voia să sărbătoreasca împreună cu Cleo. Oglinda sclipi rău-prevestitor, punând-o în gardă pe Karina. „Nu te uita!” încercă ea să îl prevină pe tânăr, uitând că acesta nu o poate auzi. Baurus privi întâmplător spre oglindă iar aceasta se lumină, dezvăluind o scenă şocantă. Karina îşi acoperi gura cu mâna, făcând ochii cât cepele. Baurus se albi. - Să nu îmi spui că nu te-ai gândit la asta…, râse de el glasul din oglindă. Scena îl arăta pe Baurus sărutând-o cu patima pe Karina, într-o cameră întunecată, luminată doar de patru lumânări aşezate în cruce. - Gândeşte-te numai cum ar fi fost… Baurus nu răspunse, strângând din fălci cu furie. - Asta în timp ce soţia ta are probleme, draga de ea… Scena se schimba şi Karina o văzu pe Cleo cu un test de sarcină în mână. Imaginea testului se mari, astfel încât se vedea foarte bine pata roşie de lângă degetul fetei. Încă o dată scena se schimbă şi o arătă pe Cleo vorbind la telefon: „ Miercuri este bine, sunt liberă după-amiaza. Pot veni pentru programare.” - O, nu! O clinică de avorturi! Vai, vai, vai… Cel din oglindă râdea acum în hohote. - Micuţa Cleo s-a hotărât să pună piciorul în prag. Pun pariu că nici nu ştiai, Baurus. Baurus, scrâşnind din dinţi, ieşi în goană din casă, pentru a se reîntoarce după câteva clipe cu o bâtă zdravănă de ulm în mână. Îşi făcu vânt şi izbi cu putere în centrul oglinzii, fărâmând-o. Cioburi zburară în toate părţile iar câteva i se înfipseră tânărului în braţe şi în gât, rănindu-l.

70

Totul în jur se întunecă, în timp ce urlete îngrozitoare izbucniră din cioburile căzute prin toate colturile. Scena se întunecă şi mai mult iar Karina simţi frigul strecurându-i-se în suflet. Înainte de a zbura din casă văzu clar data afişată de calendarul din perete: 31 septembrie. Karina se trezi în patul său foarte speriată, fără să îşi amintească de ce anume se speriase atât de tare. Doar data îi rămăsese înfiptă ca un ciob de sticlă în memorie: 31 septembrie. Încercă să îşi îndeplinească treburile zilnice, dar amintirea datei o râcâia, iritând-o la culme. Pentru că nu reuşea să îşi amintească, oricât de mult se străduia, se gândi să intre în reţea pentru a verifica dacă nu avea să se întâmple ceva anume pe data de 31 septembrie. - Poate este vreo zi importantă, cine ştie… Pentru prima oară, după atâtea luni de la accidentul tatălui sau, deschise laptop-ul, după ce se asigură ca s-a încărcat suficient. Trecu în revistă programele pe care le avea şi şterse toate fişierele, fără să le mai deschidă. Îl conectă la internet şi aşteptă să se încarce prima pagină. Trecu în revistă principalele forumuri, dar nu găsi pe nicăieri vreo referire la data de 31 septembrie. După mai multe ore petrecute în faţa ecranului pâlpâitor a trebuit să recunoască adevărul: ziua de 31 septembrie nu era în vreun fel importantă pentru omenire. Închise laptop-ul şi rămase privind în gol, în timp ce încerca să îşi amintească dacă nu era vreo zi importantă pentru vreun cunoscut de-al ei. Descoperi cu neplăcere că nu prea mai are cunoscuţi, după ce revăzu toate datele de naştere pe care şi le amintea. Cineva sună la sonerie aşa că lăsă toate grijile deoparte şi se grăbi să deschidă uşa. Baurus îi întinse o pungă cu cereale pentru puii de găină, ajunşi acum la dimensiuni respectabile: - Alina mi-a spus că ţi-ai luat câteva zile de concediu, îi spuse după ce o salută. Am trecut să îţi las astea, să nu le car după mine la serviciu. Karina îl invită înăuntru, dar bărbatul refuză politicos: - Tata mă spânzură dacă întârzii la prezentare, aşa că rămâne pe altădată. Se pregăti să plece când fata îl opri: - Ai idee ce se poate întâmpla pe 31 septembrie? întrebă ea într-o doară. - 31 septembrie? Ce e cu data asta? - M-am trezit cu ea în minte şi nu înţeleg ce semnificaţie are. - Poate nu are nici o semnificaţie aparte, îşi dădu cu părerea Baurus. Poate ai visat că se va întâmpla ceva pe 31 septembrie iar acum nu îţi mai aminteşti ce. De ce crezi ca e importantă? - Pentru că este tot ce îmi amintesc din visul de peste noapte, recunoscu ea cu jumătate de gură. Baurus se uită la ea cu o privire gen „ţi-am spus eu…” pe care Karina o detesta. Se îndepărtă, făcându-i cu mâna. La poarta se opri şi îi strigă: - Dacă te ajuta cu ceva să ştii că pe data de 31 septembrie voi încheia contractul cu firma tatălui meu. Dacă prezentarea de astăzi merge bine. Karina se strâmbă cât putu de urât în urma lui.

71

Cleo se gândise şi se răzgândise de zeci de ori în privinţa pasului pe care avea de gând să îl facă. Îi plăcea să creadă despre ea însăşi că este o fată cu mintea limpede şi capul pe umeri, spre deosebire de alte fete de vârsta ei, ce erau mai tot timpul cu capul în nori. Din cauza asta nu dorea să lase lucrurile la voia întâmplării. Întocmi o listă cu motivele pro şi contra avort, de la cele bisericeşti până la cele etice şi morale, dar se împotmolea tot timpul când venea vorba de dorinţele şi aspiraţiile pe care le avea. - Karina ar fi spus că sunt o egoistă, spuse în timp ce mototolea foaia de hârtie mâzgălită. Şi îşi mai dorea să fie în locul meu. Reuşise să se convingă singură că blestemul nu erau decât vorbe goale şi nimic mai mult. Nu ştia mai nimic despre visele Karinei şi nici nu se mira că în ultimul timp gândurile sale păreau cumva străine de cele pe care le avea de obicei. De la un timp îi plăcea să stea în faţa oglinzii mare din sufragerie şi să îşi facă planuri de viitor. Aşeza fotoliul în dreptul oglinzii şi se ghemuia în el, lăsându-şi gândurile să zboare. Aşa îi venise ideea avortului. Îşi amintise din nou de păţania Luanei şi de cât de repede rezolvase ea „problema”. - Aş putea avea oricât de mulţi copii doresc după ce termin facultatea şi îmi fac un nume în lumea avocaţilor, îşi spuse în barbă. „Şi ce va spune Baurus despre asta?” - Baurus nu poate decide în locul meu! „Ai putea da un telefon la clinica de avorturi pentru a discuta cu cineva de acolo. Mai mult ca sigur oferă şi consultanţă de specialitate”. Examinând-o pe toate părţile ajunse la concluzia că este o idee excelentă. După ce aşeză fotoliul la locul său căută în bibliotecă, printre cărţile de bucate dăruite de Toros, cartea „Pagini Aurii”. Descoperi repede numărul cabinetului ginecologic la care dorea să ajungă. Lăsă cartea deschisă lângă ea şi formă numărul. Discută câteva minute cu o tânără ce părea drăguţă, ce îi răspunse foarte detaliat la toate întrebările. Sfârşi prin a cere o programare. - Trebuie să veniţi personal să discutaţi cu medicul de gardă, îi explică tânăra. - De ce asta? - Este politica firmei. Vi se vor explica toate variantele şi veţi primi sfaturi competente pentru a putea lua decizia corectă. - Şi când mă puteţi primi, în cazul acesta? - Să spunem joi, 31 septembrie, e bine? - 31 septembrie? se sperie Cleo. Nu se poate în altă zi? - Cel mai devreme pe 30. - Atunci rămâne pe 30. Miercuri sunt liberă după-amiaza. Pot veni pentru programare. Cum tanti Loti îşi luase iar câteva zile libere, din cauza nepoţelului său ce nu se simţea prea bine, Karina se hotărî să facă singură curăţenie în casă. Dar pentru asta trebuia să intre şi în sufragerie.

72

În miezul zilei, când soarele strălucea pe cer, luminând ferestrele acoperite ale sufrageriei, deschise larg uşa camerei şi intră înarmată cu o găleată plină cu apă şi un mop. Înăuntru acelaşi întuneric neprietenos pe care şi-l amintea foarte bine, păzit cu straşnici de cele două oglinzi cenuşii. Îşi luă inima în dinţi şi, ca fulgerul, se duse la fereastră. Înainte să o poată opri cineva sau ceva, trase de cele două draperii groase dezvelind fereastra, pe care o deschise larg cât putu de repede. Se întoarse cu inima cât un purice spre cele două oglinzi. Zâmbi mulţumită când văzu ce luminoasă era acum camera în timp ce oglinzile păreau inofensive. Scutură toate lucrurile de praf, spălă geamurile, frecă tocurile de metal, curăţă întreaga încăpere de la un capăt la altul şi nu se opri decât când toate străluceau de curăţenie. - Mult mai bine! spuse mulţumită, admirându-şi opera. Mâine dau şi oglinzile astea jos şi mut mobila. Camera va arăta cu totul altfel, când voi termina ce am de făcut. Ridică găleata de mâner şi cu mopul în cealaltă mână ieşi din cameră, fluierând în surdină o melodie veselă. Nici bine nu depăşi pragul că uşa camerei se trânti în urma ei şi se încuie singură. Karina aproape scăpă găleata, plină cu apă murdară, pe gresia din hol când auzi dincolo de uşă cum se închid geamurile şi, după câteva momente, cum este trasă draperia în dreptul lor, probabil pentru a opri lumina să intre. Înghiţi în sec, privind lung la uşa încuiată. - Trebuie neapărat să aduc un preot în casa asta! Din nefericire nu cunoştea nici un reprezentant al acestei tagme, nici nu prea ştia unde să caute unul. Dar cunoştea pe cineva care lucra pentru biserica indirect şi care ar fi putut-o ajuta să ia legătura cu un preot. Sună la Baurus acasă, sperând să o prindă pe Cleo la telefon. După primele apeluri aceasta răspunse: - Cleo, sunt eu, Karina. Scuză-mă dacă te deranjez. - Ce vrei, Karina? o întrebă Cleo abrupt. Sunt numai eu acasă aşa că, dacă sperai să dai de Baurus, te-ai înşelat amarnic! - Cu tine vreau să vorbesc, nu cu Baurus, spuse ea repede, convinsă că verişoara se pregătea să îi închidă telefonul în nas. - Noi două nu mai avem nimic de discutat! - Ştiu că am greşit ultima oară când ne-am văzut. Crede-mă, îmi pare foarte rău! Vreau să vorbesc cu tine despre preotul pentru care lucrezi. - Lucrez pentru Biserica nu pentru părintele Ioachim. - Dar îl vezi din când în când pe acesta, nu? - La fiecare slujbă, cum este normal. Ce îţi pasă ţie de asta? Tu nu crezi în Dumnezeu şi în Biserica Lui. - M-am schimbat mult în ultimul timp…Dar nu despre asta vreau să vorbim acum. Crezi că aş putea vorbi câteva minute în particular cu părintele Ioachim? - Nu ai decât să vii la biserică, dacă vrei să vorbeşti cu părintele Ioachim. Stă de vorbă mereu cu enoriaşii săi după slujbă. Nu trebuie să îţi pun eu „vorbă bună” pentru asta. Şi trânti telefonul înainte ca verişoara sa să mai spună ceva.

73

- Nu cred că a fost o idee prea bună să vorbesc cu Cleo, spuse Karina punând receptorul în furcă. Uneori cele mai bune decizii se pot dovedi cele mai neinspirate şi pot avea deznodăminte din cele mai neplăcute! XI. 31 SEPTEMBRIE Karina era încă bântuită de ideea că ziua de 31 septembrie avea să fie o zi specială. Se trezi de dimineaţă, după o noapte odihnitoare – puţine de altfel în ultima vreme. Afară soarele strălucea pe cerul fără nori iar frunzele, ce începuseră să bată în galben, tremurau uşor în bătaia vântului. - Totul e prea frumos, spuse privind cu ochii întredeschişi la peisajul superb ce se desfăşura înaintea sa. Închise fereastra şi, după ce îşi făcu toaleta de fiecare zi, dădu fuga în bucătărie să îşi prepare un ceai, garnisit cu trei felii de pâine unse cu miere. Îşi aminti de faptul că pentru Baurus era o zi importantă şi îl sună pentru încurajare. - Cum merge treaba? îl întrebă după ce îl salută. - Tata şi unchiul au decis să semnăm în sfârşit contractul aşa că, până la prânz, suntem gata. Mergem apoi la restaurant să sărbătorim. Vrei să mergi cu noi? - Şi ce îi spunem lui Cleo? - Că ne-am întâlnit întâmplător la restaurant. Şi dacă tot erai prin zonă… - Ştii că nu este frumos să minţi! îl certă în glumă fata. - Glumesc, desigur. Nu vreau să o mint pe Cleo în vreun fel. Îi vom spune adevărul: că a fost o zi importantă pentru mine şi te-am invitat la restaurant să sărbătorim. - Eşti un drăguţ, Baurus, dar trebuie să mai ajung şi la serviciu din când în când. I-am promis Alinei că, de astăzi, îmi reiau treaba şi asta am să fac. Poate altădată… - Într-o viaţă viitoare când voi întocmi un alt contract cu tatăl meu. - Salută-i pe Toros şi Frio din partea mea, Baurus. Mai vorbim. Se pregăti să închidă când Baurus o opri: - Aveai senzaţia că ziua de 31 septembrie este importantă într-un fel pentru tine. S-a întâmplat ceva deosebit astăzi? - Dacă am avut vreo viziune sau altceva asemănător, vrei să spui? - Sau altceva asemănător. - Deocamdată nu, dar, dacă se va întâmpla ceva, vei fi primul care va afla! se jură ea cu mâna pe inima apoi chicoti. Nici gând! Te voi lăsa să fierbi în suc propriu şi îţi voi spune la sfârşit, ca să mă laud. - Eşti rea! - Dacă îţi spun că este o trăsătura a familie, te sperii prea curând, aşa că nu o voi spune. - Cleo se trage din altă ramură a familiei. - Din extratereştri, nu ai aflat încă?

74

Râzând închise telefonul. Devoră totul din farfurie, aruncă resturile la coş şi plecă spre magazinul de animale, nu înainte de a verifica puii. Vorbise cu Alina să îi ducă undeva la ţară, pentru că erau prea mari să mai poată fi ţinuţi închişi în magazie, iar aceasta promisese că o va ajuta. Abia când intră în magazin îşi aminti de faptul că îl rugase pe părintele Ioachim să îi acorde câteva minute în particular iar acesta acceptase şi o invitase pe la el după prânz. - Doar nu l-am aşteptat de pomană două ore în ploaie, îşi spuse necăjită, amintindu-şi cu neplăcere de lunga aşteptare în faţa bisericii, pe o vreme „câinoasă”. O găsi pe Alina în spatele magazinului discutând ceva cu băiatul ce prelua comenzile pentru mâncare şi medicamente. Femeia se întoarse spre ea de cum o văzu: - Karina, bine că ai ajuns. Trebuie neapărat să duc cei doi hamsteri pe strada Luminii nr. 40, dar aştept o livrare importantă şi nu pot pleca din magazin. - Nici o problemă, mă voi ocupa eu de micuţii îmblăniţi, o linişti Karina. Cunosc zona foarte bine. Mă întorc după prânz. Era încântată. Strada Luminii se găsea în apropierea bisericii unde păstorea părintele Ioachim, aşa că, putea da o fuga şi până la el, după ce avea să livreze hamsterii. Neaşteptând alte îndemnuri luă cutia cu cele două rozătoare, după ce se asigură că este bine închisă, şi ieşi din magazin înainte ca Alina să se răzgândească. Reuşi să livreze hamsterii în timp record şi ajunse la biserică puţin înainte de sfârşitul slujbei. Dar nu avu curajul să intre. Amintirile chipurilor deformate ce îi bântuiau nopţile o făceau să se simtă nedemnă de locul acela. Văzu pangarul în care Cleo vindea lumânări. Oblonul de lemn era ridicat, semn că verişoara sa era la lucru. Simţi impulsul de a se duce să o salute însă îşi reveni repede. Mai mult ca sigur Cleo nu avea să fie la fel de încântată de revedere. Aşteptă sfârşitul slujbei ceva mai departe de poarta bisericii unde cerşetorii se înghesuiau care mai de care să primească pomenile. După ce oamenii se împrăştiară iar Cleo începu să strângă resturile lumânărilor, Karina îndrăzni să înainteze pe aleea pietruită până în faţa treptelor de la intrare. Uşa dublă era larg deschisă şi văzu prin ea o femeie micuţă, bondoacă, ce matura cu râvnă covoarele. Părintele Ioachim o zări şi îi făcu semn să îl aştepte. Urcă încet treptele, privind curioasă în interiorul bisericii. Aproape se împiedică de Cleo şi s-ar fi prăbuşit pe spate, dacă nu se prindea în ultima clipă de coloana de piatră din stânga ei. - Fii atentă pe unde mergi! se răţoi Cleo la ea, scoasă din fire. Puteai să mă tragi după tine în cădere. - Nu te-am văzut, se scuză Karina. Eram atentă la detaliile picturilor de pe tavan. Sunt cu adevărat fantastice! - De parcă nu ai mai intrat într-o biserica până acum! continuă Cleo pe acelaşi ton. Sunt altare create de oameni pentru venerarea Domnului şi arată toate la fel. - Aşa par la prima vedere. Părintele Ioachim apăru lângă ele. Era bătrân, cu părul rărit, mai mult cenuşiu decât alb, chipul ridat de prea multe griji, mic de înălţime şi slăbuţ. Avea privirea limpede şi directă iar ochii îi păreau a râde tot timpul. Surâse spre Cleo cu bunăvoinţă.

75

- Bisericile sunt la fel de diferite precum cei ce le-au creat. Sunt toate clădite pentru acelaşi scop, este adevărat, dar nu sunt toate la fel. Tinerii din ziua de astăzi cu greu pricep astfel de subtilităţi. - Mă scuzaţi, trebuie să îmi continui treaba, părinte, spuse Cleo pe un ton mieros şi plecă în fugă spre pangar. - Încă nu e sigură de calea cea dreaptă, spuse părintele Ioachim privind după ea. Se întoarse zâmbind spre Karina. Despre ce anume doreşti să discuţi cu mine…? - Karina mă cheamă, părinte. Preotul o aşteptă să continue. - Nu ştiu cum să vă spun…Putem face câţiva paşi împreună? Mă simt mai sigură pe mine când mă plimb. - Dacă nu durează prea mult, acceptă părintele Ioachim. Peste o oră trebuie să fiu la o înmormântare. Nimănui nu-i place să aştepte după altcineva, deşi cei plecaţi dintre noi nu mai au nici o nevoie. Privi spre Karina. Dar cei vii au. Ce te frământă? - Părinte, în casa mea se petrec întâmplări neobişnuite, cel mai des noaptea. Aud paşi furişaţi, voci ce vorbesc din spatele oglinzilor, mă trezesc făcând lucruri pe care în mod normal nu le-aş face. Şi am viziuni. Părintele Ioachim se opri deodată, forţând-o şi pe Karina să se oprească lângă el. - În mod normal nu mă ocup de astfel de treburi. Ceea ce ţi se întâmplă este rezultatul direct al necredinţei tale şi nu te vei simţi în siguranţă până nu te vei căi sincer pentru păcatele tale. Dumnezeu este mare şi puternic, dar nu te va putea ajuta până nu îţi întorci faţa spre el. Karina înghiţi în sec şi lăsă privirile în jos. Îşi pusese atâta speranţă în această întâlnire iar bătrânul nu o putea ajuta cu nimic. Nici măcar cu o vorbă bună! Părintele Ioachim o surprinse, aplecându-se spre ea pentru a-i şopti la ureche: - Asta ţi-aş spune în mod normal. Dar cred că tu eşti un caz mai special aşa că vom aplica metode speciale. Speranţa înflori din nou în sufletul fetei. Reîncepură să se plimbe, ocolind încet biserica. - Când ai fost ultima oară la biserică? o întrebă bătrânul după câţiva paşi. - Acum mult timp, spuse Karina sinceră. Dar nu am simţit nici o chemare pentru rugăciune sau slujbă aşa că am renunţat să mai merg. Consider că mai bine nu faci un lucru, decât să îl faci cu inima îndoită. - Pentru vârsta pe care o ai eşti o fată dezgheţată. Ai dreptate nu ar trebui să facem nimic din ceea ce simţim că nu ar trebui să facem. Dar nu te-ai gândit că, poate, nu te simţi confortabil în biserică din cauza necredinţei tale? Probabil în sufletul tău ai crezut că biserica nu îţi poate oferi răspunsurile după care tânjeşti aşa că ai plecat şi nu te-ai mai uitat înapoi. - Ştiţi, nu m-am împăcat prea bine cu ideea de „crede şi nu cerceta”, recunoscu tânăra. - Dar acum vii să cauţi răspunsuri în vechile scripturi. - Părinte, mi-e teamă că am deschis poarta nenorocirilor şi nu ştiu cum să o închid înapoi. De aceea am venit la dumneavoastră. M-am gândit că mă puteţi ajuta în vreun fel. - Poate ar trebui să îmi povesteşti totul de la început. Karina îi povesti pe scurt cele întâmplate, din momentul în care băuse licoarea pregătită de bătrânul şaman.

76

- De atunci mă urmăresc cei din spatele oglinzii şi bătrâna care pare nebună. Iar de câteva săptămâni am început să visez ce se va întâmplă. Bătrânul se gândi puţin înainte de a răspunde. - Cred că, înainte de toate, trebuie să faci o curăţire a casei, adică să chemi preotul în parohia căruia te afli pentru a citi din cărţile sfinte şi a stropi locul cu agheasmă. Dar şi tu trebuie să „te curăţeşti”: să ţii post, să citeşti din cartea de rugăciuni în fiecare seară şi dimineaţă, să vii la biserică la fiecare slujbă, să asculţi predicile şi să meditezi asupra lor. Ştiu că este o cale grea, dar nimic nu este uşor pe lumea asta. - Aş putea încerca. Mulţumi părintelui Ioachim pentru atenţie şi pentru sfaturi şi plecă spre magazin. Se simţea cumva uşurată de povară şi abia aştepta să ajungă la biserica din cartierul său pentru a cere ajutorul preotului de acolo. O lăsă pe Alina să plece şi îşi reluă atribuţiile pe care le avea de obicei la magazin. Avea la ce să se gândească astfel că ziua trecu pe nesimţite, împărţindu-se între comenzile pe care le avea de onorat şi gândurile ce îi roiau nebune prin minte. Dacă nu ar fi sunat alarma telefonului mobil, pe care îl purta după ea, ar fi rămas mult şi bine la magazin. Ajunsa acasă îşi încropi la repezeală ceva de mâncare apoi se aşeză în faţa laptop-ului pentru a da o raita prin reţea. Citea un articol despre călătoriile astrale şi părerile câtorva cunoscători în legătura cu acest subiect, când senzaţia de arsură din frunte o luă prin surprindere. Scutură din cap, încercând să alunge senzaţia mai mult decât neplăcută, dar durerea se agravă şi închise ochii, încercând să se liniştească. Capul i se învârti şi căzu între perne, cu ochii daţi peste cap. Uşa sufrageriei se lovi cu putere de perete. Baurus sosi mai devreme acasă, dornic să petreacă o seară liniştită cu Cleo. Încheiase în sfârşit contractul cu tatăl său şi de a doua zi trebuia să se prezinte la noua slujbă, în timp ce la societatea non-profit, la care lucrase până atunci, urma să se ducă doar o dată la două săptămâni. - Iubito, am sosit! strigă din prag. Cleo nu răspunse. Aruncă neglijent diplomatul cu acte lângă cuier, se descalţă cu un oftat mulţumit şi intră în sufragerie. - Cleo! Dar soţia sa nu era acasă şi nici nu lăsase vreun semn care să îi spună unde plecase. Se pregăti să o sune pe telefonul mobil când privirea îi căzu pe gentuţa lui Cleo, uitată pe masa din sufragerie. Pentru că nu ştia unde să o caute se gândi să facă un duş rapid, poate avea să se întoarcă între timp. Se dezbrăcă din mers şi intră în baie, lăsând uşa întredeschisă în urma sa, pentru a o auzi pe Cleo când avea să se întoarcă. Privirea îi căzu pe chipul său reflectat în oglindă şi se aplecă peste chiuvetă pentru a se studia. Îşi trecu palma peste bărbie, întorcând capul spre stânga, apoi spre dreapta. Barba îi crescuse binişor, deşi se răsese cu numai două zile în urmă, aşa că se hotărî să se radă înainte de a intra la duş.

77

Se pregăti să deschidă robinetul de apă caldă când auzi un sunet ciudat, ca un clipocit, deasupra sa. Ridică privirile şi descoperi oglinda aburită, deşi nu dăduse încă drumul apei să curgă. Luă prosopul de pe stativ şi, cu grijă, şterse suprafaţa oglinzii, dar aceasta rămase mată, fără să mai oglindească nimic din cele aflate în jur. O şterse încă o dată, apăsând ceva mai tare. Oglinda deveni argintie, pentru o clipă, apoi se întunecă treptat. Clocoti înăbuşit, emanând un miros neplăcut, de stricăciune, pentru ca în momentul următor să redevină transparentă. Dar scena arătată era una neaşteptată. Strânse din ochi, clătinând din cap, încercând să alunge vedenia. Când îi deschise din nou o văzu pe Karina, răsturnată pe spate între perne. Fata părea leşinată. Se aplecă spre oglindă pentru a vedea mai bine. Ca şi cum l-ar fi simţit, fata deschise ochii şi se ridică în fund. Dădu instinctiv un pas în spate. Scena se mari astfel încât fata ajunse în centrul imaginii. Se vedeau foarte bine detaliile lucrurilor din camera sa. Karina se ridică din pat cu gesturi încete. Rămăsese cu privirea fixă, ca şi cum nu vedea cu adevărat unde se află. Părea un somnambul, doar că, din câte ştia el, aceştia ţineau ochii închişi. O urmări cum iese din cameră, lăsând uşa larg deschisă, şi traversează holul pentru a se opri în dreptul oglinzilor cenuşii, apărute de nicăieri pe pereţi opuşi. Rămase nemişcată în faţa lor, privind ţintă la ceea ce se găsea dincolo de ele. O formă întunecată se desprinse încet de ea, se prelinse pe perete în sus până la oglindă, strecurându-se pe nesimţite în interiorul ei până când dispăru cu totul. Scena se tulbură, oglinda aburindu-se din nou. Cu mână tremurândă o şterse încet. De data asta o văzu pe Cleo aşezata în faţa oglinzii din baie. Imaginea părea cumva răsturnată, ca şi cum toate se întâmplau dincolo de suprafaţa oglinzii, în realitatea virtuală din spatele ei. - Cleo? şopti, făcând ochii mari, dar fata nu îl auzi. Părea ocupată cu un test de sarcină la care privea foarte supărată. Mâna ei se mari, astfel încât să se vadă foarte bine dunga roşie de la capătul testului. Strânse din pumn, când îşi dădu seama ce înseamnă asta. Fata aruncă testul la coş cu ciudă iar imaginea se tulbură pentru a doua oară. Când redeveni transparentă aproape că nu îşi recunoscu chipul reflectat în oglindă. Karina se simţi din nou transportată în faţa casei lui Baurus, dar de data asta nu mai intră prin uşă, preferând să ocolească prin dreapta, pentru a se strecura prin ferestruica deschisă a băii. Aproape se izbi de Baurus rămas în picioare în faţa oglinzii din sufragerie. Era dezbrăcat până la brâu, cu prosopul lăsat să atârne pe umăr, semn că se pregătea să facă un duş. Privea cu ochii dilataţi în adâncurile oglinzii, în spatele căreia se încolăcea cu o mişcare hipnotică fum cenuşiu. Privi peste umărul lui, aşezată într-o parte pentru a nu se reflecta în oglindă. - Baurus? şopti spre el, încercând să îi atragă atenţia.

78

Bărbatul nu dădu vreun semn că a auzit-o, rămânând în continuare nemişcat, privind ţintă în oglindă. - Cleo, nu! îl auzi şoptind. Atunci îşi aminti de ceea ce văzuse la ultima sa vizită iar inima îi tresari speriată. Anticipând mişcarea încercă să îl prindă de braţ pe Baurus, uitând că nu se găseşte în trup lângă el. Mâinile îi trecură prin braţul lui, ca şi cum nu ar fi fost real. - Baurus! încercă să îl avertizeze, dar bărbatul deja ridicase pumnul. Izbi cu putere în centrul oglinzii, sfărmând-o în mii de bucăţi ce căzură cu zgomot pe podea. Îşi astupa instinctiv urechile cu podul palmelor, dar tot auzi urletele de durere şi furie ale celor din spatele oglinzii. Un vârtej vânat-roşiatic se ridică din resturile ce zăceau pe covor şi îl cuprinse pe Baurus în mijlocul lui. Bărbatul încercă să se apere, învârtindu-se ca un titirez în loc, izbind cu pumnul în formele ceţoase ce prinseră a se întrupa lângă el. Sub privirile îngrozite ale Karinei zeci de mâini scheletice se înfipseră în carnea tânărului, rănindu-l. Baurus dădu capul pe spate şi urlă în agonie iar Karina urlă disperată o dată cu el. Se trezi lac de sudoare în patul său, răsuflând precipitat ca după o cursă epuizantă, cu inima bubuindu-i în piept. Acum îşi amintea exact de ce era atât de importantă ziua de 31 septembrie! Sări din pat, se îmbrăcă în viteză, fără să fie atentă la ce pune pe ea, şi fugi în papucii de casă spre locuinţa lui Baurus. Ajunse în timp record în dreptul gărduleţului alb de lemn, ce înconjura pe trei laturi proprietatea tinerei familii Fiano, şi sări din nou peste el, de parcă nici nu ar fi fost. Intră ca o furtună în casă, izbind cu putere uşa de la intrare de perete şi nu se mai opri până în sufragerie lângă Baurus. Îl apucă de braţ şi îl zgâlţâi cât putut de tare: - Baurus, revino-ţi! Baurus! Tânărul clipi des, ca şi cum atunci s-ar fi trezit din somn, şi privi uimit spre ea. - Ce cauţi aici? - Baurus, să nu spargi oglinda! Ei asta aşteaptă, să spargă cineva din casă oglinda pentru a-i fura respectivului sufletul. Cred că face parte din blestem. Baurus întoarse capul, privi spre oglindă, apoi privi din nou spre ea. Nu mai înţelegea nimic şi începea să îl doară capul. Îşi amintea foarte clar că intrase în baie pentru un duş rapid, că se privise în oglindă şi hotărâse să se radă. Văzuse imaginile arătate de oglindă şi, da, îi trecuse prin cap să spargă oglinda când o auzise pe Cleo că doreşte o programare la clinica doctorului Borcea. Dar cum ajunsese înapoi în sufragerie? Şi de ce mai avea prosopul pe umăr când îl aruncase pe suportul de lângă uşă? - Te-am văzut în oglindă, îi spuse fetei iar aceasta îl privi speriată. Te-ai ridicat din pat şi ai plecat spre oglinzile din hol în faţa cărora te-ai oprit. Am văzut cum o parte din tine, o formă negricioasă, a intrat direct în oglindă şi m-am gândit că am descoperit explicaţia viselor tale din ultima vreme. Apoi am văzut-o pe Cleo… Lăsă fraza neterminată şi se întunecă la faţă. - Îmi pare rău, spuse Karina încet, neştiind cum să îl consoleze altfel. Baurus privi iute spre ea.

79

- Am văzut în oglindă testul făcut de Cleo. Tăcu iar Baurus se posomorî şi mai tare. Îi veni o idee: - Poate că totul nu a fost decât un miraj, proiectat de cei din oglindă pentru a te întărâta şi a te provoca să o spargi. Cleo nu ar fi implicată în nici un fel. S-ar putea ca ei să îţi fi arătat ţie doar imagini trunchiate ce te-au dus în eroare. Te-ai fi enervat atât de tare încât s-ar fi ajuns la finalul pe care l-au dorit. Baurus încercă să îşi facă ordine printre idei. - Nici măcar nu am ajuns la baie, asta vrei să spui? Am rămas blocat în faţa nenorocitei ăsteia de oglinzi şi nu am realizat? - Cred că da. - Totul nu este decât minciună amestecată cu bucăţi de adevăr, doar pentru a mă face să o sparg? Karina se pregăti să confirme, când realiză că nu se leagă totul. Dacă acela ar fi fost rezultatul dorit, atunci de ce îl răniseră pe George când spărsese din greşeală un colţ de oglindă? Telefonul sună, speriindu-i pe amândoi. Baurus ridică receptorul şi ascultă fără să spună nimic. Închise cu mână tremurândă. - Cleo a avut un accident şi acum este la spital. Trebuie să ajung acolo de urgenţă. - Vrei să te ajut cu ceva? - Ia oglinda de pe perete şi du-o unde vrei, numai să nu o mai văd vreodată în casa mea. O privi încruntat. Tu ai început totul, tu să găseşti o metodă pentru a opri nenorocirile! XII. INCANTAŢIA Baurus intră în salonul în care Cleo ocupa locul de lângă geam şi se apropie de pat cu o expresie de îngrijorare întipărită pe chip. Se lăsă în genunchi lângă capul ei şi o mângâie pe păr. - Este totul în regulă, draga mea? Ce ţi s-a întâmplat? Cel ce m-a sunat nu a vrut să îmi dea toate detaliile. I-am anunţat pe ai tăi şi m-am grăbit încoace. - Terminasem programul şi mă pregăteam să trec strada pentru a veni spre casă când, un şofer neatent, a venit cu viteză din partea dreaptă, fără să acorde prioritate altei maşini. M-a văzut prea târziu, a frânat, dar tot m-a izbit în şold, aruncându-mă la câţiva metri mai înainte. Şi după toate astea nu am decât răni minore. Doctorul a spus că am avut noroc cu carul. Încercă să zâmbească, dar buzele îi tremurară iar ochii i se umplură cu lacrimi. - În câteva zile voi fi ca nouă. Se pare că m-a ajutat până la urmă să lucrez pentru părintele Ioachim… - Numai atât, iubito? o întrebă Baurus cu blândeţe. Cleo suspină şi întoarse capul spre geam. Baurus îi prinse obrazul în palmă şi o întoarse spre el. - Şi copilul? Ce s-a întâmplat cu el? Cleo îl privi cu spaimă. - Copilul…ce copil? se bâlbâi ea.

80

- Cleo, ştiu de testul pentru sarcină pe care l-ai făcut acum câteva zile şi mai ştiu că a ieşit pozitiv. Te rog, iubito, nu mă mai minţi! - Se pare că a fost alarmă falsă, şopti ea. Doctorul m-a consultat imediat ce a auzit de asta, dar rezultatul a fost negativ. Spune că se întâmplă mai rar asemenea cazuri, unul la nu ştiu câte mii, şi de aceea se recomandă examenul de specialitate făcut într-o clinică. Baurus îi privi chipul alb, neştiind dacă să îi spună şi despre faptul că aflase de programarea pe care o făcuse la clinica doctorului Borcea. „De ce, iubito, de ce?!” strigă în inima sa, dar nu îi spuse nimic. O strânse de mână, sărutând-o în acelaşi timp pe frunte, zâmbind tandru: - Totul va fi bine, draga mea, totul va fi bine… Karina rătăci mult timp mergând fără ţintă pe străzi, gândindu-se cum să o scoată la capăt cu cei ce trăiau în spatele oglinzilor blestemate. Pentru că, nu se mai îndoia de asta, cele două oglinzi pe care le mai avea în sufragerie şi oglinda lui Baurus, pe care bătrâna o blestemase, făceau legătură cu lumea întunecată a spiritelor. - Poate că oglinzile din sufragerie încearcă să recreeze punctul de echilibru în care mă găsesc prinsă pe plan spiritual. Dar care din ele duce în lumină şi care în întuneric? Vorbea cu voce tare, încercând să se concentreze asupra ideilor ce îi treceau prin minte, fără a lua în seamă privirile intrigate pe care cei de lângă ea i le aruncau. - Cea din stânga, în care Baurus a văzut laptop-ul, poate că este cea spre întuneric. Oare de ce i-a arătat acea imagine? Ce legătură avea laptop-ul cu ceea ce s-a întâmplat mai departe? După multe ore de mers pe jos, obosită, se hotărî să se reîntoarcă acasă. - Trebuie să vorbesc cu Baurus neapărat despre imaginile din oglindă. Era în drum spre locuinţa sa, aflată la celalalt capăt al orăşelului, când îşi aminti de cererea imperativa a lui Baurus de a scăpa de oglindă. Privi fugitiv spre ceas, gândindu-se dacă nu ar trebui să o lase de mâine, pentru că afară deja se întuneca şi nu avea chef să pună mâna pe oglindă în toiul nopţii. Îl sună pe tânăr, să se intereseze de soarta verişoarei sale. - Sunt Karina, cum se mai simte Cleo? - Acum se odihneşte. Rănile nu sunt prea grave şi cred că mâine îi dau drumul acasă, urmând să continue tratamentul la domiciliu. Făcu o pauză mare. Ai rezolvat „problema”? - Sunt în oraş acum, dar mâine promit să mă duc acolo la prima oră. Când putem discuta despre ce se petrece? - Încerc să îmi fac timp zilele astea, dar numai după ce Cleo îşi revine. Până atunci îndepărtează oglinda şi vezi dacă afli cum poţi dezlega blestemul. Ajunsă acasă verifică mai întâi dacă au apărut oglinzile gemene de pe hol. Răsuflă uşurată, când nu le văzu nicăieri. Făcu repede un duş, mâncă semipreparate gătite la cuptorul cu microunde şi se pregăti să treacă spre dormitor, când cele două oglinzi apărură cu un pocnet micuţ. Păreau că străjuiesc uşa, cum se priveau, oarbe, una pe cealaltă şi nu avu curajul să mai înainteze. Stătea nehotărâtă în mijlocul holului, încercând să găsească o soluţie mulţumitoare la întrebarea „Cum ajung în dormitor fără să trec prin faţa lor?”, când îşi aminti că lăsase de dimineaţă geamul camerei sale deschis, pentru aerisire.

81

Nu mai stătu pe gânduri şi ieşi, ocoli casa şi nu se mai opri decât în faţa ferestrei deschise. - Nu îmi vine să cred că intru pe geam, ca hoţii, în propria-mi casă, îşi spuse înciudată. Izbuti cu greu să se caţere peste pervazul înalt şi aproape se rostogoli înăuntru. Reuşi în ultimul moment să se agaţe de perdea iar aceasta îi mai atenuă căderea, desprinzându-se cu clinchet vesel de pe cadrul metalic. Închise uşa dormitorului cu cheia, pentru a se asigura că nu o vizitează nimeni peste noapte, şi se aşeză în faţa laptopul-ui. Căută aproape toată noaptea date referitoare la oglinzi posedate de spirite întunecate, adormind spre dimineaţă cu capul pe braţe, când oboseala o ajunse până la urmă. Simţi binecunoscuta senzaţie de plutire şi, în momentul următor, se ridică deasupra corpului său. Se învârti de câteva ori în jurul lui apoi urcă la nivelul tavanului. Văzu aburii negrii ce se revărsau pe sub uşă, dar ştia că aceştia nu îi puteau face nici un rău. Dorinţa de a găsi răspunsul la întrebările ce o frământau o ancoră de piept, cu un cordon elastic, şi o trase, chemător, spre uşa închisă. Curioasă cedă impulsului. Zbură ca din arc prin uşă şi săgetă prin faţa oglinzilor din spatele cărora se revărsa un abur verzui, clocotitor, ce inunda holul. Zeci de forme întunecate se ridicară din supa verzuie, încercând zadarnic să o oprească din drum. Bătrâna nebună sari din oglindă şi se repezi să o prindă, dar degetele sale încovoiate trecură prin ea ca prin ceaţă, provocându-i o scurtă senzaţie de răcoare. - Karina, stai! Întinse braţele după ea, rugătoare, dar deja traversa peretele casei, pentru a se avânta în necunoscut. Străbătu spaţiul mai repede ca oricând, oprindu-se abia în faţa casei lui Baurus. Privi spre casa pe care începea să o cunoască la fel de bine ca pe propria locuinţă. Dorinţa de a găsi răspuns o împinse de la spate, nelăsându-i timp să se teamă sau să regrete. Nici un gând nu o încercă în momentul în care traversă uşa. Încetini pe măsură ce se apropie de oglinda din sufragerie şi se opri lin lângă ea. Descoperi, puţin surprinsă, că nu reflecta deloc imaginea camerei în care se găsea, nici imaginea ei. În schimb, în întunericul aproape dens din spatele ei, i se păru că distinge conturul unor case. Din tăcerea ce o înconjura se desprinse un gând luminos: - Ce cauţi aici, Karina? Vocea aceea…Era bătrânul şaman! Dar nu îl vedea nicăieri, doar vocea lui îi răsuna în cap, asemenea unei amintiri rămase într-un colţişor al mintii. - Vreau să ştiu cum pot înlătura blestemul. Vorbea deşi nu avea gură, nici limbă care să articuleze cuvintele. - Blestemul, spui? Dar ştii că nu exista blesteme ci doar gânduri întunecate cărora le dăm prea multa importanţă şi asupra cărora aplecăm urechea. - Dar „ei” ne urmăresc, sunt mai mult decât o simplă iluzie, încercă fata să îi explice. - Totul în jur este iluzie, chiar şi ceea ce tu numeşti „realitate”. Modelezi Marele Necunoscut cu puterea minţii, recreând mereu forme cunoscute. - Atunci cine sunt „ei” şi de ce mă urmăresc?

82

- Pentru că le dai voie să îţi stea prin preajmă. Tu i-ai chemat într-un moment de răscruce iar ei au acceptat să te ajute, cerându-ţi în schimb ceva. Ai fost de acord iar acesta este rezultatul direct. - Îi rănesc pe cei din jur, le produc suferinţe. Trebuie să se oprească! Vocea bătrânului şaman tăcu, lăsând-o cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Imaginea din oglindă se tulbură şi prinse a se roti din ce în ce mai repede, formând un vârtej cenuşiu. Pâlnia de întuneric se apropie de fată şi o absorbi înăuntrul său, înainte ca tânăra să se poată îndepărta. Sunetele şi imaginile se contopiră, dansând în jurul ei ca nebunele, ameţind-o. Când îşi reveni se trezi în întuneric, fără cea mai mică idee unde s-ar putea găsi. Întinse braţele înainte şi descoperi cu vârful degetelor un obstacol din lemn. Se apropie temătoare de el şi pipăi din nou, trecându-şi palma peste suprafaţa rece. Din loc în loc descoperi spatii goale mărginite de muchii lemnoase. Un gard! Ochii începură să i se obişnuiască treptat cu întunericul şi reuşi să desluşească gardul de lemn, ce se întindea în stânga şi în dreapta ei, de-a lungul unei străduţe pustii, dincolo de care se întrezărea un alt gard. În spatele gardului câteva căscioare stăteau ghemuite în întuneric. Ştiu unde se află, înainte de a auzi paşii furişaţi pe lângă gard. Se reîntorsese pe aleea întunecată ce se termina în faţa Porţii. Începu să alerge pe lângă felinarele ce răsăreau din loc în loc de-a lungul străzii, asemenea unor soldaţi încremeniţi la posturile lor. Cel ce o urmărea sări gardul şi se luă după ea. Nu îndrăzni să privească înapoi, de teamă să nu se împiedice şi să cadă. Gardul făcea o cotitură la stânga şi fata îl urmă, sperând că o va duce în cele din urmă lângă Poartă. Văzu deschizătura din gard şi se strecură prin ea, înainte ca urmăritorul său să o poată vedea. Se ascunse în spatele scândurilor putrede şi aşteptă cu sufletul la gură. Urmăritorul trecu prin dreptul ei, fără să încetinească, apoi sunetul paşilor lui se pierdu în depărtare. Răsufla uşurată. Cel puţin, pentru moment, era în siguranţă. Zări la câteva case distanţă o lumină pâlpâitoare şi se grăbi într-acolo. Casele din stânga erau micuţe, din pământ bătut, cu acoperişuri mari, ţuguiate. Multe nu aveau uşi iar ferestrele erau ferecate cu scânduri de lemn bătute la repezeală. Cea spre care se grăbea era singura luminată, lumina roşie strecurându-se prin ochiurile murdare de geam. Uşa de lemn, lăsată într-o rână, era întredeschisă iar dinăuntru se auzeau voci înăbuşite. Se lipi de zid şi, cât mai încet, se strecură sub fereastră, unde se ghemui. Ridică puţin capul şi privi prin geam în încăperea mică. În mijlocul camerei, direct pe pământ, ardeau lemne, într-o vatră improvizată din câteva pietre. Mai multe făpturi diforme se înghesuiau în jurul lui, privind cu ochi galbeni la ceaunul ce atârna deasupra flăcărilor. O siluetă înfăşurată într-o manta gri intră în cameră prin uşa din spate, se opri lângă ceaun şi inspectă ceea ce fierbea în el. Toţi ochii se fixară neliniştiţi pe ea. Spuse ceva, dar Karina nu înţelese nimic, fiind prea departe.

83

Poate ar fi plecat dacă, în momentul în care se pregătea să se ridice în picioare, noul venit nu şi-ar fi dat gluga de pe cap, dezvăluindu-şi trăsăturile. Îşi puse mâna la gură, pentru a nu scoate vreun sunet de spaimă. Bătrâna nebună, sub forma sa demonică, se aplecă spre unul din cei ce păzeau fiertura şi îi spusei ceva la ureche. Îşi aminti deodată ce anume o împinsese să plece în călătorie: dorinţa de a şti cum să dezlege blestemul pe care bătrâna îl aruncase asupra oglinzii din casa lui Baurus. Mai mult ca sigur nu dăduse întâmplător peste bătrână tocmai acolo! Se hotărî la repezeală şi, mergând pe vine, se apropie de crăpătura uşii pentru a asculta ce se vorbea înăuntru. - Totul merge conform planului, tocmai spunea bătrâna, frecându-şi palmele cu bucurie. Fata este ca şi a noastră, nu mă îndoiesc de asta. La fel şi cei ce stau pe lângă ea, fără măcar să îşi dea seama. Stăpânul va fi mulţumit de mine! „Nu sunt a voastră!” ar fi strigat Karina, dacă nu i-ar fi fost atât de frică. „Şi în nici un caz nu am de gând să vi-l dau pe Baurus sau pe Cleo!”. - Fata trebuie să spună incantaţia în faţa oglinzii, răspunse o voce rece. Altfel blestemul îşi va pierde până la urmă puterea. - O va spune, nici o grijă! - Trebuie să o spună cum trebuie, continuă vocea neîndurătoare. Nu am muncit degeaba până acum pentru a greşi la sfârşit. Dacă se întâmplă ceva eşti direct răspunzătoare pentru asta şi ştii cum plătesc cei care îmi greşesc! Bătrâna se cutremură, speriată, iar fiinţele diforme din jurul ceaunului se văitară în cor. Karina făcu un pas în spate, lovind în graba sa uşa de lemn ce se deschise larg cu un scârţâit ascuţit, sub privirile ei îngrozite. - Bună, drăguţo, ai trecut în vizită pe la noi? Arătându-şi dinţii galbeni, bătrâna rânji răutăcioasă spre fată. - Intră, nu mai fi aşa sfioasă. Întotdeauna suntem bucuroşi de oaspeţi aleşi. Împinse cu piciorul, nepăsătoare, pe cel ce se găsea lângă ea şi se apropie de uşă, cu braţele larg deschise. - Ai grijă să nu îţi scape! se auzi, repezită, vocea fără chip. Karina nu mai aşteptă alt îndemn şi o rupse la fugă spre gardul de lemn, cu bătrâna alergând în spatele său. Frica îi dădu aripi şi sări peste gardul apărut înaintea sa, fără să îl atingă. Ca la un semnal felinarele se aprinseră unul câte unul, luminându-i calea. Mult în faţă putea vedea inelul Porţii încă deschis. Zbura spre el, urmând lumina felinarelor, în timp ce bătrâna încerca să o ajungă din urmă, alergând în întunericul ce se găsea de-a lungul gardului. Poarta prinse a se contura înaintea sa, asemenea unui inel de foc prin care trebuia să sară. Îi era frică, dar, în acelaşi timp, dorinţa de a cunoaşte în sfârşit ce se afla dincolo de punctul de echilibru, îi dădea puteri nebănuite. Alerga mai repede ca niciodată, făcând salturi incredibile peste case, pomi sau alte fiinţe ce se grăbeau spre Poartă. O simţea pe bătrână încă în spatele sau, semn că aceasta nu avea de gând să abandoneze cursa.

84

Un gând născut din teamă o încetini pentru o clipă: „Dacă bătrâna reuşeşte să treacă prin Poartă după ea?”. Bătrâna aproape o ajunse din urmă şi ar fi prins-o, dacă nu sărea în ultimul moment spre inelul Porţii. Trecu prin deschidere ca printr-o pătură de fum. Se împiedică şi se rostogoli de câteva ori pe covorul de lână al holului. În spatele său inelul porţi începu să se restrângă în timp ce pe marginea lui sclipeau una după alta semne luminoase. Bătrâna încercă să treacă după ea, dar Poarta era aproape închisă. La timp îşi scoase capul din deschizătură, înainte ca Poarta să se închidă cu un pocnet sec. Semnele de pe margine continuară să joace în faţa ochilor ei, ameţind-o. Fruntea o ustură iar capul începu să o doară. Strânse ochii, încercând să calmeze durerea sălbatică, prinzându-se cu o mână de fruntea înfierbântată. În spatele ochilor închişi semnele sclipeau mereu, provocându-i o durere vie ce răbufnea cu lovituri de ciocan în tâmple. Abia atunci realiză că se afla, în carne şi oase, în holul mare ce pornea din faţa dormitorului său, a cărei uşă era larg deschisă. - Cum am ajuns aici? se întrebă, pe jumătate ameţită. Nu era nimeni lângă ea să îi răspundă, doar oglinzile, acum fără strălucire, priveau nepăsătoare una la alta. Alarma telefonului începu să sune, anunţând-o că este timpul să se trezească. Baurus acceptă să o întâlnească pe Karina la magazinul unde fata lucra, pentru ca ea să îi poată povesti ultimele noutăţi. După ce se asigură că iubita sa nu are nici o nevoie specială şi îi lăsă unul din telefoanele mobile, pentru a-l suna în caz de urgenţă, se îndreptă spre magazin cu o jumătate de oră înainte de închidere. Când ajunse în sfârşit, fata deja întorcea semnul prin care anunţa închiderea magazinului. Nu îl văzu imediat, ocupată fiind să tragă storurile ferestrelor, aşa că o putea studia în voie. Era trasă la faţă, mai palidă decât de obicei, cu părul strâns în coadă. Mâinile îi tremurau puţin iar spatele îi era gârbovit, ca şi cum purta o mare povară. Ce mai făcuse de data asta? - Lasă-mă să te ajut. Se repezi să îi ia o cutie enormă din braţe, când o văzu clătinându-se sub greutatea ei. - Tu întotdeauna cari mai mult după tine decât poţi duce? o certă cu blândeţe în timp ce ea îl îndruma spre spatele magazinului. Într-o zi te vei prăbuşi şi nu va fi nimeni în preajmă să te ajute. Ce te faci atunci? - De obicei mi se întâmplă asta, de ce m-aş plânge acum? Baurus aşeză cutia pe unul din rafturile etajerei, înghesuind-o între conservele pentru câini şi cele pentru pisici. - Să înţeleg că nu ai visat prea frumos noaptea trecută, spuse întorcându-se spre ea. - După cum spuneam mai adineauri, este starea mea naturală. Cleo cum se mai simte? - Mofturoasă. Karina ridică din sprâncene curioasă. - Şi-a dat seama că îmi place să mă ocup de oamenii bolnavi iar acum profită cât poate de mult. - Înţeleg…Ce ai mai aflat despre oglinzi?

85

- Nu prea multe. Sunt multe superstiţii legate de oglinzi, majoritatea celor ce cred în ele spunând că acestea fac legătura cu lumea spiritelor. - În cazul nostru nu mai este o superstiţie. - Crezi că ne-ar lua cineva în seamă dacă am spune că oglinzile din sufrageriile noastre sunt blestemate. Sau ne-ar da adresa unui bun psiholog? Apropo, ai mai vorbit cu Albert? - Va spune că inventez totul sau că am halucinaţii. Baurus, tot ce mi se întâmplă pare atât de real. Iar decorporările pe care le-am avut…Nici nu ştii cât mi-am dorit să pot face asta. Doar că, acum, vreau să se termine totul, să nu îmi mai amintesc de nimic. Să mă trezesc într-o dimineaţă şi să constat că tot ce s-a întâmplat în ultimele luni nu a fost decât un vis urât. - Ştiu că îţi este greu, Karina, dar trebuie să te concentrezi, dacă vrei să se termine cu bine. Deci, ce ai mai visat în ultimul timp şi ne-ar putea fi de folos? Karina îi povesti visul de peste noapte cu o voce obosită. - Nu înţeleg cum de m-am trezit în corp când am ieşit din oglindă. Înţelegi? Nu aveam cum, doar am plecat în călătorie fără corpul meu fizic, am străbătut dimensiuni pe care nu le poţi conştientiza în mod normal cu cele cinci simţuri. - Poate doar ai crezut că pleci, fără să fi plecat cu adevărat. Poate a fost doar un vis, unul foarte real, însă doar un vis. - Ce căutam atunci în hol? Să nu îmi spui că m-a mânat dorinţa de a mă vedea reflectată în oglindă! - De ce nu? Când te-am văzut, atunci, în oglindă, păreai somnambulă. Ţineai ochii deschişi dar nu păreai să fi conştientă de ce se întâmpla în jur. S-ar putea ca şi acum să se fi întâmplat la fel. - Deci semnele pe care le-am văzut pe marginea oglinzii, ce păreau să sigileze Poarta după ce aceasta s-a închis, nu au nici o semnificaţie? Doar simboluri desenate de mintea mea înfierbântată? - Tu ce crezi că reprezintă acele semne? Karina se apropie de el, îl privi în ochi şi spuse clar şi apăsat: - Cred că reprezintă cheia pe care o căutăm, cea care va închide pentru totdeauna oglinzile. - Mai ţii minte exact cum arătau şi ordinea în care au apărut? - De câte ori închid ochii nu văd altceva decât semnele ca de foc, cum apar şi dispar în întuneric. Aşa ceva nu se uită cu una, cu două. Baurus scoase un carneţel din buzunar şi i-l întinse: - Desenează-le, să vedem cum arată. Karina luă carneţelul, închise ochii pentru a se concentra pe semnele ce apăreau în spatele pleoapelor şi le trasă pe rând cu creionul, în ordinea în care apăruseră pe marginea oglinzii, câte unul pe pagină. - Astea sunt, îi spuse returnându-i carneţelul. Ţi se par cunoscute? Baurus privi un timp semnele, încercând să îşi amintească dacă le-a mai văzut undeva. - Parcă am văzut ceva asemănător într-o carte de demonologie, spuse bătând cu degetul într-una din pagini. Nu sunt sigur, voi verifica diseară în bibliotecă. Şi pe asta l-am mai văzut, dădu câteva pagini şi arată spre ultimul semn, nu îmi amintesc acum în ce condiţii. Închise carneţelul şi îl băgă înapoi în buzunar. - Am la ce mă gândi peste noapte.

86

- Voi căuta şi eu pe internet, cine ştie, poate am noroc. Acum avem o pistă, nu mai intram la întâmplare pe site-uri. Aş putea întreba chiar în comunităţile cunoscute, aş putea relua vechile legături. - Cipito ştie cel mai bine, nu? Baurus îi făcu cu ochiul iar Karina ridică privirea spre el, surprinsă. - Eu… Baurus o opri cu un gest al mâinii. - Nu-i nevoie să îmi explici nimic, Cleo mi-a spus până la urmă adevărul. - Ţi-a spus despre târgul pe care l-am încheiat împreună? - Nu toate detaliile, e adevărat, dar acum ştiu exact cine este Cipito. - Deci acum nu mai este nevoie să pierdem nopţile discutând în reţea. Putem vorbi mult mai bine faţă în faţă - Da, acum putem pierde nopţile discutând faţă în faţă. O privi solemn câteva clipe apoi izbucniră amândoi în râs. - Nici nu mi-am dat seama până acum că ai simţul umorului atât de dezvoltat, spuse Karina când se linişti. - Eu nici măcar nu mi-am dat seama că am acest simţ. Întotdeauna am crezut că este de la prea multă mâncare. Începură iar să râdă, arătând cu degetul unul spre altul, ca doi copii. Într-un târziu Baurus redeveni serios. - Luăm legătura imediat ce găsim o pistă, cât de mică. Se pregăti să plece, îndreptându-se spre uşă. Karina îl opri înainte de a ieşi: - Cu oglinda, ce ai făcut? Ai lăsat-o în continuare pe perete? Baurus se înnegură, pierzându-şi brusc buna-dispoziţie. - Am vrut să o îndepărtez de acolo, să o arunc în pod sau în vreun dulap până se termină totul, dar Cleo a insistat să o las pe perete. Spune că îi place foarte mult cum arată şi că lipsa ei ar lua din farmecul încăperii. Nu am vrut să îi spun de ce ţin atât de mult să îndepărtez oglinda pentru că s-ar speria. Ştii cât este de superstiţioasă. A trebuit să o las acolo, dar, cu prima ocazie, o iau şi aşez alta în locul ei. Pentru a păstra farmecul locului, nu de alta. - Şi eu am încercat să le îndepărtez pe cele din sufragerie. Îi povesti ce s-a întâmplat în ziua în care hotărâse să facă ordine în cameră. M-am gândit că ar fi mai bine să aduc un preot, să binecuvânteze casa. Tu, ce crezi? Lui Baurus îi veni o idee: - S-ar putea să meargă, spuse, agitând un deget în faţa ei. Dacă i-aş spune lui Cleo că trebuie să ducem oglinda, pentru purificare, la biserică, poate m-ar asculta. - Dacă funcţionează voi face şi eu la fel, spuse Karina veselă. Ar fi minunat dacă am reuşi să rezolvam toate problemele în felul acesta. XII. ÎN SPATELE OGLINZII

87

Cleo, în picioare lângă uşa sufrageriei, privi nemulţumită spre Baurus, aşezat confortabil în fotoliul de la birou: - Ai mei ne-au invitat pe la ei şi le-am promis că venim, de ce vrei să rămâi acasă? - Ştii foarte bine că mâine este termenul limită pentru proiectul tatei şi nu am de gând să-l dezamăgesc. De ce ai acceptat invitaţia fără să mă întrebi mai întâi? - Pentru că m-am gândit să te scot din casă vreo două ore, să mai schimbi aerul! Dădeam o fugă până la părinţii mei apoi ne întorceam înainte de opt. - Cred că glumeşti! Baurus o privi pe deasupra ochelarilor. Ultima oară când le-am făcut „o vizită scurtă” abia am scăpat la douăsprezece noaptea şi asta pentru că a sunat tata după mine. - Vor înţelege, dacă le spunem că ai treaba pe seară, încercă fata să îl înduplece. - Care este adevăratul motiv, Cleo? Nu faptul că vrei să iau o pauza, să mă mai odihnesc, şi nici nu îţi este atât de dor, pentru că i-ai văzut acum trei zile. - Mama face prăjitură cu lămâie, spuse Cleo bosumflată că reuşise să o citească atât de repede, şi ştii că este desertul meu preferat. - Trebuie neapărat să termin proiectul astăzi, iubito, spuse Baurus clătinând din cap. Îmi pare rău, dar nu pot veni cu tine. Dacă ţii atât de mult să mănânci prăjitură cu lămâie, va trebui să te duci singură. Nu stau prea departe aşa că nu ţi se va întâmpla nimic. Cleo ştiu că a pierdut bătălia, după cuta ce îi apăruse între sprâncene. Baurus îşi reluă lucrul, fără să îi mai spună ceva, aşa că se văzu nevoită să plece la părinţii săi fără el. - Nu vei primi nici o bucăţică! Îi spuse răzbunătoare din cadrul uşii. Baurus îi trimise un sărut pe vârful degetelor iar Cleo trânti uşa după ea. Râzând în barbă, continuă să scrie raportul, pe care tatăl şi unchiul său îl aşteptau de câteva zile bune. Îl termină după mai bine de două ore şi făcu o pauză pentru a bea ceva cald. Privea absent pe fereastră la peisajul de toamnă ce se aşternea dincolo de geamul sufrageriei. Toamna nu era anotimpul său preferat. Prefera verdele crud al ierbii în locul galbenului pătat al frunzelor moarte şi adierea călduţă a vântului de primăvară ploilor lungi şi reci ale toamnei. În casă se răcise binişor şi îşi promise să deschidă radiatorul imediat după ce avea să termine munca de birou, pentru că iubita sa să nu tremure peste noapte. Tinerei îi plăceau aşternuturile mătăsoase şi cămăşile de noapte lungi şi vaporoase ce nu se potriveau cu temperatura din dormitor. O văzu cu ochii minţii trântită pe spate între cearceafurile vişinii, privindu-l printre genele lungi. Mormăi ceva neînţeles iar buzele i se arcuiră într-un surâs satisfăcut. Sfârşi de băut ceaiul din cană şi se aşeză din nou la birou. Terminase munca pe ziua aceea, dar nu îi dădea pace misterul semnelor desenate de Karina. Deschise calculatorul şi accesa fişierul în care transferase desenele pentru a le studia în linişte. Sub fiecare se găseau câteva notiţe despre posibilele semnificaţii, preluate din reţea. Citi cu voce tare numele pe care îl dăduse fiecărui semn: - Voon, Abers, Treon, Kario…Dacă nu aş şti de unde provin semnele aş spune că reprezintă un mesaj trimis de extratereştrii. Pe tine nu te cunosc, i se adresă ultimului semn pe un ton amical. Să intram în reţea, poate avem mai mult noroc de data asta şi îţi aflăm părinţii.

88

Deschise pagina principală şi studie câteva clipe noutăţile. Un text într-o bulă colorată îl înştiinţă că are un mesaj necitit de la Karina. Îl deschise curios: „Am găsit în sfârşit o pistă bună. Dacă intri în reţea până la şapte seara, dă-mi un mesaj.” Privi spre ceasul de pe perete ce afişa ora 18:30 şi îi trimise rapid un răspuns. După nici două minute Karina îl contactă. „Am găsit câteva tomuri vechi de demonologie la Biblioteca mare, dar bibliotecara nu m-a lăsat să le scot din clădire, fluturându-mi regulamentul pe la nas. Am reuşit să scot însă câteva copii, dar sunt amestecate şi îmi va lua o veşnicie să le găsesc începutul şi sfârşitul.” „Încep cu litera mare şi se termină cu punct” glumi Baurus, amuzat de văicăreală fetei. „Bea ceva energizat şi apucă-te de treabă.” „Tu ce ai găsit?” „Nişte povesti teribile legate de primele două semne, dar nu vreau să te sperii cu detalii la ora asta. Mai este puţin şi se întunecă.” „Şi eu am găsit ceva asemănător…” Calculatorul se închise fără avertisment pentru a se deschide câteva secunde mai târziu. - Bine că am reuşit să salvez toate datele importante, bombăni Baurus în timp ce încerca să o contacteze iar pe Karina. „Scuze, calculatorul meu este de vină pentru întreruperea brutală a discuţiei.” „Credeam că a intrat Cleo peste tine şi te-ai simţit vinovat!” „De ce, doar nu îmi trimiţi imagini provocatoare?” „Ha! Ha! Lăsând gluma la o parte voiam să discut cu tine în legătură cu…” Calculatorul se închise din nou, lăsându-l pe Baurus cu gura căscată. - În legătură cu ce? Aşa ceva nu se poate! Afurisite căderi de tensiune! Telefonul mobil, aşezat pe colţul biroului, începu să sune şi Baurus se grăbi să răspundă, când văzu numele Karinei afişat pe ecran. - Ce are calculatorul tău? Nu cumva e virusat! - Nu m-am gândit să îl verific. Despre ce anume voiai să discutam? - Despre ordinea în care apar semnele. Se pare că este foarte importantă, pentru că trebuiesc folosite exact în ordinea în care au apărut, când vom încerca să îndepărtam blestemul. - Deci blestemul poate fi îndepărtat. - Bineînţeles! Dacă nu credeam asta, nu mai căutam atât. Duceam oglinzile unui preot şi fugeam cât mă ţineau picioarele, după ce i le trânteam în braţe. - Foarte amuzant! De ce crezi că semnele pe care le-ai visat au legătură cu blestemul? - Într-una din cărţile de la bibliotecă am găsit un desen interesant, dar nu am cum să ţi-l arat pentru că ai probleme cu calculatorul şi fax nu am. - Poţi încerca să îmi explici despre ce este vorba. - Din nefericire nu am timp pentru aşa ceva. În curând rămân fără bani pe cartelă şi telefonul s-ar putea închide în mijlocul explicaţiilor. Poate mâine, dacă ai timp ne întâlnim şi discutăm sau… - Vin acolo! se hotărî Baurus dintr-o dată. Eşti acasă acum, nu? - Unde crezi că plec la ora asta? Stau confortabil în vârful patului şi mă delectez cu alune în ciocolată. Dacă ţii neapărat să vii acum, te aştept în bucătărie.

89

- Îţi este teamă că rămâi fără alune? - Se întunecă, iar oglinzile sunt pe hol… Fata nu mai termină ce avea de spus, pentru că legătura telefonică se întrerupse. Baurus nu mai aşteptă alt îndemn şi, după ce se asigură că totul este în ordine, plecă spre Karina. Uită să o sune pe Cleo. Afară începuse să plouă iar vântul rece îi umfla hanoracul, strecurându-i picături reci pe sub guler. Ajunse ud şi zgribulit în faţa casei fetei. Rămase o clipă în poartă pentru a studia împrejurimile, deşi vântul îl împingea cu putere înainte. Casa era întunecată, doar unul din geamurile din stânga luminat, semn că îşi ţinuse promisiunea şi îl aştepta în bucătărie. Copacii dezgoliţi aruncau umbre prelungi pe zidurile casei, zbătându-se frenetic sub biciul vântului rece. „Mai bine ai pleca acum, cât mai ai timp” îi şopti un gând străin la ureche. Scutură din cap, pentru a-l alunga, şi păşi hotărât pe aleea din faţa casei. Fata îi deschise uşa după al doilea ciocănit şi îl invită cu un gest larg să intre. - Eşti ud, comentă ea, privind cum se scurge apa de pe hanoracul sau. - Data viitoare voi comanda o bulă impermeabilă, răspunse el în timp ce dezbrăca haina udă. - În sfârşit cineva a inventat şi aşa ceva? se prefăcu ea mirată. Îl urmă până în bucătărie unde Baurus se aşeză pe unul din scaunele înalte de lângă dulap, chicotind. Fata îi întinse o cană goală, cu un zâmbet mare întipărit pe faţă. - Îţi poţi face singur cafeaua, dacă doreşti, am văzut că te descurci de minune. Eşti o comoară la casa omului! - Până îmi prepar eu licoarea magica mă poţi pune la curent cu noutăţile, o îndemnă el îndreptându-se spre aragaz. - După cum îţi spuneam şi la telefon, am găsit un desen mai mult decât interesant, într-una din cărţile pe care le-am studiat la bibliotecă. Răsfiră pe masă câteva foi scoase la imprimantă. Punctă cu degetul una din foi. Asta am văzut în vis. Baurus aşeza ibricul fierbinte pe marginea aragazului şi se apropie curios. În mijlocul foii era desenat un fel de cerc magic, aşezat într-o pentagramă răsturnată. Cercul aducea foarte bine cu o poartă, cum văzuse şi în alte reprezentări. - Sau cu un ochi închis, murmură, ridicând foaia în dreptul ochilor pentru a o vedea mai bine. Pe marginea cercului erau desenate mai multe simboluri, asemănătoare cu cele pe care le studiau ei. - Am făcut un desen cu ceea ce am văzut în vis, pentru a ne da seama de diferenţe. Karina îi întinse o altă foaie de hârtie pe care desenase schematic un cerc într-o pentagramă, cu semnele văzute de ea aşezate pe margine. - Nu prea am talent la desen, se scuză când îl văzu îngustând ochii pentru a descifra mai bine semnele de pe marginea cercului. - În schimb eu am, spuse el lăsând pentru o clipă foaia jos. Ai vreo cutie cu creioane colorate? Pot face un desen mult mai bun, dacă am uneltele necesare. Fata îl privi câteva clipe blocată iar Baurus se pregăti să o întrebe ce a păţit când în sfârşit prinse viaţă:

90

- Pentru moment am crezut că îmi ceri să mă duc la ora asta în dormitorul meu pentru a căuta trusa de desen. Mi-am amintit la timp că am lăsat-o aici, în bucătărie, acum câteva zile. Căută într-unul din dulapuri şi îi întinse, triumfătoare, o trusă de desen nou-nouţă. - Se vede că te pasionează artele plastice, o înţepă el, făcând referire la faptul că trusa era nefolosită. - Pe cea veche a aruncat-o tanti Loti din greşeală şi mi-am cumpărat una nouă. Îmi foloseşte la cursurile de arheologie, continuă repede când îl văzu pregătindu-se să lanseze o nouă înţepătură. Se aplecă peste umărul lui pentru a urmări desenul. „Are talent” îşi spuse, privind liniile ferme pe care Baurus le trasa pe foaia albă. Lucra repede, alegând culorile cu grijă, reuşind să termine desenul în mai puţin de o jumătate de oră. Lăsă pensula pe masă şi ridică foia pentru a admira împreună creaţia. Baurus avusese dreptate, ceea ce desenase el semăna foarte bine cu un ochi închis, parcă adormit. - Te sperie puţin, nu? întrebă Baurus, întorcându-se spre ea. - Mă duce cu gândul la un dragon care doarme. Am face bine să îl lăsam să se odihnească. - Am întâlnit ceva asemănător în reţea doar că…Stai să încerc ceva… Luă o altă foaie de hârtie şi, ghidându-se după desenul din faţa sa, trasă alte linii şerpuitoare. - Dumnezeule! spuse Karina, cutremurându-se, după ce termină desenul, şi se îndreptă de spate, retrăgându-se puţin. - Mda… Acum semăna mai bine ca niciodată cu un ochi larg deschis ce îi fixa mohorât. Aşeză desenele unul lângă altul pentru a le vedea mai bine şi se pregăti să spună ceva când foile, parcă înzestrate cu voinţă proprie, se ridicară deasupra mesei la câţiva centimetri. Nu apucă să reacţioneze în vreun fel. Cele două desene se contopiră, culorile amestecându-se şi degradându-se pe măsura ce procesul se apropia de sfârşit, formând un ochi adevărat, ce rămase plutind în faţa lui Baurus, deasupra mesei. Imaginea tremură şi ochiul se deschise, fixându-l senin pe bărbat. O auzi pe Karina ţipând. Uşa se trânti de perete şi lumina se stinse. Un vânt rece mătură încăperea de la un capăt la altul, aducând cu sine şoaptele aspre din spatele oglinzilor. Baurus se simţi smuls de pe scaun, răsucit cu brutalitate şi catapultat în întuneric. Încercă să se împotrivească, încordându-se şi zvârcolindu-se cu putere, fără vreo şansă reală însă. Zbură ca săgeata spre necunoscut, pierzându-şi conştiinţa. Când îşi reveni se regăsi întins pe pământul bătătorit din curtea unei case lăsată în paragină. Scutură din cap ameţit, încercând să îşi revină. Imaginea tremură pentru câteva clipe în faţa ochilor săi. „Unde sunt?” Locul îi părea vag cunoscut, deşi ar fi putut jura că nu a fost niciodată pe acolo. Casa se găsea în mijlocul unui pătrat de pământ bătut, mărginit de garduri de lemn putrezite, dincolo de care se ghiceau alte locuinţe. Gardul ce se ridica înaintea sa avea câteva scânduri lipsă prin care se vedea o porţiune dintr-un drum, părăsit după toate aparentele. Îşi aminti de visul Karinei şi ştiu unde a

91

ajuns. Se ridică în picioare, uitându-se în toate părţile după ajutor. Spera să găsească repede ochiul magic, ce îl târâse în această aventură, şi să se întoarcă acasă cu ajutorul său. Atunci auzi zgomotul furişat, dincolo de gardul despărţitor. Se încordă, gata de a riposta dur în cazul vreunui atac. Nu avea de gând să fugă, cum făcea fata de cate ori ajungea în lumea din spatele oglinzii! Un chicot de copil apoi tăcere. Se simţea supravegheat, dar nu vedea pe nimeni în apropiere. - Arată-te oricine ai fi! strigă spre gardul de lemn şi păşi înainte. Nici un zgomot care să îl trădeze pe urmăritor. Hotărât să obţină răspunsuri sări peste gard în grădiniţa vecină. Cu coada ochiului prinse o mişcare furişată dincolo de următorul gard despărţitor. Urmăritorii, orice sau orice ar fi fost, nu aveau curajul să îl înfrunte! Zâmbi mulţumit şi se strecură, prin gaura din gard, pe drum. Casa în faţa căreia poposise se afla aproape de vârful dealului iar drumul cobora în pante domoale până la poalele lui, unde se ghicea o piaţetă rotundă. „Dacă îmi amintesc bine visul Karinei acolo voi da de Poartă şi voi putea părăsi aceasta lume trecând prin inelul de foc. De mă grăbesc, ajung înainte de cină acasă!” Ultimul gând îl făcu să îşi amintească de Cleo şi de faptul că tânăra sa soţie urma să sosească din moment în moment acasă. Se va speria când va vedea că nu este pe nicăieri. Îşi aminti că uitase să îi lase un bilet scris şi înjură în barbă. Avea să facă un tărăboi grozav şi, mare minune, de nu îi va găsi pe ai lui la întoarcere, mobilizaţi de o Cleo foarte speriată. Gândul că o va face pe Cleo să se sperie degeaba îi dădu aripi şi zbură cu viteză spre Poarta ce începuse să se contureze la poalele dealului. O privi cu luare aminte şi realiză că nu semăna deloc cu un inel sau cu o poartă de foc, aşa cum îl descrisese fata. Aducea mai degrabă cu oglinda pe care o aveau în sufragerie şi asta îl făcu să încetinească. - Chiar este oglinda din sufragerie! spuse uimit când se opri în faţa ei. Acelaşi model complicat pe margine, acelaşi oval perfect, aceeaşi scânteiere de cristal. Într-un impuls de moment îşi trecu palma peste suprafaţa ei. O descoperi fierbinte, asemenea apei dintr-o oală pusă pe ochiul deschis al aragazului. Suprafaţa se aburi. „Nu o atinge!” îl avertiză vocea speriată a Karinei. Întoarse capul fulgerător, scrutând împrejurimile, dar fata nu se găsea lângă el. Privi din nou spre oglindă. Cleo ajunse târziu acasă, mult după ora unsprezece noaptea. Era sigură că Baurus avea să îi ţină o prelegere despre avantajele unei ore de culcare decente şi îşi pregăti din mers argumentele. Deşi promisese că nu îi va aduce prăjitură, nu rezistase tentaţiei şi luase pentru acasă, la pachet, câteva bucăţi mai mari. - Dacă ai fost cuminte îţi voi da prăjitură, spuse încet şi apăsă pe clanţă. Se încruntă când descoperi uşa casei închisă. Abia atunci realiză că toate ferestrele de pe partea aceea erau întunecate, semn că Baurus nu o aşteptase să se întoarcă. Dar de ce închisese uşa? Descuie şi intră în micul hol de la intrare. Lăsă pachetul din mână pe masa de telefon şi se uită prin uşa sufrageriei în încăpere după Baurus, dar acesta nu se vedea pe nicăieri.

92

- Unde ai plecat la ora asta? întrebă uimită când nu îi mai văzu pantofii lângă uşă. Uitând de prăjitură intră în sufragerie şi căută din priviri biletul pe care Baurus ar fi trebuit să îl lase pe birou, în care să îi explice motivele plecării sale, dar nu găsi nimic. - Te-ai culcat deja? întrebă în timp ce apăsa pe clanţa dormitorului. Înăuntru nu era nimeni şi, după frigul ce domnea în încăpere, Baurus plecase de mult. Ceasul de mână arăta 23:40 şi numai ora înaintată o opri să nu dea fuga la telefon să îl sune pe Toros pentru a întreba de Baurus. - Poate a plecat într-o scurtă plimbare, să se aerisească, s-a întâlnit cu vreun prieten mai vechi, s-au luat la vorbă şi a uitat să mai vină acasă, îşi spuse cu jumătate de gură. Este posibil! Aruncă haina în fotoliu cu un gest nervos şi se duse în bucătărie să îşi facă un ceai pentru a se linişti. Cu cana în mână, suflând din când în când peste ea pentru a mai răcori conţinutul, intră în sufragerie. Se plimba prin cameră cu paşi mari, încercând să găsească răspunsul la întrebarea „Unde este Baurus la ora asta?” când lumina se stinse, luând-o prin surprindere. Se opri cu un strigat înăbuşit în mijlocul camerei. Oglinda de pe perete se lumină pe dinăuntru, asemenea ecranului unui televizor şi pe suprafaţa sa prinseră a se derula imagini. Cleo se apropie de ea ca hipnotizată, deşi inima îi bătea cu putere în piept, mai să îl spargă. Văzu imaginea unui bărbat, aşezat cu spatele spre ea, ce privea la rândul lui într-o oglindă spre o tânără. Apropiindu-se şi mai mult îşi dădu seama că bărbatul era nimeni altul decât Baurus iar tânăra pe care o privea în oglindă era Karina. - Baurus? „Nu te aude, este prea prins în iluziile ei…” îi şopti un gând nebun, declanşând in mintea sa un adevărat vârtej de gânduri speriate. „Baurus, nu îmi vine să cred…Tocmai Karina…Spuneai că ai treabă şi când acolo…Visele mele se adeveresc…” Rămase cu gura căscată, privind imaginea iubitului său în oglindă, în timp ce în mintea sa se dădea o adevărata luptă. Nu îi venea a crede că Baurus ar înşela-o şi, dintre toate, tocmai cu verişoara sa. Îl văzu pe Baurus repezindu-se spre imaginea Karinei cu mâna întinsă, trecând dincolo de cea de a doua oglindă, dispărând în întuneric. Începu să plângă. Când privi din nou spre oglindă Baurus îşi ţinu respiraţia. Dincolo de geamul şlefuit Karina îl privea cu ochii mari, rămasă în picioare în mijlocul bucătăriei. În spatele fetei, fără ca ea sa bănuiască ceva, se strecura neauzită o femeie în vârstă, apropiindu-se din ce în ce mai mult. Când o văzu întinzând mâna să o prindă de umăr, strigă spre Karina, prevenind-o: - Karina, ai grijă! În spatele tău! Întinse braţul şi, fără să se gândească, sări prin oglindă pentru a o ajuta pe fată. Karina se întoarse şi ţipă când dădu cu ochii de bătrâna nebună. Femeia şuieră spre ea şi încercă să o atingă cu palma pe frunte, dar Baurus, mai rapid, reuşi să o tragă spre el pe tânără, strângând-o la piept, protector. Bătrâna dispăru. - Te-ai întors, şopti Karina, prea speriată pentru a-şi regăsi vocea normală. - Am fost într-o scurtă vizită prin lumea din spatele oglinzii, nimic mai mult.

93

O îndepărta încet, privindu-i chipul speriat. - Cei ce se ascund în spatele gardului nu au avut curajul să mă atace, simţind probabil că aveam de gând să ripostez. - Unde anume ai fost? - În orăşelul părăsit, cocoţat pe deal. La poalele lui am dat de Poartă, dar nu era inelul de foc de care mi-ai povestit. Aducea foarte bine cu oglinda pe care o am în sufragerie. - Probabil este o altă intrare în lumea asta blestemată. Karina se aşeză pe scaun şi oftă obosită. - Cred că mi-a ajuns atâta aventură pe ziua de astăzi. Mai bine lăsăm pe altădată cercetările. Dar Baurus nu avea de gând să renunţe atât de uşor. Simţea că este pe cale să dezlege misterele oglinzilor posedate şi dorea să discute cu fata despre asta. Îşi trase un scaun în faţa ei. - Karina încep să cred că lumea oglinzilor este modelată de tine. Fata ridică surprinsă privirea spre el. Nu ştiu ce uşă ai deschis, când ai băut licoarea vraciului, dar lumea din spatele ei răspunde foarte bine la temerile tale. Când am ajuns acolo nu era nici atât de întunecat precum ai povestit, nu era nici populată, cu excepţia celor ce mă urmăreau. Dar aceştia nu au avut curajul să se apropie de mine. Pe tine te sperie pentru că îi laşi să te sperie. Te temi de acel loc şi de ce ai putea găsi acolo şi profită de asta pentru a-ţi întreţine starea de teamă. - Totul este clădit pe teama mea, să înţeleg? - Cred că este singurul răspuns logic. Pe mine de ce nu m-a atacat nimeni? Şi am găsit foarte repede drumul spre ieşire. - Ţi-ai dat seama că eşti în locul pe care ţi l-am descris? - După prima privire. - Atunci mulţumeşte cerului că ai găsit ieşirea atât de repede. Dacă ai fi ajuns acolo fără să cunoşti locurile ai fi rătăcit mult şi bine până să găseşti ieşirea. Şi cine ştie peste ce ai mai fi dat în cale. Fata avea dreptate în privinţa asta, recunoscu Baurus în sine. - Şi mai este problema călătoriilor pe care le-am făcut acasă la tine, în formă de spirit. Nu le poţi nega şi pe astea, spunând că au fost păreri sau închipuiri. - Totuşi, continui să cred, că lumea oglinzilor este clădită pe teama ta. - Dacă este aşa reacţionezi destul de mult la ea chiar şi tu. Îţi aminteşti de cele văzute în oglindă, acasă la tine? - Pentru că lumea din spatele oglinzilor are una din ieşiri la mine acasă prin oglinda din sufragerie. Cea pe care bătrâna a blestemat-o. - Cred că mai degrabă a descântat-o pentru a deschide Poarta. Pe mine a vrut să mă blesteme din nou, dar ai oprit-o la timp. - Poate ar trebui să te muţi în alta parte, până aflam cum putem opri toate astea. - Mă va urmări oriunde mă duc. Am visat-o pe bătrână şi cât am fost plecată la mătuşa mea. Mă alerga tot timpul prin întuneric. - Ţi-e teamă de întuneric şi de aceea. Nu înţelegi, Karina? Bătrâna îţi ştie temerile şi se foloseşte de tine! - Şi de tine! Se priviră mult timp în tăcere. Piuitul ceasului din dulap îi luă pe nepregătite.

94

- Cât este ora? întrebă Baurus sărind în picioare. Douăsprezece noaptea! Cred că s-a întors Cleo până la ora asta şi s-a speriat când nu m-a găsit acasă. Trebuie să plec! Karina încuviinţă. - Dar, înainte de a pleca, mă poţi conduce până în cameră? Se rugă fata de el. Dacă nu îţi este teamă de cei din spatele oglinzilor, poate că porţile nu vor mai apărea pe hol în noaptea asta, când vom trece prin dreptul lor. - Măcar atâta pot face pentru tine, acceptă tânărul. Dar să ştii că nu voi veni în fiecare seară să te duc la culcare. Va trebui să înveţi să te descurci singură. XIII. BĂRBATUL ALTEI FEMEI Karina se vârî sub pături şi mulţumi din priviri lui Baurus pentru ajutorul oferit. Aşa cum bănuise, oglinzile nu îşi mai făcuseră apariţia, cât au străbătut holul iar asta îi dădea puterea să spere că, într-o bună zi, avea să reuşească să treacă peste fricile sale, îndepărtând astfel pentru totdeauna blestemul. Baurus îi zâmbi liniştitor, aşteptă ca fata să se acopere bine şi stinse lumina, lăsând aprinsă o lampă mică lângă pat. - Noapte bună, îi spuse Karina somnoroasă, înainte ca bărbatul să iasă pe hol. - Noapte bună, şopti el şi închise încet uşa în urma sa. Holul era întunecat şi abia se distingea conturul uşii de la intrare în capătul său. - Trebuia să fi lăsat lumina aprinsă când am condus-o pe Karina la culcare, murmură. - Dar ai lăsat-o, îi răspunse o voce uscată lângă umărul său drept. Numai că pe mine mă deranjează şi am stins-o. Se întoarse fulgerător spre perete, convins că bătrâna se strecurase, fără să o simtă, lângă el. Dar avu surpriza să dea de propriul chip reflectat în oglinda de pe hol. Imaginea sa îi făcu cu ochiul. - Trebuie să recunosc, mi-a plăcut la nebunie scena despărţirii, îi spuse amical sosia sa. De ce nu ai sărutat-o de noapte bună, aşa cum aveai de gând? Baurus făcu un pas în spate, supraveghind chipul din oglindă. De unde ştia că avusese impulsul nebunesc de a o săruta pe Karina, după ce o ajutase să se învelească cât mai bine? - Ei haide, Baurus, cum de unde ştiu? Ştiu totul despre tine. Închise un ochi şi îl privi şmechereşte, dând în acelaşi timp din deget spre el. Craiule! - Nu ştii nimic despre mine, răspunse rece Baurus. Pe mine nu mă sperii cu prostii răsuflate ca astea. Dispari! - Aşa se vorbeşte cu un vechi prieten? Sosia se apropie de geamul oglinzii şi şopti: - Mai ţii minte ce gust au buzele ei? Baurus icni, ca şi cum l-ar fi pălmuit. Dintr-un impuls de moment se repezi furios spre oglindă, cu pumnul strâns, decis să o facă fărâme. Braţul traversă cu uşurinţă bariera, luându-l prin surprindere.

95

Sosia râse răutăcioasă, ferindu-se de pumnul său, se răsuci şi, cu o mişcare rapidă, îl prinse de braţ, deasupra încheieturii. Îl smuci cu putere, lipindu-l cu faţa de geamul oglinzii: - E timpul să îţi trăieşti cele mai ascunse dorinţe, băiete! Îl trase spre el, lăsându-se mult pe spate. Baurus aproape că zbură dincolo de suprafaţa lucioasă. În spatele său lumina se aprinse pe hol. Dar era prea târziu. Căzu pe burtă. - Te-ai lovit? Karina se repezi în ajutor, susţinându-l de braţ pentru a se ridica. - Ţi-am spus, de atâtea ori, să fi atent la prag… Îl privea zâmbitoare. Atunci sesiză că stăteau în mijlocul holului de la intrare în casa sa. - Cleo a venit? întrebă privind în jur. Cât este ceasul? - Cleo trebuie să sosească. Sper, doar, că nu a uitat, ca data trecuta, prăjiturile. - Nu a uitat prăjiturile? repetă Baurus. - Prăjitura cu lămâie pe care ne-a promis-o de nu ştiu când. Dar lasă asta, vine ea până la urmă, hai să vezi cum am pregătit în sufragerie. Îl trase de braţ spre uşa deschisa a sufrageriei. Se opri în prag şi arătă cu un gest larg spre încăpere: - Ei, cum îţi place? Mobila aranjată cu mult gust, covoare groase aşternute pe jos, pereţii zugrăviţi în culori deschise. Nu mai înţelegea nimic. - Cred că decoratorii au făcut treabă bună. Se lipi de el cu o expresie mulţumită întipărită pe chip. Vom avea o aniversare de nuntă reuşită. Se pregăti să deschidă gură, să o întrebe dacă nu cumva şi-a pierdut minţile, când auzi glasul aspru şoptind doar pentru el: - Nu te-ai gândit niciodată „cum ar fi dacă”? Acum ai ocazia să afli. Iar amintirile i se aranjară după un model nou. Era ziua în care sărbătorea, împreună cu soţia sa Karina, doi ani de căsătorie. Cleo promisese că va trece pe la ei şi va aduce, cadou de aniversare, vestita prăjitură cu lămâie, pe care o pregătea atât de bine. Scutură din cap, încercând să alunge amintirile false ce i se strecurau încet în minte, întunecându-o, dar fără folos. Îşi amintea acum şi de băiatul pe care îl aveau împreună, de maşina cea nouă, făcută cadou de Toros, de firma pe care o înfiinţase împreună cu Karina. Tânăra vorbea în continuare, dar Baurus abia dacă o mai auzea. Încerca să se împotrivească amintirilor apăsătoare, dar începea să îşi piardă voinţa. Totul era atât de frumos aranjat în viaţa sa, cum îşi dorise de atâtea ori în adâncul sufletului să fie, încât era pe cale să cedeze. - Nu, şopti, într-o ultimă împotrivire, scuturând din cap ameţit. - Nu vrei să vezi cum am aranjat dormitorul? întrebă Karina mirată. Tânărul ridică ochii spre ea şi îi întâlni privirea limpede şi chipul zâmbitor. Amintirile despre vechiul Baurus îi dispărură din minte. - Ba cum de nu, draga mea.

96

Karina aprinse lumina pe hol şi cerceta rapid din priviri încăperea. Aproape adormise, când i se păruse că aude pe cineva discutând dincolo de uşa închisă a camerei sale. Se ridică pe jumătate şi se concentră să audă mai bine. - Baurus, nu ai plecat încă? întrebă aproape şoptit. Cum nimeni nu îi răspunse, îşi făcu puţin curaj şi se ridică din pat. Se îmbrăcă la repezeală cu un halat subţire peste pijamaua albastră, ca cerul dimineţii, şi, mai mult pe vârfuri, se apropie de uşă. - Dispari! auzi foarte clar vocea lui Baurus. „Cei din spatele oglinzilor!” îşi spuse fata speriată şi dădu buzna în hol, căutând, cu degetele amorţite, întrerupătorul de lângă uşă. Dar Baurus nu se vedea pe nicăieri. Iar în hol apăruse numai o singură oglindă. Rămase indecisă în prag, cântărindu-şi precaută şansele de a nu se reflecta în oglindă cât va traversa holul. Apoi îşi aminti de dispariţia lui Baurus cu doar puţin timp înainte, când ochiul se deschisese. Convinsă că tânărul va avea nevoie de ajutorul său păşi în faţa oglinzii. - Sunt doar temerile tale, îşi spuse cu voce tremurândă, privind cu coada ochiului spre obiectul blestemat. Frica de întuneric, spaima de moarte, toată teama pe care o ţii ascunsă în suflet. Oglinda luci în semn de răspuns. Parcă fără voie întoarse capul şi îşi privi cu ochii mari chipul înspăimântat ce îi reîntorcea privirea din spatele oglinzii. Înghiţi în sec şi îşi ţinu răsuflarea. Camera se răsuci pe neaşteptate, luând-o pe nepregătite. Scoase un ţipat de groază şi se sprijini de perete, încercând să îşi menţină echilibrul. Totul în jur se întunecă. Ridică repede capul şi privi în oglinda. Se sperie de-a binelea. Nu se mai găsea pe holul casei sale, cu lumina revărsându-se din tavan asupra sa. Acum se afla de partea cealaltă a oglinzii, în lumea întunecată a bătrânei-demon. - Nu te poţi ascunde cu adevărat de mine, Karina. Făcu o piruetă şi o descoperi în spatele său pe bătrână. - Nu eşti adevărată. Femeia o prinse de încheietura dreaptă şi o strânse cu putere. - Sunt cât se poate de reală şi tu ştii asta. - Unde este Baurus? Bătrâna o scutură ca pe un copil neascultător, readucând-o la tăcere. - Aici eu pun întrebările! De ce nu ai respectat promisiunea pe care ne-ai făcut-o? Karina se pregăti să-i răspundă că nu are idee despre ce promisiune tot vorbeşte când amintirea viselor de peste noapte se prăvăli peste ea. Se revăzu încheind, în faţa oglinzii, pactul cu cei de dincolo. - Nu v-o pot da pe Cleo, spuse în şoaptă. Poate că a greşit cândva, poate că m-a rănit, dar este verişoara mea, soţia lui Baurus, cel mai bun prieten pe care îl am acum. Voi pierde tot. - Asta nu este problema noastră, spuse bătrâna tranşant. Noi am respectat convenţia şi este timpul să o respecţi şi tu. Altfel…. Îşi apropie chipul diform de obrazul ei şi îi şopti răutăcios: - Îl oprim pe Baurus în locul verişoarei tale. Oricum ar fi, noi câştigam.

97

Karinei i se opri răsuflarea în gât. „Lăsaţi-l pe Baurus în pace!” ar fi vrut să ţipe, dar spaima o blocă. Chipul bărbatului dorit îi trecu prin faţa ochilor şi simţi cum asudă pe la tâmple. - Deci ne-am înţeles! râse bătrâna şi îi dădu drumul. Ori Cleo, cum ne-a fost înţelegerea, ori Baurus, unul din doi. Îi făcu complice cu ochiul. - Deşi, trebuie să recunosc, Baurus este mult mai sensibil şi ne-ar fi de mai mare ajutor decât soţia sa. Privirea îi deveni visătoare, înspăimântând-o de moarte pe fată: - Este atât de plin de energie, atât de sensibil, atât de creativ…Am putea face o mulţime de lucruri grozave împreună. Atâta putere! Strânse pumnul şi plescăi din buze, pofticios. Karina se cutremură şi se prelinse pe lângă zid, încercând să se îndepărteze de demonul scăpat parcă de sub control. Bătrâna păru că îşi revine în sfârşit şi se întoarse spre fată. - Şi, ca să vezi că nu îţi port pică, te las să arunci o privire asupra a cum ar putea să fie dacă ar dispărea Cleo. Vei vedea, posibilităţile sunt fără limită. O îmbrânci spre oglinda din spatele sau. Trecu prin ea ca prin fum şi căzu pe fund în mijlocul holului. - Karina, fetiţo, credeam că ai învăţat să mergi de foarte mult timp, îi spuse în glumă o voce binecunoscută. Simţi fiori de gheaţă cum îi aleargă pe şira spinării şi ridică privirea spre tatăl său. Icni. - Ei haide, fetiţo, nu o să stai pironită în mijlocul holului până în Ziua de Apoi, continuă Roberto privind-o amuzat. Baurus nu te va aştepta o veşnicie până ai tu de gând să îţi muţi fundul de pe covor. - Baurus? întrebă cu o voce gâtuită. Tatăl său oftă şi o ajută să se ridice. Avea mâinile calde şi strânsoarea fermă, aşa cum îşi amintea prea bine şi acum. Părea la fel de viu ca altădată şi asta o îngrozea mai tare decât orice. - Nu ştiam că îţi ţii memoria în altă parte a corpului. Îl privi uimită, uitând să se mai sperie. - Dacă o căzătura atât de mică a provocat pagube atât de mari încât să uiţi de tânărul fermecător pe care mi l-ai prezentat mai deunăzi. Te aşteaptă în parc, peste un sfert de oră. Şi, dacă nu alergi, nu vei ajunge la întâlnire. În timp ce vorbea o împingea încet spre uşa de la intrare. - În plus trebuie să plec şi eu. Abia aştept să încerc motocicleta, după toate îmbunătăţirile pe care i le-am adus. Continuă să vorbească, zăpăcind-o şi mai mult. Amintirea accidentului o făcu să se oprească brusc, obligându-l şi pe tatăl său să se oprească. - Vrei să încerci motocicleta? Roberto o privi pe sub sprâncene. - Ştii bine că am plănuit cursa asta de foarte mult timp. Păru deodată îngrijorat. Eşti sigură că te simţi bine, iubito? Poate că totuşi căzătura te-a afectat mai serios decât am crezut.

98

Karina îl privi în ochii neştiind ce să îi spună. Aştepta neliniştit răspunsul, cu o privire speriată pe care nu o mai văzuse, parcă, de o veşnicie. „Dacă am trecut cumva într-un univers paralel unde accidentul tatei nu a avut încă loc? Am şansa să îl împiedic să plece!” se surprinse gândind. Nu ştia cum ajunsese la un asemenea raţionament şi, în momentul acela, nici nu îi păsa. Dacă trecuse în alt univers şi avea posibilitatea să îşi salveze tatăl, restul nu mai conta. Avea să se gândească mai târziu cum va face să o salveze pe Cleo din ghearele bătrânei. - Tată, mai bine nu pleca acum în cursă, spuse prinzându-l de braţ cu ambele mâini. Ştiu că nu par în apele mele, dar vreau să vii cu mine în parc. Îţi explic acolo ce se întâmpla, şi ţie şi lui Baurus. - Karina iubito…. - Tată, te rog. Ştii că nu am nimic împotriva curselor pe care le faci cu motocicleta, dar, de data asta, vreau să renunţi. Pentru mine! Roberto o bătu uşurel cu palma peste mâini. - Ei, hai, calmează-te. Nu mi se va întâmpla nimic rău, dacă plec în cursă. Surâse liniştitor spre ea, încercând să îi risipească îndoielile. - Tată, am un presentiment groaznic în legătură cu cursa aceasta, încercă ea să îl înduplece, simţind disperată că tatăl său nu avea să cedeze rugăminţii. Ochii i se umplură cu lacrimi. - Te rog, nu vreau să ai vreun accident….. Roberto păru că înţelege deodată. - Karina, fetiţo, ştiu că eşti speriată de posibilitatea vreunui accident. Moartea verişoarei tale ne-a îndurerat pe toţi. Dar trebuie să ne continuam viaţa! Dacă ne este frică să ieşim din casă, de teama că ne-ar putea lovi vreo maşină, nu ne vom putea bucura de viaţa aceasta! Karina simţi cum îi fuge sângele din obraji şi îi îngheaţă răsuflarea: - Accidentul lui Cleo….. „Crede şi nu cerceta” auzi glasul răutăcios al bătrânei în mintea îngheţată. „Ai posibilitatea să îl primeşti pe tatăl tău şi pe Baurus în locul verişoarei tale. Vezi cât suntem de mărinimoşi?” Baurus îşi lăsă tânăra soţie să pregătească masa, aşa cum făcea de obicei când aveau de sărbătorit un eveniment important, şi ieşi în curtea casei să îngrijească puţin de gradină. Iubea să stea la aer curat, într-o cămaşă mai veche cu mânecile suflecate până la cot, şi să îngrijească micile plăntuţe cu mâinile goale. Cleo ar fi fost oripilată numai la gândul de a-l vedea cu unghiile pline de noroi, dar verişoara Karinei nu avea să ajungă decât peste două ore, aşa că avea timp destul să îşi vadă de pasiunea sa. Cleo….Subţirică, cu ochii aprinşi, obrajii îmbujoraţi. Zâmbi. „Este o figură”, recunoscu în sinea sa şi începu să fluiere o melodie veselă. Cei doi câini ai familiei, de rasă incertă şi talie mică, i se încurcară printre picioare. Îi scărpină pe amândoi după urechile clăpăuge apoi le aruncă un băţ câţiva metri mai încolo. Zâmbi când îi văzu certându-se pe el. Le urmări cearta, dar numai pe jumătate atent. Se gândea la cât de multe realizase în viaţă din tot ceea ce îşi dorise: o familie, o casă numai a lui, un serviciu care să îi placă,

99

animale de companie şi o curte cu flori la care putea munci cât e ziua de lungă. Toate dorinţele îi erau împlinite. Atunci de ce simţea că era ceva în neregulă? Îşi lăsă privirea să rătăcească prin curte. Petecele de flori păreau aruncate la întâmplare, fără a urma un model precis. „Sunt de acord să avem o gradină de flori în faţa casei, dar va trebui să angajam un grădinar care să se ocupe de ea” parcă o auzi pe Cleo. Se încruntă. Oare când îi spusese Cleo una ca asta? Dar mintea sa nu avea răspuns. Gândurile se roteau neîncetat în jurul reuşitelor personale, dar mai ales a faptului că avea tot ceea ce îşi dorise. Scutură din cap. Ceva nu era sigur în ordine. Dar ce? Privi din nou în curte. ÎI plăcea să lucreze în gradină, este adevărat, dar iar fi plăcut şi un garaj unde să meştereasca toată ziua la maşina familiei. Îşi aminti de dorinţa, mai veche, de a deveni mecanic auto. Poate nu unul profesionist, dar măcar să se mânjească din când în când cu ulei. - Dragule! Întoarse capul. În pragul casei, Cleo ieşise cu două pungi de semipreparate în mâini. - Vrei ciorbiţă ţărăneasca sau supă cu găluşte? - Ce? Imaginea se tulbură şi imediat apăru Karina în prag, în locul verişoarei sale. - Vrei să fac o ciorbiţă ţărănească sau o supă cu găluşte? „Ştiu că ţi-ai fi dorit o nevastă care să gătească, dar mă descurc mai bine cu semipreparatele…..” De data asta era sigur că o auzise pe Cleo. Karina aştepta în continuare răspunsul cu zâmbetul pe buze. Deschise gura, fără să fie sigur pe ce va spune: - Vreau curcan umplut. - Cum vrei tu, dragule. Şi Karina dispăru în casă, fără nici un protest. Acum era mai mult decât curios să vadă cum de va face curcan umplut, având în vedere că nu cumpărase nici o orătanie de curând. O amintire cu ei doi în magazin, cumpărând o pasăre congelată, îi jucă în faţa ochilor. Şi ştiu că nu era amintirea lui, când realiză că magazinul de unde făceau presupusele cumpărături era acelaşi cu cel ce arsese acum mai bine de doi ani. Reveni cu privirea spre gradină şi avu un şoc. În partea dreaptă, cu acoperişul nou strălucind în soarele amiezii, garajul mult visat. Uşa larg deschisă lăsau să se întrevadă uneltele de grădinărit aşezate cuminţi pe rafuri. Închise ochii şi încercă să îşi potolească urletul mintii, dar gândurile se agitau dezlănţuite, ameţindu-l şi mai rău. Îşi amintii când, copil fiind, îşi dorise cu ardoare un şemineu mare în mijlocul sufrageriei, aşa cum văzuse într-unul din filmele preferate. Era o noapte îngheţată pe atunci iar el, încălţat în papuci pufoşi, privea spre stele şi îşi punea dorinţe. Când deschise ochii afară era deja noapte iar frigul pătrunzător îi îngheţă rapid degetele de la mâini. Gradina era goală, pământul încremenit sub razele lunii. Magazia pentru unelte avea chiar o căciuliţă de zăpadă. Intră în casă, gonit de senzaţia neplăcută de arsură dată de degetele îngheţate. Nici nu îl mai miră şemineul mare, grosolan de mare, în care ardea un foc vesel. Roti privirea lent prin cameră în căutarea răspunsurilor. Oglinda întunecată, ce străjuia parcă uşa

100

dormitorului, era singurul lucru cunoscut în ecuaţia cu o mulţime de necunoscute pe care o trăia din plin. Karina apăru în uşa dormitorului, îmbrăcată într-o cămaşă subţirică de noapte. Îl privi zâmbind tandru. - Vii la culcare, dragule? Cu mintea plină de îndoială o urmă. Poate că ar fi cedat până la urma ofertei, dacă nu ar fi ştiut, în inima sa, că tatăl său nu avea să se întoarcă cu adevărat niciodată. Faptul că acum se plimba prin faţa ochilor săi, vorbindu-i ba de una ba de alta, ca de obicei, nu o împiedica să îl vadă zăcând pe spate în sicriul de lemn. - Nu vreau! spuse hotărâtă. - Nu ai de ales, îi răspunse bătrâna cu răceală. Eşti în lumea mea şi va trebui să te mulţumeşti cu ce ţi-am dat. Am fost mărinimoasă, oricum. Tatăl său continua să se plimbe prin cameră, surd la dialogul dintre ea şi bătrână. Îşi muşcă buzele, gândindu-se la o posibilitate rapidă de a scăpa de sub aripa demonului. - Mi-ai spus că îl primesc pe tata şi pe Baurus, dar m-ai minţit. Tata nu e tata iar Baurus mai mult ca sigur nu va fi Baurus pe care îl cunosc parcă de o viaţă. Doar o copie ieftină cum este el. Arată cu mâna spre tatăl său ce se oprise în dreptul ferestrei, cu capul întors spre ea. - Doar asta te împiedica draga mea? Bătrâna redeveni zâmbitoare iar Karina îşi ţinu răsuflarea. Rezolvăm problema într-o clipă. Sunt sigură că Baurus va fi foarte mulţumit să te aibă aproape. Karina îşi permise un mic oftat de uşurare, când bătrâna se întoarse cu spatele să plece. - Dar ai grijă să îţi ţii promisiunea, de data asta! spuse aproape cu răutate, întorcându-se spre ea şi fulgerând-o din priviri. Altfel trec peste orice târg şi te fac să plăteşti. Scump! Dispăru într-un nor de fum cenuşiu. Fata sări în sus când auzi uşa de la camera sa deschizându-se. - Unde te grăbeşti? o întrebă tatăl său. Nu vrei să vii cu mine să vezi cursa? - Poate altădată, tată, spuse din vârful buzelor forţându-se să zâmbească. Sesiză în treacăt că afară se înnoptase deja. Uite, s-a făcut întuneric. Ai uitat că va avea loc mâine? Tatăl său privi în întuneric apoi ridică din umeri. - Cred că am uitat. Atunci pe mâine, fetiţo. Vreau să fii în primul rând şi să îmi faci cu mâna când trec linia de sosire. - Ca întotdeauna, tată, minţi ea cât mai convingător. Alergă spre camera sa cât putu de repede, convinsă într-un colţişor al mintii că tatăl său o va urma. Intră în cameră şi trânti uşa cu putere, blocând-o ca să nu se mai deschidă. Baurus se întoarse spre ea. Şi aproape îşi aminti dar amintirile, alunecoase, dispărură iar în hăţişul minţii. - Baurus! spuse fata cu uşurare apropiindu-se de el. Măcar s-a ţinut de cuvânt. Baurus o privi cu luare-aminte. - Femeia demon, încercă fata să îi explice. Bătrâna care mă urmăreşte şi care ne-a târât în coşmarul ăsta. Dar Baurus continua să o fixeze cu privirea, fără să spună nimic.

101

- Eşti Baurus, nu? - Iar tu eşti soţia mea, răspunse bărbatul în sfârşit. - Soţia ta? Karina făcu ochii mari. Eu nu…. Vorbele îi muriră pe buze. Baurus nu părea să realizeze unde se află iar privirea pierdută o alertă imediat. Poate că bătrâna îi arătase şi lui o lume iluzorie iar tânărul credea că trăieşte acum în interiorul ei. - În lumea asta sunt soţia ta, acceptă ea. Dar este o lume mincinoasă, Baurus, o lume în care adevărurile sunt răsturnate. O lume în oglindă, ce pare să reflecte realitate, fără a fi cu adevărat reală. Baurus păru să realizeze în sfârşit unde se află. Privi în jur cu alţi ochi. - Lumea din spatele oglinzilor blestemate. Lumea bătrânei demon. Karina zâmbi, fericită că şi-a amintit. - Acum ştii despre ce este vorba, nu? Arătă cu mâna în jurul sau. Este o lume creată de cei „de dincolo” pentru a ne face să uitam cine suntem. - Cred că este mai mult de atât, spuse Baurus după un moment de gândire. Se uită la fată. Ai văzut vreuna din oglinzi prin preajmă? Karina încercă să îşi amintească dacă văzuse sau nu oglinzile din sufragerie. Închise ochii, concentrându-se pe imagine. Realiză că locul celor două oglinzi era luat de două tablouri uriaşe cu natură moartă. Clătină din cap dezamăgită. - Nici una nu este în casă. Tu ai găsit ceva? - Nu. Karina se îndreptă spre uşă. - Trebuie să căutăm neapărat una din oglinzi, să trecem prin ea în realitate. Lumea asta îmi dă fiori. Coborî vocea şi arătă din priviri în direcţia sufrageriei. Bătrâna a avut sinistra idee să mi-l dea pe tata! Nu vreau să mai stau nici un minut în preajma arătării ăleia. Cine ştie ce monstru i-a furat chipul şi se fâţâie prin sufragerie, încercând să se dea drept tata. Baurus îşi vârî mâinile adânc în buzunare şi se propti pe picioare cu o expresie ciudată pe chip. - Nu plecăm acum, spuse scurt, zăpăcind-o pe Karina. - Dar….îngăimă fata. - Karina, dacă plecăm acum nu vom putea elucida misterul acestei lumi iluzorii, cum o numeşti tu. Şi, mai mult ca sigur, bătrâna ne va aduce aici cu prima ocazie. Poate nici nu vom apuca să ajungem la uşa casei tale şi ne vom trezi înapoi. Se apropie încet de ea, clătinând din cap. - Nu ne putem întoarce încă. Nici mie nu îmi place aici, crede-mă, şi nici nu mi-a plăcut cum s-a jucat cu mintea mea, făcându-mă să cred că îmi eşti soţie şi că trăim împreună de câţiva ani. Trebuie să lămurim o dată pentru totdeauna misterul acestei lumi! Karina respiră scurt şi îl privi nervoasă. - Sunt de acord că trebuie să dezlegam misterul, dar trebuie să rămânem în casa asta? Nu îl putem rezolva undeva în parc sau la pizzerie? Nu vreau să mai rămân aici, pentru numele Domnului! - Şi astfel ajungem la cel de al doilea motiv pentru care nu putem pleca de aici, spuse Baurus cu un zâmbet ironic în colţul gurii. Nu putem ieşi. Nu vreau să te sperii, dar nu

102

cred că bătrâna ne va lăsa să plecam din casă. Ăsta este teritoriul ei, creaţie menită să ne menţină în iluzie. XIV. FLĂCĂRI ÎN NOAPTE După ce se sătură de plâns, Cleo se ghemui în faţa oglinzii, încercând să îşi dea seama ce să facă în continuare. Era amorţită de gândul că Baurus o înşelase şi, dintre toate, o alesese tocmai pe Karina. Răsuci problema pe toate părţile, refuzând să accepte evidentul, ajungând într-un târziu la concluzia că Baurus nu avea nici o vină. - Mai mult ca sigur Karina la păcălit, atrăgându-l într-o cursă cu una din poveştile ei mincinoase, murmură privind duşmănos spre oglindă. Dar aceasta nu îi întoarse imaginea, rămânând la fel de neagră ca o noapte fără lună. Cleo îşi aminti de proiectul la care lucra Baurus în seara aceea. Convinsă că îi va răspunde la multe din întrebările ce i se roteau necontenit în minte, sări din fotoliu. Răsfoi mapa de pe birou cu gesturi repezite, dar înăuntru nu era decât raportul pe care Baurus trebuia să îl dea a doua zi lui Toros. Închise mapa cu un pocnet nervos şi strânse din buze. Căută din priviri un semn cât de mic care să o îndrume spre locul în care Baurus îşi ţine notiţele despre fantasmele Karinei. Privirea îi poposi pe mica agendă electronică ce stătea stingheră pe colţul biroului, ascunsă parţial de câteva foi cu schiţe. Mătură foile pe jos, fără să îi pese dacă erau importante sau nu pentru Baurus, şi activă agendă. Răsuflă uşurată când intră în meniul principal fără să i se ceară vreo parolă. Măcar în unele privinţe Baurus nu avea de ce să se ascundă de ea! Alese la întâmplare unul din fişierele de pe ecran numit simplu „semne”. Privi pe îndelete semnele frumos desenate de Baurus şi citi cele câteva rânduri care le însoţeau în josul paginii. La sfârşit Baurus scria cu litere mari şi sublinia „SUCCESIUNEA DE SEMNE SE CONSIDERĂ NECESARĂ PENTRU ÎNCHIDEREA PORŢII”. Dar despre ce poartă era vorba nu găsi pe nicăieri. - Poarta, spuse ea încet. Văzu ca din întâmplare oglinda rămasă fără strălucire şi îşi îngustă ochii. Acum îi părea rău că nu a fost mai atentă când Baurus îi povestea despre visele nebuneşti ale verişoarei ei. Încercă să îşi amintească măcar un amănunt mai important din lălăiala de neînţeles care îi trecuse pe la ureche. Zâmbi. Auzise clar cuvintele oglinzi blestemate! Deodată, oglinda din sufragerie, cea în faţa căruia stătuse de atâtea ori plănuindu-şi viitorul, îi apăru într-o altă lumină. Privi pe furiş în direcţia ei. Era din ce în ce mai sigură că verişoara sa avea legătură într-un fel cu oglinda lor. Acum, dacă se gândea mai bine, îi părea că oglinda era pusă acolo pentru a le fi spionată intimitatea. Parcă o şi vedea pe Karina aşezată la masa din bucătărie, privind într-o oglindă de buzunar la ce se întâmpla în casa lor. Mai mult ca sigur se întâmplase ceva în timpul

103

excursiei (parcă îl auzise vorbind pe Baurus de un vraci bătrân şi o licoare fermecată), poate că îşi vânduse sufletul diavolului sau încheiase vreun pact cu necuraţii. Era nebună şi trebuia să îi îndepărteze influenţa de casa şi familia lor. Îşi amintea acum cu claritate de toate gândurile mai mult decât ciudate pe care le încercase de cate ori se aşezase în faţa oglinzii. Se cutremură când realiză că aproape i se oferise pe tavă scorpiei nebune. Acum înţelegea că trebuia să îl ajute pe Baurus să închidă poarta iar semnele din agenda electronică erau cheia. Le analiză pe rând, încercând să îşi dea seama cum să le folosească. Oare trebuiau desenate pe suprafaţa oglinzii cu vreun praf descântat? Sau pictate pe margine? Dar dacă le spunea numele în ordine, stând în dreptul oglinzii? Întrebările erau prea multe şi o zăpăceau. Simţea că trebuie să facă repede o alegere, dar nimic nu avea sens şi nu era nimeni lângă ea să o sfătuiască. Dacă ar fi fost Baurus acasă….S-ar fi sfătuit împreună şi ar fi ales soluţia corectă. Aşa putea face o mişcare greşită şi…. Nu îşi continua gândul, prea speriată să o facă. Îşi strânse buzele, frământându-şi mintea în continuare. Îşi aminti de ciobul pe care Baurus îl adusese la spital, cel pe care tatăl său era ferm convins că aparţinea oglinzii. Baurus evitase să îi spună prea multe, insistând asupra faptului că un prieten bun îl curăţase de energii malefice, scufundându-l de mai multe ori în apă sfinţită. Mintea îi zăbovi câteva clipe asupra ideii. Zâmbi. Câţi „prieteni buni” cunoşteau care aveau posibilitatea să umble cu obiecte încărcate de har? Oare trebuia să se gândească la altcineva, când era evident că părintele Ioachim îl ajutase? Cine altcineva ar fi intrat în biserică pentru a sfinţi un lucru ce mustea de vibraţii malefice? Privi spre oglindă, surâzând satisfăcută. Ce simboluri magice scrise pe marginea de sticlă sau cuvinte fără înţeles recitate în faţa suprafeţei lucioase? Avea să ducă oglinda părintelui Ioachim pentru a o dezlega de descântecele şi farmecele făcute de „iubita” sa verişoara. Şi pe urmă avea să discute personal cu Karina. Avea să îi spună în faţă să îl lase în pace pe Baurus, că nu era de nasul ei. Şi avea să încerce să fie mai receptivă la ideile soţului sau. Chiar dacă nu era interesată cu adevărat de subiectele de care el era pasionat, putea face un efort pentru a fi mai bine informată. În felul acesta nu îl lăsa descoperit pe Baurus, pentru a deveni astfel pradă uşoară profitoarelor de genul verişoarei sale. Fără a sta prea mult pe gânduri luă o pătură mai subţire din dulap şi, ţinând-o pavăză în faţa sa pentru a nu se oglindi cumva pe suprafaţa blestematei, se apropie cu mişcări furişate de oglindă. La mai puţin de un pas de perete aruncă pătura peste oglindă şi grăbită o înveli, atentă să nu lase vreun colţ neacoperit. După ce se asigură că nu se mai vede nimic din ea o scoase cu grijă de pe perete şi o înveli cu totul, până ce şi ultima pată neagră dispăru sub albastrul liniştitor al păturii. Luă cheile pangarului, din poşeţica de mână aruncată neglijent lângă telefon, ridică oglinda în braţe şi plecă spre biserică. Lăsă uşa casei deschisă, în eventualitatea că Baurus avea să se întoarcă până la urmă în căminul conjugal.

104

Karina constată neliniştită că zorile au apărut după nici o oră de la lăsarea întunericului. Cerul era întunecat, pregătindu-se parcă de ploaie iar lumina soarelui era estompată mult de o pătură groasă de nori negricioşi. Baurus se apropie de ea, supraveghind îngândurat cerul plumburiu. Se pregăti să spună ceva, când uşa camerei se trânti fără veste de perete, trimiţându-le fiori reci pe şira spinării. Karina se întoarse, cu un ţipăt scurt de groază, spre cadrul larg deschis. - Să nu uiţi de cursa de astăzi, îi spuse tatăl său cu ochi strălucitori. Ştii foarte bine că îmi porţi noroc de cate ori stai în primele rânduri ale tribunei şi îmi ţii pumnii strânşi. - Tată, mai bine stai acasă astăzi şi laşi cursa pe altădată. Uite, cerul se pregăteşte de furtună. Va fi o vreme prea urâtă pentru o cursă de motociclete. Rămâi acasă astăzi şi îţi promit că data viitoare voi veni cu tine să îţi fac cu mâna când vei trece de linia de sosire. Tatăl său se posomorî şi, plecă spre sufragerie, fără să mai spună nimic. Baurus îl urmări cu privirea cum dispare în sufragerie şi închise repede uşa, apoi se întoarse spre Karina. - Ţine morţiş să se ducă la cursa aia afurisită, şopti fata iar ochii i se umplură cu lacrimi. Şi mai vrea să fiu şi în primele rânduri să imortalizez momentul! Întoarse capul spre fereastră şi începu să plângă înăbuşit. Baurus traversă camera cu paşi mari şi o prinse de umeri, forţând-o să se întoarcă spre el. - Nu sunt sigur în totalitate, dar cred că ştiu ce ne-a adus aici, îi spuse privind-o în ochi. Karina îşi trase nasul. Mai ţii minte când am spus că este o lume ce reacţionează la gândurile noastre? La temerile noastre? Fata încuviinţă încet din cap. - Karina, uite-te bine în jurul tău şi spune-mi ce vezi. Dar tânăra nu părea să înţeleagă ce vrea să îi spună. O împinse încet de la spate până în dreptul uşii de la sufragerie şi arătă cu capul spre Roberto, aşezat în fotoliu în faţa geamului, privind pe fereastră la şuvoaiele de apă ce se revărsau din cer. - Karina, de când tatăl tău a avut teribilul accident de motocicletă, în timpul căruia şi-a pierdut viaţa, te-ai blamat mereu pentru faptul că nu ai fost lângă el în ultimele clipe de viaţă. Dorinţa ai purtat-o în tine de la început şi ai lăsat-o să crească, o dată cu vina pe care ţi-ai asumat-o. Gândurile tale au fost atât de puternice încât bătrâna a putut crea pe baza lor această lume. O întoarse pe fată spre el. - Suntem prinşi aici, ca într-o buclă temporală. Este ziua dinaintea accidentului şi, dacă nu te vei duce să vezi cursa aceea, să încerci în vreun fel să previi accidentul, vom rămâne în lumea asta pe veci. - Dar nu vrea să mă asculte, spuse fata supărată. I-am spus să nu se ducă la cursă, i-am spus că am avut viziunea unui accident! Ce pot face mai mult? - Poate nici nu trebuie să faci ceva. Poate trebuie doar să fii prezentă în primele rânduri de spectatori şi să îi faci cu mâna când trece linia de sosire. - Şi dacă nu ai dreptate? Dacă voi fi în primele rânduri pentru a vedea mai bine accidentul? Cred că îmi voi pierde minţile! - Nu uita că este o lume creată de bătrână pentru tine. Te vrea de partea ei şi nu te va avea, dacă te va face să suferi. Poate că va trece la măsuri radicale mai târziu, când nu vei

105

face ceea ce va vrea, dar, deocamdată, îţi oferă ceea ce doreşti. În cazul tău ai posibilitatea să împiedici accidentul în care tatăl tău îşi pierde viaţa. Karina oftă şi lăsă capul în piept, ştiind că nu are nici un contraargument valabil. Îl privi pe sub sprâncene. - Şi ţie, atunci, ce îţi oferă, dacă este o lume clădită pe dorinţele noastre? Buzele bărbatului schiţară un zâmbet amar. - Despre asta vorbim mai târziu. Cleo mai mult alerga spre biserică cu oglinda la subsioară, încercând să îşi menţină echilibrul pe pietrele de pavaj, udate bine de ploaia de peste noapte. Era întuneric aproape dens din cauza păturii groase de nori ce acoperea cerul iar luminile lămpilor străpungeau cu greu întunecimile. Îi era frică, pentru că niciodată nu ieşise din casă atât de târziu fără a fi însoţită de cineva care să o apere, dar nu voia să se gândească la asta, ştiind instinctiv că teama ar alunga-o imediat înapoi. Deşi biserica se afla doar la câteva străzi distanţă parcă alerga de o veşnicie. De câteva ori i se păruse că vede mişcări furişate în spatele ei, dar nu era decât umbra sa ce o urmarea mişeleşte în petecele de lumina gălbuie, aruncate parcă în silă de lampadarele joase. „Numai de nu m-aş împiedica, să scap oglinda din braţe” îşi spuse printre gâfâieli. „Cine ştie ce nenorociri s-ar mai abate atunci asupra noastră!” Nici bine nu termină gândul că piciorul îi alunecă pe una din pietrele ieşite în afară şi s-ar fi prăbuşit peste oglindă, dacă nu ar fi reuşit să se agaţe, în ultima secundă, de gardul de metal ce înconjura biserica. Suspină fericită şi grăbi ritmul. Deschise porţile duble şi se strecură prin deschizătură, apoi le fereca în urma sa. Gardul nu era prea înalt şi, dacă ar fi urmărit-o cineva, nu ar fi constituit o piedică prea mare, dar se simţea mult mai sigură în spaţiul închis delimitat de acesta. Privi spre clădirea ce se înălţa în faţa ei şi se simţi dintr-o dată mult mai bine. Murmurând o melodie fără cuvinte intră în pangar. Biserica era închisă la ora aceea, însă dimineaţa, la prima oră, de cum avea să vină părintele Ioachim, avea să ducă oglinda la „dezlegat”. Karina mergea aproape împotriva dorinţei sale în urma lui Roberto spre locul de unde avea să se dea startul pentru cele zece motociclete ce participau în ziua aceea la cursă. Îi zâmbi stins lui Pietro, bunul prieten al tatălui său şi ajutorul lui de nădejde în astfel de situaţii. Bărbatul îi zâmbi larg şi îi făcu semn cu ochiul. Privi spre Baurus apoi o întrebă tăcut, arătând cu capul în direcţia tânărului, cine este. Karina şopti „un prieten” iar Pietro îşi roti ochii în cap, fluierând lung. - Tatăl tău participa des la astfel de curse? o întrebă Baurus, privind curios la cei ce pregăteau motocicletele.

106

- Nu foarte des. Îi place să simtă cum îi curge adrenalina în sânge, cum se lăuda de atâtea ori. Îi plăcea, se corectă iute şi privi pe furiş spre tatăl sau. - Nu am participat niciodată la o astfel de competiţie. Pare interesant. - Probabil va fi prima şi ultima aşa că încearcă să te bucuri de ea cât mai poţi, spuse fata sec. Tânărul ridică din sprâncene, auzindu-i tonul, dar nu comenta deloc. Karina se îndreptă spre Pietro. - Totul este în regula cu „fetiţa”? întrebă zâmbind fals, arătând cu mâna spre motocicletă. Aţi strâns toate şuruburile, aţi verificat toate cablurile? Presiunea în roţi este bună? - După ultima verificare de rutină, totul este OK, spuse Pietro şi îşi frecă mâinile. Abia aştept să înceapă cursa! Vii cu noi, să sărbătorim după aceea? - Să sărbătoriţi? - Se pare că este ultima cursă la care va mai participa tatăl tău aşa că vom stropi cum trebuie evenimentul. - Nu am ştiut….. Bărbatul o privi zâmbitor, aşteptând răbdător răspunsul. Deschise gură să îl prevină despre accident când timpul încetini deodată, luând-o pe nepregătite. Toate zgomotele din jurul ei se estompară, mişcările oamenilor parcă erau date cu încetinitorul. Întoarse capul spre Baurus şi îl văzu la nici un metru de ea. Părea încordat şi privea în toate părţile, semn că simţea şi el modificarea timpului. Se întoarse spre Pietro. Deodată trăsăturile feţei bărbatului se modificară, trecând de la bucurie şi aşteptare la durere şi şoc. Ochii îi îmbătrâniră parcă, chipul i se ridă iar pe frunte îi apărură câteva fire de păr albe. - S-a dus, şopti bărbatul cu vocea îngroşată. Nu îmi vine să cred! Motocicleta i-a venit de hac, până la urmă. Şi doar i-am spus să fie atent la cablul de acceleraţie! Dar el nu şi nu, o ţinea morţiş pe a lui, că totul este în regulă, că „fetiţa” nu mai are nevoie de nici o verificare. - Cablul de acceleraţie? întrebă fata aplecându-se spre el. Bărbatului îi luciră ochii. Trase adânc aer în piept, încercând să se calmeze. - Era slăbit după ultima modificare pe care i-am adus-o la motor. Din cauza asta s-a agăţat de carburator. Motocicleta a rămas blocată pe acceleraţie şi nu a putut evita izbitura frontala cu peretele de siguranţă. Şocul a fost prea puternic pentru el….. Timpul îşi reluă curgerea normală întreruptă pentru cele câteva clipe. Faţa lui Pietro redeveni zâmbitoare. Inima Karinei îi bătea în piept mai să îl spargă. - Ce zici? Vii cu noi după cursă? Îl poţi lua şi pe prietenul tău, dacă vrei. Sau vă puteţi duce să sărbătoriţi în altă parte, numai voi doi. Îi făcu cu ochiul şi îşi dădu capul pe spate, râzând cu poftă ca de o glumă bună. - Pietro, ai verificat cablul de acceleraţie? strecură Karina ca din întâmplare. Bărbatul o privi nedumerit. - Cablul de acceleraţie? Despre ce vorbeşti fetiţo? - Ştii că tata nu ia în seamă întotdeauna micile amănunte….Dar cred că a uitat să strângă cablul de acceleraţie după ce a umblat ieri la motor. Nu strică să verifici. Pietro se întoarse pe jumătate spre motocicletă, supraveghind-o cu coada ochiului pe Karina.

107

- Roberto, ai strâns cablul de acceleraţie după ce ai pus carburatorul la loc? Roberto, ce moşmondea ceva la roata din faţă, ridică privirea surprinsă spre el. - Cablul de acceleraţie zici? - Ştiu că te plângeai mai deunăzi că este cam slab. L-ai strâns după ce ai făcut modificările? Pietro se îndreptă în grabă spre motocicletă pentru verificare. Baurus se apropie de Karina şi o strânse de umăr încurajator. - Nu l-ai strâns, se auzi Pietro înăbuşit. Slavă Domnului că şi-a amintit Karina altfel nu ştiu ce s-ar fi întâmplat! continuă el, agitând cheia din mână în aer în timp ce clătina din cap cu o expresie supărată pe chip. Roberto îi trimise un sărut Karinei apoi urcă pe motocicletă, imediat ce Pietro se îndepărtă. Karina îl urmări cum se îndepărtează, aducând motocicleta la linia de start. Imaginile din jurul lor se întunecară şi îşi pierdură consistenţa, chiar când pocnetul pistolului anunţa începutul cursei. Când se lumină în jurul lor se regăsiră în dormitorul Karinei. Uşa camerei era întredeschisă iar dincolo de ea se auzea sunetul mult estompat al apei ce curgea la baie, semn că era cineva înăuntru. Calendarul de pe perete arăta a fi o zi după ce tatăl său avusese în viaţa reală accidentul. - Cred că face duş acum, spuse Baurus închizând uşa. - Şi ce am rezolvat cu asta? întrebă Karina. Oftă şi îşi masă fruntea cu un gest obosit. În realitate el este tot mort. Cu ce mă încălzeşte faptul că aici i-am salvat viaţa? - Asta ţi-ai dorit asta ai primit, spuse Baurus calm. Karina se opri din masaj şi îl privi printre degete. - De ce mai suntem încă aici? De ce nu am plecat, dacă toate au ieşit cum trebuie? - Pentru că dorinţa mea nu a fost îndeplinită. Privirea lui fixată pe chipul său o neliniştea. Îşi trecu absentă degetele prin păr, amânând cât de mult putea inevitabilul. Într-un final cedă curiozităţii sale înnăscute: - Tu ce ţi-ai dorit? Cleo ajunse în sfârşit acasă. Biserica nu era atât de departe, dar se simţea ca şi cum ar fi parcurs tot oraşul pe jos de la un capăt la altul. Era obosită şi începea să se vadă, îşi spuse privindu-se în mica oglinjoară din poşetă. Din nefericire, deşi era atât de obosită, nu se simţea în stare să doarmă. Baurus nu se întorsese încă. Privi la ceasul de pe biroul lui şi schiţă un zâmbet amar. Trei dimineaţa iar el nu apăruse. Deşi se aşteptase la asta, tot îşi simţea gâtul uscat iar la colţul ochilor i se strânseră lacrimi neputincioase. Privirea îi căzu pe fotografia mică de pe birou şi suspină încet. „Te voi aduce înapoi la mine, chiar de va fi ultimul lucru pe care îl voi face” jură ea. Luă fotografia din ramă şi o strânse la piept. „Eşti al meu, Baurus, să nu uiţi asta niciodată!” Se lăsă să cadă în fotoliu. Mulţumi cerului că a ajuns în sfârşit acasă pentru a se putea odihni. Pleoapele i se lăsară grele, acoperindu-i încet ochii. I se păru că aude paşi la uşă şi tresări speriată. Dar nu era nimeni.

108

Ochii i se închiseră din nou. Nu dormea cu adevărat, mulţumindu-se să moţăie în aşteptarea dimineţii. Nu ştia cât timp trecuse, suspendată între vis şi realitate, când simţi o miasmă ciudată înconjurând-o deodată. Deschise ochii mari şi privi în jur ameţită. Era tot singură. Dar mirosul dulceag, aproape înţepător, de lemn ars şi lumânări topite reveni. Sări în picioare, dar nicăieri nu se vedea fum. Precaută trecu prin toate camerele, asigurându-se că nu este nici o primejdie, că nu arde nimic. Când ajunse în dreptul fotoliului mirosul de ars reveni în forţă. I se părea cumva cunoscută aroma, de lemn ce arde trosnind în vatră şi de lumânări ce se topesc în linişte. „Oglinda!” Gândul îi arse mintea obosită, trezind-o brusc la realitate. Fără o vorbă se năpusti pe uşă afară. Baurus nu spunea nimic, mulţumindu-se să o privească în tăcere. - Joc vreun rol, cât de mic, în dorinţa ta? întrebă ea, încercând să-i ghicească gândurile. - Tu reprezinţi dorinţa mea. Karina rămase cu gura căscată. - Eu reprezint dorinţa ta? Adică…Noi…Tu şi eu….O, Doamne! - Să nu îmi spui că nu te-ai gândit niciodată la „cum ar fi fost dacă…”, spuse Baurus privind-o printre gene. Eu m-am gândit suficient de mult pentru a transforma totul într-o dorinţă secretă, se pare. - Înţeleg…. Karina ar fi vrut să facă un pas mare în spate, dar nu mai avea unde. Era cu spatele la uşă iar aceasta era închisă. - Cred că vom rămâne aici pe vecie, spuse Baurus şi surâse amar. Karina se uită la el cu coada ochiului. Baurus o privea în continuare, aşteptând parcă un răspuns din partea sa. Clătina din cap, cu o expresie dezamăgită pe chip, şi se aşeză greoi pe pat. Îşi prinse capul în mâini şi rămase aşa. Tânăra îl măsură din cap până în picioare, gândindu-se ce să facă în continuare. Îl auzi pe tatăl său cum iese din baie şi cum, fluierând, intră în sufragerie. Se gândi o clipă la posibilitatea de a rămâne în preajma lui o veşnicie şi se cutremură. Poate doar dacă, prin vreun miracol, şi-ar fi pierdut întreaga memorie ar fi acceptat acea arătare drept înlocuitor pentru tatăl său. Dar aşa, cu amintirea vie a momentului când îl văzuse întins pe spate, alb ca varul la faţă, ochii închişi şi trăsăturile încremenite într-o grimasă de durere, nu putea trăi niciodată. Se gândi la Baurus. Îl simpatiza, era adevărat. Era genul de bărbat după care, dacă ar fi avut suficient curaj, ar fi fluierat pe stradă. Era inteligent, recent îşi descoperise şi simţul umorului….Ar fi putut fi o partidă bună. „Dar este însurat!” Gândul o readuse rapid cu picioarele pe pământ. Era însurat. Şi nu cu oricine! Cleo nu ar fi iertat-o niciodată, dacă ar fi împărţit cu el intimitatea, fie numai şi un moment rătăcitor. „Karina, fată, gândeşte-te repede la o soluţie convenabilă pentru amândoi” îşi spuse.

109

„Va trebui să accepţi inevitabilul” îi spuse un gând răzleţ. „Doar dacă nu cumva ai de gând să rămâi pe aici o eternitate.” „Nu vreau să rămân aici!” spuse disperată. „Iar dacă nu vei lua rapid decizia bună, va trebui să accepţi faptul că bătrâna a câştigat într-un final. Te are iar prin tine îl are pe Baurus.” Gândul o făcu să ridice capul speriată. Hotărât lucru, nu puteau rămâne în acel loc. Chiar şi pentru simplul fapt că oglinzile erau încă active în timp ce ei erau prinşi în capcana propriilor vise. „Recunoaşte, măcar în sinea ta, că şi tu îl doreşti pe Baurus” îi şopti uşor la ureche un alt gând. „L-ai dorit din momentul când l-ai întâlnit prima oară, dar nu ai avut curajul să acţionezi. Mai ţii minte când îţi doreai să fii în locul lui Cleo? Doar aşa suna blestemul pe care l-ai aruncat asupra verişoarei tale. Tu să fii în locul ei iar ea să îţi ia locul.” „Dar m-am gândit doar la suferinţa pe care mi-a provocat-o” încercă fata să îşi pledeze cauza. „Nu m-am gândit că eu şi Baurus trebuie să….” „Mincinoaso!” râse de ea un alt gând. Karina nu ştia unde să se ascundă de propriile gânduri. Faptul că era prinsă cu Baurus într-un spaţiu restrâns declanşa în ea toate amintirile şi dorinţele pe care le crezuse de mult uitate. „Eşti într-o lume imaginară, fetiţo” i se păru că aude o vocea şamanului. „Dacă nici aici nu eşti capabilă să îţi iei soarta în propriile mâini nu vei putea să o faci niciodată în altă situaţie.” Atunci Karina se hotărî. Până la urmă erau într-o lume ireală, unde gândurile se jucau de-a ascunselea iar dorinţele valsau pe coridoarele mintii. Dacă stătea să se certe cu ea însăşi până la urmă avea să piardă şi întotdeauna o luptă pierdută avea gustul amar. Trebuia să recunoască, înainte de toate, că Baurus nu construise singur acea lume. Propria dorinţa juca un rol mult mai însemnat decât voia să ia în considerare. „De fapt sunt singura vinovată pentru situaţia în care ne aflam” se certă în gând. „Trebuie să înfrunt acum, până nu e prea târziu, consecinţele propriilor dorinţe şi sentimente care au generat întreaga poveste.” Ridică bărbia şi, cu o expresie hotărâtă pe chip, se apropie de Baurus. - Dacă vrei să faci ceva pentru că te simţi datoare să o faci sau te crezi vinovată, las-o baltă, spuse Baurus fără să ridice capul din mâini. Karina rămase blocată la marginea patului. Simţi că îi iau foc obrajii şi înghiţi greu putina saliva rămasă în gură. - Baurus, eu…. - Nu te poţi păcăli pe tine însuţi, Karina şi nici eu nu mă pot păcăli singur, spuse Baurus ridicând în sfârşit privirea spre ea. Dacă am face ceva doar din simţul datoriei vom şti, adânc în sufletul nostru, că am trăit o minciună. Karina ştiu că are dreptate. Nu puteau pretinde că se doresc doar pentru a o înşela pe bătrână. Lumea era creată de dorinţele lor iar bătrâna le-o oferise ca pe o ghicitoare care trebuia desfăcută. Lăsă deodată toate gândurile deoparte şi se apropie de el. Se aşeză încet pe pat, în stânga lui, şi îl strânse uşor de picior. Baurus se întoarse spre ea. - Baurus, eu te-am dorit din prima clipă. Zâmbi molcom. Poate că, odată scăpaţi de aici, nu voi mai recunoaşte asta în ruptul capului, dar te doresc. Cred că este un sentiment

110

născut din gândurile pe care le-am avut pentru tine, cu mult înainte de a te cunoaşte în realitate. Eşti un bărbat tandru, iubitor, înţelegător. Ştii să asculţi oamenii şi încerci să îi înţelegi. Aş putea spune că eşti sufletul meu pereche. Îşi apropie faţa încet de faţa lui. - Iar dacă ne aflăm aici înseamnă că şi tu ai aceeaşi dorinţă ascunsă ca şi mine, şopti zâmbind. Poate mă doreşti doar cum doreşte un bărbat o femeie pe care nu o poate avea, însă asta nu ne va împiedica, acum, să ne bucurăm unul de altul. Suntem într-o lume creată de noi pentru noi, singuri, cum ne-am dorit. Nu te mai gândi la nimic şi lasă dorinţa să îşi urmeze cursul. - Şi când vom scăpa de aici ce vom spune? - Adevărul. Că totul s-a întâmplat doar în mintea noastră şi nimic mai mult. Îşi trecu încet buzele peste buzele lui, simţindu-le moliciunea. Răsuflarea lui se iuţi iar ochii i se întunecară. Mâinile ei se ridicară spre pieptul lui şi încet, îi desfăcu nasturii cămăşii, privindu-l tot timpul în ochi. Când îi atinse pielea cu vârfurile degetelor, mâna lui se strânse spasmodic, mototolind cearceaful. Karina surâse încântată. Era mult mai bine decât orice îşi imaginase. Trecu încet palma peste pântecul lui. Fermitatea muşchilor îi ascuţi dorinţa. Baurus ridică mâna şi îi prinse obrazul în palmă. Trecu uşor degetul mare peste pielea ei, simţindu-i fineţea. Se aplecă spre ea şi îşi lipi buzele de buzele ei într-un sărut lacom. O sărută cu pasiune, aşa cum îşi dorise de atâtea ori, gustându-i dulceaţa gurii. Se opri pentru o clipă, cât să îşi tragă răsuflarea, apoi o sărută din nou, trăgând-o în acelaşi timp spre el. Se lăsă pe spate între cearceafurile albe, sărutând-o în continuare. Fata suspină încet iar dorinţa îl străbătu din cap până în picioare. Tânăra gemu când îi simţi tăria şi îl muşcă încet de buza de jos. Timpul păru să se oprească în loc. Se mângâiau unul pe altul cu mişcări tandre, căutând să se apropie cât mai mult unul de altul pentru a se putea contopi în sfârşit. Baurus o răsturnă pe spate şi se aplecă spre faţa ei, după încă o sărutare. Pasiunea îi copleşi pe amândoi, ştergând limitele raţiunii. Se bucurau unul de celalalt, uitând de toate convenţiile după care trăiseră până atunci. Flăcările dorinţelor împlinite se ridicară mândre spre tavan pentru a se împrăştia apoi în întreaga cameră, mistuind totul în cale. Aerul în jur deveni incandescent, de un roşu violent iar mirosul lucrurilor ce ardeau se răspândi cu repeziciune pe coridoarele atât de întunecate ale casei din visul comun. În pangar, pătura în care era învelită oglinda începu să fumege. O limbă de foc se prelinse încet spre lumânările din apropiere. Le aprinse fără efort. Flăcările se înmulţiră cuprinzând cu repeziciune întreaga încăpere. În scurt timp întregul pangar ardea, focul extinzându-se acum spre uşile de lemn ale bisericii. Când ajunse Cleo în dreptul bisericii, echipajele de pompieri, venite de urgenţă în urma unui apel anonim, reuşiseră să stingă focul. Jeturile de apă sub presiune răcoreau lemnul încins, înăbuşind toate încercările timide de reaprindere. - Cleo! Părintele Ioachim se grăbi spre tânăra rămasă în faţa porţilor larg deschise.

111

- Nu ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat, dar se pare că incendiul a izbucnit în pangar. Era gata-gata să ia foc toată biserica, dacă nu ar fi sunat un binevoitor la urgenţe şi nu ar fi chemat pompierii. - Părinte, eu…. - Poate ai lăsat vreo lumânare aprinsă sau poate a fost vreun scurt circuit. Nu vom afla decât după ce echipa de pompieri va face cercetările. - Nu am lăsat nici o lumânare aprinsă, negă fata automat. Am verificat cu atenţie înainte de a pleca acasă… - Bine că nu s-a întâmplat în timpul slujbei. S-ar fi stârnit panică şi poate ar fi fost mai rău. Slava Domnului că nimeni nu a păţit nimic. - Nu am lăsat nici o lumânare aprinsă, şopti Cleo cu ochii lucind. - Nu te mai gândi la asta, Cleo, spuse părintele Ioachim cu blândeţe, punându-i o mâna pe umăr. Să mulţumim Cerului că nu s-a întâmplat mai rău. Ştiu că nu eşti tu de vină. După ce vor pleca pompierii, ne vom apuca să strângem toate rămăşitele. Sunt sigur că oamenii ne vor ajuta, fiecare după puteri. Vom reconstrui pangarul şi ne vom închina Domnului care ne iubeşte şi ne protejează. XV. ÎNGER DUBLU Karina deschise ochii în sfârşit. În încăpere era încă întuneric, dar, de după draperia groasă, câteva raze de soare luminau timid podeaua. Amintirea realităţii din spatele oglinzii aproape o copleşi însă refuză să îşi asculte propriile gânduri şi strânse din ochi, în încercarea zadarnică de a adormi din nou. Ceasul de pe noptiera începu să cânte, anunţând-o cu ritmuri vesele că este timpul să se scoale. Deschise un ochi şi inspectă camera cu priviri furişate. Nici o mişcare. Îşi ţinu răsuflarea, ascultând cu atenţie zgomotele din jur. Nu se mai auzea nimic în afara ticăitului monoton al ceasului deşteptător. Se întoarse repede spre stânga, dezvelindu-se în acelaşi timp. Baurus plecase. Cleo se învârtea pe lângă părintele Ioachim, ascultând, doar pe jumătate atentă, explicaţiile pe care echipa de pompieri i le dădea bătrânului cu privire la presupusa cauză a incendiului ce mistuise pangarul. Imediat ce primi asigurarea că nu mai este nici un pericol, ţâşni spre uşile larg deschise ale bisericii, grăbindu-se să ajungă prima lângă rămăşitele barăcii de lemn. Se opri la marginea grămezii ude, căutând din priviri obiectul blestemat. Şi o văzu. Ascuns de resturi de lemn carbonizate se vedea unul din colţurile oglinzii. Se apropie cu grijă, atentă să nu se rănească în vreun ciot. Se lăsă în genunchi şi îndepărtă încet cenuşa şi lemnele parţial arse ce o acopereau. Era intactă. Deşi se găsise în mijlocul incendiului, nu avea nici măcar o zgârietură. Îşi lipi palma de suprafaţa întunecată şi tresari când simţi răcoarea ce se revărsa în valuri tăcute din mijlocul ei.

112

Privi spre părintele Ioachim. Bătrânul era ocupat să dea indicaţii oamenilor veniţi să ajute la curăţarea locului. Nimeni nu era atent la ea iar asta îi convenea de minune. Cu mişcări furişate ridică oglinda la piept şi se îndepărtă cât putu de repede. Se simţea vinovată că nu stătea să îl ajute pe părintele Ioachim să îndepărteze resturile incendiului, dar trebuia să ajungă cât mai repede acasă cu oglinda. Îi trecuse prin cap să îl ia deoparte pe bătrân şi să îi spună că oglinda adusă de ea pentru purificare era principala cauză a dezastrului, dar se convinsese în sine că preotul nu ar fi înţeles-o. „Trebuie să dezleg blestemul pe altă cale” îşi spuse îngândurată. „Probabil semnele misterioase din agenda lui Baurus reprezintă singura cale de a înlătura, o dată pentru totdeauna, aura întunecată ce planează asupra familiei mele.” Ajunse acasă mai repede ca niciodată, mânată de gândul că oglinda putea face mai mult rău dacă nu o dezactiva cât de curând. Nici nu mai luă în seama faptul că Baurus încă nu venise. Trânti neglijentă haina pe fotoliu şi, cu gesturi nervoase, suspendă oglinda la locul ei. Făcu un pas în spate şi privi insistent luciul întunecat, dar nici de data asta nu se oglindi nimic pe suprafaţa ei. - Îţi vin eu de hac! spuse cu necaz şi se repezi spre birou. Un sunet sinistru, ca un gâlgâit înfundat o făcu să transpire brusc. Se răsuci înspăimântată spre oglindă, convinsă că, din întunericul de nepătruns, se desprinsese vreun monstru de coşmar. - Cred că am văzut prea multe filme de groază, şopti. Buzele i se curbară încet, dar zâmbetul îi muri pe buze. Sunetul se auzi din nou, mai puternic de data asta. Îşi ţinu răsuflarea când realiză că, din spatele oglinzii, cineva râdea de ea. Supraveghind din priviri oglinda, activă cu mişcări repezite agenda electronică, oprindu-se asupra semnelor desenate de Baurus. Descoperi câteva rânduri micuţe, cărora iniţial nu le dăduse prea mare importanţă: „semnele ar trebui schiţate pe suprafaţa oglinzii, în ordinea prezentată”. Strânse agenda la piept şi, cu paşi şovăitori, se apropie de oglindă. Oglinda luci deodată, avertisment tăcut ce îi trimise noi frisoane îngheţate pe şira spinării. Îşi dori cu ardoare să fie Baurus lângă ea, să o strângă în braţe şi să îi spună că totul va fi bine, că face ceea ce trebuie. Spre uşurarea sa nimic nu se oglindea pe suprafaţa întunecată. Întinse mana, încet, spre ea. Şovăi o clipă înainte de a o atinge, convinsă iraţional că va prinde viaţă şi va da naştere celui mai cumplit monstru pe care îl văzuse vreodată. Dar nu se întâmpla nimic şi asta o mai linişti. Chiar îşi permise un mic surâs şi se certă în sine pentru teama prostească de care dădea dovadă. Foarte încet schiţă prima figură cu buricele degetelor, şoptindu-i în acelaşi timp numele. Un oftat uşor traversă întreaga încăpere şi se pierdu pe uşa rămasă deschisă. Strângând din dinţi schiţă al doilea semn. O şoaptă pluti spre ea, stingându-se înainte de a o înţelege. Mâna îi tremură pentru o clipă în faţa oglinzii iar buzele i se strânseră într-un rictus nervos. Deschise pumnul, printr-un efort de voinţă, şi trasă, cu grijă, al treilea semn. Clanţa sferică de la uşa băii prinse a se roti cu un sâsâit ca de şarpe. Rămase cu mâna întinsă şi capul întors spre baie, cu nările dilatate şi răsuflarea întretăiată, urmărind cu

113

ochii holbaţi mişcarea aproape hipnotică. Stânga, apoi dreapta şi iar stânga şi încă o dată dreapta. Dar uşa rămase închisă. Karina se învârti de pe o parte pe alta, încercând zadarnic să adoarmă. Nu voia să se gândească la cele petrecute peste noapte. Îşi trăsese pătura pe cap şi strângea din ochi, în încercarea zadarnică de a mai fura puţin somn. Dar gândurile nu o lăsau să se odihnească. Imaginile semnelor din oglindă prinseră a se învârti în spatele pleoapelor închise, ameţind-o. Se roteau nebuneşte în jurul chipului bătrânei demon ce râdea de ea cu gura până la urechi. Apoi îşi aminti. Imaginea bătrânei dispăru, locul ei fiind luat de o altă imagine mai puternică. Deşi ţinea ochii închişi vedea cele două oglinzi faţă în faţă, reflectându-şi una alteia semnele magice. Deschise ochii brusc. - Imaginea imaginii din oglindă… O, Doamne, semnele au altă ordine! Roti privirea după telefon şi îl descoperi pe colţul noptierei de lângă pat. Ridică receptorul. - Post închis pentru neplata facturi, o anunţă o voce robotică. Nu mai stătu să se gândească dacă a plătit sau nu la timp factura. Sări din pat şi căută înfrigurată telefonul mobil printre lucrurile din fotoliu. Dar parcă intrase în pământ. Deschise laptop-ul şi tocmai se pregătea să îi dea mesaj lui Baurus când acesta îi semnaliză „baterie slabă” apoi se închise fără avertisment. Se îmbrăcă rapid într-un trening închis la culoare şi ţâşni în hol iar de acolo pe uşa de la intrare direct afară. Abia avut timp să înregistreze apariţia celor două oglinzi, când traversă în fugă holul, dar trecuse deja şi nu mai apucă să se reflecte în vreuna din ele. Iuţi pasul. Lui Cleo îi era atât de frică, cum nu îi mai fusese vreodată în viaţa ei, şi totuşi continua să traseze următorul semn pe suprafaţa oglinzii. Mânerul clanţei de la baie prinse a se roti bezmetic iar în lemnul uşii se auziră bubuituri repetate. Cineva sau ceva dorea să iasă cu orice preţ de acolo, înainte da a termina ce începuse. Răsuflă adânc şi trasă un alt semn. Geamurile sufrageriei se deschiseră larg, trase parcă de o mâna nevăzută. Tocurile se izbiră de perete iar geamurile se sparseră cu clinchet răguşit, cioburile împrăştiindu-se pe covorul de sub ele. Şovăi înainte de a trasa încă un semn. Oare era prea târziu dacă s-a opri acum şi ar încerca ritualul altă dată, după o discuţie între patru ochi cu părintele Ioachim? Locul mustea de energii abia simţite, ce se încolăceau şi se îndemnau una pe alta să înainteze spre ea. Imaginea verişoarei sale îi apăru deodată în faţa ochilor. Zâmbitoare, cu ochi veseli, privind-o parcă printre gene. Părea că se amuză de frica ei, că râde înfundat de eforturile sale de a înlătura blestemul pe care îl aruncase asupra familiei sale. Scrâşni din dinţi. - Nu te voi lăsa să pui mâna pe Baurus, blestemato! spuse aproape cu ură şi desenă înverşunată un alt semn.

114

Uşa băii se trânti de perete, dar nu apăru nimic din întunericul dens ce împărăţea acum dincolo de tocul de lemn. Privi pe furiş în inima întunecimii. Doi ochi roşii clipiră în mijlocul lui apoi nimic. Degetele sale parcă dansau când trasă următorul semn. Rămase o clipă cu mâna suspendată pentru a admira semnul ce părea trasat cu linii de foc. Luminile din toată casa începură să se aprindă şi să se stingă în timp ce mobila începu să scârţâie rău-prevestitor. Vântul umflă draperiile apoi se învârti de câteva ori prin cameră, împrăştiind prin încăpere toate lucrurile pe care le putea ridica de la locul lor. - Cleo, ce faci? Răsuci capul spre uşă. Baurus rămăsese în pragul uşii de la intrare şi privea cu ochi mari dezastrul din casă. - Te-ai întors până la urmă, spuse cu voce mică. Strânse şi mai tare agenda electronică la piept, ascunzând inconştient semnele magice. Cum de ţi-a dat drumul? - Cleo, nu e ceea ce pare....începu Baurus, dar se opri, neştiind cum să continue. Alergase într-un suflet până acasă, mânat parcă de la spate de gândul că lui Cleo i se întâmplase ceva rău. Nu se gândise deloc la explicaţiile pe care urma să le dea. De fapt nici nu ar fi ştiut ce să îi spună. Ce se întâmplase în casa Karinei părea de domeniul fantasticului şi probabil Cleo nu l-ar fi crezut deloc. Dacă stătea să se gândească mai bine nici el nu ar fi crezut, dacă altcineva i-ar fi povestit întâmplarea. Cleo îl privi neîncrezătoare: - Ce anume Baurus? Ce nu este ceea ce pare? Faptul că ai plecat de acasă aseară şi te-ai întors azi dimineaţa? Sau faptul că ai fost la Karina peste noapte? Baurus îşi trecu palma peste faţă, încercând să alunge oboseala ce se strecura pe nesimţite în toţi muşchii. Ridică privirea spre Cleo. - Orice explicaţie ţi-aş da, tot nu vei fi mulţumită. Lasă asta acum. Spune-mi ce s-a întâmplat în casă şi ce vrei să faci cu agenda mea electronică. - Sa îndepărtez blestemul, ce altceva! răspunse ea privindu-l sfidător. Nu am de gând să o las pe Karina să râdă de mine toată viaţa! Şi-a bătut destul joc de familia noastră. - Dar, Cleo, nu ştim sigur că aşa vom îndepărta blestemul, încercă Baurus să o convingă şi făcu un pas în direcţia ei. Fără să îi răspundă Cleo trasă încă un semn. Întunericul din baie se revărsă ca o apă spre camera de zi, aducând cu sine şoapte şi mirosuri răuvoitoare. - Cleo, pleacă de acolo, imediat! strigă Baurus. Încercă să se apropie de ea, dar întunericul prinse a se roti în jurul fetei, formând o adevărată barieră de netrecut. Vântul îşi făcu apariţia din nou, avântându-se pe fereastra rămasă deschisă. Mătură toată încăperea de la un capăt la altul, ridicând lucrurile ca pe nimic în calea sa. Baurus abia avu timp să se ferească de unul din scaunele mesei de zi ce trecu la mică distanţă de capul său. Aplecat, încercă să păşească dincolo de bariera întunecată, dar vântul îl descoperi şi îl ridică pe sus, izbindu-l apoi de perete cu un bufnet sec. Cleo privi cu ochii mari la Baurus, rămas ameţit lângă perete. - Cleo! Karina intră ca o furtună în casă, oprindu-se la câţiva paşi de verişoara sa. Cleo strânse mâna pumn. - Tu!

115

- Cleo, ce crezi că faci? Karina se apropie încet de ea. Reuşi să treacă dincolo de bariera de întuneric ce se rotea lent. Cleo râse scurt iar ochii îi sclipiră. - Opresc blestemul pe care l-ai aruncat asupra mea…vrăjitoareo! Cu o figură războinică se întoarse spre oglindă, hotărâtă să continue cu orice preţ ritualul. Era speriată, adevărat, chiar foarte speriată, dar nu voia să îi dea Karinei senzaţia că a câştigat. - Cleo să nu faci vreo prostie, se auzi înăbuşită vocea lui Baurus. Bărbatul reuşi să se ridice în picioare. Şi noi vrem să oprim blestemul, dar nu ştim sigur ce trebuie să facem în continuare. - Semnele trebuiesc desenate în altă ordine, încercă Karina să o facă să înţeleagă. Eu am văzut semnele desenându-se în oglindă, dar era de fapt imaginea reprodusă de cea de a doua oglindă. - Minţi, spuse Cleo încruntându-se. Vrei să mă faci să mă opresc, nimic altceva. - Cleo, pentru Dumnezeu, uite-te în jurul tău! strigă Karina, când o văzu că se apropie iar cu mâna de oglindă. Dacă aşa trebuie să opreşti blestemul, de ce se dezlănţuie iadul în jurul nostru? - Pentru că forţele întunericului simt că le sunt numărate clipele şi încearcă să mă oprească, la fel cum încerci şi tu! Clocotind de furie îşi lipi degetele de oglindă, decisă să termine ceea ce începuse. - Cleo, nu! Baurus întindea mâna spre ea, implorând-o din priviri să se oprească. Karina o prinse pe neaşteptate de umăr. - Nu trebuie să faci asta! strigă ea în timp ce o scutura cu putere. Ştiu că nu ai încredere în mine, ştiu că sunt vinovată de tot ce s-a întâmplat, dar trebuie să înţelegi că nu vei închide Poarta astfel! Dimpotrivă! Se va deschide şi bătrâna te va avea în sfârşit. - Nu te cred! ţipă Cleo. Cu mişcări repezite trasă ultimul semn pe suprafaţa oglinzii apoi privi triumfătoare spre Karina. - Acum se va termina totul şi… Din întunericul oglinzii chipul bătrânei demon se contură dintr-o dată, curmându-i fraza. Urlete îngrozite izbucniră în jurul lor, în timp ce lucrurile din cameră se izbeau cu furie de pereţi. - Mă bucur că ţi-ai îndeplinit partea ta din înţelegere, îi spuse bătrâna Karinei cu un ton mulţumit, prinzând-o pe Cleo de încheietura mâinii. Cleo ţipă ascuţit şi încercă să se desprindă din strânsoare. Bătrâna o trase spre ea, râzând cu răutate. Fără să se gândească prea mult Karina se repezi între ele, reuşind să se strecoare, în ultimul moment, între verişoara sa şi bătrână. - Las-o în pace pe Cleo! Vreau să rup înţelegerea dintre noi! Bătrâna se încruntă furioasă spre ea şi trase de Cleo, încercând să o forţeze să treacă dincolo de oglindă. Karina se înfipse bine pe picioare, hotărâtă să nu se lase îndepărtată de lângă cea pe care o proteja. - Este prea târziu pentru asta, spuse bătrâna cu răceală, apropiindu-şi chipul de faţa fetei.

116

Duhoarea bătrânei o înecă, aducându-i lacrimi în ochi, dar nu se dădu într-o parte. O prinse de mână, la fel cum făcuse ea cu Cleo, şi o privi fără să clipească. - Nu este prea târziu să închid Poarta, spuse printre dinţi, şi ştiu exact cum să o fac. Nu cred că şeful tău, oricare ar fi el, va fi prea mulţumit, dacă nu te vei duce cu vreun suflet înapoi. Mai bine mă iei pe mine în locul ei. Oricum, este prea insensibilă şi nu vă va fi de nici un ajutor pe mai departe. - Pe tine te avem deja, spuse bătrâna dintr-o dată bine-dispusă. Pentru ce ţi-am oferit ai promis că vei aduce la rândul tău un alt suflet şi văd că te-ai descurcat de minune. De ce vrei acum să te opreşti? - Nu sunt a voastră! strigă Karina şi o împinse pe bătrână, încercând să o facă să îi dea drumul lui Cleo. - Nu? Vocea aceea! Ridică surprinsă privirea. Icni îngrozită. În spatele bătrânei apăruse acum o altă siluetă. Era chiar ea, privindu-se pe sine cu o expresie dispreţuitoare pe chip. Îşi aminti de forma negricioasă pe care Baurus o văzuse strecurându-se în oglindă şi încremeni. - Las-o pe Cleo, este oricum pierdută, se auzi spunând. Nu merită să depui atâta efort pentru o fiinţă atât de jalnică. - Dar… este …verişoara mea, se bâlbâi speriată. - Aminteşte-ţi cine este de vină pentru toate necazurile tale, replică cealaltă batjocoritoare. Cine te-a minţit de la început? Cine a profitat de lipsa ta pentru a-l atrage pe Baurus de partea ei? Cui nu i-a pasat de suferinţa prin care ai trecut de la moartea tatălui tău? Pentru o clipă rămase îngheţată, privind cu ochii mari spre cealaltă Karina, incapabilă să mai facă sau să mai spună ceva. Bătrâna profită de neatenţia sa şi aproape reuşi să o tragă pe Cleo după ea. Cleo ţipă stins şi se agăţă de braţul Karinei, cu un ultim efort. - Eu sunt de vină pentru tot, şopti, iar ochii i se umeziră. Dacă nu aş fi plecat în excursie, dacă aş fi ţinut cont de semnele prevestitoare, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat! O trase cu putere pe Cleo de mână, dezechilibrând-o pe bătrână. Agilă, o lovi peste braţ, apoi o împinse dincolo de marginea oglinzii, în acelaşi timp îmbrâncind-o pe Cleo cât mai departe de ea. Bătrâna urlă furioasă şi se repezi ca o furtună spre ea. - Azuu-an, Zooron, Miriki, Voon, Abers, Treon, Kario, Sangro! strigă Karina şi o lovi puternic cu palma în frunte. Bătrâna strigă surprinsă apoi dispăru într-un vârtej întunecat. Vântul ce matura în rafale locuinţa se domoli încetul cu încetul, lăsându-l pe Baurus să se apropie de soţia sa. O prinse la pieptul sau, o ridică în braţe şi fugi cu ea afară, fără a mai privi înapoi. Karina îşi privi obosită propriul chip din oglindă. - Baurus avea dreptate, se pare, când a spus că eu sunt cauza tuturor întâmplărilor, spuse cu un oftat. Tânăra din oglindă o privi enigmatic. - Nu mi-am dorit decât să arunc o privire asupra a ceea ce se găseşte dincolo, nimic mai mult. Se pare că am găsit mai mult decât am căutat. - Nu poţi trăi la nesfârşit negându-te pe tine însuţi, spuse Karina din oglindă.

117

- Întotdeauna m-am întrebat ce se găseşte în spatele vălului, dar nu m-am aşteptat să mă regăsesc într-o asemenea ipostază. Cealaltă râse batjocoritor. - Nu am de gând să las lucrurile aşa! se răzvrăti ea dintr-o dată. Nu vreau să te las să trăieşti astfel, creaţie a dorinţelor mele întunecate! Voi fi iar întreagă. Am de gând să iau singură de acum încolo cele mai bune decizii pentru mine. - Şi cum vei face asta? o întrebă cealaltă, privind-o sceptic. Karina zâmbi deodată. - Trecând din nou prin punctul de echilibru, cum altfel? XVI. PUNCTUL DE ECHILIBRU Cealaltă îşi pierdu zâmbetul încrezător şi o privi cu precauţie. - Nu poţi ajunge aşa uşor acolo. - Dacă am făcut-o o dată, o voi putea face încă o dată , de este nevoie, spuse Karina cu încredere. - Nu ai nici o idee despre ce este vorba nu? înţelese cealaltă deodată. Surâse cu o sclipire de răutate în privire. Era să mă păcăleşti pentru moment. - Ai dreptate, nu ştiu despre ce este vorba, recunoscu Karina liniştită. Dar nu este o problemă, exista cineva care ştie exact despre ce este vorba. - Baurus? o întrebă cealaltă ironic. Karina o privi în ochi. Zâmbi. - Tu. Se apropie şi mai mult de oglindă. - Acum ştiu de ce nu îmi amintesc chiar totul, de ce am senzaţia că îmi fug amintiri prin minte, că unele întâmplări îmi sunt cunoscute, deşi nu le-am trăit niciodată. Pentru că sunt amintirile tale, ceea ce ai făcut profitând de faptul că eu nu sunt conştientă de tine. Făcu un pas înainte, lipindu-se cu totul de oglindă. O clipă crezu că Poarta nu o va lăsa să treacă. În momentul următor se regăsi în propria lume întunecată, faţă în faţă cu cealaltă ipostază a sa. - Este timpul să redevin ceea ce am fost. O îmbrăţişă, strângând-o cu dragoste lângă ea. Deşi cealaltă se zbătu cu putere, Karina nu o lăsă să plece. Toate gândurile sale întunecate, ura pe care o resimţea faţă de verişoara sa, furia ce dospise în ea după moartea tatălui sau, durerea ce o încercase când aflase de nunta lui Baurus şi, mai târziu tristeţea şi mânia, răsărite în ea când îşi dăduse seama cât de aproape a fost de viitorul perfect, se revărsară asupra sa în valuri clocotite, ameţind-o. Închise ochii. - Întotdeauna am crezut despre mine că sunt altfel decât ceilalţi oameni, şopti. Că sunt cumva mai bună, că alegerile mele sunt întotdeauna cele mai drepte. Că ştiu mai mult din Adevărul Suprem, că sunt favorizată de soartă pentru asta. Că nu răspund pentru cei din jurul meu, că toţi cei de lângă mine sunt responsabili pentru fericirea mea. Simţi vârtejul ce începu să se rotească lent în jurul ei. Surâse mulţumită. Se lăsă aspirată în inima lui, zburând ca săgeata spre punctul de echilibru.

118

- Am crezut că merit totul şi am fost dezamăgită când nu am primit mai nimic, m-am supărat pentru asta şi am ridicat pumnul spre cer, am strigat să mi se dea răspunsurile, pe care nu doream cu adevărat să le aud sau de care nu îmi păsa. Deveni una cu ceea ce ascunsese atâta amar de vreme şi îşi aminti cum zburase prima oară prin Poartă. - Am trecut dincolo şi m-am mirat când nu am găsit nimic… Trăise atâtea aventuri, lăsase în urmă tot ceea ce cunoştea pentru a se regăsi, după ce trecuse prin inelul Porţii, în mijloc de niciunde. Plutea într-o direcţie oarecare, fără nici lucru pe lângă ea care, cât de cât, să o lămurească. „Unde sunt?” întrebase uimită, răsucind privirile în toate părţile. „Oare am trecut dincolo? Dacă da, unde am ajuns?” „Eşti în punctul de echilibru”. Vocea bătrânului şaman părea să se reverse de pretutindeni. „Punctul de echilibru?” Nu înţelegea mai nimic. „Şi ce trebuie să fac mai departe? Unde trebuie să ajung?” „Este alegerea ta” Vocea bătrânului părea să se îndepărteze, ca şi cum acesta s-ar fi întors cu spatele şi ar fi plecat. „Alegerea mea? Stai, nu pleca! Cum adică alegerea mea? Credeam că îmi arăţi ce este dincolo.” „Eu te-am ajutat să treci de Poartă.” Bătrânul părea să se fi întors lângă ea şi asta o făcu să răsufle uşurată. „Ceea ce vei găsi dincolo de ea ţine exclusiv de percepţia ta.” „Dar nu este nimic aici! Unde este tunelul, unde sunt rudele ce mă aşteaptă fericite, unde este lumina?!” „Oh! Asta te aşteptai să găseşti?” Bătrânul părea uimit. „Bineînţeles! Asta scrie peste tot, despre asta povestesc toţi cei care au trecut dincolo şi au reuşit să se întoarcă.” „Eşti în punctul de echilibru. Îţi poţi crea un tunel cu o lumină în capăt, dacă asta ţii neapărat.” Karinei nu îi venea a crede. Bătrânul părea că râde de ea. Auzi, punctul de echilibru! Dar acolo nu se găsea nimic. „Punctul de echilibru este tot şi nimic, plus şi minus infinit, locul în care destinaţia şi locul de plecare sunt unul şi acelaşi.” „Mai ai puţin şi spui că este alfa şi omega. Doar nu este Dumnezeu!” Bătrânul râse, părând amuzat de raţionamentul ei. „Este tot ceea ce vrei tu să fie. Vrei să fie ceea ce crezi că ştii despre Dumnezeu? Asta va fi. Dar aminteşte-ţi că ne manifestam într-o lume duală…” Nici bine nu termină bătrânul ce avea de spus că lumea prinse viaţă în jurul său. Percepţia sa păru să se dilate, cuprinzând deodată înţelesuri abia ghicite până atunci. Simiţi cum sufletul său ţâşneşte, ca o coloană, spre infinit, urcând şi coborând deopotrivă. Toata cunoaşterea după care tânjise făcea acum parte din ea şi nimic nu părea să o mai tulbure. Era în punctul de echilibru şi putea admira propria creaţie în toată splendoarea sa.

119

Pe neaşteptate simţi cum se naşte în mijlocul său dorinţa firească de a cunoaşte mai mult, de a-şi înţelege propriile limite şi de a trece dincolo de ele. Dorinţa deveni mai puternică, condensându-se într-un miez pulsatoriu, ce vibra bezmetic în propriul punct de echilibru. „Vreau!” Se recreă instantaneu în cea mai accesibilă formă, trup de lumină ce imita trupul de carne pe care îl cunoscuse cu atât de multe infinituri în urmă. Redeveni conştientă de ea însăşi, ca minusculă parte dintr-un întreg atât de măreţ. „Să creez!” Se trezi plutind deasupra unui hău întunecat în care forme monstruoase se zbăteau în clocotul turbat al apei înşelătoare. Deasupra sa lumina revărsându-se caldă şi iubitoare. Lăsă ochii spre hăul de dedesubt şi inima îi tresări speriată. Ideea de bine şi rău apăru de nicăieri şi nu se mai dădu dusă dintre gândurile sale. „Binele şi răul nu pot exista decât dincolo de punctul de echilibru” îi şopti un gând. „De vrei să cunoşti ce se afla dincolo de propria limită, va trebui să guşti din ambele deopotrivă. Pentru că bine fără rău nu există aşa cum întunericul numai în absenţa luminii se poate regăsi pe sine.” Dorinţa reveni în forţă, înfiorând-o şi extaziind-o în acelaşi timp. Se zbătu nebună în propria minte, răsucindu-se în toate părţile, încercând să scape cumva de dulcea şi nesuferita stare ce îi încolţea în suflet. Se opri din zbatere pentru o clipă, răsuflând greu, cu ochii ţintă la adâncurile ce se schiţau la nesfârşit din întuneric. „Bine sau rău, lumină cu întuneric…toate pleacă din punctul de echilibru şi tot acolo se întorc…nu uita asta niciodată altfel te vei pierde în propria iluzie.” Pieptul parcă îi explodă dintr-o dată. Amestec de bucurie şi tristeţe, durere şi plăcere abia descoperită, o străbătură din cap până în vârful degetelor, secătuind-o. Rămase plutind pe spate în punctul de echilibru, cu ochii închişi, răsuflând greu, părul umed lipit de obrajii pe care şi-i simţea că ard. - Mi-e frică… Uimită întoarse capul. Descoperi lângă ea o tânără ce îi semăna perfect. Aceeaşi gură mică cu buze cărnoase, aceeaşi obraji îmbujoraţi, acelaşi păr negru, lipit în şuviţe de obrajii ce sclipeau. Doar ochii verzi ce semănau cu două vârtejuri adânci, ce întorceau spre ea o privire întunecată, păreau cât de cât să le deosebească. - Tu…şopti uimită şi întinse mâna, încercând să o atingă. Cealaltă se trase puţin într-o parte, supraveghind-o cu prudenţă. - Mi-e frică… - De ce? o întrebă Karina încet. - De tot ce se poate întâmpla… Tânăra privi în jur cu ochii mari apoi reîntoarse privirea spre Karina. - De ce am venit aici? Părea cumva furioasă iar Karina tresari, surprinsă neplăcut de tonul ei. - Dar este ceea ce mi-am dorit. Am vrut să aflu ceea ce se găseşte dincolo iar bătrânul şaman m-a ajutat… - Te-a ajutat? Faptul că te-a îndepărtat de tot ceea ce cunoşti, numeşti ajutor?

120

Karina se încruntă, neînţelegând despre ce vorbeşte. Cealaltă se uită furioasă spre ea. Era uimitor cât de repede trecea de la o stare la alta. - Cât timp tu pierzi timpul în lumea asta, încercând să dezlegi „marile mistere”, în lumea reală se pot întâmpla multe! - Cum poţi spune că pierd timpul? Uite ce este, eu… - S-ar putea întâmpla un grav accident, de exemplu, o întrerupse cealaltă pe un ton repezit. Karina îşi înghiţi vorbele. - Sper că îţi mai aminteşti de horoscopul întocmit şi de accidentul prezis! Tu eşti prinsă aici iar acolo, cineva drag ţie, poate avea de suferit. De exemplu tata! - Tatăl meu? Nu cred că vorbeşti serios… - Sau cât crezi că i-ar lua lui Cleo să îl contacteze pe Baurus în numele tău şi să îi ceară o întâlnire? Doar ştii cât de interesată era de persoana lui. - Cleo mi-a promis că nu va face nimic nesăbuit. - Ţi-a promis că nu îi va spune tatei despre motivul adevărat al plecării tale iar lui Baurus nu îi va spune unde anume te duci. Dar dacă Baurus o contactează şi, întâmplător, îi cere să o întâlnească, pentru a discuta cine ştie ce? Va uita într-o clipă că eşti verişoara ei! Karina îşi linse buzele şi o privi nervoasă pe cealaltă. Nu ştia de ce, dar vorbele ei o făceau să se simtă nesigură. Ştia că „soarta şi-o face omul cu mâna lui”, dar dacă avea dreptate şi Roberto avea un accident tocmai când era ea plecată din oraş? Cât despre Cleo, mai mult ca sigur avea să îşi bage nasul prin mesajele ei electronice. Şi de acolo, până la a-i da întâlnire lui Baurus, nu mai era decât un pas. - Şi mai spui că bătrânul şaman te-a ajutat! Ştii ceva? Cred că de fapt te-a drogat iar starea asta, de aşa numit echilibru, de punct din care pleacă plus şi minus infinit, nu este decât o stare alterată şi nimic mai mult. Când te vei trezi s-ar putea să ai o mare surpriză! Îşi apropie chipul de chipul ei şi o privi fix în ochi. - Sau s-ar putea ca ăsta să fie doar un vis iar realitatea să semene mai mult cu oraşul întunecat pe care l-ai străbătut ca să ajungi aici. Poate ăsta e punctul terminus al călătoriei, capătul sforii, şi acum vei fi trasă înapoi, în cel mai cumplit coşmar pe care l-ai trăit vreodată. Deschise gura să o contrazică, dar teama de a descoperi că avea dreptate o copleşi. Începu să respire precipitat, în timp ce fiori reci îi alergau grăbiţi pe şira spinării. - Cine eşti tu de fapt? Cealaltă râse cu bună-dispoziţie. - Eu sunt Karina, bineînţeles, cine altcineva? Întrebarea este: cine eşti tu? O dată revenită în punctul de echilibru, Karina retrăi tot ceea ce se întâmplase. Sosia sa profitase de faptul că rămăsese blocată şi, nemaiaşteptând răspunsul, deschise o Poartă şi sărise prin ea. După plecarea ei teama şi neîncrederea sădită în mintea sa o făcuseră să se îndoiască chiar şi de sine. Spaima o blocase în timp ce frica urla pe nenumărate voci în jurul ei. Gândurile se roteau neîncetat în sufletul sau, creând inconştiente forme în întunericul ce clocotea la picioarele sale.

121

„Dacă avea dreptate şi tata suferea un accident? Dacă Baurus avea să se lase înşelat de Cleo care, profitând de faptul că ea nu era prin preajmă, avea să îl ademenească pe tânăr lângă ea? Dacă oraşul întunecat avea să îi fie casă de acum încolo, pentru că bătrânul şaman nu avea să o mai îndrume înapoi? Dacă…dacă…dacă…” Karina râse acum de temerile sale. Atât de teamă i-a fost, încât recrease tot timpul acel moment, lăsându-se târâtă în propriul coşmar, de fiecare dată când închidea ochii. Nici măcar nu realizase că, tot ceea ce trăia şi retrăia de fiecare dată, nu erau decât propriile spaime. Pentru că, deşi se afla în punctul de echilibru, mintea sa nu era în echilibru, iar sufletul său căra multă frică după el. Cealaltă Karina nu făcuse decât să îi dea forma şi nimic mai mult. Plutea din nou în punctul pe care îl crea şi îl recrea după propriile gânduri. Deasupra bucuria şi fericirea de a-şi fi atins scopul, dedesubt îndoiala şi frica, neînţelegerea şi neîncrederea de care nici măcar nu fusese conştientă. „Te pot ajuta să treci dincolo de Poartă, dar ce vei găsi acolo îmi este peste puteri să ghicesc”, i se păru că îl aude pe bătrânul şaman. Surâse obosită. Bătrânul nu ştia ce povară cără după ea, nu putea vedea umbra pitită din sufletul său. Nu putuse decât să o prevină şi să îşi ofere ajutorul. Deodată începu să râdă. Nici măcar nu trecuse de Poartă! Rămăsese blocată în faţa ei, incapabilă să treacă peste prag, dincolo de propria neînţelegere. Probabil că fata îmbrăcată în cămaşă de noapte o putea vedea cum stă ţeapănă în faţa Porţii, holbându-se la lumina ce se reflecta, cu sclipiri ca de foc, pe suprafaţa inelului. „Nu sunt pregătită pentru o asemenea trecere”, recunoscu fără regrete. „Nici măcar nu ştiu cum pot trece dincolo de propriile gânduri, dar să mai dezleg mistere mai vechi decât lumea!” Nu se simţea de loc ruşinată pentru faptul că nu reuşise să treacă de Poartă. Ba dimpotrivă! Simţea o mare uşurare la gândul că avea să studieze în continuare, încercând să descopere, din aproape în aproape, Marele Mister. Era timpul să se întoarcă la ceea ce cunoştea. „Poate data viitoare voi avea mai mult noroc!” Trecerea se făcu la fel de lin ca la început. Cu o respiraţie adâncă se trezi din transă şi se ridică în fund. Privi ameţită spre bătrânul şaman ce o sprijinea, ţinând-o de braţ să nu cadă. - Ei, cum a fost? - O experienţa uimitoare, trebuie să recunosc, spuse fata clătinând din cap în încercarea de a-şi reveni. Şi Samuel Lordi care spunea că a descoperit misterul! Pff! Bătrânul o ajută să se ridice în picioare şi îi oferi o cană cu supă pentru întremare. - Fiecare îşi descoperă calea, fata mea. Poate că el a tras mai multe învăţăminte din ceea ce a experimentat, decât tine. Karina îl privi pe deasupra bolului, în timp ce sorbea cu pofta din lichidul cenuşiu ce începuse să se răcească deja. Îşi aminti de toate cele trăite în lumea înşelătoare a oglinzilor blestemate şi îi întinse bolul bătrânului cu o mişcare bruscă. - Trebuie să ajung cât mai repede acasă! Bătrânul şaman o privi întrebător.

122

- Poate că totul nu s-a întâmplat decât în mintea mea, dar prefer să fiu acasă când tata va concura cu motocicleta. Nu vreau să mă gândesc la faptul că lumea aceea ar putea arăta cumva realitatea de aici, ca într-o oglindă. - Atunci nu te gândi, spuse bătrânul, zâmbind mucalic. Se aplecă spre lucrurile împrăştiate pe jos şi începu să le strângă cu grijă. Fata începu să se agite, legănându-se de pe un picior pe altul, ca şi cum, din clipă în clipă, avea de gând să o ia la goană. - Când are loc cursa tatălui tău? Karina îşi scoase carneţelul din buzunar, îl studie câteva momente, apoi ridică privirea spre el: - În seara asta! Fata părea speriata de-a binelea. Cu un oftat bătrânul se opri din strâns şi privi în sus spre ea, cu ochii îngustaţi. - Te pot ajuta să ajungi acasă, înaintea cursei de motociclete, dar, dacă fac asta, nu îţi vei mai aminti de cele întâmplate până acum. Vei pierde experienţa asta sau, cel mult, te vei întâlni cu învăţămintele ei doar în somnul cel mai adânc. Karina îl privi indecisă apoi se hotărî: - Trebuie să ajung acasă, vă rog! Bătrânul clătină a acceptare din cap. Se aşeză pe covoraşul de pe care se ridicase ea ceva mai devreme şi îi făcu semn să se aşeze lângă el. O prinse de mână şi o strânse uşor. - Vreau să închizi ochii şi să nu îi deschizi, orice ar fi, până nu simţi că îţi dau drumul la mână. Karina închise ochii ascultătoare. Se simţi ridicată în aer şi catapultată în necunoscut, strânsoarea fermă a bătrânului fiind singurul lucru cert. Deşi avea ochii închişi a ştiut când a străbătut fără oprire străzile întunecate, ce se terminau în faţa Porţii, simţi trecerea prin punctul de echilibru şi recunoscu senzaţia de răcoare dată de trecerea succesivă prin oglinzi. Încetini şi, după alte câteva clipe se opri. - Poţi deschide ochii, auzi şoptit glasul bătrânului. Deschise ochii şi sări în picioare. Se regăsi în faţa statuii sculptorului Katane. În depărtare se auzeau motoare ambalate şi murmurul înăbuşit al mulţimii ce venise să vadă spectacolul. Privi spre bătrân, mulţumindu-i în tăcere, apoi fugi spre locul unde avea să se ţină cursa, fără să privească înapoi. Cu fiecare pas ce o îndepărta de şaman amintirile a ceea ce trăise dincolo de punctul de echilibru se înceţoşau, pierzându-şi treptat semnificaţia. Dar nu mai conta. În acel moment ştia că trebuie să ajungă la tatăl său şi spre el se grăbea cât putea de repede. Se opri, gâfâind, în faţa motocicletei tatălui sau. Roberto, ce discuta în contradictoriu cu Pietro, se întoarse cu o privire surprinsă spre ea, când o auzi în spatele său. Ochii îi străluciră a încântare, când îşi dădu seama cine este, iar Karina se repezi să îl îmbrăţişeze, gata să îl dea jos. - Tată, ce mult mă bucur să te revăd! - Karina, fetiţo, ce surpriză! Credeam că soseşti abia mâine. - Mi-a fost dor de tine şi am hotărât să mă întorc mai devreme, spuse Karina râzând şi îl îmbrăţişă încă o dată.

123

O amintire recentă trecu meteoric prin mintea sa. Privi peste umărul tatălui său spre Pietro ce râdea cu gura până la urechi: - Este totul în regulă cu motocicleta? Toate cablurile sunt strânse cum trebuie? Roberto o îndepărta puţin de el apoi schimbă o privire rapidă cu Pietro. - Nu o poţi păcăli! spuse Pietro cu veselie. Într-un moment de inspiraţie am verificat cablurile şi am descoperit că acceleraţia era puţin cam „moale”. Cred că Roberto a uitat să strângă cablul, după ultima modificare adusă motorului. - De unde ai ştiut că este ceva în neregulă cu motocicleta? o întrebă tatăl sau, strângând-o de umăr. - Intuiţie feminină, cred. Urmări cursa de lângă linia de sosire şi îi făcu cu mâna tatălui său când trecu în trombă pe lângă ea. - Întotdeauna mi-ai ţinut noroc, fetiţo, îi spuse Roberto la terminarea cursei. Sunt foarte fericit că ai reuşit să ajungi astăzi să mă vezi. Este ultima cursă şi vreau să sărbătorim împreună. Mergem la cofetăria din centru şi mâncăm câte prăjituri putem. Pietro îi făcu atenţi pe amândoi. - Aceea nu este Cleo? întrebă, arătând cu mâna undeva în spatele lor. Karina se întoarse şi dădu cu ochi de Cleo. Verişoara sa părea că aştepta pe cineva, aşa cum stătea aşezată, cu o jumătate de fund, pe banca de lângă chioşcul cu gogoşi, privind încordată spre ieşirea din parc. - Cred că are o întâlnire! Îi spuse Pietro Karinei făcându-i cu ochiul apoi izbucni în ras. Karina îl lăsă pe tatăl său să încarce motoreta în dubiţă şi se apropie încet de verişoara sa. - Bună, Cleo! Cleo sări în sus când o auzi şi se întoarse spre ea, fixând-o cu ochii mari. Oare ce punea la cale? - Karina, eu… Un tânăr se opri în faţa lor, curmând explicaţiile fetei. Karina făcu, la rândul ei, ochii mari, când descoperi identitatea bărbatului. - Baurus?! Ce faci aici? - Bună Cipito, o salută Baurus vădit amuzat. Am venit la întâlnire, doar mi-ai propus să ne vedem faţă în faţă, sătulă de atâtea discuţii virtuale. - Aşa am făcut, nu-i aşa? spuse Karina întorcându-se spre Cleo, cerând din priviri explicaţii. Cleo bâlbâi ceva, dar Karina nu înţelese nimic. O lăsă în pace, gândindu-se că va obţine toate explicaţiile după aceea. Se întoarse spre Baurus şi făcu prezentările, subliniind de câteva ori că ea era într-adevăr Cipito iar Cleo era doar verişoara sa. - De unde ai ştiut că eu sunt Cipito? întrebă curioasă. Baurus o măsură din cap până în picioare apoi surâse satisfăcut: - Nici nu mi te închipuiam altfel. Oricum, îmi pare bine să te cunosc în sfârşit. Tânărul făcu un gest larg, arătând aleea din spatele său. - Facem câţiva paşi împreună sau ai de gând să mă descoşi în mijlocul parcului? Karina cumpăni câteva momente. Se uită spre Cleo, ce stătea într-o parte cu privirea în pământ.

124

- Cineva trebuie să îi spună tatei că ne întâlnim direct la cofetărie. Mă poţi ajuta tu, Cleo, nu? Cleo privi spre Baurus apoi spre Karina şi clătină capul a acceptare, cu o mină de învins. Îşi luă la revedere de la Baurus, cu o voce tristă, şi se îndreptă spre Roberto, cu capul în jos şi umerii aduşi, abia târşâindu-şi picioarele. Karina îşi îndreptă toată atenţia spre Baurus. Începură să se plimbe încet pe aleile parcului, îndreptându-se spre ieşire. - Ştiu că sună ciudat şi sper să nu mi-o iei în nume de rău, dar am strania senzaţie că te cunosc de mult, spuse Baurus la un moment dat. Karina surâse şi dădu din cap. - Şi eu am aceeaşi senzaţie, recunoscu ea. Parcă ne cunoaştem de foarte mult timp. - Dar nu în această ipostază, completă Baurus. - Cine ştie, spuse Karina râzând. Poate ne-am întâlnit în vis iar acum nu ne mai amintim nimic. - Poate… Karina privi curioasă spre un bătrân, ciudat îmbrăcat, ce părea că aşteaptă pe cineva în faţa uneia din multele oglinzi ce arătau realitatea deformată, oglinzi împrăştiate peste tot în parc şi care constituiau una din atracţiile principale pentru cei mici. Oare îl mai văzuse undeva? Trecu de el şi întoarse capul să îl privească încă o dată. Ridică din umeri şi reveni cu privirea la Baurus ce tocmai îi povestea despre planurile sale de viitor, ceva despre o mică firmă de redecorare. Bătrânul şaman zâmbi în urma ei. - Totul e bine când se termină cu bine. Nu e aşa? Privi cu coada ochiului în oglindă. Bătrâna demon pufni nemulţumită, ridică nasul, se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă. Bătrânul începu să râdă. SFÂRŞIT