Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

442

Section: Literature

MYTH AND REALITY IN THE TROJAN EPISODE

Simona Maria Maracine PhD Student, University of Pitești

Abstract:We read Homer. We read him in our childhood, and then we do not read it anymore.

Some poets may still read and study the Hellenic scholars and then undergo a comparative examination. But for the old, all of the education was based on Homeric writings, which was

learnt by heart, and it was all explained by a reference to the lyrics of the Iliad or the Odyssey.

This is what Heraclitus (commentator of the 1st century BC) tells us, for example, that it was the way to educate the ancient Greeks, giving Homer the food of the naive soul of the child: "We grow

and he is always near us [ ...]. We can not leave him without immediately returning to his thirst to

resume; contact with him can be said to end only with life". Xenophanes of Colophon (6th-5th centuries BC), in one of the remaining fragments, also tells us:" Since all, from childhood, they

have taught Homer. "But we generally remained from his epics only with the remembrance of

extraordinary, beautiful and unbelievable, mysterious and inexplicable fairy tales, and that is all.

But did we not lose anything by stopping us in their interpretation, only to what could have sensed a child's mind and mentality from the hidden stone of his immortal verses?

Keywords: legend, myth, heroes, ancient, modernism.

Cetatea Troiei, denumită și Ilionul (de unde și numele poemului homeric, Ilias,

„cânteculŗ despre Ilion), domina zona de nord-vest a Asiei Mici, făcând imposibilă

circulația vaselor aheene dinspre Marea Egee spre Marea Neagră (Pontul Euxin).

Argumentul acesta de natură economică a generat conflictul dintre greci și troieni.

(Menționăm că denumirea curentă a grecilor în Iliada este aceea de ahei, în timp ce

aceea de greci este rarisimă. Exegeza istorică păstrează însă apelativul generic, grecii.)

Așa cum se știe, în ținutul continental al Greciei, nu există un punct reperat la o distanță

mai mare de 60 de km. de mare; fiind grecii „oameni ai măriiŗ, se izbeau frecvent de

restricțiile impuse de cetatea Ilionului. Conflictul era inevitabil. El va însuma

nemulțumirea cvasi-generală a Greciei, iar Agamemnon va fi considerat căpetenia de

necontestat a lor. (Conflictul acesta dintre greci și troieni va primi, peste o mie de ani, o

replică celebră în partea de apus a Mării Mediterane, denumită, în Imperiul Roman, Mare

Nostrum, „Marea Noastrăŗ, iar evenimentul, id est războaiele punice, își vor afla ecoul

într-o altă epopee, în Eneida lui Vergiliu.) Coaliției grecești, consolidată prin

nemulțumirile de ordin pur economic (și subminată de dezbinările generate de eternele

dispute pentru privilegii personale specifice speciei umane, conflictul Ŕ spre exemplu Ŕ

dintre Agamemnon și Ahile, dintre Aiax și Ulise ) îi va răspunde cu forțe pe măsură

regele Troiei, Priam, care reușește să le opună grecilor forțe adunate din zonele limitrofe,

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

443

Section: Literature

din Propontida ori din zona Pontului (în Iliada sunt menționați și tracii cunoscuți pentru

caii lor de luptă).

Pasul următor, de la realitatea de fapt la „povesteŗ, va fi inerent evenimentelor de

mare răsunet. Pentru că războiul troian, de zece ani Ŕ când luptele din acele vremuri se

decideau într-un răstimp scurt Ŕ era perceput drept disputa dintre două continente.

Răsunetul lui era iminent, nu putea să rămână închis intre granițele timpului său. În

memoria colectivă va fi dăinuit ceva vreme până a se închega în acele structuri poetice

specifice epocii.

Era timpul rapsozilor să vină și să încredințeze memoriei faptele de arme ale lui

Ahile ori Hector (cei doi eroi, cei mai viteji din cele două tabere potrivnice). Faptele

acestea se cuveneau înveșmântate în vraja mitului. Iar poezia, însoțită întotdeauna și de

muzică Ŕ versurile se cântau Ŕ, sporea farmecul recitărilor. Faptele de arme ale eroilor

erau astfel slăvite, încât aceștia își depășeau condiția umană. Preamăriți hiperbolic, ei

căpătau și atribute aparținând divinităților. Privită din acest punct de vedere, epoca

poemelor homerice este cunoscută drept epoca eroilor.

Încercând o disociere între legendă și mit, acesta din urmă ar denumi „povesteaŗ cu

implicațiile etiologice ale fenomenului, pe care rapsodul le află /primește deja din „guraŗ

poporului și pe care el le întregește prin legendă. Ținând seama de originea mitică a

multor legende despre eroi (Castor și Pollux, frații Elenei și ai Clitemnestrei, se nasc, de

pildă, după un mit bine cunoscut, dintr-un ou de argint, imagine artistică sugerând

strălucirea cerului), se vede limpede cât de labilă era granița dintre mit și legenda eroică,

aceea care va prelua datele mitului. (ab ovo gemino, din oul geamăn născuți, spune

Horațiu, Ars poetica, v.148), consacrându-i ca eroi.

Literatura greacă începe cu poezia (așa cum îndeobște stau lucrurile și în alte

literaturi) și anume cu Homer. Dar tradiția greacă amintește de prezența și a altor poeți,

prezențe hieratice, legendare Ŕ poeții prehomerici. Unul dintre cei mai cunoscuți este

Orfeu. Participant la expediția argonauților în Colhida (Nordul Pontului Euxin), Orfeu are

de înfruntat urgia valurilor, precum mai apoi Ulise, dar și capcana cântecelor de sirene ori

coborârea în Infern. Deosebirea dintre Orfeu ca predecesor al războiului Troian și Ulise

constă în finalitatea peripețiilor lor, vom spune, cu caracter inițiatic: Orfeu este în curs de

formare a personalității sale religioase, lui fiindu-i atribuite imnuri și cântări religioase,

precum și o Teogonie (Hieroi logoi ), în timp ce Ulise este în căutarea rădăcinilor sale

telurice. Amintim și pe Musaios, un alt poet hieratic prehomeric, sau pe Eumolp, fiul

acestuia, tată și fiu hărăziți muzelor, respectiv cântecului (molpé Ŕ „cântecŗ), autori și ei

de imnuri religioase.

Înaintând către Homer, id est către autorul consacrat de tradiție poeziei epice cu

statut de epopei, s-a pus problema formei în care au circulat inițial legendele despre eroi

și zei: proză sau versuri. Răspunsul ni-l oferă Homer în Odiseea, cântul XVII, v. 512 sq:

Eumaios spune că Ulise i-a povestit Ŕ așadar este vorba de proză Ŕ întâmplările prin care

a trecut, iar el l-a ascultat cu încântare timp de trei zile și trei nopți. Apoi Eumaios

compară farmecul povestitorului cu cel al aedului (cântărețului în versuri); ascultându-l,

nu te satură vreodată vraja lui . „Reiese limpede că povestirea în proză a coexistat cu

cântecul epic și cântecul liric ( cf. Adelina Piatkowski, Istoria literaturii grecești. Epoca

preclasică, sec. IX-VI î. e. n. Editura didactică și pedagogică, București, 1962, p.54).

Lămuritor este și pasajul din Iliada (IX, v. 182-195): trimișii lui Agamemnon la Ahile

spre împăcare în „cumplita mânie ce aprinse p-Ahil Peleianulŗ îl găsesc pe erou cântând,

alinându-și durerea în strunele lirei, ascultat de bunul său prieten, Patrocle. Conținutul

versurilor îl constituiau faptele de vitejie ale eroilor, iar forma de exprimare era în versuri

nu recitate, ci cântate în acompaniament de liră. Ahile nu era un aed de profesie, profesia

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

444

Section: Literature

lui fiind armele. Ulterior, personaje precum Ahile se vor delecta ascultând cum cântă

profesioniștii Ŕ aezii.

Se cuvine menționat și episodul Femios. Considerentul este unul de limbă, Femios

fiind cel care, pentru prima oară Ŕ și asta se întâmplă în Odiseea, XVII, 344 sq.,

formulează și rostește cuvântul autodidact, vocabulă care va onora învățământul

dintotdeauna. Pentru că uneori profesiunea de aed se transmitea din tată în fiu, Femios

spune cu un orgoliu vădit: autodidactos eimi, „eu sunt un autodidact ŗ. Își face așadar

intrarea în limbă un cuvânt care va marca o carieră strălucită.

Existau cântări ce se închegau în jurul diferitelor subiecte mai sărace, ori mai

bogate. Dintre toate ciclul troian era cel mai cunoscut. Redăm cuvintele de apreciere care

încă pot fi date de exemplu ca mod de a cinsti arta și pe reprezentanții aceștia, într-o

epocă marcată de practicile dure, inumane ale sclaviei, pentru că aezii erau, totuși, artiștii

timpului : „O, Demodoc, pe tine eu te laud / Mai mult decât pe-oricare om din lume. /Sau

Muza te-a-nvățat sau chiar Apolon, / Căci prea zici bine tot ce făptiură / Și pătimiră și

trudiră-aheii, /De parc-aieve-ai fost și tu de față, / Ori altul ți le-a spus din auzite. /Dar

treci acum la alta și ne cântă / Ce-a fost cu calul cel de lemn, pe care / Epeos îl clădi cu

ajutorul / Minervei și Ulise în cetate / Drept cursă-l duse-apoi, ticsindu-l / Cu oameni care

pustiiră Troia. / De-i povesti așa frumos și asta, / Mărturisi-voi tuturor în lume / Că-n

adevăr dumnezeiesc ți-e darulŗ (Odiseea, VIII, v. 665-679, traducere Murnu,).

Se ajunge apoi la practica recitării propriu-zise. Elementul muzical nu se pierde în

totalitate, dar cade în sarcina accentului specific limbii grecești, care face să se păstreze

modulația vocii, „cânteculŗ provenind din acel accent muzical, precum și din succesiunea

silabelor lungi ori scurte. Nu se renunță nici la acompaniamentul lirei. Versul recitărilor

este hexametrul, numit de Aristotel vers eroic, găsit a corespunde unui text narativ în

registrul grav. Interpreții acestui gen de recitare se vor numi rapsozi. Nefiind într-atât de

solicitat de efortul cântării, compozițiile rapsodului erau mult mai întinse. Se încheagă

astfel premisele apariției unor lucrări de proporțiile epopeilor homerice, cu toate

exigențele pe care le presupune genul major al operei: cristalizare în formă poetică a unui

material epic extins. Se pare că Homer aparținea cercurilor de rapsozi din Asia Mică. Și

atunci este de la sine înțeles ce purtători de mesaj artistic erau acești „trubaduriŗ ante

litteras!

Cu certitudine că legendele care gravitau în jurul subiectului despre războiul troian

erau cunoscute înainte ca materia epică să se fi coagulat în structura superioară a operei Ŕ

Iliada. Rapsodul de geniu, poetul, Homer, selectează din narațiunea vastă secvențele care

ilustrează, esențializează. Sau, cum spune Horațiu, poetul nu urzește războiul troian de la

„oul cel geamănŗ: Ars poetica, v.148-150 (N. Conform legendei, Elena este cauza iscării

războiului dintre greci și troieni. Dar Elena este sora fraților gemeni, Castor și Polux,

născuți dintr-un ou de argint. A povesti de-a fir a păr despre războiul troian ar însemna a

purcede de la Elena, sora celor doi frați născuți din oul geamăn.) Multe secvențe din

narațiunea epopeii sunt locuri comune în recitările rapsozilor și pot constitui, fiecare în

parte, un nucleu epic cu valoare autonomă; mânia lui Ahile, spre exemplu, este tema

esențială, subiectul evocat din primul vers Ŕ în textul grecesc este chiar primul cuvânt Ŕ

din Iliada: „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianulŗ. Cu toate acestea, în

cânturile următoare tema mâniei ca fir epic coordonator se estompează, pare a fi uitat, ca

și când s-ar fi anulat de la sine și numai reflecțiile de orientare retrospectivă (de ce toate

acestea ?; care să fie cauza?) ne aduc în memorie argumentul indignării eroului. Ca apoi,

spre sfârșitul Iliadei să revină cu așa intensitate, încât partea aceasta a poemului să capete

proporțiile unei adevărate Ahileide. Se consolidează aici și motivul prieteniei ca

principiu de viață: Ahile avea de ales între a-și răzbuna prietenul (Patrocle) ucis de

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

445

Section: Literature

căpetenia troienilor (Hector), (intrând în luptă, destinul lui era să-și găsească sfârșitul

lângă zidurile Troiei) ori să rămână în afara luptelor sângeroase, să-și cruțe viața și să se

sfârșească de bătrânețe în ținuturile patriei sale. Pentru erou însă balanța înclină către

gloria armelor și a posterității, iar mai presus de aceasta, către datoria împlinirii unei

misiuni alese: răzbunarea prietenului ucis. (N. Astăzi, dacă faptele de vitejie de sub

zidurile Troiei ale lui Ahile mai sunt uitate, prietenia Ahile Ŕ Patrocle ilustrează virtutea

prieteniei în existența ei paradigmatică.)

Poetul evită inspirat episoadele minore care ar fi făcut să scadă tensiunea

povestirii. Spre exemplu, Paris trece trufaș în rândurile din frunte ale troienilor. În clipa în

care dă cu ochii de rivalul lui, Menelau, în dragostea pentru aceeași femeie, privirea i se

întunecă. Homer evită însă rezultatul unei monomahii între soțul părăsit și amant.

Acțiunea operei ar fi devenit simplistă, nespectaculară. De altfel, poetul restrânge acțiunea

Iliadei la câteva zeci de zile, concentrând aici „reverberațiileŗ anterioare, ale unei dispute

polemice de zece ani. Dar „incursiunile întrecut nu sunt presărate la întâmplare, ci se

leagă oarecum între ele de la un cânt la altul. Poetul a ales cu discernământ momente și

mituri sugestive pentru înțelegerea lumii eroice și pentru valorificarea intențiilor

dramatice de ansamblu din Iliada ŗ. (A. Piatkowski, op. cit., p.71). Un exemplu cum nu

se poate mai ilustrativ: grecii se află în fața unei confruntări din cele decisive cu troienii.

Bătrânul și înțeleptul Nestor vine în fața trupelor grecești, așa cum se impune în pragul

unei lupte, cu vorbe de îmbărbătare, printre care presară și presagiile unui semn ceresc. Le

reamintește comilitonilor săi cum, la plecarea expediției din insula Aulis, un balaur ivit la

rădăcina unui platan înalt se furișează printre ramuri și frunziș până spre vârful copacului,

unde se ascundeau „pitulate în cuib piscuind vrăbiuțe plăpândeŗ. Înghite cei opt pui și pe

mama lor, a noua, după care Zeus preface monstrul în stană de piatră (Iliada, II, 305-319).

Descifrând mitul, cele nouă vrăbiuțe prevesteau Ŕ de parcă ar fi deunăzi Ŕ zice poetul, cei

nouă ani de suferință la zidurile Troiei, ca apoi, ultimul, să vină cu biruința. Astfel

inserează poetul în spațiu compact structural episoade din evoluția războiului troian, din

care Homer decupează o durată restrânsă, spre care converg însă, prin abile artificii

poetice, ecouri din timpuri trecute, „actualizândŗ datele unui mit ancestral, evidențiind

trăsături ale narațiunii rapsodice.

Faptul că zeii intervin adânc, până la nivelul vieții de rând, al umanului, încât riscă

uneori să fie răniți ei, nemuritorii, este dovada plasării lor, în ierarhia puterii divine, nu în

prim planul acesteia pe care îl ocupă Moira, destinul, putere abstractă care amintește și

oamenilor și zeilor că tot ceea ce a fost sortit să se întâmple se va întâmpla. În epoca

arhaică, ilustrată de Homer în Iliada, nu se poate vorbi totuși de atotputernicia Moirei, de

vreme ce termenul însușii nu apare decât o singură dată, dar sub „înfățișareaŗ Kerelor,

divinității ale morții (cântul XXII). Zeii sunt însă aceia care fac jocul la nivelul

omenescului, ei intervin zădărnicind ori favorizând anumite întreprinderi ale muritorilor.

Iar dacă vrajba dintre oamenii este întreținută de nemuritori, înseamnă că relațiile înseși

dintre aceștia nu sunt într-o deplină concordie. Este posibil, pentru că, așa cum există

rivalități între cetăți, recte între cetățile Greciei și Troia și aliatele acesteia din Asia Mică,

concurență Ŕ cu corolarul acesteia, adversitatea Ŕ există și în templele și sanctuarele

zeităților, unele mai vechi, tradiționale, altele noi, infiltrându-se insidios într-un „arealŗ de

credință deja „arvunităŗ. Nu sunt însă acestea temerile eroilor lui Homer; acestea sunt

judecățile noastre, ale individului post-homeric, moștenitorul îndoielilor Casandrei (pline

de adevăr de altfel) și nu ale credincioșilor atleți ai morții de pe câmpul din fața cetății lui

Priam, care știu să aducă jertfe zeilor lor și să le solicite bunăvoința.

Dar, mai presus de acesta, glasul lui Aristotel: „În tragedii trebuie să introducem

miraculosul, dar în epopee e cu putință să mergem chiar până la elementul irațional, unul

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

446

Section: Literature

din principalele izvoare ale miraculosului [...] Miraculosul e plăcut de altfel; dovadă,

faptul că toți oamenii care povestesc ceva, adaugă și de la ei, cu gândul de a plăceaŗ

(Poetica, 1460 a, 10-15, traducere Balmuș). Miraculosul îi surâde, de bună seamă, și lui

Homer: și el pune la cale stratageme ale zeilor, descinderi ale zeilor în stil deus ex

machina, ori peripeții neprevăzute.

La un moment dat ai impresia că adevăratul război se duce în Olimp, cei de pe

pământ purtând un război secund, singura carte câștigătoare fiind faptul că aici se și

moare. Zeus însuși se revoltată împotriva înverșunării peste fire a sorei și soției sale, Hera,

împotriva troienilor: „Nefericito! Ce rău așa mare ai văzut la Priam / Și de la fiii lui

Priam, de tot năzuești și de strădui / Troia să surpi și să spulberi temeinic zidita cetate? /

Numai de-ar fi să te furiși pe porți și pe-naltele ziduri / Și să-l înfuleci pe Priam de viu și

pe fiii lui Priam / Și pe troienii ceilalți, c-așa potoli-ți-ai necazul!ŗ (IV, 31-36).

Sunt și zeii oameni! Stările sufletești ale zeiței Thetis, mama lui Ahile, sunt aceleași

cu ale ultimei (cu condiția să fie și prima!) mame de pe pământ; cunosc și ei grotescul

(Ares, războinicul, cade rostogolindu-se, lovit de un bolovan întru totul ordinar), dar și

sublimul atunci când inspiră venerație amestecată cu teamă; Zeus cutremură Olimpul,

întunecă văzduhul, trimite ploaie cu sânge ... Și asta pentru că rapsodul de geniu înțelege

să acorde epopeii ceea ce i se cade stilului propriu: grandoarea cuvenită.

Dacă zeii înșiși sondează atributele omenești, înseamnă că acestea nu sunt cele de

pe urmă, ori demne de disprețuit. Cu atât mai mult vor proceda astfel eroii lui Homer, ei

care vizează o bună situare în ierarhia valorilor umane, dar și o glorie care să le asigure

faima peste veacuri: „Dacă la Troia statornic rămân și mă-n caier sub ziduri, / N-o să mă-

ntorc înapoi, dar slava-mi în veac o să fieŗ (IX, 407 sq.). Numai că slava lui Ahile se

numără doar în „a te distinge mereu, a-i depăși pe ceilalți și a nu-ți face de râs neamul

străbunilorŗ(VI, 208-210), dar și în a călca pe cât mai multe cadavre ale dușmanului, a-ți

exhiba armurile spoliate. Morala societății gentilice, așa cum prinde relief în confruntările

din Iliada, adună cele bune: cultul prieteniei, respectul bine întreținut față de oaspeți,

pietatea, respectul cuvântului dat, al jurământului, dar nici nu ocolește cruzimea cu care

sunt tratați troienii asediați. S-a spus, pe drept, că în Iliada se plânge des, lacrimile curg

fără opreliști, că ar exista deci o voluptate Ŕ am spune Ŕ a evidențierii suferinței, dincolo

de rigorile stăpânirii de sine, autocontrolului, „gestionăriiŗ suferinței în parametrii

raționalului. Se plânge așadar ca în Orientul acela nestrunit de puterea rațiunii, puțin

barbar. Dar ... nu de lacrimi ne plângem, ci de rușine atunci când ea nu există: „Mila din

suflet Ahile-și pierdu și-i lipsit de rușine, / Simțul de care legat e tot răul și binele lumiiŗ

(XXIV, 42-43). Sunt cuvintele zeului, de învățătură pentru ființa umană dintotdeauna.

Valabilitatea acestora este confirmată de eroul troian, Hector, care, atunci când soția îl

imploră să rămână între zidurile Troiei, să nu-și lase „Fiul lipsit de părinte și văduvă

biata-ți femeieŗ (VI, 428), îi respinge cu blândețe rugămintea: „Grijile aceste, femeie, mă

bat și pe mine, dar tare / Mi-ar fi rușine de-ai mei, de bărbați și femei de la Troia, / Dac-

aș fugi de război și aș sta tupilat ca mișelulŗ(VI, 437-439). Pentru faptele lui neconforme

cu spiritul dreptății, numindu-se aceasta fie și rușine, Ahile nici nu este de condamnat

prea mult. Cât poate fi de corectă judecata lui, cum poate el să păstreze o măsură în mânia

provocată de o nedreptate săvârșită pe față? Nu s-ar fi chemat aceasta lașitate, slăbiciune?

Cum s-ar fi putut ridica el deasupra cumplitelor suferințe pricinuite de moartea prietenului

dacă nu prin încălcarea jurămintelor? Și apoi, este el chiar liber în luarea deciziilor, când

este urmărit de spectrul propriei morți pentru „vinaŗde a fi viteazul între viteji? O soartă,

moira, constrângătoare nu poate deforma niște judecăți iscate altfel decât firescul vieții

știut și neștiut deopotrivă de fie care în parte? Forța lui cosmică aparține unei alte lumi și

numai acolo, în lumea lui, a mitului personal poate fi judecat fără putința de a greși.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

447

Section: Literature

Agamemnon însă este paradigma epocii lui (epoca eroilor). Orgolii, trufie, nu

ciudățenii Ŕ nici măcar! Ŕ, ci atributele unui anax andrñn, „stăpân de bărbațiŗ. Nici să

fugă din luptă nu îndrăznește, nici să reziste fără Ahile. Mai mult supărarea viteazului

pare a-l ține în fruntea taberei, de vreme ce, după împăcarea cu Ahile (cântul XIX)

prezența sa devine episodică.

Ar mai figura în țesătura „poveștilorŗ din Iliada și un personaj care captează toată

atenția și duioșia autorului Ŕ rapsod, dar și a cititorului. Un personaj colectiv pe care îl

așteaptă o soartă jalnică. Este suita femeilor, mame, soții, tinere fete, care pândesc cu ochi

îndurerați spre un viitor incert. Iar dacă au statutul de sclave, atunci, participând la riturile

funebre ale vrunei căpetenii, se dezlănțuie într-un plâns jalnic, pentru că pe ele însele se

plâng: „Astfel îl plânse Briseis, și jalnic femeile roabe, /Chip că boceau pe Patroclu,

nevoia-și plângeau fiecareŗ(XIX, 298-299).

Afirmam mai sus că războiul se poartă deopotrivă în Troada, în fața zidurilor

Troiei, dar și în Olimp. Războiul se duce însă și în sufletul rapsodului. Homer îi simte și

pe greci și pe troieni ca fiind de-ai lui. Desigur, pentru că sunt ființe umane cu toții, sunt

purtători de iubire, de ură, de sentimente părintești, filiale, conjugale. Dar Asia Mică, prin

colonizare, va deveni parte a Greciei, aici se va înfiripa unul dintre cele mai importante

dialecte ale limbii grecești, dialectul ionic. Se consolidează un raport de conubialitate

etnică. Spunem aceasta și pentru a justifica afecțiunea de care sunt înconjurați troienii în

stare de asediu. De partea cui este, de fapt, Homer, de partea grecilor care vin să răzbune

o nedreptate ce li s-a făcut, ori de partea troienilor făptuitori? Chestiunea aceasta a cauzei

dintâi, ab ovo gemino, cum spune Horațiu, este lăsată în suspensie, ea nu mai

funcționează ca operator logic în acțiunile lor, în rivalitățile războinice dintre greci și

troieni. Nu știm dacă Homer a fost patriot ori nu (s-a spus și asta: că n-ar fi fost!). Esențial

este că sufletul lui vibrează la trepidațiile vieții în suferință. Portretul lui Hector, „cel care

ține cetateaŗ, este de o profundă sensibilitate. Scena despărțirii de soția sa, Andromaca,

dialogul de la suferință la suferință al acestora este înduioșător, ar înmuia și o piatră, dar

un suflet. Într-un dialog de o tristețe copleșitoare eroul mitic al rapsodului strecoară totuși

nota de solemnitate, de gravitate umană, de responsabilitate civică. Cutezăm prea mult

oare dacă von afirma că Homer are presentimentul mapamondului ca patrie a creștinului?

Nu există în Iliada portret mai uman decât acela al lui Hector. Iar prezența fiului său,

Astianax, „domnul cetățiiŗ, prea fraged pentru o astfel de suferință, duce către culme. Ce

valoare ar mai prezenta un patriotism din calcul rece înaintea „rațiuniiŗ sufletului, iubirii?

Ceea ce-i călăuzește pe creatorii mitului troian este spiritul de obiectivitate. Ei nu se

limitează la preamărirea propriilor eroi. Poate că, dacă ar fi procedat astfel, s-ar fi bucurat

de o mai bună primire la curțile acestora, dar recunoașterea lor în timp ar fi pălit. Luând

însă drept monedă de schimb la vămile timpului valorile recunoscute dintotdeauna ca

neperisabile, anume virtuțile sufletești, plăsmuindu-le, modelându-le, umanismul lor

atinge profunzimi de nebănuit. Omul mitului are un suflet pe care nu-l afli oricând și

oriunde. Troia se prăbușește, dar nu pentru că troienii ar fi niște firi nevrednice, fricoși ori

lași. Ci pentru că aceasta este voința zeilor. Dar pentru aceasta nu se revoltă, mâinile lor

se ridică spre cer nu pentru hulă, ci pentru îndurare. Frumoasa Elena nu poartă nicio vină

în ochii troienilor; ce vină poate să aibă frumusețea? Ea, frumusețea, se hrănește din

propria-i sine, precum setea din apă, foamea din pâine, iar iubirea din iubire. Troienii nu-i

reproșează nimic, nici Priam, nici Hector, mărinimia troienilor e desăvârșită; ea este

singura care regretă starea jalnică a cetății Ilionului. (pana aici este corectat)

În termeni moderni, personajele lui Homer au stil, au manieră, o anumită culanță a

receptării, nu se aruncă în ponegriri asupra celor vinovați, greșelile găsesc iertare,

înțelegere din perspectiva deloc îngustă a spectrului uman cu bunele și relele lui.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

448

Section: Literature

Tribulațiile sufletului se regăsesc pretutindeni, altfel spus perfecțiunea mai șchioapătă și

ea, aliniindu-se firescului. Epopee războinică, Iliada nu preamărește războiul. Zeul

războiului, Ares , supranumit „ucigașulŗ, nu este iubit de nimeni, dimpotrivă. Descrierea

luptelor, a armelor, mânuirea acestora întreține firul narativ, dar războiul (Bella matribus

de testata, „războaiele detestate de mameŗ, zice Horațiu) rămâne răul social conștientizat.

Rolul lui Ares în trama Iliadei este cât se poate de ingrat. Iar Homer, pe cât de ilustru se

arată în descrierea scenelor de luptă, pe atât de înverșunat dușman al războiului se

dovedește a fi.

Aşadar, literatura este aceea care plasează mitul în mediul lui favorabil, în mediul

uman, în contextul relațiilor dintre oameni. Literatura, cu cortegiul ei de personaje, este

vehiculul care transportă mitul din generație în generație.