MANUAL - dizabnet.rodizabnet.ro/wp-content/uploads/2016/04/1.MANUAL-de-formare-pentru-OPD.pdf · 8...
Transcript of MANUAL - dizabnet.rodizabnet.ro/wp-content/uploads/2016/04/1.MANUAL-de-formare-pentru-OPD.pdf · 8...
Colaboratori: MMFPSPV - Direcția pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități Consiliul Local al Orașului Simeria - Serviciul Public de Asistență Socială Fundația Light into Europe
MANUAL pentru organizațiile
persoanelor cu dizabilități –––––––––––––––––––––––––––––––––––
Obiective și tehnici moderne în lobby și advocacy în domeniul
dizabilității în lumina Convenției ONU privind drepturile
persoanelor cu dizabilități
“Oricât de dificilă poate părea viaţa, este
întotdeauna ceva ce poţi face și la care poţi
să ajungi. Important este să nu renunţi.”
Stephen Hawking
“Societatea civilă, în special persoanele cu
dizabilităţi şi organizaţiile care le reprezintă,
vor fi implicate şi vor participa pe deplin la
procesul de monitorizare.”
Convenția ONU privind drepturile
persoanelor cu dizabilități. Art. 33 (3)
2
3
Echipa de autori: Ecaterina Vrășmaș, coordonator manual
Sînziana Dobre
Diana Chiriacescu
Andreia Moraru
Anna Maria Neagoe
Traian Vrăsmaș
Maria Monica Stanciu
Corectură și editare: Dana Ududec
Andreia Moraru
Ligia Moraru
Data: Martie 2015
Editor: Asociația RENINCO România şi Fundaţia Transilvană Alpha
4
CUPRINS
Introducere curs ......................................................................................... 7
Cuprins .....................................................................................................................................................7
Scopul și obiectivele cursului ..........................................................................................................8
Cele patru concepte de baza în advocacy și lobby .............................................................. 12
Exerciţii aplicative: ........................................................................................................................... 13
Resurse ................................................................................................................................................. 13
MODULUL 1. Organizațiile societății civile ................................................. 14
Cuprins .................................................................................................................................................. 14
Rolul organizațiilor societății civile în promovarea drepturilor sociale ......................... 15
Metode și tehnici de comunicare la nivel organizațional ................................................... 21
Exerciții aplicative: ........................................................................................................................... 30
Resurse ................................................................................................................................................. 32
MODULUL 2. Lobby și advocacy. Ce știm despre lobby și advocacy? .......... 33
Cuprins .................................................................................................................................................. 33
Ce este advocacy? ............................................................................................................................ 34
Campania de advocacy ................................................................................................................... 35
Ce este Lobby? .................................................................................................................................. 40
Tipuri de lobby ................................................................................................................................... 42
Caracteristicile comune pentru lobby și advocacy ............................................................... 44
Schimbarea pe care o promovăm .............................................................................................. 46
Exerciții aplicative: ........................................................................................................................... 49
Resurse ................................................................................................................................................. 49
MODULUL 3. Concepte cheie de promovat, sau pentru ce facem lobby și
advocacy ................................................................................................... 51
Cuprins .................................................................................................................................................. 51
Definirea dizabilității ........................................................................................................................ 52
Alte concepte cheie .......................................................................................................................... 57
Drepturile persoanelor cu dizabilități în sistemul regional european ........................... 67
Politicile și practicile naționale în domeniul dizabilității ..................................................... 68
Exerciții aplicative ............................................................................................................................. 75
Resurse ................................................................................................................................................. 76
5
MODULUL 4 . Strategie, metode și tehnici/tactici. Cum facem lobby și
advocacy în organizațiile noastre? ............................................................ 81
Cuprins .................................................................................................................................................. 81
10 pași pentru a dezvolta o strategie de lobby și advocacy ............................................ 82
Tipuri de strategii de advocacy ................................................................................................... 84
Analiza de situație ca primă etapă pentru advocacy și lobby ......................................... 85
Alegerea strategiilor potrivite și moderne/actualizate ....................................................... 87
Teme de advocacy și lobby pentru dizabilitate ..................................................................... 89
Obiectivele de lobby și advocacy la nivelul comunității ..................................................... 89
Exerciții aplicative: ........................................................................................................................... 90
Resurse ................................................................................................................................................. 90
MODULUL 5. Lobbystul sau profilul activistului în advocacy. Cine poate fi
lobbist? ..................................................................................................... 93
Cine face advocacy? ........................................................................................................................ 94
Rolul lobbyst-ului și obligațiile sale într-o organizație ....................................................... 95
Bune practici de activist ................................................................................................................. 96
Tehnici generale necesare lobbystului/activistului .............................................................. 97
Lucrul în coaliții ................................................................................................................................. 98
Pașii procesului de activism .......................................................................................................... 98
Caracteristici generale ale personalității unui lobbyist ..................................................... 100
Exerciții aplicative: ......................................................................................................................... 100
Resurse ............................................................................................................................................... 101
Formular de evaluareHiba! A könyvjelző nem létezik.
6
7
Introducere curs
Obiectivele acestui capitol:
La finele acestui modul cursanții vor putea:
Să identifice principalele aspecte ale relației dintre funcționarea unei societăți
democratice și implicarea societății civile
Să recunoască locul acțiunilor societății civile în bunul mers al societăților democratice
Să perceapă nevoia de implicare și de participare a persoanelor cu dizabilități și a
reprezentanților acestora la deciziile și politicile sociale
Să recunoască nevoia de combatere a discriminării dizabilității prin susținerea acțiunilor
societății civile
Să identifice problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități și familiile
acestora
Să reflecteze asupra posibilitățlor de a deveni activiști în sprijinul mișcării pentru
respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități
Cuprins
Scopul și obiectivele cursului
Cele patru concepte de baza în advocacy și lobby
Exerciții aplicative și resurse (prezentări, anexe, bibliografie)
8
Scopul și obiectivele cursului O societate sănătoasă este o societate în care toți membrii sunt mulțumiți și nevoile lor
sunt acoperite de legi și prevederi care să ofere suport în rezolvarea problemor de zi cu zi.
Vorbim azi chiar de asigurarea unei vieți decente și a calității vieții, care să ofere echilibrul
necesar unei existențe trăite cu satisfacție în cadrul familiei, al comunității și al societății în
general. Acestea sunt cuvinte frumoase, dar, în realitate, societatea se confruntă cu foarte
multe probleme, iar oamenii sunt extrem de diferiți, fiecare are propriile sale probleme și
bariere în realizarea sa individuală și socială.
Mecanismele prin care distanța dintre deciziile celor care conduc politicile sociale și cei care
beneficiază de ele au nevoie de o ajustare permanentă, pentru că, într-o societate
democratică este firesc să fie ascultate vocile tuturor cetățenilor și să se găsească continuu
soluții la nevoile și interesele lor. Nu este suficient să se aștepte ca aceia care conduc
societatea (autoritățile centrale și locale), decidenții care iau decizii politice (managerii,
responsabilii de grupuri sociale etc.) să cunoască schimbările, să promoveze modificările
necesare și să acționeze adecvat.
Se identifică nevoia ca, într-o societate democratică, participarea activă a cetățenilor să
se realizeze și prin acțiuni specifice, care să susțină eficient interesele, opiniile și nevoile
acestora. Acest lucru este evident în special când este vorba de mișcarea societății civile,
prin organizațiile care promovază interesele și acoperirea nevoilor unor grupuri profesionale
sau ale altora care sunt vulnerabile, neglijate sau chiar marginalizate la nivel social. Nimeni
nu poate vorbi mai bine în numele unui anumit grup decât reprezentanții acestuia, pentru că
aceștia cunosc cel mai bine caracteristicile și nevoile lui.
Pe de altă parte, persoanele individuale reușesc mai greu să fie cunoscute și sprijinite la
nivel social prin politici și legislație, cînd nu sunt suținute de apartenența la un grup anumit.
Grupurile care susțin interesele/opiniile și nevoile unor persoane pot juca un rol pozitiv
major într-o societate democratică și pluralistă, ele urmărind și indicând modul în care
politicile guvernamentale afectează viața, activitatea, aspirațiile și așteptările unui grup sau
altul, unei comunități sau alteia.
Argumentație: Vă deranjează fenomenele de discriminare şi exclusivism? Fie că sunteţi
membru al unei minorităţi sau al grupului dominant în societate, avem nevoie de sprijinul
dumneavoastră!
Discriminarea şi marginalizarea sunt fenomene ce pot fi cel mai uşor eliminate printr-o
educaţie civică deschisă, comprehensivă şi cu respect pentru diversitate. Homofobia,
sexismul, antisemitismul sau alte astfel de forme de intoleranţă nu pot să fie semne de
9
civilizaţie. Copiii noşti merită să trăiască într-o lume mai bună, fără conflicte generate de
asemenea prejudecăţi şi ideologii.
Toate acestea pot avea doar două aspecte: „advocacy” - efortul personal sau organizat de a
convinge autorităţile statului, precum şi publicul larg să apere şi să respecte drepturile unui
anumit grup social, şi „lobby” - efortul personal sau organizat de a influenţa autorităţile
competente în sensul elaborării unor legi sau hotărâri locale în concordanţă cu dorinţele şi
interesele unei anumite persoane sau grup de persoane. Eforturile de lobby şi advocacy vă
pot aduce bucurie, satisfacţie sau frustrare, dar trebuie să ştiţi că depinde de aceste eforturi
ca drepturile grupurilor discriminate sau marginalizate să fie respectate sau nu!
Pentru a deveni activist împotriva discriminării nu trebuie să renunţaţi la serviciu, să
faceţi donaţii mari sau să vă petreceţi timpul pe holurile Guvernului sau ale Parlamentului.
De asemenea, nu înseamnă că trebuie să cunoaşteţi pe de rost legislaţia privitoare la
discriminare sau să fiţi expert în problemele legate de discriminare. Pentru a fi un activist
împotriva discriminării trebuie să vă folosiţi puterea de expresie şi de convingere pentru a
schimba lucrurile în bine.
Desigur, există deja organizaţii specializate şi personalităţi publice care fac presiuni pentru
schimbarea sau respectarea legislaţiei cu privire la diferite aspecte ale discriminării. Dar
aceste organizaţii şi personalităţi pot fi uşor catalogate ca „străine” de realităţile româneşti,
fără sprijinul direct al celor afectaţi de fenomenul discriminării şi fără suportul celor ca
dumneavoastră. Aceste organizaţii sau lideri vorbesc în baza unor cercetări şi rapoarte. Nu
spunem că eforturile acestor organizaţii şi personalităţi nu sunt lăudabile. Dar suntem
convinși că dumneavoastră puteţi vorbi mai bine, din propria dumneavoastră experienţă, iar
motivele şi argumentele voastre, chiar dacă subiective uneori, nu pot fi decât generoase șe
dedicate binelui comun.
Pentru a avea însă o voce care să se poată face auzită, grupurile au nevoie de strategii
speciale și, mai ales, de tehnici speciale de influențare a factorilor politici de decizie.
Coagularea diferitelor grupuri de interes în jurul unei probleme specifice este foarte
importantă pentru a crește capacitatea de influențare a factorilor de decizie.
Orice lobby eficient este secondat de o campanie de advocacy adecvată.
La nivelul comunităților există probleme specifice unei anumite comunități, dar pot fi
identificate și alte probleme care se regăsesc în mai multe comunități sau chiar în toate și
care au fost provocate de o anumită decizie politică. Se dorește influențarea acelei decizii,
dar mai întâi trebuie exprimată problema, identificat impactul rezolvării sau nerezolvării
problemei, potențialii aliați,și apoi începe încercarea de influențare a deciziei politice.
10
Toate deciziile politice sunt conjuncturale, se iau într-un anumit context economic, social și
politic și răspund unor nevoi estimate în acel context.
În societățile stabile, în care factorii politic, economic, social înregistrează schimbări
lente, deciziile politice tind și ele să fie sau cel puțin sa fie percepute ca stabile.
În societățile în tranziție sau în criză, mediul politic, economic și social înregistrează
schimbări mult mai semnificative în intervale scurte de timp. Drept urmare, și deciziile
politice sunt percepute ca instabile și au nevoie să fie modelate / actualizate la intervale
mult mai scurte de timp.
În primul tip de societăți, lobby este o activitate dificilă pentru că orice schimbare poate
fi percepută ca inconsecvență, iar mediul politic nu dorește sa fie perceput ca aducator de
instabilitate în acea societate.
În cel de-al doilea tip de societăți, este mult mai mare nevoia de aducere la zi a deciziilor
politice privind o anumită problemă, dar este greu de estimat câți dintre cei vizați vor fi
multumiți de decizia luată. Mai mult, sistemele formale de culegere de informații, care stau
la dispoziția factorilor de decizie politică, înregistrează în mod constant mari decalaje în
timp. Cu alte cuvinte, ceea ce era adevărat în urmă cu trei luni poate fi complet fals sau
lipsit de importanță sau chiar împotriva voinței actuale a celor vizați de decizia politică.
Prin advocacy și lobby, politicienii beneficiază de un sistem mult mai rapid de informare,
sunt în comunicare directă cu grupurile de interese, au deci convingerea că decizia lor este
mult mai aproape de nevoile și prioritățile celor pe care îi reprezintă, din punct de vedere
legislativ.
Procesele de „lobby” şi „advocacy” sunt esenţiale pentru a obţine legi mai bune precum
şi pentru a asigura aplicarea legilor şi prevederilor prezente, cu privire la grupurile
discriminate şi marginalizate.
Scopul lor este (Octav POPESCU, 2010):
- Să susțină punctele de vedere ale celor care sunt direct interesați în corecta și buna
aplicare a unor politici antidiscriminatorii, în principal beneficiarii direcți ai politicilor
publice;
- Să atragă mai mulţi profesionişti din domeniile conexe luptei împotriva discriminării,
pentru a oferi consistenţă discursului;
- Să atragă atenţia mass-media şi a publicului larg asupra fenomenelor de discriminare şi
de marginalizare cotidiene, şi mai ales asupra efectelor negative ale acestor fenomene;
- Să câştige bunăvoinţa şi disponibilitatea unui număr cât mai mare de oameni (în special
a mass-mediei şi a personalităţilor publice) de a investi timpul şi banii necesari
11
proiectelor de combatere a discriminării şi de creare a şanselor egale pentru toţi – o
societate cu adevărat incluzivă, „o societate deschisă”, „o societate fără bariere”.
- Să găsească și să promoveze cele mai eficiente tehnici de informare și sensibilizare a
factorilor de decizie şi de relaţionare cu mass-media, precum şi propuneri de strategii
pentru diferite sectoare ale guvernării.
Combaterea discriminării și susținere
Pentru a eficientiza acest efort organizaţional de combatere a tuturor formelor de
discriminare şi excludere, trebuie să folosim un limbaj unitar şi să ne coordonam eforturile
după o strategie comună, pe care să o decidă chiar cei implicați.
Persoanele din categoriile discriminate şi marginalizate au sau trebuie să aibă aceleaşi
drepturi ca şi cele aparţinând grupului dominant. Pare un lucru simplu, dar după cum ştiţi,
lucrurile devin foarte complicate dacă vorbim de accesibilizare, de dreptul la căsătorie pentru
homosexuali şi lesbiene, despre accesul romilor la educaţie sau despre accesul la servicii al
persoanelor infectate cu HIV/SIDA. Legislaţia privitoare la aceste aspecte este foarte adesea
elaborată fără consultarea grupurilor sociale pe care le vizează. Aici vine rolul
dumneavoastră !
Dezbaterea publică este unul din fundamentele democraţiei, care se dovedeşte însă destul
de înceată şi lipsită de substanţă în cazul României. Părerea dumneavoastră trebuie să
devină importantă pentru funcţionari şi pentru cei aleşi!
Opinia publică trebuie respectată în democraţie, mai ales în ceea ce priveşte elaborarea
legislaţiei, politicile publice şi felul cum trebuie cheltuiţi banii publici. Pentru a avea o părere
informată trebuie să fiţi la curent cu legislaţia în vigoare privitoare la discriminare, precum şi
cea privitoare la politicile publice şi la buget. Pentru a rezolva problemele, pentru a îndrepta
greşelile făcute şi pentru a preîntâmpina noi greşeli trebuie să vă implicaţi, să participaţi la
dezbaterea publică.
Discriminarea pe criterii de dizabilitate constituie azi una din formele care are urmările
cele mai profunde. Viața oamenilor este puternic influențată de felul cum sunt tratați și de
multe ori chiar respinși de societate.
Asociațiile care apără drepturile persoanelor cu dizabilități au nevoie de o voce puternică,
clară și fermă la nivelul societății. Nu întotdeauna putem să avem profesioniști care să
12
devină activiști în acest domeniu. Pe de altă parte, cine poate susține mai bine decît cei care
sunt implicați direct, problematica dizabilității și a drepturilor ?
Trebuie să devenim activiști pentru a putea promova și susține drepturile persoanelor cu
dizabilități. Noi, asociațiile ale persoanelor cu dizabilități, ale părinților care au copii și tineri
cu dizabilități și asociațiile care sunt pentru persoanele cu dizabilități !
Cele patru concepte de baza în advocacy și lobby Pentru a înțelege și aplica orice cunoștință într-un domeniu anumit este nevoie să clarificăm
conceptele cu care lucrăm. Acest demers înseamnă că toți cei care folosesc aceste concepte
înțeleg același lucru prin ele și că... putem să lucrăm împreună, în același sens!
Când ne aflăm în domeniul de advocacy și lobby, principalele concepte cu care vom
opera/acționa, pentru a influența la nivel local și central, pentru a deveni credibili și a putea
susține ideile și opiniile noastre ca asociație, sunt:
- Legitimitate
- Credibilitate
- Responsabilitate
- Putere
Dacă vom descifra semnificația fiecărui concept enumerat mai sus vom intra deja în sfera de
advocacy. Să explicăm semnificația acestor concepte:
Legitimitate. Conținutul acestui concept pornește în a fi descifrat de la întrebarea: „De
unde obține organizația mea legitimitatea?” Pentru a avea legitimitate, va trebui să luăm în
calcul următoarele elemente importante:
o Constituția (dreptul de a forma o asociație se găsesește în Consituție);
o Autorizația ministerului;
o Viziunea clară, obiectivele, declarația de misiune, grupul țintă de care ne ocupăm;
o Sprijinul grupului țintă în tot ceea ce întreprindem;
o Cooperarea cu autoritățile locale;
o Memorandum de înțelegere cu miniștrii implicați;
o Sprijinul donatorilor;
o Cei care fac advocacy să nu aibă beneficii de pe urma grupurilor țintă sau a
agențiilor de finanțare;
o Cei care fac advocacy să nu lucreze pentru partide politice.
Credibilitatea se poate identifica pornind de la întrebarea „Cum își construiește
organizația mea credibilitatea?” Există mai multe elemente de luat în calcul când este vorba
de credibilitatea unei organizații. Iată mai jos câteva dintre acestea:
o Respectarea propriilor principii;
o Susținerea grupului țintă de la început până la sfârșit;
o Sustenanță în ceea ce se întreprinde (acțiuni, proiecte, programe);
o Networking cu alte ONG-uri;
13
o Networking cu guvernul, sectorul privat și comunitatea;
o Leadership clar și democratic;
o Resurse umane adecvate pentru ceea ce dorește să realizeze;
o Comunicarea cu alte grupuri de același tip.
Responsabilitatea pe care o identificăm în activitățile de advocacy, pornește de la
întrebarea „Organizația mea reusește ceea ce promite? Răspunsul complex la această
întrebare se leagă de cel puțin două elemente importante:
o Consultanța pentru grupul tintă;
o Servicii pentru copii/tineri/adulți care să acopere prin activități directe nevoile
grupului țintă.
Puterea se poate demonstra prin răspunsul la întrebările: „De unde vine puterea
organizației mele să schimbe lucrurile?” și ”Cum folosim această putere?”
o Cunostințe (legislația cadru, Constituția, legislația specifică etc.) ;
o Aptitudinile existente în organizație, bazate pe nevoile grupului țintă;
o Finanțele și logistica;
o Cooperarea bună în cadrul organizației;
o Relațiile publice;
o Sprijinul din partea guvernului;
o Educația, formările, instruirile;
o Responsabilitatea față de nevoile reale ale populației;
o Capacitatea de implementare a propriilor planuri;
o Strategia de lucru și planificările;
o Conștientizarea scopului, a obiectivelor și a misiunii;
o Transparența și democrația în procesul decizional.
Exerciţii aplicative:
Cursanții se vor prezenta fiecare și vor descrie modul cum sunt implicați în mișcarea
societății civile prin organizații ale persoanelor cu dizabilități sau reprezentând
persoanele cu dizabilități.
Fiecare cursant va preciza motivele pentru care s-a înscris la acest curs și cu ce
așteptări participă. Așteptările vor fi notate pe flipchart și se vor utiliza la momentul
evaluării cursului, pentru a se identifica, împreună cu participanții, problemele
rezolvate și posibilitatea de a continua colaborarea pentru a clarifica și alte aspecte
ale cursului.
Resurse Prezentări PPT
I.1 Introducere - Ecaterina Vrașmaș
I.2 Prezentare proiect - Andreia Moraru
14
MODULUL 1. Organizațiile societății civile
Obiectivele modului:
La finele acestui modul cursanții vor putea:
Să reflecteze asupra rolului asociațiilor și ale organizațiilor care promovează problematica
dizabilității
Să identifice problemele cu care se confruntă organzațiile persoanelor cu dizabilități și
cele pentru persoanele cu dizabilități
Să perceapă rolul pe care îl pot juca participanții la deciziile care privesc persoanele cu
dizabilități, familiile lor și viața acestora, în general
Să exerseze metode și tehnici de comunicare în organizații și la nivel social, pentru
susținerea drepturilor persoanelor cu dizabilități și a familiilor acestora
Cuprins
Rolul organizațiilor societății civile în promovarea drepturilor sociale
Ce sunt organizațiile non-profit
ONG-urile din România în date și cifre
Tipuri de organizații ne-guvernamentale
Relații între ONG-uri
Metode și tehnici de comunicare la nivel organizațional
Comunicarea interpersonală
Bariere în comunicare
Stereotipuri și prejudecăți
Metode simple de depășire a obstacolelor comunicării
Conflictul în comunicare
Stiluri de rezolvare
Metode de soluționare
Exerciții aplicative și resurse (prezentări, anexe, bibliografie)
15
Rolul organizațiilor societății civile în promovarea drepturilor sociale
Ce sunt organizațiile non-profit
“O organizație non-profit apare ca fiind un subiect colectiv de drept, constituit în vederea
îndeplinirii unui scop nelucrativ, pus în slujba intereselor comunității ori ale asociaților și care
participă la viața juridică în nume propriu, în temeiul unor reglementări legale specifice”
(definiție cf. Rentrop&Straton – “Consilier organizații non-profit”)
Astfel, ceea ce numim (în mod impropriu) SOCIETATE CIVILĂ este formată din asociații,
fundații, federații, culte religioase, partide politice și sindicate.
Ce sunt organizațiile non-guvernamentale
“Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes
general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal
nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii în condiţiile prezentei ordonanţe.” (OG
26/2000)
Astfel, ceea ce numim ORGANIZAŢII NEGUVERNAMENTALE (ONG-uri) sunt asociații,
fundații și federații.
Organizaţiile neguvernamentale trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
- Să funcţioneze ca entitate structurată – pot face dovada unei anumite structuri
organizaţionale instituţionalizate (există mecanisme interne de decizie, elaborează şi
respectă propriile reguli de funcţionare, proceduri, în activitatea pe care o desfăşoară etc.);
- Să fie de natură privată – sunt instituţional separate de autoritatile publice (fapt care nu
exclude finanţarea din bugetul public), fiind constituite pe baza exercitării drepturilor la
libera initiațivă şi libera asociere;
- Să respecte criteriul nondistribuţiei profitului – pot genera venituri, respectiv obţine “profit”
din activităţile lor, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci
sunt folosite doar pentru atingerea obiectivelor declarate;
- Să se auto-guverneze – au capacitatea de a-şi asuma decizii privind funcţionarea internă
sau relaţiile cu alte instituţii în mod independent, iar structurile de conducere nu sunt
dominate de reprezentanţii autorităţilor publice;
- Să fie conduse în regim de voluntariat – organizaţiile se bazează, în general, pe activităţi
voluntare în procesul de conducere sau în acţiunile pe care le desfăşoară (fapt care nu
exclude posibilitatea angajării de personal);
- Să fie de interes public – servesc unor scopuri de interes public sau contribuie la binele
public.
16
Căile prin care sectorul neguvernamental poate influenţa dezvoltarea comunităţii:
- Încurajând instituţiile publice să adopte soluţii elaborate şi folosite cu succes în cadrul
sectorului;
- Educând şi sensibilizând publicul în privinţa drepturilor prevăzute de cadrul legislativ;
- Participând la adaptarea programelor guvernamentale la nevoile publice, exprimând
punctul de vedere al opiniei publice şi punând în valoare experienţele locale;
- Colaborând cu instituţiile publice;
- Influenţând politicile de dezvoltare locală a instituţiilor naţionale şi internaţionale;
- Ajutând administraţia publică şi finanţatorii să elaboreze o strategie de dezvoltare mai
eficientă, prin întărirea instituţiilor, creşterea calificăriii profesionale a personalului, instruirea
acestuia şi întărirea capacităţii sale manageriale.
Organizaţiile neguvernamentale sunt active în orice domeniu în care se manifestă nevoi ale
societăţii: educaţie, ştiinţă, cercetare, cultură, protecţie socială, minorităţi, drepturile omului,
protecţia mediului, protecţia copilului etc. În acest sens, organizaţiile neguvernamentale îşi
pot asuma diverse funcţii, cum ar fi:
- Intermedierea relaţiei dintre cetăţeni şi autorităţi;
- Facilitarea integrării sociale şi politice a cetăţenilor (organizaţiile reprezintă un cadru de
participare civică);
- Furnizarea de bunuri şi servicii publice;
- Reprezentarea intereselor de grup în societate.
ONG-urile din România în date și cifre
Conform ultimului studiu extins privind ONG-urile din România (“FDSC - România 2010.
Sectorul neguvernamental - profil, tendinţe, provocări“), în România sunt înregistrate aprox.
93.000 de organizații ale societății civile (OSC) dintre acestea:
Sunt înregistrate un număr 66.804 de asociații, fundații, federați;
Se estimează a fi active aprox. 39%, adică 26.322 entități care au depus bilanț contabil
în ultimul an fiscal;
15% din ONG-uri au venituri din activități economice;
Din cele 5.961 ONG-uri active din domeniul social/caritabil, doar 990 sunt acreditate pe
servicii sociale (16,6%);
Majoritatea ONG-urilor activează în Transilvania și Banat (58%), București (22%);
87% din ONG-uri sunt înregistrate și funcționează în mediul urban;
68% din ONG-urile active nu au angajați și doar 3,4% au peste 20 de angajați;
66,5% din ONG-urile active nu au avut nici un venit (26,5%) sau au avut venituri sub
40.000 lei/an (40%);
17
ONG-urile din România în date și cifre
- 22,6% sunt din domeniul social / caritabil şi dispun de 27% din angajații în
sector;
- 19,2% sportive, 21% angajați;
- 11,1% educație, 16% angajați;
- 10,4%, culturale, 11% angajați;
- 9,8% profesionale, 10% angajați;
- 6,5% religioase, 6% angajați;
- 6,2% agricol, 6% angajați;
- 6,1% sănătate, 5% angajați;
- 5,3% turism/dezvoltare, 5% angajați;
- 4,2% obști/silvice, 5% angajați;
- 3,7% civice, 3% angajați;
- 2,8% mediu, 2% angajați;
Aprox. 30% încredere publică, creștere lentă, opinia publică este sensibilă la campaniile
anti-ONG-uri;
Doar 4% dintre cetățeni sunt membri ai unei organizații non-profit (comparativ cu 16%
membri de sindicat);
Doar 3% au intreprins activități de voluntariat pentru ONG-uri (comparativ cu 15%
voluntariat pentru biserică) ;
Doar 1% din angajați lucrează în sectorul non-profit;
Tipuri de organizații neguvernamentale
Vorbim de existența unui număr relativ mare de ONG-uri, extrem de diverse, uneori
complementare, alteori în contradicție unele cu altele.
ONG-uri în accepțiunea cunoscută de noi (v. categoriile de mai sus)
Dar şi Composesorate, Universități, Camere de Comerț, Case de ajutor reciproc,
Federația Română de Fotbal, Corpul experților contabili, Fundații comunitare, UDMR
etc.
Din punct de vedere al independenței instituționale:
ONG-uri înființate din inițiativa unei persoane sau a unui grup de persoane;
ONG-uri înființate din inițiativa guvernului sau a mediului politic;
ONG-uri înființate din inițiativa companiilor.
Din punct de vedere al gradului de dezvoltare:
ONG-uri instituționalizate (prestatoare de servicii, dispunând de logistică și
infrastructură, cu structură ierarhizată și angajați permanenți specializați);
18
ONG-uri cu grad redus de instituționalizare (grupuri informale sau grad redus de
formalizare, mai degraba cu colaboratori decât cu angajați permanenți, cu patrimoniu
și infrastructură puțin consistente).
Din punct de vedere al valorilor promovate:
ONG-uri promotoare ale valorilor “societății deschise” – democrație, liberă exprimare,
toleranță și incluziune fața de diferite grupuri marginalizate sau discriminate
ONG-uri păstrătoare ale valorilor diferitelor epoci istorice și/sau categorii sociale
Relații între ONG-uri
Este imposibil să vorbim de o constiință de grup. Putem vorbi doar de alianțe, coaliții și
rețele în funcție de misiunea și scopurile comune. În mod practic putem identifica:
Coaliții;
Rețele;
Federații;
Platforme comune;
Centre de resurse.
Relații între ONG-uri și diferiți actori sociali se concretizează prin următoarele dimensiuni:
Stat / Autorități publice și ONG-uri;
Parteneriatul Public-Privat;
Mass-media și ONG-uri;
Partide politice și ONG-uri;
Biserica și ONG-uri.
Rolul organizaţiilor neguvernamentale ale persoanelor cu dizabilităţi / handicap
sau care reprezintă interesele acestora este evidențiat în triplă ipostază prin legea
specială în domeniul dizabilităţii, Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1/3
ianuarie 2008, cu modificarile și completările ulterioare:
1. ca partener în proiecte, programe și alte soluții de îmbunătăţire a calităţii vieţii
persoanelor cu dizabilităţi,
2. ca parte în Consiliul de analiză a problemelor persoanelor cu handicap, structură
creată la nivelul ANPH/ANPD care emite avize consultative cu privire la proiectele de
acte normative care au ca obiect protecţia persoanelor cu dizabilităţi și analizează
problematica protecţiei persoanelor cu dizabilităţi,
3. ca beneficiar de finanţare, situaţie în care se afla Asociaţia Nevăzătorilor din România,
Asociaţia Invalizilor de Război Nevăzători din România, Asociaţia Naţională a Surzilor
din România, Liga Naţională a Organizaţiilor cu Personal Handicapat din Cooperaţia
Meşteşugărească și Consiliul Naţional al Dizabilităţii din România; acestea pot primi,
19
în condiţiile legii, subvenţii de la bugetul de stat, prin bugetul ANPH/ANPD, exclusiv în
completarea veniturilor proprii.
La iniţiativa şi cu sprijinul financiar al Forumului European al Dizabilităţii (EDF), 7 organizaţii
naţionale au format Grupul de iniţiativă pentru constituirea CONSILIULUI NAŢIONAL AL
DIZABILITĂŢII ÎN ROMÂNIA (CNDR). Aceste 7 organizaţii au fost: Asociaţia Handicapaţilor
Neuromotor din România, Asociaţia Nevăzătorilor din România, Asociaţia Naţională a Surzilor
din România, Asociaţia RENINCO România, Fundaţia Estuar, Liga Naţională a Asociaţiilor
pentru Sprijinirea Handicapaţilor Mintali din România, Organizaţia Naţională a Persoanelor cu
Handicap din România.
Dată fiind relevanţa mare a problemelor legate de dizabilitate în societate, este vital ca
organizaţiile din societatea civilă să fie activ implicate atât în procesele de consultare, cât şi
în cele de implementare. Organizaţiile persoanelor cu dizabilităţi, partenerii sociali, furnizorii
de servicii, experţii din domeniu şi înseși persoanele cu dizabilităţi trebuie să participe şi să
coopereze pentru a garanta că drepturile fundamentale ale omului pentru persoanele cu
dizabilităţi sunt promovate, protejate și asigurate.
Un moment extrem de prielnic il creează ratificarea de către România a Convenţiei privind
drepturile persoanelor cu dizabilităţi (Legea nr. 221/2010 pentru ratificarea Convenţiei
privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată la New York de Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie
2007 şi semnată de România la 26 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 792/26 noiembrie 2010). Așa cum s-a mai afirmat, Convenția reprezintă instrumentul
internaţional bazat pe principiile proclamate în Carta Naţiunilor Unite, prin care se asigură
exercitarea deplină şi în condiţii de egalitate a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului de către toate persoanele cu dizabilităţi şi se promovează respectul pentru
demnitatea lor inerentă.
Convenția subliniază în repetate rânduri necesitatea consultării și implicării persoanelor
cu dizabilităţi, ca depozitare ale experienței și expertizei de viață, cităm, de exemplu,
din Preambul:
“(m) Recunoscând contribuţiile valoroase – existente şi de perspectivă – aduse de
persoanele cu dizabilităţi la bunăstarea generală şi la diversitatea comunităţilor din
care fac parte, precum şi faptul că promovarea exercitării depline a drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale de către persoanele cu dizabilităţi şi deplina participare a
lor vor avea ca rezultat întărirea sentimentului de apartenenţă şi dezvoltarea
semnificativă a societăţii în plan uman, social şi economic, precum şi eradicarea
20
sărăciei,
(o) Având în vedere faptul că persoanele cu dizabilităţi trebuie să aibă posibilitatea să
se implice activ în procesele de luare a deciziilor, în elaborarea de politici şi programe,
inclusiv a celor care le privesc în mod direct.”
Un rol extrem de important pe care organizațiile neguvernamentale din zona dizabilităţii și-l
pot asuma este cel al implicării în procesul de monitorizare a implementării prevederilor
Convenției. Articolul 33 - Implementarea şi monitorizarea naţională – stipulează cu fermitate
faptul că “Societatea civilă, în special persoanele cu dizabilităţi şi organizaţiile care le
reprezintă, vor fi implicate şi vor participa pe deplin la procesul de monitorizare.”
Proiectarea demersurilor în vederea participării la procesul de monitorizare ar
trebui să devină o prioritate pentru organizațiile neguvernamentale ale persoanelor
cu dizabilități. În acest sens, munca organizațiilor neguvernamentale ar trebui să
înceapă atât pe plan metodologic (elaborarea instrumentelor de monitorizare) cât
și pe planul creării de alianțe/colaborări/parteneriate.
Bibliografie
Rentrop & Straton - Consilier Organizaţii Non-profit
Cod de conduită ONG -
http://www.coddeconduitaong.ro/resurse/Ghid_de_Bune_Practici_ONG.pdf
OG 26/2000 privind asociațiile și fundațiile
NGO Sustainability Index 2013 (publicație USAID) - http://www.usaid.gov/europe-eurasia-
civil-society ;
http://www.usaid.gov/sites/default/files/documents/1863/E%26E%202013%20CSOSI%20Fi
nal%2010-29-14.pdf ;
http://www.fdsc.ro/library/files/indexusaid_România2013.pdf ;
FDSC - România 2010.Sectorul neguvernamental - profil, tendinţe, provocări -
http://www.fdsc.ro/library/conferinta%20vio%207%20oct/România%202010_Sectorul%20n
eguvernamental1.pdf
Institutul de economie socială – Serviciile sociale în România. Rolul actorilor în economie
socială (coord. Gabriela Dima)
http://www.ies.org.ro/library/files/raport_serviciile_sociale_in_România._rolul_actorilor_eco
nomiei_sociale.pdf
21
Metode și tehnici de comunicare la nivel organizațional
Comunicarea interpersonală
Rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm în asociațiile nostre este legată de modul în
care știm să comunicăm. Aproape fiecare problemă, fiecare conflict şi fiecare neînţelegere
are la bază o problemă de comunicare interpersonală.
Suntem fiinţe sociale. Trăim într-o lume în care milioane şi milioane de alţi oameni trăiesc.
Trăim împreună, muncim împreună şi ne distrăm împreună. Avem nevoie unii de alţii pentru
siguranţa noastră, pentru confortul nostru, pentru prietenie şi dragoste. Avem nevoie unii de
alţii pentru a ne maturiza prin dialog. Avem nevoie unii de alţii ca să ne îndeplinim scopurile
şi obiectivele. Niciuna dintre aceste nevoi nu ar putea fi satisfăcută fără comunicare
interpersonală.
Comunicăm ca să:
Ne cunoaştem,
Ne împărtăşim emoţiile unii altora,
Schimbăm informaţii,
Convingem pe alţii să înţeleagă punctul nostru de vedere,
Construim relaţii.
Comunicarea interpersonală este seva vitală a oricărei relaţii. Relaţiile pe care le considerăm
a fi bune sunt cele care au la bază o comunicare deschisă, clară şi sensibilă. Este foarte
important să avem abilităţile de comunicare necesare pentru a putea controla schimbările, în
loc să le lăsăm să ni se întâmple pur și simplu. Oamenii care înţeleg procesul comunicării au
mai mare control asupra schimbărilor şi mai puţine eşecuri.
Barierele în comunicare
Comunicarea interpersonală poate fi împiedicată sau chiar întreruptă din mai multe cauze,
care țin de:
- Emițător sau de Receptor,
- Modalitățile alese pentru a comunica,
- Limbajul utilizat de mesaj,
- Contextul în care se realizează comunicarea.
Fiecare dintre acestea e la fel de important în procesul de comunicare. În problematica
dizabilității este foarte important să analizăm contextul de comunicare, pentru că
stereotipurile și prejudecățile sunt bariere foarte dificil de trecut.
22
Stereotipuri şi prejudecăţi
Obstacolele contextului de comunicare sunt legate de existența unor stereotipii și a
prejudecăților. De cele mai multe ori, modul cum comunicăm și conținutul comunicării
depind de felul în care percem și catalogăm pe cei cu care comunicăm. În domeniul
dizabilității, o problemă importantă este legată de stereotipiile și prejudecățile care există în
relație cu această stare individuală. Stereotipul este ca o ştampilă, care multiplică de mai
multe ori o imagine după un singur şablon. Walter Lippmann, în cartea sa din 1920, Opinia
Publică, a folosit termenul pentru a descrie felul în care oamenii își pun semenii în diverse
categorii – le pun ştampile – după anumite caracteristici ale acestora. În special când e
vorba de dizabilitate, ne confruntăm cu problema stereotipurilor și a
prejudecăților.
A crea stereotipuri poate fi periculos. Stereotipurile culturale conduc la prejudecăţi, la opinii
negative despre ceilalți. Stereotipurile şi prejudecăţile sunt obstacole majore în comunicare
şi, mai mult decât atât, sunt cauzele unor acţiuni şi emoţii negative. Prejudecăţile care sunt
bazate pe ultrasimplificarea oricărei rase de oameni într-un stereotip îngust şi negativ, pot
avea consecinţe tragice precum discriminarea, violenţa şi, în cazuri extreme, genocidul.
Deseori oamenii au stereotipuri legate de:
- Vârstă: toţi adolescenţii iubesc rockul şi nu respectă pe cei mai în vârstă;
- Sex: bărbaţii doresc un singur lucru de la femei;
- Rasă: toţi chinezii arată la fel;
- Religie: toţi cei care sunt de religie islamică sunt terorişti;
- Vocaţie: toţi avocaţii sunt lacomi;
- Naţionalitate: toate persoanele de etnie roma sunt murdare;
- Locuri: toţi oamenii care trăiesc în Grecia sunt leneşi;
- Lucruri: toate ceasurile elveţiene sunt perfecte;
- Particularități de dezvoltare: dizabilitatea este un exemplu în acest sens.
Depășirea acestor obstacole este poate cea mai dificilă și depinde de modul în care se face
lobby și advocacy în favoarea dizabilității, la nivel larg social. Aici e rolul asociațiilor și al
voluntarilor din acest domeniu. Desigur că educația joacă un rol central și că este nevoie de
o schimbare de percepție la nivel social pentru a accepta persoanele cu dizabilități ca
membrii cu drepturi egale cu toți ceilalți.
Metode simple de depășire a obstacolelor în comunicăre
Este greu și durează foarte mult să schimbăm percepțiile oamenilor, stereotipiile și
prejudecățile lor. De aceea, atenția cea mai mare trebuie axată pe modul în care mesajele
noastre sunt transmise și sunt recepționate. Vom prezenta o serie de metode simple de
23
depășire a barierelor de comunicare, din partea Receptorului și a Emițătorului. Ambele părți
implicate în comunicare au nevoie de a asculta, auzi și vorbi cât mai adecvat pentru ca o
comunicare să devină eficientă. În esență este vorba despre următoarele dimensiuni: (i)
Ascultând activ, (ii) Citind limbajul corpului (nonverbal), și (iii) Vorbind adecvat
(i)Ascultând activ
Petrecem mai mult timp ascultând: un studiu a arătat că 70% din timpul nostru, cât suntem
treji, este comunicare, din care prin scris 9%, citit 16%, vorbit 30% şi ascultat 45%.
Ascultatul este mult mai mult decât auzitul cu propriile noastre urechi. Ascultatul este o
combinaţie între a auzi ceea ce cealaltă persoană spune şi implicarea noastră în a înțelege
ceea ce persoana respectivă spune.
Ascultatul activ este o modalitate de a asculta şi de a răspunde celeilalte persoane, care
duce la îmbunătăţirea înţelegerii reciproce şi la depăşirea obstacolelor care stau în calea
comunicării. Există diferite metode ale ascultării active1:
Confirmări. Confirmările includ semnale verbale, vizuale şi non-verbale, precum şi sunete
care îl fac pe vorbitor să înţeleagă că îl ascultăm cu interes şi cu respect, cum ar fi: semne
din cap, înclinarea corpului, contactul vizual, cuvinte cum ar fi “ah, da, cu adevărat?”,
“spune-mi mai multe”, „ te aud, aşa deci”,” prin urmare”, „văd”, „da”.
Tăcere atentă Majoritatea celor care ascultă nu se simt confortabil atunci când tac dar, în
timpul în care nu vorbesc, în loc să își lase mintea să le umble prin alte părţi, ar trebui: a) să
observe expresia facială a vorbitorului, atitudinea şi gesturile sale, şi să încerce să le
interpreteze; b) să îşi imagineze ceea ce vorbitorul simte şi c) să hotărască care este cel mai
bun răspuns de dat.
Întrebări. Un ascultător activ pune întrebări tocmai pentru a arăta vorbitorului interesul său
în ce priveşte: i) ceea ce vorbitorul a spus şi ii) a şti mai multe, pentru a înţelege mai bine
punctul de vedere al vorbitorului. Întrebările deschise sunt preferabile celor închise,
deoarece dau posibilitatea vorbitorului de a se exterioriza, de a explora gândurile şi
sentimentele sale. De asemenea, este important a pune întrebări, câte una pe rând.
1 Jerry Wisinski, Resolving Conflicts on the Job, 1993
24
Parafrazare. Parafrazarea se concentrează pe conţinutul transmis de vorbitor, făcând
rezumatul a ceea ce a spus, tocmai pentru a lămuri şi a confirma înţelegerea corectă a celor
transmise. Paşii unui proces de parafrazare sunt:
Daţi posibilitate vorbitorului să termine ce are de spus;
Reformulaţi, cu propriile cuvinte, ce credeţi că vorbitorul a spus;
Dacă vorbitorul vă confirmă înţelegerea, continuaţi conversaţia;
Dacă vorbitorul vă indică că aţi înţeles greşit, rugaţi vorbitorul să repete. “Nu am
înţeles, vreți să repetaţi ce aţi spus?” ;
Există doar o singură capcană atunci când folosiți parafrazarea: nu o folosiți prea des!
Reflectarea sentimentelor. Încurajaţi vorbitorul să vorbească despre sentimentele sale -
acestea pot fi de bucurie, tristeţe, frustrare, furie sau durere. Reflectarea sentimentelor îl va
ajuta pe vorbitor să îşi înţeleagă propriile emoţii şi să găseasca calea spre rezolvarea unei
probleme. Pentru a înţelege şi a reflecta sentimentele:
Observaţi cuvintele despre sentimente pe care vorbitorul le foloseşte;
Dacă vorbitorul nu foloseşte deloc cuvintele care să exprime sentimente - şi asta
deoarece suprimarea sentimentelor este atât de larg răspândită în cultura noastră -
concentraţi-vă pe conţinut şi întrebaţi-vă: Dacă aş fi trecut printr-o experienţă
similară şi dacă aş spune şi aş face următoarele lucruri, ce aş simţi?
Observaţi limbajul corpului: expresia feţei, tonul vocii, gesturile şi poziţia corpului.
Reflectarea înțelesului. Din moment ce o persoană ştie cum să reflecte sentimentele şi
conţinutul separat, este relativ uşor să le pui pe amândouă într-o reflecţie cuprinzătoate. Ar
fi de folos dacă aţi folosi formula: “Tu simţi (introduceţi sentimentul în cauză) deoarece
(introduceţi evenimentul sau alt conţinut asociat cu sentimentul respectiv)”.
Reflecţii care sumarizează. O reflecţie care sumarizează este o declaraţie pe scurt a
principalelor teme şi sentimente pe care vorbitorul le-a exprimat de-a lungul unei discuţii.
O sumarizare eficientă poate ajuta vorbitorul să aibă o coerenţă mai mare, o mai bună
înţelegere a situaţiei şi puterea de a trage concluzii.
(ii) Citind mesajul corpului
Într-un mesaj, cuvintele sunt purtătoare eficiente de informaţii faptice. Conţinutul unei
conversaţii poate fi important. Dar, doar atunci când sunt implicate și sentimente, conţinutul
captează cu adevărat atenţia. De cele mai multe ori, mesajul, fapta și sentimentul laolaltă,
sunt exprimate prin elemente non-verbale.
25
A fi capabil să citeşti limbajul corpului este una din abilităţile cele mai importante ale unei
comunicări eficiente. Pentru a face acest lucru, trebuie să vă concentrați atenţia pe factori
cheie precum:
Expresia feţei – în special ochii şi tonalitatea vocală sunt elocvente;
Tonul vocii dă informaţii despre ceea ce vorbitorul simte: furie, plictiseală, depresie,
entuziasm;
Ţinuta corpului şi gesturile – mişcările capului, a picioarelor şi a mâinilor scot în
evidenţă nivele ale respectului de sine şi ale energiei interioare;
Hainele şi stilul personal oferă indicii despre caracteristicile personale.
Observaţi diferenţele. Atunci când există o diferenţă între cuvinte şi limbajul corporal,
ambele mesaje sunt importante. Căutaţi înţelesurile într-o astfel de situaţie.
Fiţi conştient de propriile sentimente şi reacţii corporale. Comunicarea non-verbală
poate scăpa de sub controlul nostru şi poate declanşa anumite reacţii. Devenind conştient de
reacţiile propriului corp, deveniţi mai avizați asupra ceea ce alte persoane resimt.
Reflectaţi sentimentele către cei care le-au exprimat. Interpretaţi semnalele non-
verbale în context. Uneori, limbajul corpului este foarte clar şi neambiguu dar, alteori, poate
fi dificil de descifrat. Prin stăpânirea artei şi a ştiinţei de a decodifica semnalele non-verbale,
puteţi îmbunătăţi comunicarea şi depăşi obstacolele care stau în calea acesteia.
(iii) Vorbind adecvat
Ca vorbitor atunci când trimiteţi un mesaj ar trebui:
Să ştiţi ceea ce doriţi să spuneţi şi să o faceţi de o manieră clară, cu respect şi
sensibilitate faţă de ascultător;
Verificaţi sau construiţi o înţelegere comună asupra cuvintelor pe care le folosiţi,
deoarece cuvintele pot avea sensuri diferite pentru oameni diferiţi, în special dacă aceştia
provin din culturi şi medii educaţionale diferite;
Folosiţi un limbaj care duce la scăderea tensiunii, rezistaţi tentaţiei de a face atacuri la
persoană şi acuzaţii, prin înlocuirea acuzatorului tu, cu declaraţii mai puţin provocatoare
de tip eu;
Încercaţi să vă înţelegeţi sentimentele, să vă exprimaţi emoţiile şi gândurile prin cuvinte
potrivite, prin acţiuni corespunzătoare, printr-un comportament asertiv;
Percepeţi relaţiile cu cealaltă prsoană ca fiind relaţii între doi adulţi.
26
Conflictul în comunicare
Conflictul este un proces care apare între două sau mai multe persoane (grupuri,
organizaţii, state), atunci când au puncte de vedere diferite, scopuri diferite, nevoi şi valori
diferite şi se luptă pe resurse limitate, care ar putea fi folosite pentru a rezolva problemele
cu care se confruntă.
Modalitățile de abordare ale conflictelor sau rezultatele acestora, pot fi bune sau rele.
Problema este nu cum să eliminăm conflictele, ci cum să avem controverse vii, în loc de
confruntări mortale, cum să creăm conflicte constructive şi să le evităm pe cele distructive.
Conflictele constructive pot avea multe rezultate pozitive:
Stimulează interesul şi curiozitatea oamenilor;
Ajută la dezvoltarea personalităţii oamenilor, la stabilirea identităţii proprii și de grup;
Ajută oamenii să se adapteze unor situaţii noi sau să inventeze soluţii noi unor
probleme vechi;
Conflictele distructive sunt violente și au rezultate negative: părţile nu numai că nu caută să
îşi atingă scopurile în mod paşnic, dar încearcă să se domine unii pe alții sau chiar să se
distrugă reciproc.
Modul, stilul de abordare a situațiilor conflictuale determină evoluția conflictului către o
situaţie constructivă sau una distructivă.
Stiluri de rezolvare a conflictelor
Stilul personal în abordarea unor conflicte este rezultatul combinaţiei a doua variabile:
Măsura în care ne luptăm pentru interesele noastre;
Măsura în care luăm în considerare interesele celorlalţi.
Combinaţia acestor două variabile determină cinci moduri, cinci stiluri de abordare ale
conflictului: Competiție, Aplanare, Evitare, Compromis și Cooperant.
Competiție
Dacă aveţi acest stil, vă veţi concentra ideile și acţiunile numai pentru atingerea intereselor
proprii şi veţi neglija în totalitate interesele celorlalţi. Sunteţi gata să câştigaţi cu orice preţ,
chiar dacă acest preţ înseamnă distrugerea relaţiilor cu cealaltă parte. Căci relaţiile nu au
nici o importanţă pentru dumneavoastră, ci numai atingerea scopurilor proprii.
27
Aplanare
Acest stil este opus stilului competitiv: vă veţi concentra ideile și acţiunile numai pentru a
ajuta cealaltă parte să își atingă scopurile şi vă veţi neglija total propriile interese. Păstrarea
unor relaţii bune cu cealaltă parte este mult mai importantă pentru dumneavoastră decât a
câştiga. In acest scop veți căuta să ajungeți cu orice preţ la un acord și veti face nenumărate
concesii.
Evitare
Dacă aveţi acest stil, veți evita conflictul sau veți prefera să credeţi că nu există nici un
conflict, chiar dacă nu vă veţi atinge scopurile sau veți strica relaţia pe care o aveţi cu partea
cealaltă.
Compromis
Dacă aveţi acest stil, veți obține ceva din ceea ce aţi dorit să câştigaţi şi veți renunţa la
altceva, fie prin împărţire, fie prin folosirea în comun a resursei aflate în conflict. Desigur,
veți stabili limite privind măsura în care sunteţi dispus să renunţaţi la ceea ce ati fi dorit să
obtineți.
Cooperant
Dacă folosiţi acest stil, veți acorda, în acelaşi timp, o importanţă la fel de mare atingerii
scopurilor proprii cât şi păstrării relaţiei. Stilul de cooperare implică o comunicare deschisă şi
totală: sunteţi atent la celălalt, aşteptaţi să vă răspundă şi faceţi sugestii utile. Este stilul cel
mai dificil şi care ia cel mai mult timp, dar are rezultatele cele mai bune, în cazul fericit în
care ambele părţi folosesc acest stil.
Fiecare dintre aceste stiluri are puncte tari și slăbiciuni. In mod firesc, rezolvarea unui
conflict împletește stiluri diferite, dar unul dintre acestea este dominant și nu ar trebui să
se folosească mereu același stil de abordare a conflictului.
Metodele de soluţionare a conflictelor
Metodele de soluţionare a conflictelor sunt:
1. Comunicarea directă inter-personală
2. Negocierea (comunicare structurată)
3. Medierea (negociere facilitată)
4. Facilitarea proceselor de rezolvare a problemelor (mediere între mai multe
părţi)
28
La capătul scării reprezentând metodele alternative de soluţionare se află:
- Arbitrajul,
- Litigiul.
1. Comunicarea directa inter-personală îmbunătăţită reprezintă cheia pentru o
soluţionare paşnică a conflictelor. Cum să ai o comunicare deschisă şi sinceră, clară şi
comfortabilă, cu oponentul tău?
Este crucial să poţi construi o atmosferă de respect reciproc, bazat pe o comunicare clară.
Asta nu înseamnă că eşti de acord cu tot ceea ce oponentul tău va cere, va dori sau va
pretinde. Uitaţi-vă un moment la lista celor 9 lucruri2 pe care oponentul le doreşte în
general:
Să se simtă bine și respectat;
Să nu se simtă intimidat;
Să fie tratat politicos şi, mai ales, să fie ascultat;
Să se facă plăcut;
Să-i fie recunoscute abilităţile şi eforturile sale;
Să ştie şi să înţeleagă mai mult printr-o comunicare clară;
Să parcurgă procesul de negociere fără un efort prea mare;
Să obţină o alianţă de durată;
Bani, bunuri şi servicii.
Observaţi că doar ultimul punct de pe listă implică de fapt costuri reale din partea
dumneavoastră.
Pentru o comunicare bună de ambele părţi, ar trebui să:
Încercaţi să fiţi deschi;
Parafrazaţi ceea ce credeţi că aţi auzit şi ceea ce credeţi că ei au auzit de la
dumneavoastră.
2. Negocierea este o cale de a rezolva conflictele şi diferenţele, printr-o comunicare directă.
Negocierea este un proces de comunicare structurat, prin care părţile rezolvă
diferenţele şi conflictele care există între ele, încercând să găsească soluţii acceptate
de toţi cei implicaţi!
Pentru a ajunge la un acord de calitate, atunci cand negociați ar trebui să țineti seama și să
aplicați patru principii de baza (sa negociați principial):
2 John Mattock & Jons Ehrenborg : How to be a better negotiator/Cum să devii un negociator mai bun
29
(a) Să separaţi oamenii de probleme: să separaţi problemele subiective, generate de
percepții diferite și alte obstacole inerente comunicării între oameni, de cele obiective,
de conţinut;
(b) Să vă concentraţi atentia asupra intereselor trecând dincolo de poziţiile
fiecăruia: găsiţi problemele reale, sub aparente soluţii sau simptome;
(c) Să generaţi o multitudine de opţiuni, înainte de a ajunge la un acord: uitaţi-vă
la soluţii alternative pentru aceeaşi problema;
(d) Să insistaţi ca acordul să se bazeze pe criterii obiective: găsiţi criterii obiective
pentru a lua orice fel de decizie, în cazul stabilirii unor probleme prioritare sau alegerii
celei mai bune soluţii dintre multe alternative.
3. Medierea este un proces structurat de negociere, facilitat de către un mediator.
Mediatorul îi asistă pe cei implicaţi în conflict să rupă cercul învinuirilor şi să oprească
blamarea reciprocă, îi ajută să comunice mai bine, îi ajută să-şi identifice propriile nevoi şi să
lucreze împreună, pentru a dezvolta o soluţie care să satisfacă aceste nevoi. Spre deosebire
de un judecător sau de un arbitru, mediatorul nu ia decizii în locul părţilor implicate în
conflict şi nu stabileşte cine sunt vinovații.
Procesul de mediere este:
confidenţial – mediatorul nu poate fi chemat să depună mărturie într-un proces, toate
informaţiile rămân confidențiale, între părţile implicate;
voluntar – medierea se întâmplă numai dacă părţile înţeleg procesul şi rolul
mediatorului şi sunt de acord să participe în acest proces de bunăvoie;
eficient – procesul de mediere consumă mai puţin efort, timp şi bani, în comparaţie cu
un litigiu sau cu o luptă continuă între părți;
cel care împuterniceşte părţile – părţile pot discuta orice problemă consideră ele că
este relevantă, fără a se teme că ceea ce spun va fi judecat; partile au controlul asupra
procesului de luare a deciziilor şi nu există riscul ca o decizie sa fie luată fără
consimţământul lor;
informal – părţile pot discuta şi își pot exprima ideile şi sentimentele într-un cadru
informal şi confidenţial;
constructiv – părţile îşi sporesc şansele de a rezolva sau îmbunătăţi relaţiile, spre
deosebire de litigiu, care se termină în acuzaţii şi sentimente ostile, care de cele mai
multe ori distruge definitiv relaţia;
durabil – acordurile sunt, în cele mai multe dintre cazuri, implementate de către părţile
care au contribuit la elaborarea lor.
30
4. Ne putem rezolva problemele în mod paşnic, printr-un proces facilitat de
rezolvare a acestora, în care se evită folosirea puterii şi a constrângerii. În acest fel cei
implicaţi în acest proces pot identifica sursele conflictelor şi ale problemelor lor, pot dezvolta
soluţii, care să satisfacă toate părţile implicate.
Rolul facilitatorului este similar cu cel al mediatorului. Facilitatorul îşi concentrează atenţia
pe următoarele aspecte:
îmbunătăţirea comunicării: facilitatorul creează un cadru care să uşureze comunicarea
între părţi, o atmosferă în care fiecare să se simtă liber să îşi exprime punctele de
vedere, nevoile şi preocupările, fără a-i jigni pe ceilalţi;
luarea deciziilor în mod eficient: facilitatorul ajută părţile să ia decizii în grup,
asigurându-se că ideile şi preocupările tuturor au fost auzite şi că toţi pot pleca cu
sentimentul că se regăsesc în ele;
logica rezolvării problemei: facilitatorul propune şi cade de acord cu părţile pe ordinea
paşilor care vor fi parcurși pentru atingerea obiectivelor lor şi monitorizează progresul
făcut în timpul procesului, concentrând si menţinând atenţia pe agenda aprobată.
Paşii procesului diferă de la o situaţie la alta; cu cât comunitatea este mai divizată, cu atât
mai lung va fi procesul şi mai mult timp va fi alocat pentru construirea şi îmbunătăţirea
relaţiilor, înainte ca membrii grupului să se canalizeze pe problemele de conţinut.
Paşii de principiu ai unui asemenea proces ar putea include:
îmbunătăţiţi relaţiile – calmaţi, liniştiţi spiritele şi controversele, construiţi sentimentul
şi percepţia „noi avem o problemă” ;
identificati problemele reale – evitati capcana de a confunda problemele reale cu
simptomele si soluţiile lor;
gândiţi-vă la soluţii – generaţi cât mai multe opţiuni posibile, fiţi creativi şi inovativi,
implicaţi toate părţile interesate în soluţia dumneavoastră;
alegeţi cea mai bună opţiune – evaluaţi impactul soluţiilor, găsiţi criterii pentru a
măsura avantajele şi dezavantajele şi alegeţi cea mai bună soluţie;
dezvoltaţi un plan de implementare – identificaţi acţiunile, cine este responsabil, de
ce resurse aveţi nevoie, când vă aşteptaţi să finalizaţi acţiunea.
Exerciții aplicative:
Organizați cursanții în grupuri de 4-6 persoane. În cadrul acestor grupuri ei vor lista
principalele probleme cu care se confruntă persoanele cu dizabilități pe care le
reprezintă. Cum sunt reflectate aceste probleme în legislație și cum ar trebui să fie
31
pentru a răspunde în mod real nevoilor? Fiecare grup va nota ideile discutate și le va
prezenta în plen.
Organizați în grupe cursanții vor analiza contribuția actuală a organizațiilor și a
asociațiilor societății civile. Temele de discuție sunt: modul lor de reprezentare la nivel
local și național; rolul actual și cel necesar al organizațiilor; cum pot fi sprijinite
organizațiile persoanelor cu dizabilități și pentru persoane cu dizabilități pentru a avea o
voce la nivelul societății.
VERIFICAŢI-VĂ PREZUMŢIILE ASUPRA CONFLICTULUI. Răspundeţi cu DA sau NU la
următoarele întrebări:
PREZUMȚII DA NU
Este conflictul o parte firească a vieţii?
Este conflictul bun?
Este conflictul rău?
Aveți oare un stil preferat în abordarea unei situații conflictuale?
Credeți că este mai bine să atacăm într-o situaţie conflictuală?
Credeți că este mai bine să evităm o situatie conflictuală?
Credeti ca ar trebui să folosim întotdeauna un singur stil în abordarea unui conflict,
pentru a face faţă cel mai bine situației?
Credeți ca stilul în care abordăm un conflict poate determina rezultatele acestuia?
Au conflictele o viață a lor?
Este conflictul acelaşi lucru cu violenţa?
Putem folosi și metode alternative (in afara celor oferite de sistemul judecătoresc)
pentru a ne rezolva conflictele?
Joacă un rol comunicarea inter-personală în rezolvarea conflictelor?
Există mai multe căi de a negocia?
Putem cere ajutorul cuiva pentru a ne rezolva un conflict?
Ne putem oare rezolva problemele în mod paşnic?
Exercițiu de argumentare. Pentru a descoperi ce fel de argumente ar putea avea
influenţă asupra oponentului dumneavoastră şi pentru a afla stilul dumneavoastră
dominant de negociere, vă propunem să treceţi prin următorul test. Pentru fiecare dintre
afirmații, selectați din fiecare coloană preferinţele dumneavoastră. La sfârşit, veţi găsi
grila de evaluare.
1 Atitudinea mea este în general de Acceptare Prietenie Control Evaluare
2 Când iau decizii sunt Lent Emotiv Impulsiv Analitic
3 De obicei, îmi place să vorbesc despre Lucruri personale Oameni Realizări Organizaţie
4 În ce priveşte timpul Nu mă grăbesc
Acord timp
relaţiilor umane Grăbit Întârzii
5 În relaţie cu alţii tind să Accept Empatizez Comand Evaluez
6 Cred că gesturile mele sunt Necontrolate Deschise Nerăbdătoare Închise
7 Preferinţele mele în materie de
îmbrăcăminte Convenţional Foarte stilat Elegant Conservator
8 La locul de muncă sunt Liniştit Entuziast
Expeditiv /
Prompt Controlat
9 Atunci când ascult pe alţii, de obicei sunt Interesat Distrat Nerăbdător Selectiv
10 La locul unde lucrez păstrez Suveniruri Fotografii Premii Hărţi
11 Cred că sunt în general orientat către Sprijin Oameni Rezultate Fapte
12 În general sunt Nepăsător Expeditiv Dominant Pragmatic
13 Atunci când comunic sunt Foarte concis Animat Direct Rezervat
14 Reacţia faţă de alte persoane este în
general Fermă Prietenoasă Neliniştită Distantă
TOTAL
SENZITIV EXUBERANT PRACTIC RAŢIONAL
32
Notare:
7 sau mai multe selecţii: indică o preferinţă puternică pentru stilul respectiv;
5-6: indică o preferinţă moderată pentru stil;
0-2: o preferinţă scăzută pentru stilul respectiv;
Dar dacă nu aveţi o preferinţă dominantă, adică nici un stil dominant de negociere (7 sau
mai mult…)?
- Dacă aveţi trei sau patru selectări în toate cele patru stilurile: sunteţi dintre cei puţini
capabili să negocieze cu tot felul de oameni;
- Cei care au 2-3 scoruri moderate sau unul sau două scoruri foarte scăzute, au probabil
probleme în a comunica cu cei care au scoruri ridicate în zona în care ei au 0-2
preferinţe.
Resurse Prezentări PPT
M 1.1 ONG-urile din România în context național și european. Rol extern și dezvoltare
internă - Andreia Moraru
M 1.2 Comunicare Interpersonala - Andreia Moraru
M 1.3 Negociere - Andreia Moraru
M 1.4 Conflict - Andreia Moraru
33
MODULUL 2. Lobby și advocacy. Ce știm despre
lobby și advocacy2?
Obiectivele modulului:
La finele acestui modul cursanții vor putea:
Să definescă schimbările necesare în organizație și personale pentru a se implica și a
participa la decizii și legislație;
Să definească advocacy și lobby;
Să facă distincția între lobby și advocacy;
Să perceapă și să interiorizeze rolul unei organizații în lobby și advocacy;
Să identifice rolul personal pe care îl pot juca în lobby și advocacy;
Să exerseze tehnici de argumentare și convingere pentru susținerea opiniilor și
așteptărilor în fața decidenților politici.
Cuprins
Ce este advocacy?
Campania de advocacy
Ce este lobby?
Tipuri de lobby
Caracteristicile comune pentru advocacy și lobby
Schimbarea pe care o promovăm
Exerciții aplicative și resurse (prezentări, anexe, bibliografie)
2 Conținutul acestui Modul se bazează în mare parte pe Manualul: Advocacy – metode de intervenție a organizațiilor
neguvernamentale în decizia publică, autori Sînziana Olteanu, Oana Preda, Florina Presadă, CeRe: Centrul de
Resurse pentru participare publică, București, 2008. Altă sursă este Manual de ADVOCACY și LOBBY pentru
Asociațiile din cadrul Administrației Publice Locale, realizat de RTI International în cadrul Programului de Asistență
pentru Adminstrația Publică din România - LGA finanțat de USAID, prin Contractul EEU-1-00-99-00011-00
.
34
Ce este advocacy?
Fără a avea pretenţia de a da definiţia exactă a termenului, am putea spune că advocacy
este un demers transparent, de durată variabilă, care implică o serie de activităţi care au ca
scop influenţarea unor politici, decizii sau acţiuni guvernamentale, cu un interes public
declarat.
Din definiția de mai sus, punctăm câteva cuvinte cheie:
Transparența
Interesul din spatele unei campanii de advocacy este întotdeauna declarat public.
Majoritatea acțiunilor organizate în cadrul unei campanii sunt, de asemenea, publice –
oricine se poate implica, poate avea acces la informație, cunoaște câștigurile, cunoaște
obiectivele. Este în interesul inițiatorilor campaniei să informeze cât mai multe persoane, să
atragă susținători, să-și facă cunoscute obiectivele și cauza. Spunem majoritatea, și nu toate
acțiunile, pentru că pot exista excepții. Inițiatorii unei campanii pot decide să organizeze și
unele evenimente sau acțiuni departe de ochii publicului (Chatam House, unele audiențe sau
întâlniri). Acest lucru se poate face pentru a încuraja sinceritatea factorilor de decizie, care,
poate altfel, ar fi puși în situația de a face declarații populiste sau prea moderate – fapt care
ar putea dăuna unei campanii. În orice caz, chiar dacă într-o campanie pot fi organizate și
acțiuni departe de ochii presei sau ai publicului, campania în ansamblu, trebuie să fie una
transparentă.
Interes public vs. interes privat
Orice campanie pleacă de la o problemă care este o problemă a unei comunități, o problemă
care afectează un grup de oameni (comunitatea persoanelor cu autism, comunitatea din
Mărgineni sau comunitatea copiilor de la Școala 5). Scopul campaniei va fi legat de
rezolvarea respectivei probleme – o problemă de interes public.
O campanie de advocacy este:
Centrată pe oameni: îi ajută pe oameni să-şi înţeleagă puterea şi să o folosească pentru
a participa efectiv la luarea unei decizii publice;
Centrată pe valori: o campanie de advocacy trebuie să aibă o cauză “nobilă”;
Reformează balanţa puterii: de multe ori advocacy este descris ca un joc de putere în
care cei cu mai puțină influenţă câştigă putere să-i influenţeze pe cei puternici;
Influenţează factorii decizionali;
Incluzivă: cu cât o campanie de advocacy implică mai mulţi oameni, cu atât succesul ei
va fi mai mare.
35
Alte definiții :
„Advocacy constă în eforturile şi acţiunile organizate care preiau probleme “invizibile”,
neglijate, încercând să influenţeze atitudinea publică şi pe cea politică. Aceste eforturi
pornesc de la realitatea lui “ceea ce este” încercând să construiească realitatea lui “ceea ce
ar trebui să fie”. Advocacy rezultă în creşterea accesului oamenilor la luarea deciziilor care le
influenţează existenţa. Advocacy înseamnă ca oamenii să preia din puterea instituţiilor care
le afectează vieţile.”
Advocacy for Social Justice: A Global Action and Reflection Guide, David Cohen, Rosa de
la Vega, Gabrielle Watson, 2001
„Advocacy este efortul organizat de a schimba legi, politici sau programe guvernamentale
şi/sau credinţe, atitudini sau comportamente ale cetăţenilor în efortul de a stabili justiţia
socială.”
Advocacy and Networking Manual, St. Francis Xavier Univeristy
„Advocacy este un proces politic, organizat, care implică eforturile coordonate ale oamenilor
de a schimba politici, practici, idei sau valori care perpetuează inechitatea, intoleranţa şi
excluziunea. Advocacy creşte capacitatea oamenilor de a participa la luarea deciziilor şi
responsabilitatea instituţiilor.”
A New Weave of Power, People, and Politics: An action guide for policy and citizen
participation, Lisa VeneKlasen, Valerie Miller, World Neighbors, Oklahoma, USA, 2002
Campania de advocacy
Campania de advocacy constă într-o o suită de activități specifice care se înscriu în planul
propus pentru a susține o anumită cauză și a produce schimbările dorite la nivel legislativ și
de decizie.
Cum se realizeaza o campanie de advocacy?
Există mai multe etape ale acestui proces:
Alegerea problemei specifice;
Cercetarea problemei;
Stabilirea și respectarea regulilor de desfașurare a campaniei;
Utilizarea unor tactici adecvate contextual și personal;
Identificarea și utilizarea eficientă a resurselor comunității.
36
Alegerea temei/problemei
Prima etapă a campaniei de advocacy o reprezintă alegerea temei ce urmează a fi abordată
de către organizație și în jurul căreia comunitatea poate fi mobilizată.
O altă problemă specifică pentru ca tema să fie considerată bună pentru o campanie de
advocacy este dată de faptul că trebuie să aibă o susținere puternică, să fie suficient de
specifică pentru a i se evidenția impactul imediat și să fie realizabilă în timp. In general, o
organizație de advocacy face o lista cu problemele ce urmează să fie abordate în urmatoarea
legislatură (la nivel național sau local) și stabilește prioritățile în funcție și de problemele pe
care grupurile locale sunt de acord să le monitorizeze și pentru care să-și facă auzită vocea.
Dupa alegerea problemei specifice, aceasta este cercetată în context, ținând cont de
legislație, dacă organizația și comunitatea pot fi afectate în mod tangibil, dacă se oferă șanse
pentru întărirea organizației prin diversificarea activității și prin construirea de relații cu noi
aliați.
Documentarea asupra problemei se face și prin implicarea comunității, prin interviuri și
posibile sondaje de opinie cu lideri ai comunității, rezidenți, vecini, furnizori, și utilizatori de
servicii în domeniul ales și documentarea despre implicațiile directe ale consumatorilor în
dezvoltarea de politici de sistem.
Succesul unei campanii depinde de:
Cunoașterea legislației;
Monitorizarea procesului legislativ;
Factorii de decizie;
Concentrarea pe probleme, nu pe persoane;
Cei care produc campania să fie cooperanți, realiști, practici, bine
informați și pregătiți;
Să se ofere să asiste și să furnizeze servicii în timpul luării deciziilor și în
timpul procesului legislativ;
Să fie credibili.
Ce nu este o campanie de advocacy:
- O campanie de conștientizare al cărei unic scop este să sensibilizeze publicul cu privire la o
problemă/un subiect. Așa cum se precizează mai jos, o campanie de advocacy, în cele mai
dese cazuri, va cuprinde și o componentă de sensibilizare, însă dacă se rezumă la atât, fără
să meargă și în direcția influențării unei decizii publice, atunci aceasta nu este o campanie de
advocacy.
37
- O acțiune punctuală. De multe ori suntem nevoiți să reacționăm la ce fac actorii
guvernamentali (prin scrisori deschise, conferințe, proteste, petiții). Astfel de acțiuni, pot fi
considerate acțiuni punctuale de advocacy, dar dacă nu sunt incluse într-un proces mai larg,
cu obiective bine precizate, nu pot fi considerate campanii de advocacy.
- Activitățile de lobby – vezi detalii mai jos.
Cine inițiază:
Cel mai adesea, campaniile de advocacy sunt inițiate de organizații neguvernamentale sau
coaliții ale acestora. Din ce în ce mai mult însă, diferite grupuri de cetățeni se organizează și
inițiază astfel de campanii. Mai puțin în România sau chiar în Europa, dar frecvent în Statele
Unite ale Americii, există organizații de advocacy sau chiar firme specializate (multe de
lobby) care inițiază și implementează campanii de advocacy pentru și în numele unei alte
organizații sau comunități.
Cui se adresează:
O campanie de advocacy este un demers care urmărește influențarea unei decizii publice.
Printr-o campanie de advocacy încercăm să convingem un factor de decizie (primar,
ministru, directorul de la școală) să facă, sau să nu facă ceva: să aloce resurse pentru un
serviciu, să schimbe o lege, să nu demoleze o clădire de patrimoniu etc. Acest lucru
înseamnă că principala audiență a unei campanii de advocacy este formată din factorii de
decizie – reprezentanți ai instituțiilor publice responsabile cu luarea unei anumite decizii sau
rezolvarea unei anumite probleme.
În funcție de strategia campaniei de advocacy, o altă audiență importantă poate să fie
formată din publicul larg sau anumite categorii de public, în funcție de subiectul campaniei
(profesorii, tinerii, locuitorii cartierului x).
Acest lucru este important din două perspective:
Pe de o parte, aproape orice campanie de advocacy are o componentă de conștientizare,
prin care inițiatorii fac cunoscută problema și soluțiile pe care le propun, încercând să atragă
de partea lor opinia publică. Mulți teoreticieni sint de-accord că mare parte din campaniile de
advocacy încearcă să pună pe agendă “probleme invizibile”, care nu se află nici pe agenda
autorităților, nici pe agenda publicului larg. Decurge de aici că aceste campanii trebuie să
facă un efort suplimentar pentru a explica publicului care este problema, cât este de gravă,
de ce este gravă, ce se întâmplă dacă nu este rezolvată.
38
Un exemplu relevant este cel al unei campanii duse la Craiova, pe tema persoanelor cu
autism. Campania a fost dezvoltată într-o vreme când publicul craiovean nu știa aproape
nimic despre autism. Astfel, organizatorii campaniei – Asociația Națională pentru Copii și
Adulți cu Autism – filiala Craiova – înainte de a merge la Consiliul Local pentru a solicita
servicii pentru copiii cu autism, s-au concentrat foarte mult pe a explica publicului craiovean
ce este autismul și care sunt nevoile persoanelor cu autism.
Pe de altă parte, publicul larg sau anumite categorii de public sunt audiențe importante într-
o campanie de advocacy, pentru că orice campanie are nevoie de susținători. Potențialii
susținători devin astfel o audiență importantă pentru o campanie de advocacy.
O campanie de advocacy se poate adresa și unei companii? Este o întrebare pe care o
primim adesea. Răspunsul pe scurt este da. De altfel, în SUA de exemplu, sunt extrem de
frecvente campaniile care își propun să determine o companie să facă sau să nu facă ceva.
Deocamdată, în România, astfel de campanii se întâmplă mai rar, spre deloc.
Răspunsul mai pe larg: atâta vreme cât o campanie, care are ca audiență principală o
companie, pleacă de la o problemă de interes public și folosește instrumente specifice unei
campanii de advocacy, poate să fie considerată o campanie de advocacy.
Atenție: chiar dacă uneori ținta principală pare a fi o companie (care face sau nu face ceva),
trebuie să analizați corect, să vedeți dacă, nu cumva, tot o instituție este cea responsabilă și
dacă nu ar fi eficient să vă adresați tot unei instituții publice.
Un exemplu simplu: Compania x nu respectă legislația privind tratamentul egal la angajare.
Primul gând este să vă luptați direct cu compania, uitând că există instituții care trebuie să
verifice respectarea legislației și să sancționeze nerespectarea legii. Același lucru se poate
întâmpla în zona de mediu: ne luptăm cu compania x care nu respectă normele legale
privind protecția mediului, în loc să ne luptăm cu instituția care emite avizele de mediu și are
obligația de a monitoriza și sancționa nerespectarea normelor.
Merită să vizăm direct o companie, atunci când vrem să-i propunem sau s-o convingem să
facă mai mult decât îi impune legea. De exemplu, o campanie poate să vizeze o companie
atunci când îi propune înființarea unei grădinițe pentru copiii angajaților sau atunci când îi
propune să amenajeze un parc pentru comunitatea în care funcționează.
În sinteză, definim advocacy drept actul de susținere a unei cauze pentru a
produce o schimbare dorită. Susținem deoarece credem cu tărie în cauza
respectivă. Unul din obiectivele advocacy este asupra politicii guvernului prin
39
comunicare efectivă cu aleșii oficiali, cu media și cu alți lideri influenți (RTI
International).
Acest tip de influențare a apărut pornind de la responsabilitatea decidenților și legiuitorilor
față de drepturile tuturor cetățenilor de a cunoaște, de a-și exprima și susține opiniile și de a
face propuneri care să țină cont de interesele și nevoile lor.
Advocacy este un proces politic care implică persoane individuale sau grupuri, cu scopul de
a influența politicile publice și deciziile care privesc alocarea resurselor instituțiilor sau
sistemului politic, economic sau social.
Advocacy poate include mai multe activități pe care o persoană sau o organizație le
întreprinde prin campanii media, discurs public, publicarea și distribuirea rezultatelor unor
cercetări etc.
Este un proces de informare și asistare a factorilor de decizie, în condițiile în care
numai cu informații bune se pot lua decizii bune.
Advocacy este un termen intrat în limbajul curent, în forma inițială din limba engleză, fără o
traducere specială, pentru că definește și include o serie de acțiuni pentru care nu există
corespondent în limba română. Chiar și în limba engleză "advocacy" și-a pierdut sensul
inițial, definind în prezent mai mult un concept decat o acțiune unică, măsurabilă. Din acest
motiv vorbim nu doar de "advocacy" adică susținerea unei anumite idei, teme, probleme, ci
și de o campanie de advocacy, ceea ce implică un set mult mai amplu de acțiuni.
Principalele obiective ale procesului de advocacy sunt (RTI International):
influențarea politicilor publice;
informarea politicienilor și a altor factori de decizie;
stabilirea legaturilor cu alte organizații implicate în proces.
Procesul de advocacy oferă oportunități oamenilor din comunitate să se cunoască mai bine,
să acționeze împreună, să-și dezvolte abilitățile de organizare și de gândire strategică, să
atragă resurse și să construiască relații cu diferite organizatii.
Sinonime: suport public pentru sau recomandarea unei cauze particulare sau a
unei politici; suport pentru; argumentare pentru; chemare/încurajare pentru; a
stimula; a face presiune etc.
40
Advocacy asigură, prin toate formele sale, faptul că persoanele, în special cele mai
vulnerabile în societate, sunt capabile:
Să aibă o voce care este auzită pentru ceea ce este important pentru ei;
Să apere și să-și asigure drepturile,
Să facă atfel ca perspectivele și dorințele lor să fie luate în considerare în deciziile
care le afectează viața.
Advocacy este procesul prin care se sprijină și se împuternicesc persoanele pentru:
A-și exprima punctele de vedere și neliniștile;
A avea acces la informații și servicii;
A-și apăra și promova drepturile și responsabilitățile;
A-și explora alegerile și opțiunile.
Ce este Lobby?
Există multe definiții pentru termenul lobby. Centrul de Resurse pentru participare publică
(CE-RE) descrie lobby-ul ca fiind orice tip de întrevedere cu un factor decizional într-un
context individual (ne-public). Adică o întâlnire față în față cu Primarul, în biroul acestuia,
fără public, este, din punctul nostru de vedere, lobby.
Activitățile de lobby pot să fie parte a unei campanii de advocacy, care susține în mod
transparent interese publice. O campanie de advocacy este însă mai amplă, presupune mai
multe tipuri de activități, inclusiv comunicare publică.
Nu credem că este ceva rău în a face lobby! Ceea ce contează este interesul public pe
care îl susținem și respectarea legislației în demersurile noastre.
Nimic nu poate avea un efect mai puternic decât o întâlnire directă cu factorul de decizie. La
întâlnire pot participa fie doi-trei lideri ai organizaţiei, fie mai mulţi membri. Dacă puteţi,
arătaţi numărul mare de susţinători de care beneficiaţi, care rezultă din petiţii sau scrisori
semnate de aceştia.
Câteva sfaturi pentru un lobby eficient:
Încercaţi să aranjaţi o întâlnire, mai degrabă decât să încercaţi să aveţi o întâlnire
surpriză;
E important să știți cât mai multe despre persoana cu care vă întâlniți, cu și fără legătură
cu subiectul întrevederii;
Întrucât întâlnirea este scurtă şi fiecare trebuie să „respecte programul”, nu invitaţi la
întâlnire susţinători pe care nu îi cunoaşteţi;
41
Aveţi un singur vorbitor care mai poate apela la două sau trei persoane să ia cuvântul.
Restul grupului trebuie prezentat, indicând eventual şi ce altă organizaţie reprezintă,
dacă este cazul;
Veniţi cu o solicitare precisă şi cu argumente (de exemplu un studiu, rezultatele unei
audieri publice);
Dacă nu puteţi obţine un acord, obţineţi o altă întâlnire. În orice caz, nu plecați fără un
mic plan de pași viitori, agreat și de persoana cu care ați discutat.
Pe lângă acțiunile de lobby, ca parte a unui demers de advocacy, având în spate un interes
public, se poate vorbi despre lobby și ca demers al unei părți de a influența un factor de
decizie pentru un interes privat (să angajeze o verișoară, să elibereze o autorizație de
construcție, să nu dea o amendă). Aici deja vorbim despre trafic de influență și corupție.
A face lobby însemnă a acționa direct, a interveni, a opera/implementa o anumită strategie
pentru a susține punctele de vedere, interesele și acoperirea nevoilor unui anumit grup
social.
Este important să indentificam o anumită problemă, să atragem sprijin pentru susținerea
unui anumit punct de vedere vizând rezolvarea problemei identificate, dar este esențial să
putem influența factorii politici de decizie în adoptarea unor hotărâri care să rezolve
problema în modul dorit de grupul de interes constituit pentru a o susține.
Cu alte cuvinte este nevoie de lobby, adică de un proces profesional structurat de a
influența factorul de decizie politică.
Procesul de lobby este o extindere a dreptului cetățeanului de a se face auzit prin
efortul de a influența legislația specifică și un exercițiu de democrație.
In Webster’s Dictionary a face lobby inseamnă “a conduce activități ce țintesc influențarea
oficialilor publici, și în special a membrilor corpurilor legislative, asupra legislației sau
încercarea de influențare a unui oficial public pentru o acțiune dorită.”
La baza activității de lobby stă constatarea că atunci când mai mulți indivizi / organizații își
unesc eforturile pentru a-și promova interesele și dezvolta strategii care vizează influențarea
deciziilor guvernamentale, ei își măresc practic influența în cadrul sistemului politic.
42
Activitatea de lobby trebuie însă privită și ca o profesie specifică, ce are nevoie de
profesioniști - oameni specializați în lobby, dar și de un cadru legal adecvat.
Fără un cadru legal care să definască activitatea de lobby, să instituie distincția între
lobby și alte modalități de influențare a deciziei politice, există pericolul de a asimila
activitățile de lobby cu cele care țin mai degrabă de tentative de a corupe și nu de a
influența.
Definirea legală a activității de lobby instituie și legitimarea activității prin clarificare,
concizie și distincție între ceea ce este și ceea ce nu este lobby, între nevoia legitimă a unor
grupuri de interes de a-și face auzită vocea și a-și proteja interesele, care nu se opun
tendinței generale a societății de creștere economică și democratizare, și dorința unor
grupuri de a influența decizia politică, chiar dacă aceasta devine contrarie nevoilor generale
ale societății.
Pe de altă parte, cei care au puterea de decizie politică se confruntă permanent cu o
avalansă informațională, informațiile venind pe diferite canale oficiale sau neoficiale,
guvernamentale, neguvernamentale sau prin partidul politic ai cărui membri sunt.
Tipuri de lobby
Procesul de lobby poate fi direct sau indirect, ofensiv sau defensiv.
Lobby direct: presupune comunicarea punctului de vedere unui legislator, unui factor de
decizie, sau oricărui funcţionar al guvernului care poate ajuta la modificarea sau adoptarea
legislației; acest proces implică și încercarea de influențare publică prin inițiative de vot sau
de referendum.
Tehnicile obişnuite de lobby direct sunt: scrisori, telegrame, petiții, apeluri telefonice,
întâlniri în oraș, întâlniri personale, contactarea altor oficiali aleși, campanie de felicitări,
vizitarea unui parlamentar în grup, dezvoltarea unui birou de relații și generarea unei prese
bune. Tipuri de evenimente speciale sunt: marșuri, demonstrații, simpozioane, conferințe,
seminarii, raliuri, forumuri sau conferințe de presă.
Lobby indirect: încearcă să influențeze publicul să-și exprime un punct de vedere particular
către legislatori despre un amendament specific. Acest proces presupune chemări indirecte
la acțiune prin încurajarea indirectă și identificarea legislatorilor care sunt indeciși pe
problematica propusă. Procesul de lobby de bază depinde atât de procesul de elaborare a
legislației și a politicilor publice, cât și de implicarea cetățenească. Aceasta presupune
43
urmărirea legislației, identificarea factorilor de decizie, scrierea și prezentarea declarației,
construirea și menținerea coalițiilor de susținere, menținerea relațiilor cu parlamentarii și cu
alți factori de decizie, construirea diversității în organizațiile de lobby indirect și a modului de
lucru cu media.
Pentru realizarea unui lobby indirect eficient, pot fi folosite unele dintre următoarele tehnici
de comunicare (RTI International):
scrisori spontane de la cetățeni;
vizite la birou ale electorilor;
articole în ziar;
telefoane de la electori;
vizite la firmele de afaceri;
editoriale în ziarele locale;
vizite la birou ale delegațiilor de grupuri de interes;
telefoane de la aleșii locali sau de la oficialii partidelor;
opinii în ziarele locale;
vizite la oficiu ale prietenilor;
scrisori spontane de la alți aleși;
telefoane de la prieteni;
programe noi la TV;
articole în ziarele principale;
noutăți la posturile naționale și locale de televiziune;
programe noi la radio;
editoriale în ziare de întindere națională;
scrisori concentrate de la electori;
vizite la birou ale reprezentanților de campanii;
talk-show-uri la posturile locale de radio;
vizite la birou ale lobbyiștilor;
scrisori către editorii ziarelor mari.
Lobby defensiv este caracterizat prin următoarele elemente:
Alții definesc problema sau ne aduc problema lor în fața noastră;
Alții definesc zona;
Insuficient timp de reacție;
Șansele de câștig sunt limitate de la început;
Necesită strategii de control al avariilor.
44
Lobby proactiv solicită din partea celor care îl aplică următoarele:
Fii conștient de posibilele situații dezvoltate în jurul tău, de exemplu decizii politice
viitoare etc.;
Fii conștient de propria ta forță și de propriile slăbiciuni;
Estimează de la inceput care sunt șansele de câștig;
Definește o strategie de cooperare;
Învată din câștiguri și pierderi.
Susținerea lobbyului proactiv poate fi caracterizată prin recomandările de implementare
de mai jos:
Doar o strategie de lobby proactivă poate evita un lobby defensiv;
Trebuie să te cunoști foarte bine pentru a începe un lobby;
Încearcă să afli ce ai tu de oferit;
Lobbyștii nu joacă doar un joc, ci o întreagă competiție;
Câștigul este despre mai mult decât de a avea ceea ce dorim.
Rolul asociației în lobby eficient:
Să strângă în mod constant informații despre procesul legislative;
Să mențină relații bune cu legiuitorii și decidenții;
Să-și pregătească membrii pentru o campanie de lobby în masă.
Caracteristicile comune pentru lobby și advocacy
(RTI International)
Caracteristicile comune pentru lobby și advocacy sunt o serie de particularități ale acestor
demersuri care oferă posibilitatea ca ele să fie eficiente și să se soldeze cu o schimbare
dorită.
Definirea unui nivel de advocacy, a unei strategii și găsirea unui grup țintă;
Lobby-ul este parte din advocacy;
Procesul să aibă forța de a oferi o schimbare;
Convingere;
Persuasiune;
Schimbare;
Cultivarea discuțiilor personale (față în față) ;
Discuții pe nivele separate, dar și oferind posibilitatea ca acestea să se întâlnească
(exemplu: comunitatea și factorii de decizie politică) ;
Discutarea problemelor cu factorii de decizie;
45
Discuții individuale cu persoanele care trebuie să înțeleagă cauza schimbării și cu cei
care realizează lucruri menite a face o schimbare;
Legitimarea fiecărui susținator;
Susținerea populației.
Avocacy este: dăruirea unei voci persoanelor care nu au fost auzite pana acum.
Lobby-ul este: un efort sistematic informal de a influența factorii de decizie.
Conectarea conceptelor de advocacy și lobby trebuie făcută printr-o metodă prin care
lobby-ul este un instrument de advocacy pentru anumite persoane, pentru a te asigura că
acestea au o voce și sunt auzite dacă nu au fost auzite pâna acum.
Lobby-ul și advocacy reprezintă influența asupra factorilor de decizie printr-o metodă
sistematică și informală, dăruind o voce persoanelor care nu au fost auzite până acum.
Lobby-ul vizează factorii de decizie și este interesant să menționăm de ce trebuie să lucram
în acest sens, concentrându-ne pe acești factori decizionali.
Lobbyștii și factorii decizionali au roluri diferite, dar complementare. Factorii decizionali
au puterea de a schimba ei înșiși lucrurile, un lobbyst încearcă să influențeze factorii
decizionali să ia decizii mai bune. Acesta este un lucru important pentru factorii decizionali
întrucât, ascultând lobbyștii, acestia vor lua o decizie care va satiface populația mai mult
decât decizia inițială. Aceasta este o situație de dublu câștig – atât pentru lobbyști pentru că
și-au facut ascultat punctul de vedere, cât și pentru factorii decizionali, pentru că au luat o
decizie mai bună.
De ce să lucrezi cu factori decizionali?
Au roluri diferite și complementare;
Câștigul este dublu pentru ambele părți;
O buna guvernare are nevoie de societatea civilă.
De ce să folosești lobby-ul?
Să obții ceea ce vrei;
Să fii auzit;
Să îmbunătățești calitatea deciziei;
Să creezi câștig dublu.
46
Schimbarea pe care o promovăm3
Vorbim în acest subcapitol despre trei perspective ale „schimbării”. Vorbim despre schimbare
în termeni de: i) schimbări pe care le obținem în urma unei campanii de advocacy, ii) cum
identificăm schimbările necesare pentru a rezolva problema pe care o vrem rezolvată, și iii)
cum arată procesul decizional în care vrem să intervenim pentru a provoca schimbarea.
(i) Schimbări pe care le obținem în urma unei campanii de advocacy
În cele mai multe cazuri, un grup poate alege între mai multe abordări pentru a rezolva o
problemă a comunităţii. De exemplu, dacă doreşte reamenajarea unui parc, organizaţia
poate să facă acest lucru cu propriile sale resurse, poate să mobilizeze cetăţenii din cartier şi
să reamenajeze parcul împreună cu aceştia sau, mobilizând cetăţenii din cartier, poate să
convingă primăria din oraş să aloce resurse pentru amenajarea şi întreţinerea parcului. Cea
din urmă abordare înseamnă advocacy. Alegerea uneia dintre posibilele abordări pentru
rezolvarea problemei depinde de mulţi factori (de resurse, de valorile organizaţiei etc).
Principalul argument în favoarea abordării pe care o numim advocacy este că poate să
producă mai multe schimbări decât rezolvarea propriu-zisă a problemei pe care o doriți
rezolvată – mai multă putere pentru organizaţie şi pentru cetăţenii cartierului şi mai multă
atenţie din partea primăriei. Un grup angajat în campanii de advocacy poate produce
schimbări pe trei nivele:
Obţine ameliorări reale, imediate şi concrete. Printr-o astfel de abordare, organizaţia
încearcă să obţină îmbunătăţirea calităţii vieţii pentru un număr mare de oameni, fie că acest
lucru se referă la o mai bună îngrijire medicală, iluminat stradal sau protecţia poliţiei. Dacă
problema abordată este foarte amplă sau necesită un termen lung, cum ar fi criminalitatea,
şomajul sau discriminarea, aceasta trebuie descompusă în scopuri realizabile, ce pot fi atinse
pe termen scurt.
Dă oamenilor sentimentul propriei puteri. Organizaţiile mobilizează puterea pe care o
au oamenii. Realizând acest lucru, ele îi învaţă valoarea acţiunii comune şi dezvoltă
încrederea în sine atât a organizaţiei, cât şi a indivizilor ce o constituie. Organizaţiile evită,
de multe ori, soluţiile la îndemână, ce nu dezvoltă puterea oamenilor, cum ar fi: a apela la
3 Sursa: Adaptare după manualul RTI International
47
un jurist ca să rezolve problema, a ruga un politician amabil să se ocupe de ea sau a o pasa
unei agenţii guvernamentale. În aceeaşi măsură ca rezolvarea problemei, scopul organizaţiei
este şi acela de a le da oamenilor sentimentul propriei puteri.
Transformă relaţiile de putere. Campaniile de advocacy trebuie să aibă ca rezultat
colateral, pe termen mai lung, schimbarea relaţiilor de putere. Din fiecare campanie,
organizaţia trebuie să iasă mai puternică. Atunci când organizaţia este destul de puternică,
va trebui să fie consultată cu privire la deciziile care îi afectează membrii. Câştigarea unor
campanii nu este niciodată suficientă. Organizaţia însăşi trebuie să crească permanent astfel
încât să poată să-şi asume chestiuni mai cuprinzătoare şi să joace un rol politic din ce în ce
mai mare. Pentru asta, încă de la început trebuie făcute planuri concrete şi făcuţi paşi pentru
a se asigura de faptul că organizaţia creşte (de exemplu, se strâng bani sau sunt recrutaţi şi
păstraţi noi voluntari).
În aceeaşi măsură, ca urmare a unei campanii de advocacy, instituţia devine mai sensibilă la
opţiunile cetăţenilor, procesul decizional devine mai deschis pentru cetăţeni, mai
transparent, mai responsabil.
(ii) Cum identificăm schimbările necesare pentru a rezolva problema pe
care o vrem rezolvată4
Analiza triangulară este un bun exerciţiu de analiză a unei probleme care ajută la stabilirea,
identificarea shimbărilor necesare și, mai departe, la fixarea obiectivelor unei campanii de
advocacy. Această analiză porneşte de la premisa că, într-o campanie de advocacy,
schimbările necesare trebuie identificate pe trei paliere: cultură, structură şi conţinut.
Cultură – la acest nivel se regăsesc valori şi comportamente care determină modul în care
oamenii tratează un anumit subiect. De exemplu, nivelul de informare cu privire la o
anumită decizie sau politică publică ţine de dimensiunea culturală, la fel şi nivelul de
importanţă care se acordă unui subiect sau unei legi.
Structură – aici se regăsesc chestiuni legate de mecanismele necesare implementării unei
legi sau decizii, de pregătirea personalului etc.
4 Adaptare a analizei triangulare, metodologiei dezvoltată de Nader K. Tadros în Advocacy Concepts And Practices
Handbook - A Practical Guide To Advocacy Groups (People’s Advocacy), Virginia, USA, 2006.
48
Conţinut – acest nivel se referă la existenţa unor legi, reguli, politici, bugete relevante
pentru domeniul abordat.
Analizând problema sau cauza campaniei din punctul de vedere al acestor trei dimensiuni,
organizaţia poate să identifice schimbările necesare şi îşi poate fixa obiective în consecinţă.
De exemplu, dacă avem o campanie în legătură cu violenţa domestică, putem identifica
schimbări necesare astfel:
Cultură – atitudinea poliţiştilor care tratează cazurile de violenţă domestică.
Structură – lipsa unor servicii suport care să permită victimelor violenţei domestice să
beneficieze, în mod real, de drepturile pe care le conferă legea.
Conţinut – corelarea legislaţiei care reglementează protecția împotriva violenţei domestice
(Legea privind Protecţia victimelor violenţei domestice, Codul Penal, Codul de procedură
penală etc.).
(iii) Cum arată procesul decizional în care vrem să intervenim pentru a
provoca schimbarea
În cele mai dese cazuri, o campanie de advocacy presupune o intervenție în procesul
decizional (la nivel central sau local): modificarea unei legi, o lege nouă, o (re)alocare de
fonduri, înființarea unui serviciu etc. Ca să știm cum, când și unde trebuie să intervenim,
trebuie să cunoaștem cu precizie procesul decizional și “portițele” pe care acesta ni le oferă.
Ilustrăm în anexele 2.1 și 2.2 procesul decizional la nivel local și pe cel la nivelul
parlamentului, cu mențiunea că, după cum bine știm cu toții, în practică lucrurile nu se
întâmplă întotdeauna ca în lege.
Procesul decizional la nivel local:
Procesul luării deciziei publice la nivel local este reglementat de Legea 215/2001 privind
administraţia publică locală. În textul legii se precizează că actele administrației publice
locale sunt dispoziţiile (emise de către primar) şi hotărârile (emise de către consiliul local sau
judeţean). Dispoziţiile nu sunt supuse unei proceduri care necesită implicarea publicului în
elaborarea şi adoptarea lor. Elaborarea şi adoptarea hotărârilor consiliilor locale sau judeţene
este prezentată în Anexa 2.1.
Procesul legislativ la nivelul Parlamentului: După ce o lege a intrat în vigoare, ea poate
fi amendată prin procedurile de iniţiere legislativă menţionate în Constituţie – așa cum sunt
49
acestea descrise mai sus, fiecare amendament la o lege fiind considerat o noua propunere
legislativă.
Exerciții aplicative:
Participanții vor lucra în grupe constituite aleatoriu. Tema de analizat împreună va fi
regeritor la experiența comună în problemele cu care se confruntă toate tipurile de
dizabilități în domeniile educației, protecției sociale și încadrării în muncă. În aceste trei
chestiuni se vor elabora liste de probleme care trebuie rezolvate. După identificarea și
prezentarea acestora, pe grupe, participanții vor decide împreună unde se poate
acționa la nivel local și / sau național.
Participanții vor lista cele mai acute probleme în domeniile educației, protecției,
integrării în muncă și vor elabora în grupe o campanie de advocacy adresată la nivel
local.
Resurse
Prezentare PPT
M2. Lobby și advocacy - Sînziana Dobre
Anexe
Anexa 2.1 Procesul decizional la nivel local
Anexa 2.2 Procesul legislativ la nivelul Parlamentului
Anexa 2.3 Criterii de selecție a tacticilor
Anexa 2.4 Criterii de alegere a cauzei pe care o susținem
Anexa 2.5 Mesaje în advocacy
Anexa 2.6 Factorii interesați
Anexa 2.7 Strategie - tabel
Anexa 2.8 Dreptul de petiționare al ONG
Anexa 2.9 Legea 52 Transparența decizională
Anexa 2.10 Legea 544 Access liber la informații
50
Bibliografie
RTI International, Manual de ADVOCACY și LOBBY pentru Asociațiile din cadrul
Administrației Publice Locale, realizat de RTI International în cadrul Programului de Asistență
pentru Adminstrația Publică din România - LGA finanțat de USAID, prin Contractul EEU-1-
00-99-00011-00
Advocacy – metode de intervenție a organizațiilor neguvernamentale în decizia publică,
autori Sînziana Olteanu, Oana Preda, Florina Presadă, CeRe: Centrul de Resurse pentru
participare publică, București, 2008.
Adaptare a analizei triangulare, metodologie dezvoltată de Nader K. Tadros în Advocacy
Concepts And Practices Handbook - A Practical Guide To Advocacy Groups (People’s
Advocacy), Virginia, USA, 2006
www.ce-re.ro
51
MODULUL 3. Concepte cheie de promovat, sau
pentru ce facem lobby și advocacy
Obiectivele modului 3
La finele acestui modul cursanții vor putea:
Să definescă dizabilitatea în contextul actual și prin viziunea Clasificării internaționale a
funcționării dizabilității și sănătății (CIF) - prin referire la abordarea bazată pe drepturile
omului;
Să definească cerințele speciale (CS) și cerințele educaționale speciale (CES) ;
Să facă distincția între modelul medical și cel social al abordării dizabilității;
Să identifice rolul Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități în cadrul
politicilor și practicilor curente;
Să definescă teme concrete de lobby și advocacy legate de drepturile persoanelor cu
dizabilități.
========================================================
Cuprins Definirea dizabilității
Alte concepte cheie:
o Cerinţe (nevoi) speciale
o Cerinţe educaţionale speciale
o Educaţia cerinţelor speciale
o Incluziune socială și incluziune educațională (educație incluzivă)
Drepturile persoanelor cu dizabilități în sistemul regional european
Politicile și practicile naționale în domeniul dizabilității
Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități (2006)
Exerciții aplicative și resurse (prezentări, anexe, bibliografie)
52
Definirea dizabilității
Declaraţia Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite
în 1948 (Rezoluția 217 A), proclamă la articolul 1:
“Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate
cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul
fraternităţii.”
În spiritul acestui ideal, atitudinea societăţii trebuie să fie una de sprijin adecvat pentru a
asigura drepturi şi şanse egale de afirmare în viaţa individuală şi socială tuturor membrilor
ei, inclusiv persoanelor cu dizabilități.
Dizabilitatea este o dimensiune universală, inevitabilă, a diversității umane. Mentalitățile au
evoluat în modul în care este considerată persoana cu dizabilități: de la un obiect al carității,
în sarcina societății, la o persoană deținătoare de drepturi, activă și respectată în societate,
care obligă la adoptarea unor atitudini de recunoaștere a drepturilor și libertăților
fundamentale și la măsuri de asistență și suport, acolo unde este cazul, pentru exercitarea
deplină a acestor drepturi.
Numai abordarea dizabilității din perspectiva drepturilor omului stabileşte un
continuum între problematica unei persoane cu deficienţă, barierele create de mediu și
politicile publice. Din această perspectivă, persoana cu dizabilități are aceleași drepturi ca
oricare fiinţă umană, trebuie să-şi asume responsabilităţi şi, corelativ cu drepturile, are
obligaţii.
Luarea în considerare a relaţiei dintre persoana cu deficienţă/afectare şi contextul în care
aceasta trăiește are și va continua să dezvolte consecinţe majore în toate politicile publice.
Persoane cu dizabilități
Cuvantul ”handicap” datează în limba engleză de peste 400 de ani, iar istoria lui a fost legată
de cerşetorie, jocuri de noroc și sport, în mod deosebit întreceri de cai. După unii autori,
legătura cu cerșitul datează de pe vremea lui Henry VII, care a autorizat să cerşească în
stradă numai oamenii care aveau o deficienţă.
Oxford English Dictionary leagă etimologia cuvantului "handicap" doar de jocurile de noroc și
de pariurile de la întrecerile de cai. Relaţia cu jocurile de noroc datează din 1652, prin
referire la un vechi joc de tranzacţionare bazat pe pariuri.
53
În sport, etimologia cuvântului este legată de pariuri, de asemenea. În sec. 18, mai precis în
jurul anului 1750, în cursele de cai, "handicap" era un dezavantaj impus celui mai bun cal,
cu scopul de a egaliza șansele cu ceilalți concurenți, de obicei prin punerea unei greutăți sub
șaua calului (cu cât calul era mai bun, cu atât creștea greutatea adăugată).
Declarația cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată de Organizaţia
Naţiunilor Unite în anul 1975, este primul document internațional care cuprinde o definiție a
persoanelor cu dizabilități:
“Termenul persoană cu dizabilitate înseamnă orice persoană aflată în incapacitatea de a
asigura, prin el însuși sau prin ea însăși, în întregime sau parţial, necesităţile unei vieţi
individuale sau sociale normale, din cauza unei deficienţe congenitale sau nu, a capacităţilor
sale fizice sau mentale.”
Modelul social al dizabilității și perspectiva drepturilor omului versus modelul
medical
Abordarea medicală a dizabilității
Așa cum este descris în Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății
(CIF), modelul medical consideră dizabilitatea ca pe o problemă a persoanei, cauzată direct
de boală, traumă sau altă stare de sănătate care necesită o îngrijire medicală, oferită ca
tratament individual de către profesioniști. Managementul dizabilității are ca scop vindecarea
sau adaptarea și schimbarea comportamentului individului. Îngrijirea medicală devine, în
acest sens, subiectul principal, la nivel politic, principalul răspuns fiind unul de modificare
sau reformare a politicilor de îngrijire medicală.
Modelul medical privește dizabilitatea ca pe o problemă individuală, promovând modul de
privire a persoanelor cu dizabilități ca având nevoie de tratament și îngrijire; astfel,
persoanele cu dizabilități au fost excluse sistematic din societate. În acest model, persoana
cu dizabilități este problema, nu societatea.
Persoanele cu dizabilități resping acest model – ele spun că acesta a dus la scăderea
respectului de sine, nedezvoltarea abilităților pentru viața independentă, educație slabă și un
grad mare de neangajare în muncă.
54
Abordarea socială a dizabilității
Potrivit Clasificării Internaționale a funcționării, dizabilității și sănătății (CIF), modelul social
al dizabilității consideră dizabilitatea ca fiind, în principal, o problemă creată social și o
chestiune care ține în primul rând de integrarea completă a individului în societate.
Dizabilitatea nu este un atribut al unui individ, ci un complex de condiții create de mediul
social. Din această cauză, managementul acestei probleme necesită acțiune socială și este
responsabilitatea comună a întregii societăți, în sensul producerii acelor schimbări de mediu
necesare participării persoanelor cu dizabilități în toate domeniile vieții sociale.
Managementul dizabilității este așadar o problemă de atitudine și ideologie, care implică o
schimbare socială, ceea ce, în termeni politici, devine o problemă de drepturi ale omului.
Din perspectiva modelului social, intervenţiile se concentrează asupra mediului, urmărindu-
se eliminarea restricţiilor, a barierelor care împiedică activitatea și participarea persoanelor
cu deficienţe/afectari la diferitele aspecte ale vieţii sociale. Dizabilitatea un mai este văzută
ca o problemă individuală, ci ca un fapt social cauzat de politică, practică, atitudini și/sau
mediul înconjurător.
Mișcarea persoanelor cu dizabilități consideră că soluția problemei referitoare la dizabilitate
se afla în restructurarea societății, scop realizabil de care poate beneficia toată lumea.
Abordarea bazată pe drepturile omului
În modelul bazat pe drepturile omului, dizabilitatea este un ”concept în evoluţie, ce rezultă
din interacţiunea dintre persoanele cu deficienţe şi barierele de atitudine şi de mediu care
împiedică participarea lor deplină şi efectivă în societate în condiţii de egalitate cu ceilalţi”,
(Preambul, Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități). Astfel,
problematica dizabilității trebuie să devină parte integrantă a strategiilor relevante ale
dezvoltării durabile, iar discriminarea oricărei persoane pe criterii de dizabilitate devine o
încălcare a demnităţii şi valorii inerente a omului.
Pornind de la ideea de diversitate a persoanelor cu dizabilităţi, modelul drepturilor omului
recunoaște contribuţiile valoroase – existente şi de perspectivă – aduse de toate persoanele
cu dizabilităţi la bunăstarea generală şi la diversitatea comunităţilor din care fac parte,
precum şi faptul că promovarea exercitării depline a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale de către persoanele cu dizabilităţi şi deplina participare a acestora vor avea ca
rezultat întărirea sentimentului de apartenenţă şi dezvoltarea semnificativă a societăţii în
plan uman, social şi economic.
55
Pentru a da posibilitate persoanelor cu dizabilităţi să se bucure pe deplin de toate drepturile
şi libertăţile fundamentale ale omului, dar mai ales de a se implica activ în procesele de
luare a deciziilor, în elaborarea de politici şi programe, inclusiv a celor care le privesc în mod
direct, o importanță deosebită o are accesibilitatea la mediul fizic, social, economic şi
cultural, la sănătate şi educaţie, ocupare, servicii în comunitate, şi la informare şi
comunicare. De asemenea, în modelul bazat pe drepturile omului, individul, având îndatoriri
faţă de alţi indivizi şi faţă de comunitatea căreia îi aparţine, are responsabilitatea de a lupta
pentru promovarea şi respectarea drepturilor recunoscute în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului.
Perspectiva CIF5
În încercarea de a sprijini construirea unui sistem coerent pentru cei care stabilesc politicile
sociale și de sănătate și dezvoltând cercetările anterioare, în anul 2001, Organizatia
Mondială a Sănătății (OMS) a aprobat și adoptat Clasificarea Internațională a Funcționării,
Dizabilității și Sănătății (CIF).
Condițiile de sănătate sunt definite ca fiind "un termen generic pentru boli (acute sau
cronice), tulburări, leziuni sau traumatisme", dar și "alte circumstanțe, cum ar fi sarcina,
îmbătrânirea, stresul, anomalii congenitale sau predispoziție genetică". Dizabilitatea este
interacțiunea dintre un individ și condițiile sale de sănătate cu mediul (în aspectele sale
negative), în timp ce funcționarea este aceeași interacțiune, dar în termeni pozitivi.
CIF oferă o descriere a situațiilor legate de funcționare și dizabilitate și restricțiile acestora și
servește drept cadru de organizare a acestor informații. Influenţa factorilor contextuali (de
mediu şi personali) se răsfrânge în primul rând în activitatea persoanei cu dizabilitate şi în
participarea la viața comunității. Termenul ”activitate„ se referă la execuţia unei sarcini iar
cel de „participare„ vizează implicarea persoanei într-o situaţie de viaţă reală. Factorii de
mediu pot conţine bariere sau facilitatori. Barierele conduc la diminuarea activităţii şi pun
restricţii de participare, ceea ce limitează persoana în a juca rolurile pe care le îndeplinesc
ceilalţi semeni ai săi.
OMS recunoaște că, în ciuda eforturilor depuse de toată lumea, chiar termenii utilizați în
acest document pot să fie stigmatizanți și să pună etichete. Ca reacție la această problemă,
încă de la începutul procesului de revizuire, s-a luat decizia de a se renunța în totalitate la
5 Referinta CIF-link
56
termenul ”handicap” și de a se utiliza termenul ”dizabilitate” ca termen general, global,
utilizat pentru a desemna un fenomen multidimensional, care rezultă din interacțiunea dintre
oameni și mediul lor fizic și social, dintre caracteristicile de sănătate și factorii contextuali.
Din diverse motive, atunci când se referă la persoane, unii preferă să utilizeze termenul
”persoană cu dizabilități”, în timp ce alții preferă ”persoane dizabilitate” dar categoriile CIF
sunt exprimate într-un mod neutru, care să evite utilizarea unor termeni depreciativi, a
unor stigmatizări sau a unor conotații nepotrivite (de ex., în loc de ”persoană cu handicap
mintal”, CIF folosește termenul de ”persoană cu o problemă de învățare”).
Termenul de dizabilitate în România
În România, problematica dizabilității a fost tratată aproape constant din perspectivă
medicală, ceea ce a determinat abordări cu tentă caritabilă și cu influențe negative asupra
politicilor sociale sectoriale din domeniu și, în special, asupra viziunii privind integrarea
socială/profesională, viața/traiul independent. Termenul utilizat a fost constant cel de
“handicap”, iar argumentația s-a bazat pe existența unui articol distinct în Constituția
României. Cei doi termeni: „invaliditate„ și ”handicap” au constituit, pe parcursul mai multor
etape legislative, mai mult repere de eligibilitate pentru acordarea de drepturi/facilități în
cadrul politicilor de asistență socială de la nivel național și mai puțin au provocat seturi de
măsuri pentru facilitarea integrării/incluziunii sociale.
Termenul ”dizabilitate” nu este încă dezvoltat în DEX deși este introdus, din anul 2005, în
Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (pag. 251), fiind asimilat
fondului de cuvinte și normelor limbii.
În prezent (2015), sunt în vigoare cel puțin 3 acte normative în care definiția persoanelor cu
handicap/dizabilități diferă:
Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu
handicap, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 1/3 ianuarie 2008;
Legea nr. 221/2010 pentru ratificarea Convenţiei privind drepturile persoanelor cu
dizabilităţi, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor
Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 şi semnată de
România la 26 septembrie 2007, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 792/26 noiembrie
2010;
Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 905/20
decembrie 2011.
57
Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ratificată de România prin Legea nr.
221/2010, nu include o definiție a dizabilității sau a persoanelor cu dizabilități în sens strict,
ci face următoarea afirmație: “persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane care au
deficienţe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în
interacţiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în
societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi”. În Convenție, termenul “includ” a fost folosit în
mod deliberat și este foarte important. El permite Statelor Părți să își dezvolte propriile
definiții naționale, fără a restricționa sfera dizabilității la un spectru rigid de afectări sau
deficiențe. Această definiție pune pentru prima oară în lumină faptul că dizabilitatea nu este
o consecință directă a unei condiții de sănătate, ci rezultatul unei interacțiuni dintre factorii
personali și factorii de mediu.
Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale reia afirmația din Legea nr. 221/2010 ca și o
definiție, astfel: „aa) persoanele cu dizabilităţi reprezintă acele persoane care au deficiențe
fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficiențe care, în interacțiune cu
diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină și efectivă a persoanelor în societate, în
condiții de egalitate cu ceilalti.”
Alte concepte cheie6
Cerinţe (nevoi) speciale
Sintagma ”special needs” (engl.) are semnificaţii diverse în lume. Expresia este folosită şi în
limba română cu diferite formule de traducere, mai ales prin cerinţe speciale şi respectiv prin
nevoi speciale…
”Nevoia specială” (Lege 292/2011 privind asistenţa socială) este definită ca „ansamblul de
cerinţe indispensabile pentru asigurarea integrării sociale a persoanelor care, din cauza
afecţiunilor de sănătate, genetice sau dobândite pe parcursul vieţii, prezintă o dizabilitate,
precum şi a persoanelor care, din diverse motive de natură socială, sunt dezavantajate în
dezvoltarea personală” (art. 6, X).
La traducerea din limba engleză a termenului ”need” credem că se impune o anume
prudenţă, deoarece termenul ”nevoie” - care pare a fi prima opţiune - are anumite conotaţii,
care sunt specifice limbii şi culturii din România: nevoia materială, legată de sărăcie (om
nevoiaş), nevoile într-un sens fiziologic (expresie mult uzitată în limbajul comun). De aceea,
credem că unele semnificaţii ale termenului englezesc ”need” cum ar fi cele de necesitate, de
6 Traian Vrăsmaş, 2015, Cerinţele speciale si dizabilitatea în educaţie. O perspectiva internaţională, EDP (sub tipar)
58
cerinţă (solicitare), chiar de obligativitate a unui răspuns, nu pot fi captate de cuvântul
nevoie. În anii ’90 când am contribuit la traducerea expresiei ”special educational needs” în
limba română am ales, ca şi echivalent pentru englezescul ”need” – ”cerinţa” (Vrașmaș, E.
Vrașmaș. T. 1993). În formularea ”cerinţe educative speciale” expresia a intrat din anul
1995 şi în legislaţia de învăţământ. Expresia engezească ”special educational needs” a mai
fost tradusă în același an (1993) printr-o altă formulă, asemănătoare – ”necesități
educaționale speciale” (7) aproximativ la fel ca în limba spaniolă (”necesidades educativas
especiales”). Apreciem că noțiunea de ”necesități” este în acest context la fel de potrivită ca
și cea de ”cerințe”, ca atare ea poate fi utilizată ca formulă alternativă.
Comparativ cu CES expresia ”cerinţe speciale” (CS) are semnificaţie mai amplă, ea
cuprinzând pe lângă deficienţe (care pot conduce la dizabilitate) sau tulburări diferite şi
problemele diverse ale unor copii care cresc în anumite medii defavorizate: copiii străzii,
copiii abandonați, abuzați, în unele ţări și copiii supradotaţi.
În Canada, provincia Ontario, de pildă, copiii consideraţi ca având ”special needs”, cerinţe
(necesităţi, nevoi) speciale, nu sunt doar cei care au întârzieri în dezvoltare sau dizabilităţi,
ci şi cei abuzaţi sau neglijaţi, cei cu probleme emoţionale ori copiii cu risc de a dezvolta
probleme de sănătate ulterior (http://www.adoptontario.ca/understanding-special-needs).
Cerinţele educaţionale speciale (CES)
Apariția conceptului de cerințe educaționale speciale în educaţie se asociază cu raportul
britanic Warnock din anul 1978, deşi se poate vorbi și de precursori ai acestei consacrări,
respectiv din anul 1971 (Gulliford, R.). Semnificaţia CES în raportul Warnock era legată în
esenţă de dificultăţi de învăţare, mai mari decît la semenii de aceeași vârstă, care în esenţă
nu puteau fi soluţionate decat cu un sprijin special (suplimentar).
În anul 1990, Congresul educaţiei speciale de la Cardiff (Ţara Galilor) a avut ca temă
generală întrebarea: Special educational needs: created or met? (Cerinţele educaţionale
speciale: create sau soluţionate?). Prin numărul mare de participanţi din toată lumea, la
Congresul de la Cardiff sintagma cerinţe educaţionale speciale a avut un context socio-istoric
şi cultural deosebit de diseminare – aşa cum s-a putut observa din evoluţiile ulterioare.
Din anul 1992 sintagma CES este preluată de UNESCO, fiind utilizată în diverse publicaţii,
iar ulterior CES este preluată şi de alte ţări ca Spania şi Portugalia. Din anul 1993, CES este
7 Tucker, I., Powell, C. (1993) Copilul cu deficiențe de auz și școala, traducere Salomie George
59
tradusă şi promovată în literatura de specialitate din România (Vrașmaș, E. şi Vrașmaș, T.)
iar din 1995 a intrat în legislaţia de învăţământ. În Legea Învăţământului (Legea nr.
84/1995) apare expresia ”cerinţe educative speciale”, iar ulterior în Legea Educaţiei
Naţionale (Legea nr. 1/2011) sub forma ”cerinţe educaţionale speciale” – dar fără a fi clar
definită în nici una dintre aceste două legi.
În şcolile din România şi chiar în literatura de specialitate, sintagma ”cerinţe educaţionale
speciale” este utilizată frecvent sub forma abreviată de CES.
Definiţia CES conform UNESCO
CES desemnează un ”continuum” al dificultăţilor, al problemelor speciale în educaţie, de la
deficienţele grave şi profunde la dificultăţile/tulburările uşoare de învăţare (UNESCO, 1995).
Registrul acestora, poate cuprinde:
a) deficienţe
- deficienţă mintală/dizabilităţi severe de învăţare/ dizabilităţi intelectuale;
- deficienţe fizice/motorii;
- deficienţe vizuale;
- deficienţe auditive;
b) diverse tulburări - emoţionale (afective) şi de comportament.
Din 1994 (odată cu Conferinţa de la Salamanca) UNESCO a lansat şi promovat expresia
”special needs education” (educaţia cerinţelor speciale) a cărei semnificaţie urmează a fi
analizată puţin mai departe.
În spaţiul Uniunii Europene funcţionează din 1996 o agenţie denumită European Agency for
Development in Special Needs Education (EADSNE) - Agenția Europeană de Dezvoltare în
Educația Cerințelor Speciale (1996 – 2013). Din 2014 agenţia are o nouă denumire -
European Agency for Special Needs and Inclusive Education (EASNIE). Atât sub denumirea
de EADSNE, cât şi cea mai nouă de EASNIE această agenţie europeană utilizează în mod
curent sintagma CES, în diverse documente şi rapoarte elaborate, fără a i se da însă o
definiţie. O exemplificare dintr-un raport publicat în 2006: “Scopul acestui capitol este să
evidențieze problemele studenților cu cerințe educaționale speciale în relația cu accesul lor la
învățământul universitar” (EADSNE, 2006, pg. 37).
60
Definiţia CES conform Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltate Economică (OCDE)
În diverse publicaţii şi rapoarte ale OCDE din ultimii 15 ani regăsim următoarea definiție a
cerinţelor educaţionale speciale:
”Elevii cu cerinţe educaţionale speciale sunt definiţi în principal prin resurse suplimentare
publice şi/sau private asigurate pentru a veni în sprijinul educaţiei lor, dacă acești elevi au
dificultăți de acces la curriculum-ul oferit în școlile de masă„ (OCDE, 2000, 2007)
Potrivit OCDE, în sfera CES pot fi incluse următoarele categorii de situații și persoane - 3
categorii (transnaționale):
Categoria A
Se referă la cerinţele educaționale ale elevilor cu dizabilități (handicap), ca de exemplu, cei
nevăzători sau cu vedere parţială (ambliopi), surzi sau cu auz parţial (hipoacuzici), cu
dizabilitate mintală profundă sau severă, cu dizabilităţi multiple. Din punct de vedere
medical, aceste cerinţe sunt considerate de regulă ca derivate din tulburări (afecțiuni)
organice (de structuri sau funcții).
Categoria B
Se referă la cerinţele educaționale ale elevilor care au dificultăţi de învăţare şi/sau de
comportament, care nu apar în mod evident sau în primul rând direct legate de factori care
pot justifica includerea în categoria A sau C. Problemele şi necesităţile lor de sprijin
suplimentar se leagă de interacţiunile elevului (în situaţie) în contextul educaţional.
Categoria C
Se referă la cerinţe educaționale ale elevilor care sunt considerate ca fiind în primul rând
rezultatul unor factori socio-economici, culturali şi/sau lingvistici. Este vorba de anumite
dezavantaje sau contexte atipice (defavorizante) în dezvoltarea unui copil.
Orice copil/elev poate avea CES într-o perioadă sau alta a şcolarităţii sale, pe diverse
perioade de timp şi la diferite nivele şi intensităţi de solicitare a unui sprijin (OCDE, 2000).
Definiţia OCDE privitoare la cerințele educaționale speciale este una dintre cele mai
structurate şi consistente definiții care circulă în prezent în Europa şi în lume. Ea mai este
cunoscută şi ca definiţia bazată pe resurse sau (SEN) CES DDD – cerinţele educaţionale
speciale cu 3 D (dizabilităţi, dificultăţi şi dezavantaje).
Abordarea CES promovată de OCDE pare să fie recunoscută treptat şi de instituţiile Uniunii
Europene, aşa cum se poate observa şi dintr-un studiu apărut recent (în 2013) sub egida
Comisiei Europene.
61
Resursele suplimentare sunt peste şi deasupra celor oferite în general elevilor care nu au
dificultăţi legate de curriculum. Resursele pot fi de multe feluri, ca de pildă umane - personal
(profesori suplimentari) – materiale (ex. proteze auditive, Braille, modificări în clasă etc),
sau financiare - formule favorabile de finanţare (OCDE, 2007).
OECD a invitat mai multe ţări, dintre care 22 au răspuns favorabil, să-şi restructureze
sistemele educaţionale de identificare a CES pe baza acestei clasificări (Comisia Europeană,
2013).
Definiţia legală actuală a CES în România
Cerinţe educaţionale speciale (CES) reprezintă ”necesităţi educaționale suplimentare,
complementare obiectivelor generale ale educaţiei, adaptate particularităților individuale și
celor caracteristice unei anumite deficiențe/dizabilități sau tulburări/dificultăți de învățare ori
de altă natură, precum şi o asistenţă complexă (medicală, socială, educațională etc.)” -
Ordin Nr. 5573 din 2011 art. 14, d, precum şi, în mod aproape identic, în ordinele nr. 5555,
5574 și 6552 din 2011, acte normative legate de aplicarea LEN 2011.
La art. 9 din acelaşi Ordin (Nr. 5.573 din 2011) se mai precizează faptul că „CES pot fi
derivate în principal din:
a) dizabilităţi (handicap) - care au la bază o deficienţă sau boală;
b) dificultăţi de învăţare și tulburări de limbaj”.
CES - aspecte statistice, nuanţe și dezvoltări actuale
Din punct de vedere statistic, copiii cu dizabilităţi (intelectuale, fizice, vizuale, auditive etc)
reprezintă până la 5% dintr-o populație şcolară, copiii cu CES sunt mult mai numeroşi,
variind în unele țări (SUA, Anglia, Danemarca, Islanda) între 10 şi 20% din populaţia
şcolară. În anumite ţări (SUA, Marea Britanie, Spania, Estonia, Slovenia, Israel etc)
conceptul de CES se referă şi la copiii supradotaţi (capabili de performanțe înalte). În Franta
și Canada (FR), termenul echivalent pentru CES este ”cerinţe educaţionale particulare”. În
Spania, adjectivul ”special” este înlocuit cu ”specific” şi devine conotativ pentru ”sprijin”. În
Scoţia, ”cerinţele” (necesităţile) sunt ”adiţionale de sprijin” (suplimentare), faţă de cele
oferite celorlalţi copii în şcoală. În Ţara Galilor, potrivit unui proiect legislativ din 2014, se
propune o nouă expresie – ”cerințe (necesități) adiționale de învățare”.
62
Educaţia cerinţelor speciale
Educaţia (învăţământul) cerinţelor speciale – ECS/ÎCS provine din expresia Special
Needs Education (engl.)
Promovată în principal de UNESCO (1994, 1997, 2011), această formulă terminologică a
prins mai puţin teren decât cea de CES. O cauză poate fi şi dificultatea de a se face o
distincţie foarte clară între cele două expresii şi ca atare, poate, riscul confuziei dintre ele. În
limba română au existat doar câteva publicaţii care au promovat conceptul de ECS propus de
UNESCO (Vrășmaș, E., 2004, Vrășmaș, T., 2004, Gherguţ, A., 2006)
ECS are în vedere ”un sprijin adiţional, sprijin care depinde la rândul lui de măsura în care
şcolile trebuie să-şi adapteze curriculum-ul, predarea şi organizarea şi/sau asigurarea de
resurse suplimentare umane sau materiale, care să stimuleze învăţarea eficientă şi eficace
pentru anumiţi copii – cei care înregistrează dificultăţi şi eşecuri la şcoală, dintr-o diversitate de
alte motive”. (UNESCO, ISCED, 1997)
Educația (învățământul) cerințelor speciale este proiectat(ă) pentru a ”facilita învățarea la
indivizii care, dintr-o mare diversitate de motive, au nevoie de sprijin adițional și de metode
pedagogice adaptative (adaptate), pentru a putea participa și răspunde la obiectivele de
învățare într-un program educațional. Motivele pot include (dar nu se limitează la) dezavantaje
în capacitățile fizice, de comportament, intelectuale, emoționale și sociale. Programele
educaționale în cerințele speciale pot urma un curriculum similar cu cel oferit în sistemul
educației paralele obișnuite, dar se iau în considerare necesitățile particulare ale indivizilor, prin
asigurarea unor resurse specifice (de pildă, personal special pregătit, echipamente sau spații
speciale) și, dacă este adecvat, modificarea conținutului educațional al obiectivelor de învățare.
Programele pot fi oferite indivizilor care învață în cadrul programelor educaționale existente sau
în clase separate, în aceeași sau într-o instituție de învățământ separată”. (UNESCO, ISCED,
2011, pg.81)
Se poate face o nuanţare interesantă cu privire la accentul pus de către fiecare dintre cele
două expresii, aparent foarte asemănătoare.
Noţiunea de CES – ”cerinţe educaţionale speciale” - pare a fi mai compatibilă cu cea de
”integrare şcolară (educaţie integrată)” care a dominat politicile educaţionale din lume în
perioada 1970-1990, deoarece accentul este pe ”cerinţe” (necesităţi), care sunt asociate
unei persoane care învaţă. Educaţia incluzivă, care exprimă paradigma actuală pare a fi mai
63
favorizată de celălalt termen – ECS - educaţia sau învăţământul cerinţelor speciale unde
accentul cade pe educaţie (învăţâmânt).
Multe ţări şi studii europene, elaborate de organizaţii de referinţă (UNESCO,
EADSNE/EASNIE, OCDE) utilizează în prezent în paralel ambele noţiuni (CES și ECS).
În statutul EASNIE din 2014, de pildă, este utilizată expresia ”special needs education” -
agenția acționează ca o “platformă de colaborare în domeniul educației cerințelor speciale”
(http://www.european-agency.org/sites/default/files/about-
us/articles/Articles%20of%20Association2014Web.pdf).
Conexiunea CES – dizabilitate
Relaţia dintre cele două noţiuni este una foarte complexă, dar delimitările sunt posibile şi
necesare.
Între ”dizabilitate” şi CES pot fi unele suprapuneri, o anumită zonă de intersecţie – copiii
sau tinerii cu dizabilităţi care au nevoie de sprijinul adiţional, de educaţie specială (adică
CES). În acelaşi timp există şi zone de diferenţă, de delimitare între cele două. Pe de o
parte, unii copii cu dizabilităţi (derivate din deficienţe) este posibil să nu aibă cerinţe
speciale, în context educaţional. Pe de altă parte, pot avea CES şi copiii fără dizabilităţi
(derivate din deficienţe).
Din perspectivă educaţională, relaţia cea mai probabilă şi logică este una de la o parte
(dizabilitatea) – la întreg (cerinţele educaţionale speciale). Această relaţie este clarificată de
unele ţări europene prin legislaţie şi este ilustrată şi de statistici – acolo unde ele sunt
dezagregate. Numărul copiilor cu cerinţe speciale (din şcoli) este mai mare decât cel al
copiilor cu dizabilităţi.
Incluziunea socială şi incluziunea educaţională (educație incluzivă)
Incluziunea, coeziunea și dezvoltarea socială în Uniunea Europeană (UE)
Mai multe tratate ale UE se referă şi la politicile sociale. Tratatul de la Amsterdam (1997),
stipulează la articolul 13 importanţa nondiscriminării - inclusiv pe motiv de dizabilitate.
Articolul 21 al Cartei UE a drepturilor fundamentale reiterează nondiscriminarea (include
dizabilitatea ca şi criteriu posibil de discriminare). Art. 26 al Cartei UE se referă expres la
drepturile egale ale persoanelor cu dizabilităţi.
64
Ţările membre UE trebuie să recunoască şi să respecte drepturile persoanelor cu dizabilităţi
pentru a beneficia de măsuri pentru a-şi asigura independenţa, integrarea socială şi
profesională şi participarea la viaţa comunităţii.
Strategia Lisabona 2000 și Strategia de Incluziune socială a UE au avut ca obiective
importante și mijloace de promovare a incluziunii eradicarea sărăciei şi stabilirea metodei
deschise de coordonare (între ţările membre).
În prezent, Comisia Europeană sprijină şi completează politicile statelor membre în domeniile
protecţiei sociale şi incluziunii sociale.
Strategia Europa 2020 pentru creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii stabileşte
obiective care urmăresc să scoată cel puţin 20 de milioane de persoane din sărăcie şi
excluziune socială şi să crească rata de ocupare a forţei de muncă la 75 % pentru populaţia
în vârstă de 20-64 de ani. Iniţiativele emblematice ale Strategiei Europa 2020, inclusiv
Platforma europeană de combatere a sărăciei şi excluziunii sociale şi Agenda pentru noi
competenţe şi locuri de muncă, sprijină eforturile îndreptate către realizarea acestor
obiective (http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=750&langId=ro).
Incluziunea socială în documente româneşti
În țara noastră, Memorandumul Comun al Incluziunii Sociale (JIM), din anul 2005 a
identificat ca şi grupuri vulnerabile la excludere în ţara noastră:
- Copiii în situaţie de risc înalt (în conexiune cu sărăcia şi vulnerabilitatea) la procesul
de dezintegrare socială;
- Tinerii peste 18 ani care nu mai sunt acoperiţi de structuri de protecţie socială ;
- Persoanele cu dizabilităţi;
- Minoritatea roma;
- Persoanele în vârstă de risc înalt;
- Persoanele fără adăpost.
Măsuri în cadrul Planului Naţional de Acţiune pentru Incluziune Socială au fost prevăzute prin
Hotararea de Guvern nr. 1217/2006 care a stabilit constituirea unui mecanism de promovare
a incluziunii sociale în România. Acest mecanism este compus din :
- Comisia Naţională pentru Incluziune Socială – la nivel central;
- Unităţi de incluziune socială la nivelul fiecărei instituţii centrale cu atribuţii în domeniu;
- Comisii judeţene de incluziune socială, în cadrul prefecturilor.
65
Definiţia incluziunii sociale în legislaţia noastră
Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi
promovarea drepturilor persoanelor cu
handicap, republicată
Legea nr. 292/2011 - Legea asistenţei
sociale, art. 6 lit. c)
Incluziunea socială reprezintă setul de
măsuri şi acţiuni multidimensionale din
domeniile protecţiei sociale, ocupării forţei
de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii,
informării şi comunicării, mobilităţii,
securităţii, justiţiei şi culturii, destinate
combaterii excluziunii sociale.
Procesul de incluziune socială reprezintă
ansamblul de măsuri şi acţiuni
multidimensionale din domeniile protecţiei
sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii,
educaţiei, sănătăţii, informării-comunicării,
mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii,
destinate combaterii excluziunii sociale şi
asigurării participării active a persoanelor la
toate aspectele economice, sociale,
culturale şi politice ale societăţii.
Dreptul la educaţie al persoanelor cu dizabilităţi. De la şcoli speciale la educaţia
incluzivă
În jurul anului 1800, înfiinţarea de şcoli speciale a reprezentat un element de progres în
evoluţia atitudinii sociale faţă de această categorie umană. Dacă se recunoaştea că şi aceste
persoane puteau să înveţe, atunci au început să reprezinte şi ele o anumită valoare în
societate, chiar dacă învaţau (învaţă) separat, parţial şi/sau incomplet - comparativ cu
semenii lor de acceași vârstă.
În prezent însă, marea provocare este afirmarea plenară a dreptului la educaţie a acestor
persoane, participarea lor deplină şi egală în educaţia şcolară, chiar în cea universitară, în
vederea valorificării maximale a potenţialului uman al fiecăruia.
Locul şi rolul şcolilor speciale este în prezent foarte controversat, dar ele există şi
funcţionează, în continuare, în multe ţări din Europa şi din lume. Aceste şcoli pot constitui o
resursă importantă, ele fiind însă confruntate cu două tendinţe majore de schimbare:
- Scăderea treptată a numărului de elevi (care a condus chiar şi la dispariţia unora
dintre ele) şi rămânerea în aceste şcoli mai ales a copiilor (elevilor) cu dizabilităţi mai
complexe;
- Transformarea şcolilor speciale în centre de resurse pentru şcolile generale şi pentru
comunităţi (exemple mai de succes fiind menţionate în Norvegia, Austria, Finlanda).
66
În unele ţări din Europa (Franţa, Danemarca, mai ales) s-au dezvoltat şi structuri
intermediare, ca de pildă, clase speciale sau centre/unităţi de resurse în şcoli de masă.
Convenţia ONU din 2006 face o nuanţare legată de şcolarizarea anumitor persoane cu
dizabilităţi. Este vorba mai ales de copiii ”care sunt nevazători, surzi sau cu surdo-cecitate,
care au nevoie de cele mai adecvate și individualizate limbaje, căi și modalități, precum și de
medii care să le favorizeze o maximă dezvoltare școlară și socială” (Convenţia ONU din
2006/Legea 221/2006, art. 24, alin 3, c).
Note definitorii ale educaţiei incluzive: Viziunea UNESCO, Declarația de la
Salamanca, 1994
Educaţia incluzivă caută să răspundă nevoilor de învăţare ale tuturor copiilor, tinerilor şi
adulţilor, cu un accent deosebit pe cei vulnerabili din punctul de vedere al marginalizării şi
excluziunii sociale. Şcolile obişnuite, cu o orientare incluzivă, sunt cele mai eficiente mijloace
de combatere a discriminării şi creează comunităţi primitoare, dezvoltând o societate
incluzivă şi oferind tuturor accesul la educaţie. (UNESCO, Declarația de la Salamanca 1994).
Educația incluzivă: responsabilitatea
Sistemele educaţionale trebuie să fie incluzive, să caute în mod activ să cuprindă copiii
care nu merg la şcoală şi să răspundă cu flexibilitate la situaţiile şi nevoile tuturor
elevilor.
Trebuie incluşi în școală toţi copiii și cei ”provenind din rândul minorităţilor lingvistice,
etnice sau culturale, copiii din grupuri îndepărtate sau nomade, copiii ai străzii sau care
lucrează, copiii cu dizabilităţi sau cei talentaţi” (Forumul mondial al educației pentru toți
de la Dakar, Agenţiile ONU, 2000).
Încorporarea incluziunii ca un principiu general de orientare necesită schimbări şi cotituri
în sistemele educaţionale, ca şi la nivel social general, schimbări care se confruntă cu
numeroase provocări.
Schimbările de succes se bazează pe câteva elemente importante: claritatea şi realismul
obiectivelor, motivaţia şi sprijinul, resursele şi evaluarea.
Mişcarea spre incluziune este una graduală: ”decidenţii politici, personalul didactic şi alţi
parteneri trebuie să lucreze împreună, să facă anumiţi paşi prin care să implice toţi
membrii comunităţii locale, serviciile educaţionale şi media”. (UNESCO, 2008)
67
În cazul educaţiei incluzive, accentul se pune pe mediile școlare obișnuite, medii care trebuie
să se adapteze la diversitatea cerințelor educaționale ale elevilor din comunitate, în viziunea
educației integrate (care s-a manifestat în lume începând cu perioada anilor 1970-1980),
accentul cade mai mult pe adaptarea elevului cu CES la școlile și clasele majorității.
Convenţia ONU din 2006 (Legea 221/2010) privind incluziunea în educaţie prevede că:
«... Statele Părți recunosc dreptul persoanelor cu dizabilităţi la educaţie. În vederea realizării
acestui drept, fără discriminare şi cu respectarea principiului egalităţii de șanse, Statele Părți
vor asigura un sistem educaţional incluziv, la toate nivelurile şi pe toată durata vieții...»
(art.24, 1)
Alte documente internaţionale care promovează educaţia incluzivă pentru
persoane cu dizabilităţi sunt:
- Raportul mondial al dizabilităţii, OMS și Banca Mondială, 2011;
- Starea Aplicării Convenţiei Drepturilor Copilului – raport ONU din anul 2011;
- Dreptul copiilor cu dizabilităţi la educaţie: o abordare bazată pe dreptul la educaţie
incluzivă (raport UNICEF, 2012);
- Starea copiilor lumii. Copiii cu dizabilităţi, raport UNICEF, 2013.
Drepturile persoanelor cu dizabilități în sistemul regional european
La nivel european, abordarea dizabilităţii prin prisma drepturilor a fost introdusă acum mai
mult de zece ani prin:
- Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE)
TFUE este versiunea consolidată a Tratatului de instituire a Comunității Europene, astfel cum
a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona (semnat de statele membre UE la 13 decembrie
2007 și care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009).
În definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor sale, UE caută să combată orice
discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, dizabilitate,
vârstă sau orientare sexuală (art. 10 – TFUE). În iunie 1997, prin Tratatul de la Amsterdam,
a fost introdus Articolul 13, pe această nouă cale pornindu-se prin sărbătorirea primei Zile
Europene a Persoanelor cu Dizabilităţi (1993) şi prin redactarea primei Cărţi Albe a Comisiei
Europene asupra măsurilor sociale (1994). Pe baza Articolului 13, care a interzis
discriminarea şi care a deschis, la nivelul comunităţilor, calea acţiunii pentru combaterea
68
discriminării pe motive de sex, origine rasială sau etnică, religie sau credinţă, dizabilitate,
vârstă sau orientare sexuală, dizabilitatea este menţionată expres pentru prima oară.
- Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (parte din Constituţia
Europeană), proclamată cu ocazia Consiliului European de la Nisa, la 7 decembrie 2000,
reunește într-un singur text ansamblul drepturilor civice, politice, economice și sociale ale
cetățenilor europeni și ale tuturor celor care locuiesc pe teritoriul Uniunii. Aceste drepturi
sunt descrise în 54 de articole grupate în șase capitole principale: Demnitatea, Libertățile,
Egalitatea, Solidaritatea, Cetățenia, Justiția.
Carta include interzicerea oricărei forme de discriminare pe motive de dizabilitate (articolul
21) și recunoaște ca drept fundamental „dreptul persoanelor cu dizabilităţi de a beneficia de
măsuri create pentru a le asigura independenţa, integrarea socială şi ocupaţională şi
participarea la viaţa comunităţii” (articolul 26).
- La 23 decembrie 2012, Uniunea Europeană a ratificat Convenția privind drepturile
persoanelor cu dizabilități, semnată la 30 martie 2007. În luna iunie 2014, Comisia
Europeană a publicat primul raport privind modul în care Uniunea Europeană pune în
aplicare Convenția ONU. “Comisia Europeană dorește să se asigure că persoanele cu
handicap se pot bucura de drepturile lor în condiții de egalitate cu toți ceilalți cetățeni” a
subliniat cu această ocazie Viviane Reding, comisarul european pentru justiție.
- La 15 noiembrie 2010, Comisia Europeană a adoptat Strategia europeană 2010-2020
pentru persoanele cu dizabilități: un angajament reînoit pentru o Europă fără
bariere, care are ca obiectiv general acela “de a oferi persoanelor cu dizabilități capacitatea
de a se bucura de drepturi depline și de a beneficia complet de participarea la viața socială și
economică europeană”. Acest document promovează incluziunea socială a persoanelor cu
dizabilități și se axează pe eliminarea barierelor în opt domenii de acțiune comune între UE și
statele membre: Accesibilitate, Participare, Egalitate, Ocupare a forței de muncă, Educație și
formare profesională, Protecție social, Sănătate, Acțiuni externe.
Politicile și practicile naționale în domeniul dizabilității
Evenimentele din Decembrie 1989 din România au pus capăt regimului totalitar comunist şi
au deschis o nouă filă de istorie, cea a schimbării. Perioada de tranziţie spre o societate
democratică, deschisă şi liberă, a fost caracterizată de eforturi speciale în două direcţii de
bază, şi anume: alinierea legislativă la reglementările internaţionale şi implementarea
legislaţiei în contextul mentalităţii şi experienţei existente.
69
Câteva elemente de referinţă pentru persoanele cu handicap/dizabilitate marchează în mod
deosebit momentul imediat următor schimbării:
Legea nr. 18 din 27 septembrie 1990 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la
Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989.
Acordarea de către Guvern a unor ajutoare sociale pentru categoriile defavorizate:
HG nr. 610 din 25 mai 1990 privind acordarea unor drepturi nevăzătorilor, precum şi
însoţitorilor acestora.
Înfiinţarea ca structură distinctă a Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu
Handicap (SSPH), prin HG nr. 1100 din 13 octombrie 1990.
Constituţia din 21 noiembrie 1991 în care, pentru prima dată, apare un articol distinct
referitor la persoana cu handicap, articol ce va fi reluat și reformulat în forma
revizuită a acesteia din 2003.
Anul 1992 marchează primele reglementări privind drepturile persoanelor cu
dizabilități, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 53 privind protecția specială a
persoanelor handicapate și a Legii nr 57 privind încadrarea în muncă a persoanelor
handicapate.
Prin Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul
Poporului, se înființează instituţia Avocatul Poporului, autoritate publică autonomă şi
independentă faţă de orice altă autoritate publică, ce are drept scop apărarea
drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile
publice.
Unul dintre adjuncții Avocatului poporului este specializat în domeniul drepturilor
copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap.
Prima strategie în domeniul dizabilității apare în anul 2002: Strategia națională
privind protecția specială și integrarea socială a persoanelor cu handicap din
România, aprobată prin HG 1215/2002.
În anul 2003, prin OG 14/2003, se înființează Autoritatea Națională pentru
Persoanele cu Handicap, întâi în subordinea Secretariatului General al Guvernului
pentru ca, peste câteva luni, aceasta să funcționeze în subordinea Ministerului Muncii,
Solidarității Sociale și Familiei.
Prin HG nr.1434/2004, prin comasarea serviciului public de asistenţă socială şi a
serviciului public specializat pentru protecţia copilului de la nivelul judeţului, respectiv
al sectoarelor municipiului Bucureşti, în subordinea consiliilor județene, respectiv
locale de sector ale municipiului București, se înființează Direcţia Generală de
Asistență Socială și Protecția Copilului, instituţie publică cu personalitate juridică care
realizează măsurile de asistenţă socială în domeniul protecţiei copilului, familiei,
persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi a
oricăror persoane aflate în nevoie.
70
2005 este anul intrării în vigoare a Strategiei nationale pentru protecția, integrarea și
incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006 – 2013 ”Şanse egale
pentru persoanele cu handicap – către o societate fără discriminări”, aprobată prin
HG 1175/2005.
2006 este anul intrarii in vigoare a Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap, unul dintre cele mai cuprinzătoare și moderne
acte normative care reglementează drepturile și obligațiile persoanelor cu dizabilități,
acordate în scopul integrării și incluziunii sociale ale acestora, cu implicaţii substanţial
îmbunătăţite în ceea ce priveşte calitatea vieţii lor.
Iulie 2010 marchează desfiinţarea Autorității Naționale pentru Persoanele cu
Handicap și implicit a Institutului Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea
Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap, coordonarea la nivel central a
activităţilor de protecţie specială şi promovare a drepturilor persoanelor cu handicap
şi elaborarea politicilor, strategiilor şi standardelor în domeniul promovării drepturilor
persoanelor cu handicap revenind Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale și
Persoanelor Vârstnice, prin Direcţia Protecţia Persoanelor cu Handicap care, în
august 2013 își schimbă denumirea în Direcția Protecția Persoanelor cu Dizabilități.
Noiembrie 2010 reprezintă pentru România momentul de angajament pentru o
schimbare profundă, odată cu ratificarea, prin Legea nr. 221/2010, a Convenției
privind drepturile persoanelor cu dizabilități, principalul instrument juridic
internațional de luptă împotriva discriminării persoanelor cu dizabilități.
În ianuarie 2012, intră în vigoare Legea nr. 292/2011 a asistenţei sociale, lege care
reglementează cadrul general de organizare, funcţionare şi finanţare a sistemului
naţional de asistenţă socială în România.
În decembrie 2014 – se reînființează Autoritatea Națională pentru Persoanele cu
Dizabilități8, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu
personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și
Persoanelor Vârstnice.
Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități (2006)
Adoptarea și intrarea în vigoare a Convenției ONU privind Drepturile Persoanelor cu
Dizabilități (CDPD) marchează o schimbare profundă în abordările existente cu privire la
dizabilitate: accentul nu mai este pus pe „imperfecțiunea” percepută a persoanei, ci,
dimpotrivă, dizabilitatea este o „patologie a societății”, rezultatul eșecului societăților de a fi
8 A se vedea art. 7 din OUG nr. 86 din 17 decembrie 2014, publicată în M. Of. I nr. 920 din 17 decembie 2014
71
incluzive și a se adapta diferențelor individuale. Societățile trebuie să se schimbe, nu
individul, iar Convenția furnizează un „traseu” pentru o asemenea schimbare.
În Preambulul Convenției se recunoaște că ”dizabilitatea este un concept în evoluţie” ce
”rezultă din interacţiunea dintre persoanele cu deficienţe şi barierele de atitudine şi de mediu
care împiedică participarea lor deplină şi efectivă în societate, în condiţii de egalitate cu
ceilalţi”.
Referirea explicită la bariere ca fiind factori ai dizabilității reprezintă un important pas înainte
pentru noțiunile care asimilau dizabilitatea existenței unor limite funcționale. Din acest punct
de vedere, participarea în societate a persoanelor cu dizabilități – fie pentru a avea un loc de
muncă, fie pentru a merge la școală, fie pentru a fi consultat de un medic sau pentru a
participa la alegeri – este limitată sau exclusă nu din cauza dizablilității lor, ci din cauza
barierelor variate, care pot include atât bariere fizice, precum și legislația și politicile publice.
Pentru persoanele cu dizabilități fizice aceste bariere ar putea include terenuri denivelate,
uși grele sau pasaje înguste. De exemplu, o persoană care utilizează un scaun rulant ar
putea fi exclusă de la participarea la o reuniune în cazul în care ușa din sala de ședință este
prea îngustă pentru scaunul rulant, ori în cazul în care nu există nicio rampă sau lift.
Inexsistența sau insuficiența standardelor de accesibilitate în normativele de construcție
poate constitui, de asemenea, o barieră.
Potrivit Convenției, pentru asigurarea exercitării depline a tuturor drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului pentru toate persoanele cu dizabilităţi, fără nici un fel de
discriminare pe criterii de dizabilitate, Statele Părţi se angajează să adopte toate măsurile
legislative, administrative şi de altă natură, necesare pentru implementarea drepturilor și
pentru a modifica sau abroga legile, reglementările, cutumele şi practicile existente care
constituie discriminare împotriva persoanelor cu dizabilităţi. De asemenea, este prevăzută
obligația statelor de a lua în considerare protecţia şi promovarea drepturilor omului pentru
persoanele cu dizabilităţi în toate politicile şi programele, de a lua toate măsurile
corespunzătoare pentru a elimina discriminarea pe criterii de dizabilitate de către orice
persoană, organizaţie sau întreprindere privată, de a iniţia sau promova cercetarea,
serviciile, echipamentele şi facilităţile concepute pe baza Design-ului Universal, precum și de
a susţine formarea, în domeniul drepturilor recunoscute de Convenţie, a profesioniştilor şi a
personalului care lucrează cu persoane cu dizabilităţi, în vederea îmbunătăţirii furnizării
asistenţei şi serviciilor.
72
Convenția stabilește pentru statele membre obligația de a consulta îndeaproape și de a
implica persoanele cu dizabilități și organizațiile care le reprezintă în dezvoltarea şi
implementarea legislaţiei şi în toate procesele de luare a deciziilor referitoare la problematica
dizabilității, inclusiv în procesul de monitorizare.
În ceea ce privește împlementarea şi monitorizarea naţională, documentul stabilește
obligația statelor de a desemna așa numitele ”puncte de contact” în cadrul guvernului (eng.
focal points) pentru probleme referitoare la implementarea Convenţiei şi de a stabili sau
desemna un mecanism de coordonare pentru a facilita măsurile aferente, în diferite
sectoare şi la diferite niveluri. De asemenea, se stabilește obligația statelor, în conformitate
cu propriile sisteme juridice şi administrative, de a stabili un mecanism independent pentru a
promova, proteja şi monitoriza implementarea Convenţiei, ținând cont de principiile
referitoare la statutul şi funcţionarea instituţiilor naţionale pentru protecţia şi promovarea
drepturilor omului.
Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități reprezintă cel mai recent, specializat
și cuprinzător document de drept internațional care recunoaște drepturile umane ale
persoanelor cu dizabilități și clarifică obligațiile Statelor de a respecta, proteja și îndeplini
acele drepturi. Procedând astfel, Convenția consacră modelul social al dizabilității, bazat pe
drepturile omului.
De ce este Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități atât de
importantă pentru persoanele cu dizabilități?
Statul care a ratificat documentul trebuie să prezinte periodic Comitetului ONU pentru
drepturile persoanelor cu dizabilităţi un raport cuprinzător, explicând ce măsuri
concrete a luat pentru punerea în aplicare a obligaţiilor ce îi revin conform Convenţiei
şi arătând progresul făcut în acestă privinţă.
Statele trebuie să implice în mod activ persoanele cu dizabilități atunci când iau
decizii legate de planurile de implementare a Convenției sau elaborarează legi și
politici care afectează viața persoanelor cu dizabilităţi.
Convenția stabilește noi exigențe cu privire la modul în care autorităţile publice
trebuie să se asigure că drepturile omului pentru persoanelor cu dizabilități sunt
protejate și promovate.
Convenţia stabilește în sarcina statelor semnatare obligaţia de a lua măsuri concrete
pentru a consolida controlul persoanelor cu dizabilități asupra propriilor vieți și a
asigura participarea lor deplină şi efectivă în societate.
73
Textul Convenţiei poate fi utilizat de către persoanele cu dizabilități și organizațiile
acestora ca un cadru pentru a negocia și influența problemele cu care se confruntă
comunitatea.
Este un instrument legal de drepturile omului ce poate contribui la promovarea unor
atitudini pozitive față de persoanele cu dizabilități.
Drepturile CUI sunt recunoscute de Convenția privind Drepturile Persoanelor cu
Dizabilități?
Convenția privește drepturile omului pentru persoanele cu dizabilități. Este vorba, pe de o
parte, de drepturile lor civile și politice, precum și de cele economice, sociale și culturale.
Persoanele cu dizabilități pot fi o reprezentate de persoanele care au o deficiență/afectare și
care se confruntă cu bariere în procesul de incluziune în societate și bariere de participare
în comunitate. Vorbim despre persoanele cu deficiențe de auz, persoanele cu dificultăți de
învățare, persoanele cu deficiențe senzoriale, persoanele cu deficiențe fizice, persoanele cu
probleme de sănătate mintală, persoanele cu tulburări din spectrul autist, persoanele cu
epilepsie, persoanele care sunt infectate cu HIV și altele.
Convenția se bazează pe "modelul social" al dizabilității care recunoaște că persoanele cu
deficiențe sunt excluse de bariere create de societate, devenind persoane cu dizabilități din
cauza serviciilor inaccesibile, a barierelor din mediul construit sau a stigmatizării.
Scopul Convenției ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități este ca persoanele cu
dizabilități să poată să își exercite drepturile, pe baze egale cu ceilalți. Convenția
promovează, protejează și asigură exercitarea deplină şi în condiţii de egalitate a
tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de către toate persoanele cu
dizabilităţi şi promovează respectul pentru demnitatea lor intrinsecă. Vom sublinia ca
aspecte importanne:
Persoanele cu dizabilități nu mai sunt văzute ca obiecte ale carității, ale
tratamentelor medicale sau ale protecției sociale;
Ele sunt privite ca persoane titulare de drepturi, capabile să ceară respectarea
drepturilor, să își exercite aceste drepturi și să ia decizii pentru viața lor, bazate pe
consimțământul liber și informat,
Persoanele cu dizabilități trebuie să se bucure de aceleași oportunități de participare
deplină la viața comunității, iar statele au obligaţia să se asigure că această
participare este efectivă;
Convenția asigură o recunoaștere universală a demnității persoanelor cu dizabilități.
74
Ce obligații generează Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități la
nivelul Parlamentului și Guvernului?
Atunci când un Parlament a ratificat Convenția, statul respectiv se angajează să ia măsuri
practice pentru a asigura exercitarea drepturilor:
să ia măsuri astfel încât persoanele cu dizabilități să se bucure de toate drepturile lor
- de exemplu, asigurându-se că persoanele cu dizabilități beneficiază de o protecție
completă împotriva tuturor formelor de discriminare (abținerea sau întârzierea
adaptărilor rezonabile ale mediului pentru persoanele cu dizabilități este considerată o
formă de discriminare);
să analizeze legile existente și să identifice modificările ce trebuie aplicate, în spiritul
și cu respectarea principiilor și articolelor Convenției;
să elimine legile și practicile care discriminează persoanele cu dizabilități;
să țină cont de drepturile persoanelor cu dizabilități în toae acțiunile pe care le
întreprinde;
să evite să ia o măsură care încalcă drepturile persoanelor cu dizabilități;
să se asigure că profesioniștii care lucrează cu persoane cu dizabilități au pregătirea
necesară să înțeleagă cum să respecte drepturile acestora;
să se asigure că sectorul privat și persoanele fizice respectă drepturile persoanelor cu
dizabilități;
să promoveze accesibilitatea, inclusiv dezvoltarea de standarde naționale de
accesibilizare;
să colecteze informații și statistici despre poziția persoanelor cu dizabilități în
societate, despre accesul lor la resurse și servicii, astfel încât să poată urmări
progresul implementării drepturilor fundamentale și să dezvolte politici mai bune.
Convenția susține reforma cadrului legal din domeniul dizabilității implicând direct
persoanele cu dizabilități și folosind cadrul general al drepturilor omului. Mesajul de bază
este acela că persoanele cu dizabilități nu mai trebuie privite ca „obiecte” ale politicilor și
serviciilor , ci sunt „subiecți activi”, respectați în comunitate și cu drepturi depline9.
Convenția evidențiază responsabilitatea societății față de persoanele cu dizabilități, părăsind
modelul medical în favoarea perspectivei bio-psiho-sociale. Societatea este aceea care
trebuie să conștientizeze dreptul de afirmare a membrilor ei și să facă eforturi pentru a
asigura viaţa în demnitate şi şanse egale tuturor, luând în considerare mediul. Mediul este
9 Raportul Mondial privind Dizabilitatea, Organizația Mondială a Sănătății și Banca Mondială, 2001
75
cel care determină ce efect are o deficienţă/afectare asupra vieţii cotidiene a persoanei.
Mediul în care trăieşte persoana cu deficiență împiedică sau dimpotrivă facilitează
exercitarea tuturor rolurilor pe care o persoană le are în comunitate.
Exerciții aplicative
Brainstorming cu grupul întreg: cum definiți dizabilitatea , indiferent de tipul
acesteia? Se vor nota toate ideile și apoi se va face o selecție prin filtrul dreptului
omului la demnitate și respect. Se vor selecționa definițiile care corespund și se vor
grupa participanții în echipe de 4-6 persoane. Cu definițiile realizate vor fi cerute
exemple concrete/cazuri de persoane cu dizabilități care sunt integrate prin educație
și activitate profesională.
Se poate proceda similar cu conceptul de incluziune socială. Se pune accentul pe
incluziunea educațională și se identifică principalele probleme cu care se confruntă
copiii cu dizabilități în cadrul școlarizării lor. Pentru fiecare problemă sesizată se
analizează propunerile concrete de soluționare.
Evaluarea persoanelor cu dizabilități. Participanții sunt invitați să împărtășescă în
grupe experințele legate de evaluarea dizabilității, organizarea acesteia,
instrumentele utilizate, efectele. Se sintetizează aceste experințe prin identificarea și
ierarhizarea principalelor probleme cu care se confruntă persoanele cu dizabilități și
familiile lor în evalurea dizabilității; pentru fiecare problemă menționată se solicită
grupului și o soluție.
Exercițiul “Exercitarea concretă a drepturilor mele”. Rolul exercițiului este de a atrage
atenția asupra diferitelor aspecte de viață în care persoanele cu dizabilități se
confruntă cu situații de discriminare, mai mult sau mai puțin evidente pentru aceia
care nu s-au lovit în mod frecvent de bariere sociale, economice sau de atitudine.
Formatorii pregătesc un număr de bilețele, egal cu numărul participanților, pe care
sunt notate câte un statut/ rol pe care participanții îl vor juca în timpul exercițiului.
Iată exemple de astfel de roluri:
1. Lider al comunității (formal sau informal), în vârstă de 62 ani;
2. Persoană nevăzătoare, în vârstă de 65 de ani, cu venituri independente;
3. Femeie de afaceri, în vârstă de 32;
4. Persoană în scaun cu rotile, în vârstă de 72 de ani, care primește servicii de sprijin,
5. Femeie surdă, 30 de ani, care nu are nici un venit și nu beneficiază de nici un
serviciu de sprijin;
6. Persoană cu dizabilități psihosociale, de 25 de ani, care trăiește într-o instituție
rezidențială de dimensiuni mari;
7. Femeie șomeră, în vârstă de 40 de ani, care îngrijește pe fiul său aflat în scaun cu
rotile;
8. Persoană cu sindrom Down și HIV, de 25 de ani, șomer;
9. Fată cu autism, de 17 ani, care trăiește într-un sat sărac;
10. Șomer în vârstă de 30 ani;
11. Ministrul afacerilor sociale, de 45 ani;
12. Băiat, 12 ani, ai cărui părinți au un venit stabil;
13. Directoarea executivă a unui ONG internațional, de 50 de ani;
76
14. Fată, cerșetoare, de 14 ani, cu dizabilitate fizică și psihosocială;
15. Absolvent de facultate, de 25 de ani;
16. Femeie, de 30 ani, cu dizabilitate fizică, absolventă de facultate;
17. Persoană nevăzătoare, de 45 de ani, parlamentar;
18. Adolescent care este HIV pozitiv;
19. Femeia care conduce o întreprindere mică (IMM), în vârstă de 45 de ani;
20. Văduvă în vârstă de 65 de ani cu dizabilități psihosociale și nici un venit
independent.
Bilețelele se împăturesc și se amestecă într-o cutie. Sala în care se desfășoară
exercițiul trebuie să fie spațioasă. Participații la curs se împart în două grupuri. Cele
două grupuri se așează pe 2 linii paralele, cu participanții față în față. Fiecare
participant extrage la întâmplare un bilețel din cutie. El va juca rolul persoanei
indicate pe bilețel, pe tot parcursul exercițiului.
Apoi formatorul rostește pe rând enunțurile din lista de mai jos. După fiecare enunț,
participanții sunt invitați să evalueze dacă persoanele pe care le “interpretează” ar
considera enunțul adevărat sau fals. Dacă este adevărat, participantul rămâne pe loc.
Dacă este fals, el va face un pas înapoi.
Iată enunțurile rostite de formator, unul câte unul:
1. Pot să mă deplasez liber și neîngrădit în comunitate.
2. Pot să cumpăr și să vând bunuri după voia mea.
3. Am acces la educație în școala de masă.
4. Pot să votez fără asistență.
5. Pot face un credit .
6. Nu trăiesc cu grija abuzurilor fizice sau sexuale, sau a tratamentelor degradante.
7. Am acces la tratament medical la alegerea mea, la un cost rezonabil.
8. Pot lucra oriunde, pe baza calificării mele.
9. Sunt consultat asupra politicilor publice sau a deciziilor din comunitatea mea.
10. Am acces la formare profesională și formare continuă.
11. Drepturile mele sunt recunoscute de lege.
13. Pot alege liber dacă voi avea copii și câți.
14. Pot ieși din casă oricând doresc.
15. Pot să deschid propria întreprindere / afacere personală.
16. Sunt plătit cu un salariu minim sau mai mult.
17. Pot să mă auto-susțin în perioadele de șomaj.
18. Am acces și pot plăti un avocat, la nevoie.
19. Am acces la informații, în format accesibil mie.
20. Mass media prezintă imagini în general pozitive despre mine.
21. Nu îmi fac griji de ajutorul social la batrânețe.
La finalul exercițiului, distanța mare dintre dintre participanții cei mai afectați de
discriminare va indica modul inadecvat de respectare a drepturilor lor fundamentale,
în aspecte absolut obișnuite ale vieții cotidiene.
Resurse
Prezentari PPT
M 3.1 Persoane cu dizabilități – Anna Maria Neagoe
M 3.2 Concepte cheie -Anna Maria Neagoe
M 3.3 Sistemul de protecție a persoanelor cu dizabilităţi din România - Anna Maria Neagoe
M 3.4 CIF- necesitate și obiective - Anna Maria Neagoe
M 3.5 Scheme de prezentare ICIDH și CIF – Traian Vrăsmaș
M 3.6 Definire: cerințe speciale (CS), cerințe educaționale speciale (CES) și educația
cerințelor speciale (ECS) -Traian Vrăsmaș
M 3.7 Incluziune socială și incluziune educațională (Educația incluzivă) -Traian Vrăsmaș
77
M 3.8 Convenția ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități pe ințelesul tuturor –
Diana Chiriacescu
Anexe
Anexa 3.1: Scurt istoric privind domeniul dizabilității – Anna Maria Neagoe
Anexa 3.2: Inceputurile mișcării în domeniul dizabilităţii – Anna Maria Neagoe
Anexa 3.3: Evaluarea dizabilității – Anna Maria Neagoe
Anexa 3.4: Convenția ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități – note pentru
prezentarea PPT - Diana Chiriacescu
Bibliografie
http://www.english-heritage.org.uk/discover/people-and-places/disability-history
Minnesota Governor’s Council on Developmental Disabilities, Parallels in Time (A History of
Developmental Disabilities), 1980, http://mn.gov/mnddc/parallels/index.html
Jayne Clapton, Jennifer Fitzgerald, The History of Disability: A History of 'Otherness', The
New Rennaisance Magazine
Mike Oliver and Colin Barnes, Disability politics and the disability movement in Britain:
Where did it all go wrong, Coalition Magazine, 2006
CIF - Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății, OMS, 2001, p.247,
revizuită prin Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății – versiunea
pentru copii & tineri- CIF-CT, OMS, 2007, p.255
G.Quinn și T. Degener, Drepturile omului și dizabilitatea: utilizarea actuală și potențilul viitor
în instrumentele ONU pentru drepturile omului în contextul dizabilității (New York și Geneva,
ONU, 2002)(HR/PUB/02/1)
Change your life with Human Rights – A Self-Advocacy Book for People with Disabilities,
Harvard Project on Disability (www.hpod.org/publications/human-rights-training
We have Human Rights - A human rights handbook for people with developmental
Disabilities, Harvard Project on Disability, 2008, www.hpod.org
Effective Use of International Human Rights Monitoring Mechanisms to Protect the Rights of
Persons with Disabilities – Guidance document, International Disability Alliance, 2010
Marianne Schulze, Understanding The UN Convention On The Rights Of Persons With
Disabilities - A Handbook on the Human Rights of Persons with Disabilities, Handicap
International, 2010, http://www.handicap-
international.fr/fileadmin/documents/publications/HICRPDManual.pdf
The United Nations and Disabled Persons -The First Fifty Years, www.un.org/disabilities
Irin Moroianu Zlătescu, Drepturile Omului – un sistem în evoluție. București, editura IRDO,
2008
Raportul Mondial privind Dizabilitatea, Organizația Mondială a Sănătății și Banca Mondială.
2001
Comisia Europeană, 2013, Support for children with special educational needs (SEN) –
European Commission, Employment, Social Affairs & Inclusion, April 2013
http://europa.eu/epic/studies-reports/docs/eaf_policy_brief_-
_support_for_sen_children_final_version.pdf
*** Conventia Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi/Legea
nr.221/2010, publicat în Monitorul Oficial 792 din 26 noiembrie 2010 (M. Of. 792/2010)
78
Crețu, V. (2011), Design curricular universal în serviciul incluziunii scolare, în Verza, E și
Verza F.,E., (coordonare științifică). Tratat de psihopedagogie specială, Editura Universității
București, 2011
*** Dezvoltarea practicilor incluzive în şcoli. Ghid managerial, 1999, MEN şi UNICEF,
Bucureşti
EADSNE, 2005, Inclusive Education and Classroom Practice in Secondary Education,
European Agency for Development in Special Needs Education
(http://www.european-agency.org/sites/default/files/inclusive-education-and-effective-
classroom-practice_IECP-secondary-Literature-Review.pdf
EADSNE, 2009, Recent legislation/policy initiatives in agency member countries
http://www.european-agency.org/news/recent-legislation-policy-initiatives-in-agency-
member-countries
Gherguț, A., 2006, Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale. Strategii diferențiate și
incluzive în educație, Iași, Polirom
Gulliford, R., 1971, Special educational needs, Routledge and Kegan Paul, London.
*** Legea 448 din 2006 (cu amendamentele ulterioare), Lege privind protecţia şi
promovarea drepturilor persoanelor cu handicap
*** Legea Educaţiei Naţionale, nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial, nr. 18 din 2011.
*** Legea 292 din 2011, Legea asistenţei sociale
Mara, D, 2009, Strategii didactice în educația incluzivă. București, Editura Didactică și
Pedagogică
Meijer, C.J.W. (Ed.), 2003. Inclusive Education and Effective Classroom Practices. Middelfart:
European Agency for Development in Special Needs Education
Muşu, I., (coordonator), (2000) Ghid de predare-învăţare pentru copiii cu cerinţe educative
speciale, RENINCO şi UNICEF
OECD, 2000, Special Needs Education – Statistics and Indicators, Paris: OECD
OECD, 2007, Students with Disabilities, Difficulties, and Disadvantages: Policies, Statistics
and Indicators, OECD: Paris
*** ORDIN Nr. 5573 din 7 octombrie 2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare
şi funcţionare a învatamântului special şi special integrat
*** ORDIN nr. 5574/7.10.2011 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea serviciilor
de sprijin educaţional pentru copiii, elevii și tinerii cu cerinţe educaţionale speciale integrați
în învățământul de masă
*** OMECTS nr. 5575/7.10.2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind şcolarizarea
la domiciliu, respectiv înfiinţarea de grupe/clase în spitale
*** ORDIN nr. 6552/13.12.2011 pentru aprobarea Metodologiei privind evaluarea, asistenţa
psiho-educaţională, orientarea şcolară şi orientarea profesională a copiilor, a elevilor şi a
tinerilor cu cerinţe educaţionale speciale
79
*** Situatia copiilor cu cerinte educative speciale inclusi în învățământul de masă (2009),
Institutul de Științe ale Educației și UNICEF, București, Editura Vanemonde
UNICEF, 2013, Copiii cu dizabilităţi, Autor: Monica Stanciu, Coordonator din partea UNICEF:
Eduard Petrescu
http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/Raport-Copiii-cu-dizabilitati.pdf
Vrășmaş E., Vrăşmaş T., 1993, Copiii cu cerinţe educative speciale, Revista de educaţie
specială, nr.1/1993
Vrășmaş T., Daunt P., Muşu I., (1996), Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinţe
educative speciale, Bucureşti, Ministerul Învăţământului şi UNICEF
Vrășmaş E., 2004, Introducere în educaţia cerinţelor speciale, București, Credis
Vrășmaş T., 2004, Şcoala și educaţia pentru toţi, Bucureşti, Editura Miniped (Partea a III a
Educaţia Cerinţelor Speciale)
Vrășmaș, T., (coord.), 2010, Incluziunea şcolară a copiilor cu cerinţe educaţionale speciale.
Aspirații şi realități, Editura Vanemonde
UNESCO, 1993, Cerinţele speciale în clasă. Pachet de resurse pentru instruirea profesorilor,
UNESCO, Paris, versiunea în limba română cu sprijinul UNICEF apărută în 1995
UNESCO, 1994, Declaraţia de la Salamanca şi direcţiile de acţiune în domeniul educaţiei
cerințelor speciale: Acces şi calitate, Salamanca, UNESCO
UNESCO, 1995, Review of the Present Situation in Special Needs Education, Paris
UNESCO, 1997, International Standard Classification of Education (ISCED)
UNESCO, 2000, World Education Forum The Dakar Framework for Action. Education for All:
Meeting our Collective Commitments. Text adopted by the World Education
Forum, Dakar, Senegal, 26-28 April 2000.
http://unesdoc.unesco.org/images/0012/001211/121147e.pdf
UNESCO, 2011, Revision of the International Standard Classification of Education (ISCED)
http://www.uis.unesco.org/Education/Documents/UNESCO_GC_36C-19_ISCED_EN.pdf
Ungureanu, D., (2000), Educatia integrata și scoala inclusiva, Editura de Vest, Timisoara
Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi ONU (2006), Convenția privind
drepturile persoanelor cu dizabilităţi
http://www.crj.ro/userfiles/editor/files/Conventia%20privind%20Drepturile%20Persoanelor
%20cu%20Dizabilitati.pdf
Engleza http://www.un.org/disabilities/default.asp?id=150#accessible_pdf
Marianne Schulze, Understanding the UN Convention On The Rights Of Persons With
Disabilities, Handicap International, 2009
Engleza: http://www.hiproweb.org/uploads/tx_hidrtdocs/HICRPDManual2010.pdf
Handicap International, Kit pédagogique sur la CRDPH, 2007 (franceza),
http://www.handicap-international.fr/kit-pedagogique/indexfr.html
OHCHR (Office of the High Commissioner on Human Rights, United Nations), Training kit on
the UNCRPD (engleza),
http://www.ohchr.org/EN/Issues/Disability/Pages/TrainingmaterialCRPDConvention_Optional
Protocol.aspx
80
ONU, Regulile Standard privind Egalizarea Șanselor Persoanelor cu Dizabilităţi (United
Nations Standard Rules on the Equalization of Opportunities for Persons with Disabilities),
1993, http://www.un.org/esa/socdev/enable/dissre00.htm
OHCHR, United Nations Department of Economic and Social Affairs and Inter-Parliamentary
Union, From Exclusion to Equality: Realizing the Rights of Persons with Disabilities—
Handbook for Parliamentarians on the Convention on the Rights of Persons with Disabilities
and its Optional Protocol (HR/PUB/07/6)
http://www.un.org/disabilities/documents/toolaction/ipuhb.pdf
OHCHR, Frequent Asked Questions on the Convention on the Rights of Persons with
Disabilities, www.ohchr.org/EN/Issues/Disability/Pages/FAQ.aspx
Quinn, G., Degener, T., (Eds), Human Rights and Disability: The Current Use and Future
Potential of United Nations Human Rights Instruments in the Context of Disability, Office of
the United Nations Commissioner for Human Rights, United Nations, Geneva, (2002),184
pages (published in English, French, Chinese, Spanish & Russian).
The Swedish Co-operative Body of Organisations of Disabled People, Agenda 22,
http://www.handicap-international.fr/bibliographie-
handicap/4PolitiqueHandicap/niveau_local_communautaire/devlocal_ville/Agenda22Eng.pdf
Theytaz-Bergman, L., Trömel, S., Effective Use of International Human Rights Monitoring
Mechanisms to Protect the Rights of Persons with Disabilities,Guidance Document,
International Disability Alliance, 2010
United Nations, Office of the High Commissioner for Human Rights, The United Nations
Human Rights Treaty System, An introduction to the core human rights treaties and treaty
bodies, 2005 (Fact Sheet No. 30)
http://www.ohchr.org/Documents/Publications/FactSheet30en.pdf
International Disability Alliance - http://www.internationaldisabilityalliance.org/en
Informatii despre implementarea Convenției ONU în diferite țări ale lumii :
http://www.internationaldisabilityalliance.org/en/information-countries
UN ENABLE – site-ul oficial al Națiunilor Unite privind dizabilitatea:
http://www.un.org/disabilities/
81
MODULUL 4 . Strategie, metode și tehnici/tactici. Cum facem lobby și advocacy în organizațiile noastre?
Obiectivele modului 4
La finele acestui modul cursanții vor putea:
Să-și clarifice demersul unei strategii de advocacy;
Să enumere și să utilizeze tehnici de lobby;
Să elaboreze o strategie pentru a susține o inițaitivă a unei/unui persoane/grup de
persoane cu dizabilități;
Să perceapă barierele în advocacy și lobby, precum și soluțiile pentru depășirea
acestora;
=============================================================
Cuprins
10 pași pentru a dezvolta o strategie
Tipuri de strategii de advocacy
Analiza de situație ca primă etapă pentru advocacy și lobby
Alegerea strategiilor potrivite și moderne/actualizate
Teme de lobby și advocacy pentru dizabilitate
Obiectivele de lobby și advocacy la nivelul comunității
Exerciții aplicative și resurse (prezentări, anexe, bibliografie)
=============================================================
82
10 pași pentru a dezvolta o strategie de lobby și advocacy
Așa cum știm, advocacy înseamnă un instrument eficient pentru a asigura un feed back
necesar schimbărilor solicitate de societate la un anumit moment. Există multe metode și
procedee pentru a inflența și a schmba direcția politicilor și a resurselor. Vom prezenta un
model de Strategie în 10 pași, util pentru a stabili cu mai multă precizie scopul, obictivele și
acțiunile necesare într-o strategie de advocacy (traducere și adaptare după
www.path.org./23.06.2014).
Pasul 1. Stabilirea unui proces de măsurare, evaluare și înțelegere a provocărilor
existente și a nevoilor populației țintă:
Colectați date și utilizați datele existente pentru a măsura și evalua nevoile populației
țintă;
Dezvoltați mecanismele unui proces continuu de feed-back și input de la
beneifciari/populația țintă.
Pasul 2. Identificați schimbările necesare în politici / prevederi legislative care pot
acoperi nevoile populației țintă:
Creșterea resurselor;
Legi noi, regulamente și politici pe termen lung;
Schimbarea legilor, regulamentelor și politicilor;
Îmbunătățirea legilor, regulamentelor și politicilor.
O scanare a politicilor are nevoie de:
o Identificați istoriile de atragere de fonduri guvernamentale;
o Cercetați legile, regulamentele și politicile legate de populația țintă.
Pasul 3. Identificați decidenții și pe cei care elaborează politicile, care au putere și
influență pentru a schimba politicile care răspund nevoilor:
Politicieni;
Lideri sociali;
Agenții guvernamentale;
Instituții, agenții internaționale.
Pasul 4. Determinați de ce decidenții nu au efectuat schimbările necesare/dorite:
Costuri prea mari;
Nu e o prioritate;
83
Lipsa înțelegerii domeniului;
Lipsa solicitării din partea comunității.
Pasul 5. Identificați opoziția la schimbarea politicilor și cauzele/argumentele
opoziției:
Cine face opoziție?
Care sunt argumentele cheie?
Pe cine influențează aceste argumente?
Pasul 6. Măsurați puterea și slăbiciunile instituției/organizației dumneavoastră în
advocacy pentru schimbarea politicilor:
Expertiza;
Purtătorii de cuvînt;
Influența/relațiile sociale;
Nișă unică/problemă rară.
Pasul 7. Identificați și pe alții care au interese similare pentru a rezolva problema
pusă în discuție:
Coaliții;
Organizații profesionale;
Organizații religioase;
Organizații de activiști/advocacy.
Important: Includeți pe cei care pot fi parteneri. Chiar dacă nu aveți interese directe
comune. De exemplu, instituții economice sau culturale care pot fi afectate de problematica
dumnevoastră.
Pasul 8. Identificați activitățile de advocacy și mesajele care pot influența pe cei de
la putere. Activități posibile pentru acest pas:
Întâlniri cu decidenții și liderii poltici;
Evenimente publice;
Petiții și scrisori.
Mesagerii utilizați: Media, Celebrități, Modele sociale, Experți, Donatori.
Important este să fiți strategici: identificați un set de criterii de evaluare și selectare printre
opțiunile pe care le aveți. Unele dintre aceste criterii pot fi: nivelul de influență pe care
activitatea îl poate avea asupra decidenților, resursele de care aveți nevoie, nivelul de risc
pentru instiuția/ organizația dumneavostră prin urmărirea acestei activități, accesul la
mesageri eficienți.
84
Pasul 9. Evaluați resursele curente și pe cele viitoare care ar putea determina
schimbarea:
Financiare;
Umane;
Intelectuale;
De rețea.
Pasul 10. Determinați cum veți evalua progresul și succesul:
Schimbările produse (outputs) măsoară dacă activitățile de advocacy au fost realizate cu
succes. Rezultatele/efectele (outcomes) măsoară eficiența activităților de advocacy în
atigerea scopurilor identificate.
Tipuri de strategii de advocacy
Deși toate campaniile de advocacy se concetrează asupra apărării drepturilor și construirii
capacităților, nu toate tratează problemele specifice în același mod. Unele campanii de
advocacy folosesc demonstrațiile de masă și confruntarea, în timp ce altele folosesc
negocierea și activitatea de lobby.
Există trei tipuri principale de campanie de advocacy: advocacy la nivel individual,
advocacy de caz și advocacy de clasă.
Advocacy la nivel individual implică apărarea drepturilor noastre individuale
sau a membrilor familiei noastre.
Advocacy de caz implică, de obicei, ajutorarea unei persoane dezavantajate de
sistemul birocratic.
Advocacy de clasă este necesar în cazul unor evenimente sau cazuri similare.
Acest tip de advocacy implică, de obicei, foarte mulți oameni. Advocacy de clasă
poate fi concentrată asupra unei schimbări de sistem, care include foarte mulți
oameni.
Schimbarea legislației este de obicei rezultatul advocacy-ului de clasă. Orice tip de advocacy
poate influența politica publică.
În cazul în care nu aveți suficienți bani, cel mai eficient mod de a influența politica publică
este de a implica cât mai mulți oameni posibil.
85
Faptul că lucrați la un program de advocacy cu mai mulți oameni vă ajută să vă apărați
succesul înregistrat și să vă pregătiți asociația pentru viitorul proiect al unei campanii de
advocacy.
(Adaptare după manualul RTI International)
Analiza de situație ca primă etapă pentru advocacy și lobby
Fiecare organizație pornește de la o analiză profundă și lucidă a situației sale și apoi alege
strategiile cele mai potrivite. Analiza se face în echipă, iar alegerea strategiilor urmează
aceeași cale.
Analiza stării de fapt a organizației cuprinde următoarele elemente:
Care sunt punctele noastre forte și slăbiciunile?
Avem o fereastră deschisă către factorii de decizie?
o Punem prea multă presiune pe factorii de decizie?
o Suntem imparțiali? Chiar lucrăm pentru interesul / suportul grupuluii țintă sau
există un interes politic?
o Avem destule resurse?
o Avem destul timp?
o Suntem deschiși către alte opinii?
o Suntem loiali grupului nostru țintă?
o Suntem flexibili?
o Suntem transparenți?
o Suntem responsabili?
o Avem o strategie și un plan clare?
Avem un consens în organizația noastră?
o Ne supunem principiilor organizației noastre?
o Respectăm rolul și indatoririle fiecăruia?
o Exista comunicare?
o Suntem loiali în performanță?
o Nu suntem prea centrați pe noi?
o Avem ședințe regulate?
o Există egalitate în cadrul muncii? Exista transparență în buget?
86
Știm ce vrea guvernul?
o Ne întâlnim regulat cu reprezentanții politici?
o Discutăm și împărtășim idei?
o Facem cercetare?
o Sumarizăm ceea ce am discutat/cercetat și evaluăm față de grupul nostru
țintă?
Avem argumente valide? Care sunt acestea?
o Acestea trebuie puse clar pe hârtie.
Avem resursele necesare?
o Network?
o Cooperare?
o Grup țintă?
o Materiale și mijloace?
o Evidențe?
o Finanțe?
Ce cred alții despre organizația noastră?
o Cum ne recunosc oamenii?
o Avem o rețea puternică?
o Care este experiența noastră trecută în lobby și advocacy?
o Avem o reputație bună în societate?
Sunt lecții de învățat din trecut?
o Exemple negative: organizații fără plan și metodologie clare;
o Lipsa reurselor;
o Incapacitatea de a controla emoțiile (în discuții, nervi, frustrare);
o Lipsa de flexibilitate;
o Lipsa capacității de a crește rețeaua, networkingul;
o De ce alții au reușit?
o Management organizațional puternic;
o Suport din partea grupului țintă;
o Potențialul de a convinge partenerii să participe;
o Experiență și reușite;
o Încrederea finanțatorilor;
o Resurse umane, materiale și financiare.
87
Alegerea strategiilor potrivite și moderne/actualizate
(Adaptare după manualul RTI International)
Nu există o formulă ideală a procesului de advocacy, fiecare organizație are propria
strategie. În general, strategiile de advocacy pot fi:
de informare,
de colaborare sau
de confruntare de idei,
(fără însă a se exclude reciproc fiind de multe ori complementare).
Organizația își poate face o prezentare generală în cadrul comunității prin diverse acțiuni
specifice diverselor strategii folosite. Poate de asemenea, implica liderii acesteia în discuții
și training interactive, poate împărți informațiile deținute și lucra cu ei pentru organizarea
rezidenților și grupurilor comunității în domeniul ales și a schimbării sistemului.
Strategia de informare
Strategia de informare este strategia care este folosită în orice campanie de advocacy.
Unul din scopurile permanente ale tuturor campaniilor de advocacy este implicarea
publicului, a celorlalte ONG-uri și chiar a țintelor dvs. O modalitate de aplicare a lor este
informarea în privința importanței problemei dvs. specifice.
Când aplicați o strategie de informare trebuie să găsiți cea mai buna metodă de a vă face
auzit mesajul de către un număr cât mai mare de oameni.
Avantajul folosirii unei strategii de informare constă în faptul că aceasta este destul de ușor
de pus în practică. De obicei, conflictele legate de oferirea de informații sunt foarte puține
sau nu există, ele apar mai târziu, atunci când cereți să fie luate decizii și să se ia măsuri.
Strategiile de informare pot fi foarte ieftine dacă îi convingeți pe reprezentanții mass
media să facă public în mod gratuit mesajul dvs. Unul din dezavantajele folosirii acestei
strategii este că rar are efect singură. Informarea nu este de ajuns pentru schimbări sociale,
de obicei acțiunea este absolut necesară. De asemenea, este greu să determinați dacă
mesajul dvs. a fost recepționat corect și de către ținte și de către publicul pe care l-ați vizat,
iar în ultimul rând, dacă nu aveți acces la mediatizarea gratuită aceasta poate să fie foarte
scumpă.
88
Întrebari la care trebuie să răspundeti înainte de aplicarea unei strategii de informare:
Care sunt scopurile mele?
La cine doresc să ajung?
Este clar pentru asociația mea care sunt pașii necesari pentru finalizarea acestei
strategii?
Cât va dura această strategie de informare?
Care sunt resursele pe care asociația este dispusă să le angajeze?
Strategia de colaborare
Folosirea unei strategii de colaborare înseamnă de fapt muncă în echipă. Multe organizații au
valori comune cu cele ale asociației dvs., și vă veți atinge scopul mai eficient lucrând
împreună cu ele decât încercând să vă atingeți scopul singuri.
Coalițiile care apar în urma implementării unei strategii de colaborare sunt corpuri tranzitorii,
dar se pot transforma în coaliții permanente pentru o anumită problemă specifică. Atunci
când vă angajați într-o astfel de strategie este absolut necesar să aveți:
Un mediator de coaliție eficient;
Reguli de bază ale modului de colaborare și luare a deciziilor.
Strategia de confruntare
Strategia de confruntare Este de obicei, ultima resursă. Când celelalte strategii au dat greș,
asociația este obligată să aplice o strategie de confruntare. Într-o astfel de strategie există și
avantaje, tacticile pot fi amuzante și pot conduce la un sprijin masiv din partea comunității
dacă sunt bine puse în practică. Un alt avantaj este că pot să duca la succes. Multe din
schimbările semnificative sociale au fost rezultatul confruntării din campaniile de advocacy.
Dezavantajul este că poate indepărta publicul, iar sprijinul public este esențial pentru
succesul oricărei campanii și dacă o strategie de confruntare este pusă în practică prea
devreme, suportul vital poate fi piedut.
Strategia de informare poate determina ținta dvs. să încerce să reprime vocea și opinia
dvs., de aceea, este foarte important ca subiectul campaniei dvs. să fie deja public (folosind
o strategie de informare) înainte de a vă implica într-o strategie de confruntare.
Întrebari la care trebuie să răspundeți înainte de aplicarea unei strategii de confruntare:
Ce va câstiga campania din utilizarea unei strategii de confruntare?
Sunteți singur că membrii dvs. vă vor susține dacă folosiți această strategie?
89
Sunteți destul de informați asupra pașilor pe care i-ați făcut înainte de a ajunge
aici?
Ați ales ținta cea mai potrivită?
Dacă ținta este potrivită, vă este clar pentru ce luptați?
Ați făcut toate cercetările necesare?
Ați analizat toate rezultatele posibile și aveți un plan pentru fiecare situație în
parte?
Este clar pentru toți care sunt implicațiile pe care aceasta le va avea?
Cine trebuie să participe?
Cum veți atrage mass media?
Care sunt riscurile unei astfel de strategii? Sunteți pregătit să vi le asumați?
Teme de advocacy și lobby pentru dizabilitate
Teme de lobby și advocacy în favoarea asigurării drepturilor persoanelor cu
dizabilități (pentru organizații):
Toate persoanele cu dizabilități au dreptul de a lua decizii cu privire la viața lor,
decizii ce trebuie respectate de ceilalți.
Persoanele cu dizabilități trebuie sa ia atitudine dacă un furnizor de servicii (cum ar fi
medicul sau banca) le tratează nedrept.
Persoanele cu dizabilități trebuie să participe la activitățile din comunitate,
implicându-se în diverse activități, facând sport, mergând la bibliotecă etc.
Persoanele cu dizabilități trebuie să se căsătorească, să aibă copii.
Persoanele cu dizabilități trebuie să se angajeze sau să desfășoare activități de
voluntariat pentru a-i ajuta pe alții.
Obiectivele de lobby și advocacy la nivelul comunității
Persoanele cu dizabilități/organizațiile care le reprezintă trebuie să schimbe comunitatea
urmărind ca obiective principale:
Învățând celelalte persoane cu dizabilități despre drepturile lor, cerându-le să devină
proprii lor avocați;
Mergând în școli și spunând elevilor despre drepturile persoanelor cu dizabilități,
povestind ce înseamnă a fi persoană cu dizabilități în comunitate, astăzi, pentru a
schimba lucrurile în viitor;
90
Discutând cu persoanele care intervin în viata cotidiană a persoanelor cu dizabilități:
vânzatori, profesori, medici sau alți furnizori de servicii publice și sfătuindu-i cum să
interacționeze mai bine cu persoanele cu dizabilități;
Vorbind despre Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități;
Organizând întâlniri cu liderii comunității cărora să le spună că Persoanele cu
dizabilități au drepul la… și să le ceară protejarea drepturilor omului pentru
persoanele cu dizabilități;
Organizând întâlniri cu angajatorii din comunitate, cărora să li se explice că a angaja
persoane cu dizabilități aduce multe beneficii;
Petiționând factorii de decizie locali pentru respectarea drepturilor stipulate de
Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități.
Exerciții aplicative:
Cursanții vor forma trei grupe. Pornind de la cele trei forme de advocacy
(individual, de caz sau de clasă) și cei 10 pași din manual, participanții vor alege o
situație (individuală, un caz sau un eveniment), vor încerca să elaboreze o
campanie și vor preciza unde, cum și cu ce modalități vor acționa.
Participanții vor elabora în grupe de 4-6 persoane câte un material informativ care
să servescă pentru rezolvarea unui caz. Și vor preciza unde , cum și când va fi
distribuit acesta.
Participanții vor alege să elaboreze în grup o Agendă de lobby și advocacy pentru
o asociație.
Formați grupuri de câte 3 și elaborați o strategie pentru o organizație a
persoanelor cu dizabilități care militează pentru schimbarea legislației în favoarea
noii viziuni sociale asupra dizabilității și pentru respectarea drepturilor omului.
Prezentați strategia fiecărui grup. În grupuri de cîte 6, formulați principiile unei
strategii naționale a mișcării dizabilității care să promoveze dreptul la educație al
fiecărui copil.
Resurse
Prezentări PPT
M 4.1 Strategia, metodele și tehnicile. Cum facem lobby și advocacy în organizațiile noastre
Partea 1. Definire Advocacy - Ecaterina Vrășmaș
M 4.2 Strategia, metodele și tehnicile. Cum facem lobby și advocacy în organizatiile noastre
Partea 2. Cele patru concepte de baza în advocacy - Ecaterina Vrășmaș
91
Bibliografie
BBO report of the Cosecam training in Cambodgia, 2003, REPORT of the Cosecam Training
(1st session) in Phnom Penh, Cambodia, Lobby and Advocacy: Methods and Principles
Cohen, David & col., 2010, Advocacy Toolkit. A Guide to influencing decisions that improuve
children s lives, UNICEF, Paris
Handicap International, Kit pédagogique sur la CRDPH, 2007 (franceză),
http://www.handicap-international.fr/kit-pedagogique/indexfr.html
IFEX (International Freedom of Expression eXchange), 2005, Campaigning for Free
Expression: A Handbook for Advocates Toronto: IFEX,
www.ifex.org/download/en/IFEXCampaignHandbook.pdf/
OHCHR (Office of the High Commissioner on Human Rights, United Nations), Training kit on
the UNCRPD/
http://www.ohchr.org/EN/Issues/Disability/Pages/TrainingmaterialCRPDConvention_Optional
Protocol.aspx
Popescu, Octav, 2010 – Manual de activism (“lobby și advocacy”) , [email protected]
Materialul poate fi descărcat în format electronic de la www.unopa.ro sau la www.apdr.ro
1/sept.2014
Schulze, Marianne, 2009, Understanding the UN Convention On The Rights Of Persons With
Disabilities, Handicap International
Sloot Huub and Mariken Gaanderse, Annemarie Gehrels, 2010, Guidelines on lobby and
advocacy, ICCO
USAID, Manual de ADVOCACY și LOBBY pentru Asociatiile din cadrul Administratiei Publice
Locale realizat de RTI Internațional
ONU, Regulile Standard privind Egalizarea Sanselor Persoanelor cu Dizabilităţi (United
Nations Standard Rules on the Equalization of Opportunities for Persons with Disabilities),
1993, http://www.un.org/esa/socdev/enable/dissre00.htm
OHCHR, United Nations Department of Economic and Social Affairs and Inter-Parliamentary
Union, From Exclusion to Equality: Realizing the Rights of Persons with Disabilities—
Handbook for Parliamentarians on the Convention on the Rights of Persons with Disabilities
and its Optional Protocol (HR/PUB/07/6)
http://www.un.org/disabilities/documents/toolaction/ipuhb.pdf
OHCHR, Frequent Asked Questions on the Convention on the Rights of Persons with
Disabilities, www.ohchr.org/EN/Issues/Disability/Pages/FAQ.aspx
Quinn, G., Degener, T., (Eds), Human Rights and Disability: The Current Use and Future
Potential of United Nations Human Rights Instruments in the Context of Disability, Office of
the United Nations Commissioner for Human Rights, United Nations, Geneva, (2002),184
pages (published in English, French, Chinese, Spanish & Russian).
The Swedish Co-operative Body of Organisations of Disabled People, Agenda 22,
http://www.handicap-international.fr/bibliographie-
handicap/4PolitiqueHandicap/niveau_local_communautaire/devlocal_ville/Agenda22Eng.pdf
Theytaz-Bergman, L., Trömel, S., Effective Use of International Human Rights Monitoring
Mechanisms to Protect the Rights of Persons with Disabilities,Guidance Document,
International Disability Alliance, 2010
92
United Nations, Office of the High Commissioner for Human Rights, The United Nations
Human Rights Treaty System, An introduction to the core human rights treaties and treaty
bodies, 2005 (Fact Sheet No. 30)
http://www.ohchr.org/Documents/Publications/FactSheet30en.pdf
http://www.ourcommunity.com./sept.2014
http://www.apc.org/en/node/9456/23.06.2014
http://www.crj.ro/userfiles/editor/files/Conventia%20privind%20Drepturile%20Persoanelor
%20cu%20Dizabilitati.pdf
http://www.un.org/disabilities/20.06.2014
http://www.hiproweb.org/uploads/tx_hidrtdocs/HICRPDManual2010.pdf/15.06.2014
http://www.internationaldisabilityalliance.org/en/15.06.2014
http://www.internationaldisabilityalliance.org/en/information-countries
http://www.un.org/disabilities/ 23.06.2014
www.path.org./23.06.2014
93
MODULUL 5. Lobbystul sau profilul activistului în
advocacy. Cine poate fi lobbist?
Obiectivele modulului 5
La finele acestui modul, cursanții vor putea:
Să perceapă și să identifice rolurile și obilgațiile lobistului,
Să identifice calitățile necesare unui activitst în domeniul dizabilității,
Să reflecteze asupra propiilor posibilități de dezvoltare pentru a deveni un lobbist,
Să percepă nevoia de acțiune în coaliții.
=============================================================
Cuprins
Cine face advocacy?
Rolul lobbyst-ului și obligațiile într-o organizație
Bune practici de activist
Tehnici generale necesare lobbyistului / activistului
Lucrul în coaliții
Pașii procesului de activism
Caracteristici generale ale personalității unui lobbyist
Exerciții aplicative și resurse (prezentări, anexe, bibliografie)
=============================================================
94
Cine face advocacy?
În practică, activitatea de advocacy este desfășurată de organizații neguvernamentale cu
misiune bazată pe comunitate și care au resursele și puterea pe care le pot folosi la
influențarea politicilor în comunitate, daca membrii acesteia înțeleg acest proces.
Activitatea de advocacy este un domeniu sensibil, care poate induce o anumită teamă
organizațiilor, ca nu cumva punctele lor de vedere să le slăbească relația cu autoritățile
centrale sau locale, ceea ce face ca, în general, această activitate să fie doar
complementară altor activități de bază. Există o tendință a unor organizații de a sta în
afara luptei pentru a-și pastra credibilitatea și influența, deși activitatea de advocay pe
lângă riscuri ofera și foarte multe șanse. Există însă și organizații care au ca scop clar
advocacy într-un anumit domeniu.
Scopurile generale ale organizațiilor de advocacy sunt: furnizarea de servicii,
conducerea și coordonarea de acțiuni legislative, încurajarea profesionismului și furnizarea
de șanse pentru creșterea profesională și educație.
Principalele țeluri ale unei campanii de advocacy sunt crearea unui mediu pentru
creșterea continuă a calității serviciilor, investiția în sistemul de resurse umane și
dezvoltarea parteneriatului dintre societatea civilă și instituțiile de stat.
O activitate de advocacy de succes a unei organizații presupune calcularea tuturor
factorilor care fac ca o temă aleasă să fie câștigătoare și probează faptul că membrii
organizației au experiență în acest domeniu. Trebuie luat în calcul câți oameni vor fi afectați
de propunere, câți vor suferi și câți vor fi ajutați și ce factori de decizie potențial favorabili
pot fi identificați.
Persoanele implicate în acest proces se numesc activiști de advocacy. Activitatea de lobby
poate fi desfașurată de lobbyiști, firme de lobby sau salariați lobbyiști.
Lobbyistul este implicat pentru beneficii materiale (bani sau din alte considerente) sau
autorizat să cheltuie bani de un alt individ, organizație, sistem de educație universitară, în
scopul de a influența legislativul, executivul sau autoritățile locale prin comunicare sau
convingând pe alții să comunice cu oficialii publici la nivel național sau local.
95
Rolul lobbyst-ului și obligațiile sale într-o organizație
(Adaptare după manualul RTI International)
Rolul lobbyst-ului într-o organizație este:
Informare către toți membrii și în afară;
Planificator strategic;
Inițiator;
Stimulator;
Susține interesele grupului în interior și în exterior;
Imaginea – definește și promovează imaginea;
Procedurile de lobby și advocacy;
Oportunități – identifică și fructifică ocaziile necesare susținerii.
Integritatea și profesionalismul sunt de bază pentru procesul legislativ; lobbyiști profesioniști
au o mare responsabilitate asupra modului cum sunt percepuți în ochii opiniei publice și cum
respectă standardele de etică specifice unei societăți libere și morale.
Este esențială creșterea conștientizării nevoii de comportament etic pentru lobbyiști pentru
restabilirea încrederii aleșilor în adevărul informațiilor, pentru influențarea legislației și
pentru promovarea lobbyi-ului ca o profesiune onorabilă.
Principalele obligații ale lobbyiștilor în acest proces sunt legate de aspectele generale ale
comunicării și se pot concentra în următoarele elemente:
să înteleagă procesul;
să nu clasifice oamenii;
să se comporte decent și corect și
să recunoască eforturile altora.
Ca principală obligație, orice lobbyist trebuie să urmărească unele țeluri legislative și
schimbării unor decizii importante. În acest sens, pașii de urmat sunt:
identificarea problemei;
cunoașterea și analiza pertinentă a backgroundului;
elaborarea unor recomandări și
identificarea costurilor.
96
Bune practici de activist
(O.Popescu, 2010)
Primul pas în a deveni un bun activist împotriva discriminării şi pentru promovarea acceptării
grupurilor discriminate şi a diversităţii este de:
- A vă familiariza cu aceasta problematică şi de a învăţa să vorbiţi despre ea.
Experienţele dumneavoastră personale sunt probabil destul de motivante pentru
dumneavoastră, dar este greu ca și ceilalţi să înţeleagă problema din punctul dumneavoastră
de vedere. De aceea, este indicat să vă documentaţi despre date şi statistici obiective şi să
vă familiarizaţi cu aspectele generale ale problemei şi, mai ales, cu termenii corecţi pentru a
descrie o anumită condiţie (ex. „dizabilitate locomotorie”) sau un anumit grup (ex. Minorităţi
sexuale –LGBT).
- Folosiţi constant termenii corecţi!
Este esenţial să cunoaşteţi care sunt aspectele sensibile pentru „opinia publică” şi cum să le
folosiţi în favoarea dumneavoastră. Indiferent dacă aceste aspecte vă interesează sau nu,
într-o discuţie cu oameni politici sau jurnalişti, ele vor apărea.
Există încă multe stereotipuri şi prejudecăţi cu privire la categoriile discriminate şi
marginalizate. Din aceasta cauză, este important să cunoaşteţi bine toate aspectele şi să le
prezentaţi cât mai eficient, pentru a avea un impact cât mai mare în lupta împotriva
prejudecăţilor şi a stereotipurilor societăţii.
Discriminarea, marginalizarea şi prejudecăţile sunt realităţi greu de înţeles pentru o
persoană care aparţine grupului dominant. Dar tocmai aceste persoane sunt ţinta principală
a activităţii dumneavoastră. Statisticile seci şi chiar şi cazurile concrete nu au acelaşi efect
precum un argument emoţional bine construit sau o metafora plastică.
Puncte importante de avut în vedere:
Discriminarea şi marginalizarea sunt fenomene reale;
Discriminarea şi marginalizarea sunt fenomene cotidiene şi care afectează un
foarte mare număr de oameni;
Discriminarea nu discriminează! Oamenii discriminează.
Cum să organizezi o campanie de succes:
Pentru o campanie de succes, activiștii de advocacy trebuie să îndeplineasca câteva condiții:
să cunoască legislația;
97
să cunoască procesul legislativ;
să cunoască factorii de decizie;
să se concentreze pe probleme, nu pe persoane;
să fie cooperanți, realiști, practici, bine informați și pregătiți;
să se ofere să asiste și să furnizeze servicii în timpul luării deciziilor și în timpul
procesului legislativ;
să fie credibili.
Tehnici generale necesare lobbystului/activistului
Prezintă-ți identitatea – identifică-te prin numele tău ca un susținător. Impărtășște
informațiile relevante pentru cauză încă din subiect (de exemplu, daca ești un părinte,
membru al unei organizații civice, proprietar de afaceri, om de știința etc.).
Fii explicit – include numele tău și proiectul de lege relevant. Descrie clar situația și spune
care sunt obiectivele tale.
Adaugă o tentă personală – cel mai bun lucru pe care poți să îl faci ca și cetățean avocat
este să dai cauzei o voce personală. Folosește exemple personale și vorbește cu propriile
tale cuvinte.
Fii încrezător – scopul tău este să te reprezinți pe tine. Este foarte probabil să știi mai
multe despre cauza în discuție, decât alesul oficial. De aceea, este o idee bună să te oferi pe
tine ca sursă de informație.
Fii politicos – funcționează mereu pe principiul că reprezentanții guvernului atât cei care te
susțin cât și cei contra, sunt deschiși către discuții. Dacă nu ești politicos, mesajul tău nu va
fi recepționat.
Fii precis – comunicarea concentrată puternic pe un argument este cea mai eficientă.
Menține discuția pe o singură problemă. Concentrează documentați scrisă pe o singură
pagină.
Acționează în timp util – mesajul tău este mai bine recepționat dacă este relevant în
momentul acela.
Folosește fapte și statistici – asigură-te că informația este adevărată.
98
Către cine se îndreptă activitatea
În principal, activitatea lobbyst-ului se adresează unor decizii sau unor legi care sunt
necorespunzătoare cu opiniile și interesele celor pe care îi reprezintă. Principalele direcții în
care acționează el sunt:
- Grupuri influente;
- Partide politice;
- Membri ai parlamentului;
- Membri ai guvernului;
- Funcționari publici;
- Politicieni locali;
- Lideri locali.
Lucrul în coaliții
A lucra de unul singur este mereu mai dificil, de aceea, a lucra în coaliții constituie o cerință
tot mai des întâlnită în activitatea de lobby și advocacy. Lucrul în coaliții presupune
configurarea problemei, formarea coaliției, desfășurarea acțiunii și aducerea de mulțumiri.
Pentru începerea unei acțiuni de lobby, trebuie dezvoltată o rețea prin conturarea zonei
vizate, recrutarea membrilor, elaborarea planurilor inițiale și dezvoltarea rețelelor de
comunicare.
Pașii procesului de activism
(O. Popescu, 2010)
A fi un activist împotriva discriminării nu este o meserie sau un titlu onorific păstrat
pentru câţiva oameni aleşi, ci este o stare de spirit. Fie că aveţi la dispoziţie 5 minute pe
săptămâna sau 5 ore pe zi, cu ajutorul următoarelor sfaturi puteţi să deveniţi un activist
eficient:
Familiarizaţi-vă cu legislaţia privitoare la discriminare. Nu trebuie să urmaţi Dreptul
pentru aceasta, există informaţii despre legislaţie pe site-ul nostru sau pe site-urile
organizaţiilor partenere. De asemenea, vă puteţi înscrie pe listele de discuţii dedicate unor
aspecte specifice ale discriminării.
Abonaţi-vă la newsletter-urile organizaţiilor care se ocupa de lobby și advocacy în
domeniul care vă interesează. Ei vă vor ţine la curent cu propunerile legislative şi cu
problemele aplicării legislaţiei în domeniul care vă interesează.
99
Păstraţi legătura cu reprezentanţii aleşi (primar, consilierii locali, parlamentari).
Politicienii sunt oameni cu experienţe diferite de cele ale omului obişnuit şi este foarte posibil
că nu au avut de a face direct cu experienţa discriminării. Din această cauză este normal ca
ei să nu înţeleagă problematica discriminării şi implicaţiile legilor ce privesc acest aspect. Nu
trebuie să cunoaşteţi toată legislaţia privind discriminarea sau să fiţi afiliat unei organizaţii
importante pentru a sta de vorba cu reprezentanţii dumneavoastră. Dacă va urma să se
voteze o lege sau o hotărâre de consiliu local, ei ar prefera să audă părerea dumneavoastră
informată înainte de a vota, decât să primeasca scrisori şi telefoane indignate după luarea
deciziei.
Scrieţi-le experţilor care dezvoltă politici publice. Oficialii aleşi de dumneavoastră vor
să vă afle părerea, deoarece ei vor să fie realeşi. Explicaţi-le în ce fel afectează sau va afecta
o anumită lege un anumit grup discriminat sau marginalizat (de exemplu efectul pe care îl va
avea aplicarea legii accesibilizării instituţiilor publice asupra persoanelor cu dizabilităţi
locomotorii). Aceste explicaţii şi exemplele date le pot fi de folos.
Vorbiţi doar despre ce cunoaşteţi bine. Povestiţi familiei, prietenilor, chiar persoanelor
pe care le întâlniţi întâmplător despre problematica discriminării şi despre soluţiile viabile la
aceste probleme. Dacă se întâmplă să întâlniţi o persoană care candidează pentru un post
ales, nu fugiţi de aceasta. Mai bine întrebaţi-l despre ce are de gând să facă pentru lupta
împotriva discriminării, iar apoi spuneţi-i părerea dumneavoastră. Faceţi publică părerea
dumneavoastră. Telefonaţi la posturile de radio, scrieţi scrisori şi e-mail-uri către redactorii
ziarelor. Explicaţi-le poziţia dumneavoastră, ilustraţi-le importanţa combaterii discriminării şi
prezentaţi soluţiile acestei probleme. Puneţi afişe şi organizaţi întâlniri în comunitatea
dumneavoastră pentru a discuta despre politicile pentru combaterea diferitelor forme de
discriminare. Ca activişti împotriva discriminării nu trebuie să luptaţi singuri. Dimpotrivă,
trebuie să atrageţi şi să implicaţi pe cât mai mulţi în acţiunile dumneavoastră. Este foarte
important să vă creaţi o echipă diversă, care să vă susțină în activitate, altfel veţi fi în pericol
să deveniţi ineficienţi.
Votaţi! Pare un lucru elementar, dar este foarte important ca dumneavoastră să vă folosiţi
acest drept. Puteţi chiar să faceţi mai mult, ajutând în campania electorală un candidat care
susţine lupta împotriva discriminării şi interesele grupului din care faceţi parte. Experienţa şi
expertiza dumneavoastră pot ajuta candidatul / candidata să îşi clarifice poziţia faţă de
problema discriminării, o problemă care afectează foarte mulţi oameni / alegători.
100
Caracteristici generale ale personalității unui lobbyist
- Cunoaște procesul decizional;
- Cunoaște informațiile de bază necesare;
- Face un bun networking;
- Este deschis către nou;
- Esre comunicativ;
- Sociabil;
- Analitic;
- Empatic;
- Tenace.
Exerciții aplicative:
Împărțiți aleatoriu participanții în grupe de 4-6 persoane. Cursanții vor analiza și
decide împreună care sunt cele mai importante calități necesare unui activist în
domeniul dizabilității.
Analiză individuală: ce am și ce trebuie să schimb la mine pentru a putea deveni un
real promotor al persoanelor cu dizabilități? Apoi se formează grupuri de câte 4
persoane în care se discută aceste calități necesare.
Joc de rol. Cum putem contribui la rezolvarea unui caz? Un copil de 10 ani, integrat
într-o școală de masă, este exclus pe motiv că deranjează orele prin
comportamentele sale și din cauza lui profesorul nu poate să se ocupe eficient de
ceilalați copii. Familia copilului apelează la asociația dv. Cum puteți interveni? Cum se
comportă reprezentantul asociației în întâlnirea cu directorul școlii? Fiecare grup va
desemna o persoană care va fi lobystul, alta care va fi directorul școlii și o a treia
care va fi reprezentantul familiei. La sfârșitul jocului de rol se va face o discuție
despre felul cum s-a prezentat și a apărat activistul interesele copilului.
101
Resurse
Prezentare PPT
M 5 Profilul lobbystului - Ecaterina Vrășmaș
Bibliografie
BBO report of the Cosecam training in Cambodia, 2003, REPORT of the Cosecam Training
(1st session) in Phnom Penh, Cambodia, Lobby and Advocacy: Methods and Principles
Cohen, David & col., 2010, Advocacy Toolkit. A Guide to influencing decisions that improuve
children’s lives, UNICEF, Paris
Handicap International, Kit pédagogique sur la CRDPH, 2007 (franceza),
http://www.handicap-international.fr/kit-pedagogique/indexfr.html
IFEX (International Freedom of Expression eXchange), 2005, Campaigning for Free
Expression: A Handbook for Advocates Toronto: IFEX,
www.ifex.org/download/en/IFEXCampaignHandbook.pdf/
OHCHR (Office of the High Commissioner on Human Rights, United Nations), Training kit on
the UNCRPD/
http://www.ohchr.org/EN/Issues/Disability/Pages/TrainingmaterialCRPDConvention_Optional
Protocol.aspx
Popescu, Octav, 2010 – Manual de activism (“lobby și advocacy”), [email protected]
Materialul poate fi descărcat în format electronic de la www.unopa.ro sau la www.apdr.ro
1/sept.2014
Schulze, Marianne, 2009, Understanding the UN Convention On The Rights Of Persons With
Disabilities, Handicap International
Sloot Huub and Mariken Gaanderse, Annemarie Gehrels, 2010, Guidelines on lobby and
advocacy, ICCO
USAID, Manual de ADVOCACY și LOBBY pentru Asociatiile din cadrul Administratiei Publice
Locale realizat de RTI Internațional
ONU, Regulile Standard privind Egalizarea Șanselor Persoanelor cu Dizabilităţi (United
Nations Standard Rules on the Equalization of Opportunities for Persons with Disabilities),
1993, http://www.un.org/esa/socdev/enable/dissre00.htm
OHCHR, United Nations Department of Economic and Social Affairs and Inter-Parliamentary
Union, From Exclusion to Equality: Realizing the Rights of Persons with Disabilities —
Handbook for Parliamentarians on the Convention on the Rights of Persons with Disabilities
and its Optional Protocol (HR/PUB/07/6)
http://www.un.org/disabilities/documents/toolaction/ipuhb.pdf
OHCHR, Frequent Asked Questions on the Convention on the Rights of Persons with
Disabilities, www.ohchr.org/EN/Issues/Disability/Pages/FAQ.aspx
102
Quinn, G., Degener, T., (Eds), Human Rights and Disability: The Current Use and Future
Potential of United Nations Human Rights Instruments in the Context of Disability, Office of
the United Nations Commissioner for Human Rights, United Nations, Geneva, (2002),184
pages (published in English, French, Chinese, Spanish & Russian).
The Swedish Co-operative Body of Organisations of Disabled People, Agenda 22,
http://www.handicap-international.fr/bibliographie-
handicap/4PolitiqueHandicap/niveau_local_communautaire/devlocal_ville/Agenda22Eng.pdf
Theytaz-Bergman, L., Trömel, S., Effective Use of International Human Rights Monitoring
Mechanisms to Protect the Rights of Persons with Disabilities,Guidance Document,
International Disability Alliance, 2010
United Nations, Office of the High Commissioner for Human Rights, The United Nations
Human Rights Treaty System, An introduction to the core human rights treaties and treaty
bodies, 2005 (Fact Sheet No. 30)
http://www.ohchr.org/Documents/Publications/FactSheet30en.pdf
http://www.ourcommunity.com./sept.2014
http://www.apc.org/en/node/9456/23.06.2014
http://www.crj.ro/userfiles/editor/files/Conventia%20privind%20Drepturile%20Persoanelor
%20cu%20Dizabilitati.pdf
http://www.un.org/disabilities/20.06.2014
http://www.hiproweb.org/uploads/tx_hidrtdocs/HICRPDManual2010.pdf/15.06.2014
http://www.internationaldisabilityalliance.org/en/15.06.2014
http://www.internationaldisabilityalliance.org/en/information-countries
http://www.un.org/disabilities/ 23.06.2014
www.path.org./23.06.2014
103
104
Material realizat î cadrul proiectului „TOATE drepturilen
fundamentale pentru TOATE persoanele cu dizabilităţi!”,
desfășurat în perioada iunie 2014 – aprilie 2016 și finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în
România. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar
granturilor SEE 2009poziţia oficială a – 2014. Pentru norvegieneşiSEEinformaţii oficiale despre granturile
accesaţi www.eeagrants.org si www.fondong.fdsc.ro