LITERATURE AND GLOBALIZATION: A SOARING TREND 04 48.pdf · revendicarea poziției de egalitate...

Iulian BOLDEA, Cornel Sigmirean (Editors), DEBATING GLOBALIZATION. Identity, Nation and Dialogue

390 Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, e-ISBN: 978-606-8624-01-3

LITERATURE AND GLOBALIZATION: A SOARING TREND

Laura Pop

PhD Student, ”Transilvania” University of Brașov

Abstract: In the political context of globalization Ŕ intensely manifested in the last decades Ŕ, up-to-date

literary studies tend to describe literature parting from the old nation based formation theory shifting to a

new theoretical and institutional trend which organizes its specific content in terms of space, i.e. charts and graphs. The latter is seen as a more productive in terms of literary relationships,

according to its proponents. Along with this trend a new set of spatial metaphors Ŕ linked to social,

cultural, anthropological and literary discourse of the last two decades in the U.S. Ŕ came in use. The

lexicon comprising spatial metaphors is vast and abundantly used in syntagms spanning from social to various cultural theories. To give some examples, subject positioning, localizing/localization,

cartography, journey (de/re)centration, theoretical / ideological / symbolical / conceptual space, spaces

of significance, territorialisation are just a few of them. The shift towards a literary geography seems to disqualify the principles of literary history, i.e. from its outward chronological shape (of literary history)

to its internal geography principle which by itsŗactiveŗ force shapes the depths of literature from the

inside (F. Moretti). The proposal of giving a geographical orientation to literature content will also led

accordingly to visible links of significance which escaped to literary analysts/theorists/critics attention up to now, and also to a new understanding of literature now organized on other different scales,

i.e. regional, or global, rather than national. The political tendency toward a globalized world and, as

such, to the theory of a globalized literature not only strongly opposes to literary history, but also to national literature which fundamentally lays the historic principles on its very foundation. The debate is

still on favouring global / regional over national literatures these days.

Keywords: globalization, global literature, literary history, literary geography, national literature.

Studiile actuale articulează literatura ca spațiu în termenii săi teoretici și instituționali,

urmărind o cartografiere a fenomenului literar (european) precum și introducerea unei

perspective mondialiste/globaliste în studiul literaturii.

În centrul acestei orientări se situează utilizarea unor metafore spațiale ce caracterizează

discursul social, antropologic cultural și literar din S.U.A. în ultimele două decade. Lexiconul

metaforelor spațiale este deosebit de fertil și omniprezent în noile teorii sociale și culturale, așa

cum se poate observa în sintagme precum: poziționarea subiectului, localizare, cartografiere,

călătorie, (de/re)centrare, spațiu teoretic, spațiu ideologic, spațiu simbolic, spațiu conceptual,

spații ale semnificației, teritorializare, etc. Inițial, aceste metafore au avut un rolul de a

împrospăta terminologia existentă, nefastidioasă, acum însă ele par a fi a invadat aria discursivă,

implicând realități politice și literare curente și chiar contribuind la susținerea noilor politici



globaliste. Dimensiunea discursivă cunoaște o organizare topografică, pornind de la un model

hipertextual și adaptând o periodizare spațială, contrară celei narative (organizate cronologic).

Această orientare conduce la o geografie literară ce se remarcă prin reprezentarea producției

literare asemenea unei hărți sau grupări de hărți, așa cum observăm și lucrarea lui Franco Moretti

intitulată Atlas of the European Novel: 1800-19001.

Principiul globalist are ecou și în literatura noastră prin contribuții aparținând lui Cornel

Ungureanu și Adrianei Babeți. Întrebat într-un interviu despre posibilitatea scrierii unor geografii

literare la noi, Cornel Ungureanu precizează: „Anul acesta va apărea ediția a doua a acestei

cărți2, adăugită, care vrea să atragă atenția că în conceptul de «geografie literară» intră

obligatoriu «geopolitica»3. Contextul politic atașat geografiei literare sugerează remodelări ale

granițelor naționale, fluidizarea lor, privirea literaturii în context transnațional. În același

interviu, C. Ungureanu vorbește despre „narațiunea criticăŗ (lectura critică) conexă geografiei

literare despre care precizează faptul că este irelevantă pornind de la istorie, ea „trebuie să plece

de la felul în care istoria devine geografie ... literarăŗ4 și continuând

Pentru ca o narațiune critică să stea în picioare Ŕ dacă e să vorbim de geografia literară Ŕ

trebuie să vorbim de granițe. De așezarea granițelor și a centrului, în timp. Ca să vorbim despre așezarea granițelor și a Centrului, trebuie să apelăm la geopolitică. Trebuie să ne întoarcem la

biografiile scriitorilor Ŕ măcar a marilor scriitori. Nu putem judeca operele fundamentale fără să

înțelegem contexul Ŕ cine și când le scrieŗ5.

Ideea împărțirii literaturii pe regiuni și alcătuirea unor geografii literare implică

descentralizare culturală, care are totuși nevoie de racordare la un nucleu, un centru la care

diversele regiuni sau margini să se raporteze. Cornel Ungureanu explică: „o descentralizare care

e o Centralizareŗ6, dar despărțirea pe regiuni nu este o urgență. Este mai degrabă o grupare a

scriitorilor „cei de mult și de aziŗ7 pe zone: transilvăneni, bănățeni, bucovineni, basarabeni, dar

și pe etnii: germani, maghiari, sârbi, ruși, ucrainieni, evrei care numesc „alte granițe și alt centru.

Dacă ignorăm contextul, ignorăm valoarea literară a operei și numim, cu insistență, valoarea

politicăŗ8.

Noua orientare spre o geografie literară descalifică istoria literară tradițională organizată

cronologic, geografia fiind un principiu mai productiv în opinia lui Moretti9: ŗGeography is (...)

an active force, that pervades the literary field and shapes its depthŗ. O geografie literară, o

literatură conectată explicit cu geografia prin intermediul cartografierii ar conduce la relații

vizibile prin observarea acelor semnificații care au scăpat e posibil să fi „scăpatŗ atenției

specialiștilor până în prezent.

Conceptulul de spatial turn10

(viraj spațial) vehiculat în zona anglofonă este cel care

explică tranziția dinspre o organizare istorică a literaturilor naționale spre una de tip spațial,

reflectând atât conceptul de transnaționalitate cât și relațiile globale/mondiale între diferitele

fenomene literare, permițând chiar o privire sincronică în reflectarea structurilor literare.

1 Franco Moretti, Atlas of the European Novel: 1800-1900. .London/New York, 1998. 2Este vorba despre vol.„ Istoria secretă a literaturii româneŗ, Ed Aula, 2007. 3 Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu cu Cornel Ungureanu, Despre Istoria Banatului. Azi, în Geografia literaturii, în revista online LaPunkt, aprilie 2016. 4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Ibidem. 9 Op. cit., p.3. 10 Paul Jay, Global Matters: The Transnational Turn in Literary Studies, 2010 .



Sintagma de viraj spațial a apărut în relație cu, dar și ca reflectare a unor fenomene ce includ

migrația, experiența interculturală, deteritorializarea, postcolonialismul11

. Tocmai observarea

acestor fenomene și a schimbărilor produse de ele au condus la concluzia că e necesară de fapt

studierea spațiului nou creat, văzut ca un construct. Apariția acestui concept este strâns legată de

noile studii postcoloniale care afirmă necesitatea schimbării perspectivei dinspre organizarea

istorică a literaturilor naționale tradiționale înspre exprimarea unor relații noi, de temporalitate

spațializată ca urmare a conștiinței că spațiul este un produsul istoriei. În acest mod, relații ale

politicilor de globalizare/mondializare de dată actuală influențează în ansamblu și

(re)organizează și domeniul literaturii. Modelul spațial de organizare spre care tinde în să se

articuleze literatura astăzi are în subsidiar o geopoetică, poetică a spațiului, anticipată de unii

scriitori încă din ultimele decenii ale secolului trecut. Asistăm la noi codificări de tip geografic Ŕ

spațial comunicând relații noi de putere (economică, politică), vizibile și în producția literară a

spațiilor naționale.

Aceste tendințe noi sunt în contracurent cu ideea de formare/formațiune națională și mai

ales a formei extreme, naționalismul, despre care Ernest Gellner susține că „inventează națiuni

acolo unde ele nu exităŗ12

. Cei mai mari contributori la invenția națională în Europa Centrală și

de Est au fost poeții și filologii, promotorii instituțiilor și textelor necesare constructului. De

acțiunile concrete ale acestora se leagă apariția dicționarelor, revigorarea poeziei naționale

vernaculare în etape succesive, mai întâi readucând în atenție poeții înaintași apoi prezentând

apoteotic poeți ai timpurilor și canonizarea poeților naționali (pe Mihai Eminescu, pe Hristo

Botev). (Re)construind un trecut literar național susținut de publicarea poeziei populare de tip

oral scrierea unor narative naționale se bazată pe momente glorioase ale istoriei naționale13

.

Filologii au încheiat în fapt constructul național culminând cu scrierea de istorii literare, narative

de proporții, curpinzând textele fondatoare medievale și însăși istoria reînvierii limbii, urmate de

canonizarea poeților. Istoricii literaturilor naționale se bizuiau pe cauzalitatea, coerența și

finalitatea fenomenelor fondatoare ale istoriilor lor de aceea au simțit nevoia să supună

constructului lor orice percepție care nu se potrivea narativei14

. Dezvăluirea etapelor de realizare

a acestei narative-construct își conține indirect și critica, opunând acesteia un nou tip de

articulare a studiilor literare din perspective spațiale. Într-un fel, critica demersului istoric bazat

pe cauzalitate argumentează cu faptul că sunt puține șanse ca etapele pe care literaturile le-au

parcurs pentru a ajunge la narativa națională să coinicidă într-o măsură așa în mare parte, având

la bază aceleași principii fondatoare și mizând pe un traseu comun, paralel, de aici concluzia

artificialului acestui construct național.

Urmărind momentele istorice ale constituirii literaturilor naționale se identifică inițial

formarea unui spațiul literar internațional de secol XVI, cu apărarea limbilor/literaturilor

vernaculare în fața limbilor/literaturilor clasice. Apoi introducerea, la final de secol XVIII și

început de secol XIX, a unui criteriu nou de legitimare literară (opus clasicismului francez),

centrat pe originalitatea națională/populară. Germania, spre exemplu, a avut un rol important în

acest sens, prin Herder și romanticii germani care au enunțat idei importante privitoarea la

originea literaturilor naționale, idei valoroase și pentru alte națiuni, constituindu-se în adevărate

îndemnuri pentru formarea altor state (Polonia, Slovacia) centrale și est-europene care luptau

11 Ibidem, p.8. 12Ernest Gellner, Thought and Change. London: Weidenfels, 1964, p.169 apud Marcel Cornis-Pope John Neubauer în ŗTowards

a History of the Literary Cultures in East-Central Europe: Theoretical Reflectionsŗ, American Council of Learned Societies, ACLS OCCASIONAL PAPER, No. 52, p. 13. 13Corniș-Pope, 2004, p.14. 14Ibidem., p.15.



împotriva dominației de limbă și literatură germană15

. Articularea unei limbi naționale a permis

revendicarea poziției de egalitate literară de către fiecare națiune în ascensiune. Capitalul literar

era un simbol de identitate națională, tot astfel cum limba devenise un fundament al rațiunii

politice. O a treia revoluție literară a avut loc odată cu procesele de decolonizare de secol XX,

care a condus la eliberarea multor țări excluse dintr-o literatură până atunci și la un policentrism

în sistemul literar modern.

De o egală importanță cu fundamentarea și dezvoltarea instituțiilor literare a fost

construcția de texte. Presa a jucat un rol cheie în procesul de trezire națională Ŕ publicații, ziare

și reviste patriotice Ŕ , apariția de redacții, edituri, grupuri teatrale, societăți care cultivau limba

națională, alături de poezie. Inițiativele amintite constituiau adesea etapa inițială și vizau orașele

de provincie (caz asemănător fiind și Brașovul, centru al provinciei / regiunii transilvane)

anterior proiectulor de instituționalizare a capitalelor.

Construirea/constituirea națiunilor distincte s-a fondat pe instituțiile naționale

reprezentative, adevărate vehicule și simboluri ale culturii naționale. Academiile naționale (la

români, prefigurată de societatea ASTRA din Brașov), universitățile, bibliotecile și teatrele aveau

rolul lor specific în proiectul național: academia cu atribuții în cultivarea și apărarea limbii

naționale, în generarea de dicționare și în apariția producțiilor literare, a istoriilor și a

manualelor, un rol însemnat revenindu-i în stabilirea unor linii directoare în învățământul de

limba națională și a literaturii de nivel gimnazial și universitar. Universitățile și-au asumat rolul

de a forma profesori de literatură pentru învățământul secundar și universitar, de a genera istorii

literare, cursuri, manuale, ghiduri (publicațiile brașovene de acest tip sunt numeroase). Teatrul

național avea menirea de a stimula scrierea de opere dramatice despre trecutul național, producții

care să celebreze națiunea, iar scriitori puteau să celebreze premierele teatrelor cu piese

ficționale. Instituționalizarea literaturii a contribuit la ridicarea caracterului național al orașelor

capitală, care au devenit simbolice pentru o națiune, dar și locuri de întâlnire pentru scriitori

străini, intelectuali, spații cosmopolite. Orice capitală (cu o populație multietnică) centrală Est-

Europeană care se respecta avea un ziar de limbă germană16

. Brașovul, ca oraș capitală, cunoaște

aceste etape.

Proiectul național literar a avut misiunea de a porni o mișcare de eliberare și de

autodeterminare împotriva puterilor hegemonice externe pentru a se împotrivi minorităților în

construirea propriilor literaturi vernaculare ca expresie a propriei „comunități imaginateŗ17

.

Traseul similar urmat în constituirea națiunilor, literaturilor naționale și a identității

naționale a avut plusurile și scăderile sale. Conținând prerechizite diferite, șansele ca diferite

comunități lingvistice să-și construiască pe același tipar națiunile distincte sunt mici. De aceea se

vehiculează ideea ca acest proiect a dus mai degrabă la niște comunități imaginate18

, care mai

degrabă construiesc socială cu instituțiile ei decât să reproducă o comunitate. Percepția de

contruct dată de parcursul similar al constituirii națiunilor / literaturilor naționale devine însăși

miză a argumentării discursului literar pe fundamente noi, spațiale / geografice. La acestea se

adaugă percepția nedreptății ce s-a făcut minorităților prin îngrădirea dreptului la exprimare

etnică ce a făcut parte din planul nivelator înspre afirmarea unui caracter național.

Cercetări ulterioare ale proiectului național de anvergură vor putea pune în relație date și

mai puțin discursuri argumentative partinice. Privitor la comunitatăle monolingvistice

15Ibidem., p. 12. 16Ibidem. 16. 17Benedict Anderson, apud Corniș-Pope, p. 17. 18Benedict Anderson, Comunități Imaginate. Reflecţii asupra originii şi răspîndirii naţionalismului. Traducere de Roxana Oltean şi Ioana Potrache, Bucureşti, Editura Integral, 2000.



constitutive unor națiuni, în baza principiului de separare, ne întrebăm la ce rezultat se va ajunge

luând în calcul statistica ce urmează: India are optsprezece limbi oficiale, Africa de Sud,

unsprezece, Belgia și Elveția, câte trei, multe alte țări (între care Suedia și România, Italia,

S.U.A.) au minorități lingvistice semnificative. Se sugerează faptul că multilingvismul produce

conflicte, chiar dacă multe dintre aceste națiuni reprezintă entități politice viabile și realități

istorice. În schimb, limba este adesea insuficientă pentru a ține laolaltă națiunile, exemplul

venind chiar din zona noastră: comunități vorbitoare de aceeași limbă națională (România și

Republica Moldova) nu au reușit să ajungă la o coeziune națională19

.

La polul opus, constituirea unei comunități multilingve, mai largi (regională, europeană)

nu are aspectul unui construct? Prin ce se diferențiază, ce argumente susțin o susțin, ea nu este la

rândul ei un construct și deci la fel de puțin credibil?

Este o istorie literară central est-europeană mai de încredere în contrapondere cu o istorie

literară națională? Oferă ea o mai bună înțelegere a literaturilor? Are ea vreun sens superior aici?

Întrebările acestea l-au determinat pe David Perkins20

să fie sceptic în a scrie istorie literară

astăzi. În viziunea sa, istoricii literari au căutat să explice, în parte, de ce operele literare au

căpătat caracterul pe care îl au și de ce s-au dezvoltat așa cum a făcut-o, explicațiile pe care le-au

oferit însă fiind vagi, neconvingătoare, întrucât reprezentativitatea lor este adesea incompletă și

lipsită de obiectivitate. Perkins susține că istoriile literare sunt, în cel mai bun caz, niște

reprezentări ipotetice și declarații provizorii, și aceasta în timp ce acceptă tacit că trecutul a avut

propria realitate și propriul fel de a fi, a fost într-un anume fel și nu în altul. Dacă ultima

propoziție este adevărată, înseamnă că fiecare nouă versiune a trecutului poate fi văzută ca un

câștig! Rezolvarea pe care o intuiește Perkins vine din consensul social, cel de care depinde

existența istoriilor sociale, dar trăim vremuri post- cu fragmentări ale structurilor exitente,

dovada fiind chiar intenția de intenția de a fractura existenței istoriilor literare, lipsite de consens.

Chiar consensul dobândit în istoriile literare naționale a fost dobândit la capătul unor confruntări

internaționale. Cu dificultatea dată de chestiunea consensului privind istoriile literare, care poate

fi șansa unui consens transnațional, prevăzut de o literatura constituită pe fundament global ce se

ridică? De admite că trecutul a avut o propria realitate creată de o anume perspectivă umană. Din

materialele relevante, autorii de istorii literare au selectat momente relevante ce au fost

interconectate în alcătuirea unei istorie. Dacă la scară națională putem fi de acord că a putut fi

accesat/urmat un consens privitor la aceste date, standardele universale impuse într-o istorie nu

au șanse, căci oricând putem decide că o reprezentare istorică e mai bună decât alta, date fiind

scările valorice și normele distincte de judecată ale indivizilor și grupurilor cuprinși într-o istorie

globală21

.

O concluzie se desprinde cert: nevoia de narative s-a diminuat22

căci comparea unor

istorii literare naționale și comparate aduc paradigma schimbării, nu a progresului și deci, o

istorie literară central est-europeană aduce doar schimbare. Ceea ce pare să implice progresul

este o istorie regională dar nu privitoare la națiuni ci în raport cu o cantitate de informație ce

implică recuperare, reevaluare, date privind voci ale unor minorități etnice, selecția urărind

principiul gradului de generalitate și a ideilor călăuzitoare. Neîncrederea într-un proiect

regionalvine din utilizarea aceluiași concept după căderea blocului sovietic și introducerea ideii

de liberalism vestic și capitalism în regiune, motiv pentru care numeroși cercetători și-au

19Corniș-Pope, p. 19. 20David Perkins, apud Corniș-Pope. 21 Corniș-Pope, pp. 19-20. 22 Ibidem., p.21.



declinat acordul privind participarea la construirea unei istorii literare regionale în care au văzut

o reluare a conceptualizării vestului despre celălalt, esticul.

Finalitățile unei istoriei literare naționale, regionale sau pe orice principiu de alcătuire nu

aduc date, ci noi explicații/înțelegeri a informației recontextualizate articulate din perspectiva

prezentului și în viziunea unui viitor prefigurând o detensionare, o înlesnire a comunicării între

popoarele din regiune23

. O istorie central est-europeană de tip regional va trebui să reziste

tendinței totalizatoare practicate de narativa națională și să nu se fundamenteze pe o structură

cauzală, organicistă și teleologică, valabilă în vechea paradigmă, evenimentele selectate să

permită asocieri, să se situeze deasupra unor determinări.

În afirmarea procesului globalizare își găsește câteodată germenii chiar în interiorul

literaturii, neintenționat, subtil, dar posibilă bază a argumentării. Ele pot fi constitutive sau pot

emerge din analiza unor concepte, fenomene și relații interne, proprii literaturii. Un asemenea

caz se regăsește într-un capitol intitulat „Avangarda. O propunere de globalizareŗ24

aparținând

lui Cornel Ungureanu când se invocă înțelesul plural al conceptului de avangardă propus de

Adrian Marino în „Dicționarul de idei literareŗ25

sugerând implicit o multitudine de mișcări de

avangardă, „avangardeŗ („patruzeci de ismeŗ s.a. indică autorul). Stimulat de ideea lui Marino,

Cornel Ungureanu ajunge la concluzia că începuturile avangardei s-ar putea afla în jurul

perioadei de creație macedonskiană, ulterior unei survolări a istoriei și a antologiilor

avangardelor românești aducându-l în fața observației că „toți istoricii avangardelor ar vrea să

scrie istorie, care să descopere, în trecut, alte reguli ale jocului care să afirme spiritul tânăr al

unei epoci de renaștere. Fiecare mare scriitor (sau fiecare autor anonim) poată să păstreze șansa

(să dețină secretul) unei inițiative «avangardiste», evident noi, contestatare, globalizanteŗ26

.

Termenul globalizare actualizează caracterul și conținutul/sensul prezentei discuții.

O geografie a literaturii ar însemna, așadar abandonarea criteriilor care au stat la baza

scrierii istoriilor literare și înlocuirea principiului estetic fundamental pentru cei ce l-au susținut

(Maiorescu, Lovinescu, Negoițescu, Manolescu) cu altele. O istorie alternativă a literaturii în

care să se identifice mai ușor așezarea spațială a temelor, motivelor. Despărțirea de Imperiul

Otoman, de cel țarist, de cel Austro-Ungar „au închis istoricul literar (dar și comparatistul) în

bunkerul spaimelor naționaleŗ27

, dar acesta nu este motivul real pentru care o literatură rămâne

necunoscută publicului larg, european sau mondial. „Bune sau releŗ, marginale sau centriste,

„spații ale culturii trebuie cartografiateŗ crede Cornel Ungureanu căci dincolo de aceste etichete,

spațiile există și ele sunt caracterizate de o exprimare artistică importantă rezultată dintr-o

identitate asumată și confirmată de creația literară.

Globalizarea este un fenomen care se petrece în etape, prima dintre ele fiind

europenizarea, observată între deceniile cinci și opt ale literaturii noastre, așa-zicând ŗfaza

anterioară a globalizăriiŗ28

, o fază de europenizare a culturii române susținută de Cercul literar de

la Sibiu condus de Ștefan Aug. Doinaș alături de Ion Negoițescu, Ovidiu Cotruș, Nicolae Balotă,

Eugen Todoran, Corneliu Regman, Radu Enescu. Faza actuală a globalizării se detașează de

structurile mai vechi ale globalizării intrând într-o fază nouă, deteritorializarea29

, indicată drept

condiția culturală a globalizării, fază a deschiderii către lume și ca urmare a accesului casnic la

23Ibidem. pp.22-23. 24 Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, Editura Aula, Brașov, 2007, capitolul „Avangarda. O propunere de globalizareŗ, p. 391. 25 Adrian Marino, Dicționarul de idei literare, I, 1973, Editura Eminescu, pp. 177-178. 26 Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, Editura Aula, Brașov, 2007, p. 394. 27 Cornel Ungureanu, Geografia literaturii române, azi, vol. 1, Muntenia, Editura Paralela 45, Pitești, 2003, p. 6. 28 Ibidem. 29 Ibidem.



tehnologiile de comunicare conducând la modificarea aspectelor practicilor noastre comune. Se

subliniază ideea că globalizarea, descrisă ca „dis-locareŗ, „de-locareŗ de autori30

nu trebuie

percepută ca având un caracter distrugător pentru localitățile reale, înțelegerea corectă a

fenomenului vine odată cu explicația privind modernitatea ca agent în procesul de înlocuire a

„localităților reale cu „non-locuriŗ, căci literatura modernă validează trăirea în non-locuri, fără a

se așeza într-un timp și loc definit relațional, istoric, identitar, preferând semnul efemerității și

atemporarului.

Condițiile politice existente ne aduc în fața unui fenomen care provoacă fie spaimă (în

fața noutății), fie este văzut / înțeles ca o soluție a viitorului. Se vorbește despre globalizare ca

despre un fenomen amenințător la adresa identității naționale, dar și de posibilitatea ca acest

fenomen să anuleze opoziția identitară percepută ca barieră între culturi. Ceea ce cu două secole

în urmă Goethe visa, un fenomen de literatură globală, mondială, astăzi prinde contur odată cu

procesul de „mondializare istorică a pământuluiŗ31

, este acum privit ca amenințare vie a

structurilor / formațiunilor etnice, statale, naționale ce cuprind obiceiuri ancestrale, limba, cultura

acestora32

, proces de forță care tinde să spulbere identități naționale, regionale. Dar procesul de

globalizare este aparent validat de modernitatea timpurilor moderne care au făcut posibile

fenomene din „paradigma post-ŗ33

(postmodernism, postcolonialism, postistorie) și care definesc

valorile culturale ale prezentului.

Discuția privind cultura română în particular atrage modele noi de structurare pentru

înțelegerea devenirii noastre: o geografie a literaturii române ar putea să o salveze de la

distrugere într-un context al „paradigmei negativeŗ34

, cea a lui post- .

Tema identității naționale și a interesului național a devenit astăzi sensibilă în cotextul

politicii de globalizare. „Este nevoie de o retorică nouă, suplă, modernă, fără nici o legătură cu

stereotipiile și limbajul de lemn în care a sucombat discursul public național începând cu anii ŗ70

ai secolului trecut. Ne aflăm într-o situație dificilăŗ35

. Tema identității naționale este de

actualitate mai mult ca oricând pentru a echilibra discursul globalizant ce tinde să devină

dominant. Argumentele în favoarea globalizării și superimpunerii macrostructurii peste unitățile

mai mici de tip național și-au făcut efectul după invocarea eșecului politicii radicale extremiste

de dreapta din perioada interbelică precum și a retoricii grotești a naționalismului ceaușist.

Invocarea în mod diplomatic a politicii corecte de către discursul globalist a condus la adoptarea

acestuia de către învățământul de masă care se îndreaptă mai degrabă către teme generale, civice

europene și concepte teoretizante în detrimentul asimilării tradițiilor culturale autohtone și a

valorilor specifice naționale prin studiului textelor clasicilor. Ce oferă în schimb statul global?

Din discursul globalist oficial aflăm că se urmărește ștergerea diferențelor economice și de șanse

ale cetățenilor europeni în timp ce, totuși, sunt tolerate clivajele sociale între națiuni. Se întreține

confuzia privind sensul termenului național insistând pe indentificarea sa cu radicalismul

conținut de termenul de naționalism. Desigur, proiectul unei societăți globale are avantajele sale,

dar rămâne de văzut dacă structura statului național a devenit inutilă în fața macrostructurii

administrative a celor din Comunitate. Nu trebuie pierdută din vedere nici ființa națională, ființa

spirituală a unui popor ce se constituie ca organism independent etnic, statal, național aflat într-o

30 Ibidem., p. 9. 31 Ștefan Augustin Doinaș, apud Cornel Ungureanu, op. cit., p. 7. 32Ibidem. 33Ibidem, p. 8. 34 Ibidem., p. 9. 35Bogdan Crețu, Tema națională, azi. Între criza ideologiei globalizante și criza retoricii populiste, în rev. Contemporanul (online), în Clubul „Ideea Europeanăŗ, Nr. 03/Martie 2017.



cultură cu un set unitar de tradiții, obiceiuri ancestrale, limbă etc. Evoluția către un accentuat

globalism îi apare ființei unui popor nici mai mult nici mai puțin decât un atentat la una dintre

aceste diferențe prin care se legitimează identitar și care-i asigură prezervarea în timp.

Pentru a încheia, societățile postmoderne, postcoloniale au permis studiul literaturii de pe

o poziție nouă globalizatoare (prolifică, de actualitate, cu un posibil sens al echității Ŕ pretind

inițiatorii și susținătorii ei). Consecință directă a acestei orientării este chiar destabilizarea

frontierelor literare naționale tradiționale permițând observarea caracterului său transnațional

necesar în alcătuirea geografiilor literare a căror perspectivă adaugă cadrului temporal inițial

reflectarea realităților sociale, economice, politice, un imaginar geografic.

Avantajele proiectului de cuprindere globală a spațiul nostru național au fost întrevăzute

(iar succesul său creditat) de toți aceia aflați în poziții cheie ale structurilor (politic, economic,

social și cultural) românești care au și contribuit la acomodarea acestuia la noi, dar au fost

respinse de către alții, preoponderent din zona socio-culturală, care au ridicat problema adecvării

proiectului globalist la realitatea noastră social-culturală, aparent, în contrast cu alte spații

geoculturale și istorice pentru care proiectul a fost viabil. Rapoarte ale acomodării cu fenomenul

de cuprindere globală indică anumite disfuncționalități ale acestei structuri, traduse printr-o stare

de criză a fenomenului globalist, incapabil să ofere soluții în situații particulare.

Criza discursului globalizant la noi constituie simultan oportunitatea lansării unui apel la

„reconstrucție identitarăŗ36

și la re(a)creditarea modelui național ce „nu a fost lăsat să

funcționeze într-un regim de normalitateŗ37

. Ocazia potrivită pentru această dezbatere pare să se

găsească în preajma sărbătoririi centenarului Marii Uniri din anul 2018. Este esențial însă ca

termenii acestei dezbateri să fie supli, moderni și europeni iar bilanțul făcut cu această ocazie să

fie dublat de „o privire retrospectivă vizând posibilitățile, șansele, legitimitatea temei naționale în

secolul al XXI-leaŗ38

.

BIBLIOGRAPHY

1. ANDERSON, Benedict, Comunități Imaginate. Reflecţii asupra originii şi răspîndirii

naţionalismului. Traducere de Roxana Oltean şi Ioana Potrache, Bucureşti, Editura

Integral, 2000.

2. CREȚU, Bogdan, „Tema națională, azi. Între criza ideologie globalizante și criza retoricii

populisteŗ, în rev. „Contemporanulŗ (publicație online), în Clubul „Ideea Europeanăŗ,

Nr. 03/Martie 2017. 3. GELLNER, Ernest, Thought and Change. London: Weidenfels, 1964, p.169 apud Marcel

Cornis-Pope John Neubauer în ŗTowards a History of the Literary Cultures in East-

Central Europe: Theoretical Reflectionsŗ, American Council of Learned Societies, ACLS

OCCASIONAL PAPER, No. 52.

4. JAY, Paul, Global Matters: The Transnational Turn in Literary Studies, 2010 .

5. MARINO, Adrian, Dicționarul de idei literare, I, 1973, Editura Eminescu.

36Mircea Martin, invocat în articolul citat anterior cu un articol publicat în Observator cultural, nr. 856, 19-25 ianuarie 2017. 37Bogdan Crețu, Tema națională.. . 38Ibidem.



MORETTI, Franco - Atlas of the European Novel: 1800-1900. London/New York: 1999,

Verso [1998].

PĂTRĂȘCONIU, Cristian interviu cu Cornel Ungureanu, „Despre Istoria Banatului. Azi,

în Geografia literaturiiŗ, în revista online LaPunkt, aprilie 2016.

6. UNGUREANU, Cornel, Geografia literaturii române, azi, vol. 1, Muntenia, Editura

Paralela 45, Pitești, 2003.

7. UNGUREANU, Cornel, Istoria secretă a literaturii române, Editura Aula, Brașov, 2007.

LITERATURE AND GLOBALIZATION: A SOARING TREND 04 48.pdf · revendicarea poziției de egalitate...

Documents

Transcript of LITERATURE AND GLOBALIZATION: A SOARING TREND 04 48.pdf · revendicarea poziției de egalitate...