Jules Verne - Doctor Ox

8/8/2019 Jules Verne - Doctor Ox

http://slidepdf.com/reader/full/jules-verne-doctor-ox 1/138

Jules VerneDoctor OXREGIS GROUP © Jules Verne - Le docteur OX

J. Hetzel et Cie

, 18, Rue Jacob - Paris Traducere: Bogdan Z. COSMINIlustraţii: Bertrand, Foelich, Th. Schuler, Bayard şi MărieISBN: 973-8373-06-9Printed in Romania

Dp grupul drapo print

fed print sa. O societate Butan Gas ^7B-dul Tudor Vladimirescu, nr. 31, sector 5, Bucureşti, ROMANIATelefon: 335.93.18; 335.97.47Fax: 337.33.77

IPentru ce ar fi zadarnic să căutaţi orăşelulQuinquendone chiar pe cele mai bune hărţiDacă veţi căuta orăşelul Quinquendone pe o hartă aFlandrei, veche sau nouă, e foarte probabil că nu-l veţi găsi.Atunci Quinquendone este un oraş care va fi dispărut?

Nu. Un oraş care se va întemeia în viitor? Deloc. Elexistă, în ciuda geografiei, de vreo opt sau nouă sute de ani.Ceva mai mult, are o populaţie de două mii trei sute

nouăzeci şi trei de suflete, dacă admitem că fiecare locuitor are câte un suflet. Este situat la treisprezece kilometri şi

jumătate spre nord-vest de Audenarde şi la cincisprezecekilometri şi un sfert spre sud-est de Bruges, în mijloculFlandrei. " ,



Vaarul, un mic afluent al fluviului Escaut, trece pesub cele trei poduri acoperite cu acoperişurile vechi dinEvul Mediu ca la Tournay. Este pe acolo un castel vechi, acărui temelie a fost pusă în 1197 de către contele Balduin,care avea să fie împăratul Constantinopolului şi o primărie

cu ferestre gotice, împodobită cu un şir de creneluri şi unturn înalt de vreo trei sute cincizeci şi şapte de picioaredeasupra pământului. La fiecare ceas se poate auzi glasulclopotelor în cinci octave, adevărat piano aerian, al căruirenume îl întrece pe al celui din Bruges. Străinii - dacă avenit vreunul prin Quinquendone - nu părăsesc acest ciudatorăşel, fără să fi vizitat sala stathouderilor împodobită cu

portretul în picioare al lui Wilhelm de Nassau executat deBrandon; amvonul bisericii St. Magloire, capodoperă aarhitecturii din secolul ăl XVI-l ea; puţul cu acoperiş de fier 2din mijlocul pieţii mari St. Ernuph, a cărui lucrătură

minunată se datorează pictorului fierar Quentin Matzys;mormântul construit odinioară Măriei de Bourgogne, fiicalui Carol Temerarul, care se odihneşte acum în biserica

Notre Dame din Bruges etc.în sfârşit, trebuie să se ştie că cei din Quinquendoneau ca ocupaţie principală fabricarea pe o scară foarteîntinsă a cremei numită frişca şi a acadelelor. Domeniuleste administrat din tată în fiu de mai multe secole, defamilia van Tricasse. Şi cu toate acestea Quinquendone nufigurează pe harta Flandrei! L-au uitat geografii? L-auscăpat anume din vedere? Nici eu nu vă pot răspunde; sigur e că, cu toate acestea Quinquendone există, cu străzile-istrâmte, cu întăriturile, cu casele lui în stil spaniol, cu halaşi primarul lui şi că a fost de curând teatrul unor fenomenesurprinzătoare, extraordinare, de necrezut - deşi adevărate -şi care vor fi credincios redate în povestirea de faţă.

Negreşit, nu putem gândi nimic rău despre flamanziidin Flandra apuseană. Sunt oameni de treabă* cuminţi,



economicoşi, potrivit de veseli, ospitalieri, poate puţin camgreoi la limbă şi la minte, dar toate acestea nu explică delocfaptul că, unul dintre cele mai interesante oraşe de peteritoriul ei, nu e încă trecut în cartografia modernă!Scăparea aceasta din vedere, desigur, este regretabilă.Cel puţin dacă istoria sau în lipsa ei cronicile sau în lipsacronicilor tradiţia ţării ar pomeni de Quinquendone! Dar nu, nici atlasele, nici ghidurile, nici intinerariile nu vorbescde el. Chiar domnul Jonnes, iscusitul explorator de cătunenu spune nimic. îşi poate oricine închipui cât de mult ar

putea să vateme această tăcere interesele comerciale şi3industriale ale oraşului. Dar ne grăbim să spunem că nu arenici industrie, nici comerţ şi că trăieşte foarte bine şi fărăele.Acadelele şi frişca nu se exportă, ci se consumă peloc. într-un cuvânt, Quinquendone nu are nevoie, de

nimeni. Dorinţele lor sunt restrânse, viaţa lor e modestă;sunt liniştiţi, reci, moderaţi, nepăsători, adică „flamanzi"cum încă se mai găsesc uneori între Escaut şi marea

Nordului.

IIPrimarul van Tricasse şi ajutorulde primar Niklausse vorbescde nevoile oraşului- Crezi? întrebă primarul.

- Cred, răspunse ajutorul după câteva minute detăcere.- Nu trebuie să procedăm cu uşurinţă, reluă primarul.- Iată, s-au împlinit zece ani de când tot vorbim deafacerea asta aşa de importantă, zise ajutorul de primar



Niklausse, şi-ţi mărturisesc, venerabile van Tricasse, căîncă nu mă pot hotărî.- îţi înţeleg şovăiala, zise primarul, care nu deschisegura decât după vreun sfert de oră de gândire. îţi înţelegnehotărârea şi ţi-o împărtăşesc. Am face mai bine dacă n-am hotărî nimic fără o cercetare mai amănunţită achestiunii.S- E sigur răspunse Niklausse, că postul de comisar este inutil într-un oraş atât de paşnic cum e Quinquendonul.- Predecesorul nostru, răspunse van Tricasse cu unton grav, predecesorul nostru nu zicea niciodată, nu ar fiîndrăznit niciodată să zică despre ceva că e sigur. Oriceafirmaţie poate da naştere la contraziceri neplăcute.Consilierul dădu din cap afirmativ, apoi rămase tăcutaproape o jumătate de oră. După trecerea acestui timp, încare consilierul şi primarul nu mişcară nici măcar un deget,

Niklausse îl întrebă pe van Tricasse dacă predecesorul său- cu douăzeci de ani înainte - nu s-a gândit cumva şi el săsuprime postul de comisar, care în fiecare an împovăra

bugetul oraşului Quinquendone cu suma de o mie trei suteşaizeci şi cinci de franci şi nu ştiu câte centime.- într-adevăr, răspunse primarul ducându-şi mâna lainteligenta-i frunte, cu o încetineală măreaţă; într-adevăr s-a gândit, dar demnul bărbat a murit mai înainte de a fiîndrăznit să ia o hotărâre, nici în privinţa aceasta, nici învreo altă chestiune administrativă. Era un om tare înţelept!De ce n-aş face şi eu ca el?Consilierul Niklausse nu a fost în stare să aducă unargument, care să contrazică părerea primarului.- Omul care moare fără să se fi hotărât în nici o

privinţă în viaţa lui, aproape că a atins perfecţiunea înviaţă, adăugă van Tricasse, grav.Zicând aceste cuvinte, primarul apăsă cu vârfuldegetului mic pe butonul unei sonerii cu clopoţelul lui



înăbuşit, care scoase mai mult un suspin decât un sunet.Aproape îndată se auziră paşi uşori călcând încet pe sală.Un şoarece mergând pe un covor gros, n-ar fi făcut mai

puţin zgomot. Uşa odăii se deschise, învârtindu-se în balamalele unse bine. Apăru o fetiţă blondă, cu coadiţelungi. Era Suzel van Tricasse, unica fiică a primarului. Eadădu tatălui ei, o dată cu o farfurioară cu cărbuni aprinşi,luleaua îndesată cu vârf, nu zise nimic şi dispărunumaidecât, fără ca plecarea ei să facă mai mult zgomotdecât intrarea.Onorabilul primar îşi aprinse pipa uriaşă şi dispărucurând într-un nor de fum albastru, lăsându-i pe Niklaussescufundat într-o cugetare adâncă.Camera în care vorbeau astfel cele două persoane deseamă, având conducerea era bogat împodobită cusculptură în lemn negru. O sobă mare cu o vatră în care ar fi putut arde un stejar întreg şi s-ar fi putut frige un bou la

frigare, ocupa jumătate din peretele camerei şi avea în faţăo fereastră zăbrelită, ale cărei geamuri colorate îndulceaulumina zilei. Într-o ramă străveche se vedea portretul unui

bărbat oarecare, portret atribuit lui Hemling şi care trebuiasă reprezinte pe vreun strămoş al lui van Tricasse, a căruigenealogie se urcă cu siguranţă până în secolul al

paisprezecelea, epocă în care flamanzii şi Guy deDampierre au avut de luptat contra împăratului Rudolf deHabsburg.Camera asta făcea parte din locuinţa primarului, unadin cele mai plăcute din Quinquendone. Clădită în stilflamand şi cu tot capriciul, pitorescul, imaginaţia pe care o

cere arhitectura ogivală, era citată ca unul dintre Cele maicurioase monumente ale- oraşului.Un azil de surdo-muţi n-ar fi fost mai tăcut decât casaaceasta. Nu se pomenea zgomot în ea; acolo se aluneca, nuse mergea; nu se vorbea, se şoptea. Şi cu toate acestea nu



lipseau femeile, căci în afară de primarul van Tricasse, mailocuia acolo şi soţia lui, Brigitta van Tricasse, fiica sa Suzelvan Tricasse şi servitoarea Lotchen Lanshen. La acesteatrebuie să o mai adăugăm şi pe sora primarului, tuşaHermance, fată bătrână, căreia tot i se mai zicea Tatanemance, cum o numea nepoata sa Suzel când era mică.Ei bine, cu toate elementele acestea de discordie, de6zgomot, de pălăvrăgeală, casa primarului era liniştită ca un

pustiu.Primarul era un om de vreo cincizeci de ani, nicigras nici slab, nici scurt nici înalt, nici tânăr nici bătrân,nici roşu nici palid, nici vesel nici trist, nici mulţumit nici

plictisit, nici energic nici moale, nici mândru nici umil,nici bun nici rău, nici darnic nici zgârcit, nici curajos nicifricos, nici prea-prea, nici foarte-foarte - ne quidnimis-unom moderat în toate, dar după încetineala neschimbată a

mişcărilor sale, după falca interioară puţin cam lăsată în jos, după ochii veşnic întredeschişi; după fruntea netedă cao placă de metal galben fără nici o cută, după muşchiisubţiri, un fizionomist ar fi recunoscut fără greutate că

primarul van Tricasse era liniştea personificată. Niciodată bătăile inimii nu i s-au iuţit nici de mânie, nici de pasiune,niciodată vreo emoţie oarecare nu i-a îmbujorat faţa,niciodată nu s-a încruntat din cauza vreunei supărări,oricât de uşoară aţi vrea s-o presupuneţi. Era întotdeaunaîmbrăcat în haine bune, nici prea largi, nici prea subţiri, pecare nu izbutea să le rupă. Se încălţa cu nişte pantofi cu treitălpi şi cu catarama de argint care prin trăinicia lor, îldeznădăjduiseră pe cizmar.Pe cap, purta o pălărie mare, desigur de pe vremeacând Flandra a fost despărţită de Olanda, ceea ce face să-idăm o vârstă de peste patruzeci de ani. Dar ce vreţi?Pasiunile sunt acelea ce ne secătuiesc corpul ca şi sufletul,hainele ca şi corpul şi demnul nostru primar, apatic



nepăsător, nu se pasiona pentru nimic. Nu istovea şi nu seuza şi tocmai de aceea era omul care trebuia să conducăcetatea Quinquendonului şi pe liniştiţii ei locuitori.Oraşul, într-adevăr, nu era mai puţin liniştit decâtcasa lui van Tricasse. În casa aceea tăcută aştepta primarulsă-l ajungă sfârşitul vieţii, după ce mai întâi va fi văzut dedoamna Brigitte van Tricasse, soţia lui, precedându-i înmormânt, unde desigur nu avea să găsească o linişte maiadâncă decât aceea pe care o gusta de şaizeci de ani pe

pământ.Aici este nevoie de o explicaţie.Familia van Tricasse ar fi putut să se numească pedrept cuvânt familia Jeannot. Şi iată de ce:Oricine ştie că cuţitul acestui personaj este tot aşa decelebru ca şi stăpânul lui şi tot aşa de puţin uzabil, graţieîndoitei operaţii, neîncetat înnoită, care consta înînlocuirea mânerului când s-a uzat şi a lamei când s-a

tocit.Aceeaşi era operaţia absolut identică, practicată dintimpuri imemoriale în familia van Tricasse şi la care naturase învoise într-un mod cu totul neobişnuit.De la 1830, se văzuse mereu fără schimbare, un vanTricasse rămas văduv însurându-se cu o van Tricasse maitânără decât el, care rămânând văduvă, se consola cu unvan Tricasse mai tânăr ca ea, care rămânând văduv etc...la infinit. Fiecare murea la rândul lui cu o regularitatematematică. Ori venerabila doamnă Brigitta van Tricasseera măritată a doua oară şi - afară numai dacă ar fi avut degând să lipsească de la îndatoririle sale - trebuia să plece

pe lumea cealaltă cu cel puţin zece ani înaintea soţului eicu zece ani mai tânăr decât ea, ca să facă loc unei noidoamne van Tricasse. Lucrul acesta era foarte sigur că seva întâmpla după credinţa onorabilului primar, căci altfel7s-ar fi stricat tradiţia familiei.



Astfel era casa aceasta ^paşnică şi tăcută; uşile nu-iscârţâiau, geamurile nu zăngăneau, coşurile nu trăgeau cuzgomot, mobilele nu trozneau, cheile nu clănţăneau la

broască şi musafirii nu făceau mai mult zgomot decâtumbra lor. Hipocrate ar fi ales-o cu siguranţă ca templu altăcerii!8

IIIComisarul Passauf vine zgomotos şi peneaşteptateLa începutul interesantei convorbiri pe care amredat-o mai sus, era ora două şi trei sferturi după-amiază.La ora trei şi patruzeci şi cinci de minute, van Tricasse şi-a aprins pipa lui uriaşă în care putea să încapă cam un sfertde kilogram de tutun şi abia la cinci treizeci şi cinci deminute isprăvi de fumat.în tot timpul acesta, cei doi bărbaţi nu rostiră nici uncuvânt.Pe la ora şase, ajutorul de primar deschise vorbaastfel:- Aşadar hotărâm...- ... a nu hotărî nimic, completă primarul.- Ai dreptate, van Tricasse.- Cred şi eu, Niklausse. Vom lua o hotărâre în

privinţa comisarului, atunci când vom fi bine lămuriţi...mai târziu... O lună,mai curând, o lună mai târziu, nu are

importanţă.- Ba chiar şi un an, zise Niklausse, deznodându-şi batista de care se servi cu o discreţie desăvârşită.începu iar o nouă tăcere, care ţinu cam un ceas.

Nimic nu tulbură acest nou popas în conversaţie, nici chiar



apariţia câinelui casei, a credinciosului Lento, care tot aşade liniştit ca şi stăpânul său dădu o raită prin cameră. Bravotacâine! Un model pentru toţi câinii. Dacă ar fi fost de carton,cu rotiţe la labe, nu ar fi făcut mai puţin zgomot cu vizita

lui.Pe la opt, după ce Lotchen aduse lampa străveche cuglob de sticlă mată, primarul întrebă pe ajutorul său:- Niklausse, nu mai avea altă afacere urgentă derezolvat?- Nu, van Tricasse, nici una, după cât îmi amintesc.- Dar, nu mi s-a spus oare că tumul porţii dinspreAudenarde stă gata să se prăbuşească?- Adevărat, răspunse autorul şi drept să-ţi spun, nu m-aş mira dacă într-o bună zi ar strivi vreun trecător.- O! continuă primarul, sper că vom lua o hotărâre în

privinţa turnului ăstuia, mai înainte de a se întâmpla o

asemenea nenorocire.- Şi eu sper, van Tricasse.- Sunt alte chestiuni şi mai grabnice de rezolvat.- Negreşit, răspunse Niklausse, hala de pielărie de

pildă.- Tot mai arde? întrebă primarul.- Tot; de trei săptămâni întruna!- N-am hotărât în consiliu s-o lăsăm să ardă?- Ba da, van Tricasse, după propunerea dumitale.- Nu-i acesta mijlocul cel mai sigur să punem capătfocului?- Fără îndoială.

- Ei, atunci să aşteptăm. Atâta?- Atâta, răspunse ajutorul de primar, scărpinându-şifruntea ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu uită vreochestiune importantă.9



- Ah! zise primarul, n-ai auzit de revărsarea de apăcare ameninţă cu înecul mahalaua Sf. Iacob?- Adevărat! răspunse ajutorul. Şi ce rău este cărevărsarea asta nu se face mai sus de hala de pielărie? Ar fistins focul şi ne-ar fi scutit de atâta discuţie.- Ei, ce vrei, Niklausse, răspunse înţeleptul primar,nimic nu este mai lipsit de logică decât întâmplările. N-aunici o legătură între ele şi nu poţi, cum ai vrea, să tefoloseşti de una împotriva celeilalte.Trebuia să treacă puţin timp pentru ca observaţia astafină să fie înţeleasă de toată lumea.- Ei dar, vorbi peste câteva clipe Niklausse,' nuvorbim de chestiunea cea mare!- Ce chestiune mare? Avem şi o chestiune mare?întrebă primarul.- Negreşit. Iluminatul oraşului.- Ah! da, răspunse primarul dacă îmi aduc bine

aminte, vrei să spui de iluminatul doctorului Ox.- întocmai. • ;- Merge bine, Niklausse. Acum au început să aşezeţevile, iar uzina e gata în întregime.- Poatej că ne-am cam grăbit în chestiunea asta, zise

Niklausse clătinând din cap.- Poate, răspunse primarul, dar scuZa noastră este cădoctorul Ox face toate experienţele pe cheltuiala lui; n-o săne coste nici un ban.- într-adevăr, asta ne este scuza. Şi apoi trebuie să fimla înălţimea vremurilor prezente. Dacă reuşeşte încercarea,Quinquendonul va fi primul oraş din Flandra iluminat cu

oxi... Cum îi zice?- Gazul oxihidric.- Aşa, oxihidric.10în clipa aceea se deschise uşa şi Lotchen îl anunţă pe

primar că masa e gata.



Niklausse se ridică să-şi ia bună seara de la vanTricasse, căruia i se făcuse foame de atâtea hotărâri şiatâtea chestiuni discutate; apoi, hotărâră să convoaceconsiliul comunal la o dată destul de depărtată, pentru ca săse discute dacă nu trebuie luată vreo măsură provizorie închestia cu adevărat urgentă a turnului Audenarde.Cei doi diregători se îndreptară apoi spre uşa caredădea în stradă. Ajutorul de primar ajuns pe ultima treaptăa scării, aprinse un felinar mic, care trebuia să-lcălăuzească pe străzile întunecoase ale Quinquendonului

pe care nu-l lumina încă gazul doctorului Ox. Noaptea eraîntunecoasă şi se lăsase o ceaţă subţire peste oraş.Cu pregătirile de plecare ale lui Niklausse trecu unsfert de oră, căci după ce şi-a aprins felinarul, trebui săîncalţe nişte pantofi de piele de vacă şi să-şi pună mănuşilede piele de berbec; pe urmă îşi ridică gulerul îmblănit alhainei, îşi lăsă pălăria pe ochi, strânse bine în mână

umbrela grea cu mânerul încovoiat şi se pregăti să iasă.în clipa în care Lotchen, care lumina stăpânului săuvru să tragă zăvorul porţii, se auzi un zgomot neaşteptatafară.Da! chiar dacă vi s-ar părea cu neputinţă, un zgomot,un zgomot adevărat, aşa cum desigur că nu a mai auzitoraşul de când au cucerit spaniolii fortăreaţa în 1513, unzgomot înfricoşător deşteptă ecourile aşa de adâncadormite ale casei strămoşeşti a lui van Tricasse. Băteacineva în poarta aceea, neprihănită până atunci de oriceatingere brutală! Bătea mereu cu ceva care părea a fi un

baston noduros, purtat de o mână puternică! Cu loviturile

se amestecau strigăte, chemări. Se auzeau lămurit cuvintele11acestea:- Domnule van Tricasse! Domnule primar!Deschideţi, deschideţi repede!



Primarul şi ajutorul, eu totul uluiţi se uitau unul laaltul fără să zică nimic, asta era mai presus de închipuirealor. Chiar de s-ar fi tras atunci în casă, lângă ei, cu tunul celvechi din castel, care amuţise din 1385 şi locuitorii caseivan Tricasse n-ar fi rămas mai împietriţi.în tot timpul acesta, strigătele, chemările, nu mai12încetau! Lotchen luându-şi inima în dinţi, îndrăzni săîntrebe:- Cine-i acolo?- Eu sunt. Eu! Eu!- Care „eu"?- Comisarul Passauf!Comisarul Passauf! Chiar acela al cărui post eravorba de zece ani să i se desfiinţeze. Ce se întâmplă oare?Să fi năvălit bourguignonii în Quinquendone ca în secolulal XlV-lea? Numai o astfel de întâmplare ar fi putut să-l

emoţioneze în aşa mod pe comisarul Passauf, pe care - înceea ce priveşte liniştea şi nepăsarea - nu-l întrecea nicichiar primarul.La un semn al lui van Tricasse, căci demnul bărbat nuera în stare să scoată un cuvânt, se trase zăvorul şi sedeschise uşa.Comisarul Passauf năvăli înăuntru ca o vijelie.- Ce este, domnule comisar? întrebă Lotcnen, fatăcurajoasă care nu-şi pierdea cumpătul nici în cele mai greleîmprejurări!.- Ce este! răspunse comisarul Passauf ai cărui ochiholbaţi exprimau o emoţie mare şi adevărată. Este că vin

din vizită, de la doctorul Ox şi acolo...- Acolo? izbuti să întrebe ajutorul de primar.- Acolo am fost martor la o ceartă aşa cum...domnule primar, s-a discutat politică!- Politică! repetă van Tricasse înspăimântat punându-şi mâna în perucă.



- Politică! urmă comisarul Passauf, ceea ce nu s-amai făcut poate de o sută de ani în Quinquendone. Atuncis-a aprins discuţia. Avocatul Andrei Schult şi doctorulDomenic Castos s-au luat la ceartă cu o violenţă care vaatrage desigur un duel!13- Duel! strigă ajutorul de primar. Un duel! Un duel laQuinquendone! Şi ce şi-au spus avocatul Schut şi doctorulCustos?- Şi-au spus tocmai aşa: „Domnule avocat, a spusdoctorul adversarului său, te-ai cam întins, după cât mi se

pare şi nu-ţi iei seama la vorbă!"Primarul van Tricasse îşi frânse mâinile. Ajutorul seîngălbeni şi scăpă felinarul. Comisarul clătină din cap. Ofrază aşa de provocatoare rostită între doi'. fruntaşi aioraşului!- Doctorul ăsta Custos, murmură van Tricase, este de

bunăseamă, un om primejdios, un nebun. Veniţi încoace,domnilor!Şi ajutorul de primar Niklausse împreună cucomisarul Passauf intrară în casă cu primarul van Tricasse,

IVDoctorul Ox apare ca un fiziofog.de mâna întâişi un experimentator îndrăzneţDar cine este omul cunoscut sub numele ciudat dedoctorul Ox?Este un original, negreşit, dar în acelaşi timp un

învăţat îndrăzneţ, un fiziolog ale cărui lucrări suntcunoscute şi apreciate de toată Europa învăţată, un rivalfericit al lui Davy, Dalton, Rostock, Menzies, Godwin,Vierordt, al tuturor acestor minţi luminate, care au pusfiziologia pe prima treaptă a ştiinţelor moderne.Doctorul Ox era un bărbat nici gras nici slab, de

http://fiziofog.de/

http://fiziofog.de/



14statură mijlocie, în vârstă de... dar n-am putea să-i

precizăm vârsta, nici naţionalitatea. De altfel, nici nu neinteresează; e destul să se ştie că era un om ciudat cusângele fierbinte şi năvalnic, un excentric adevărat scăpat

dintr-un volum al lui Holfmann şi care contrasta - nici numai încape vorbă - cu locuitorii Quenquendonului, Avea oîncredere deplină în el şi în teoriile lui.Surâzând mereu, mergând cu capul sus, cu pieptulscos în afară, uşor, liber, cu privirea sigură, cu năriledeschise larg, aspirând adânc aerul, îţi plăcea când îlvedeai. Era vioi, foarte vioi, bine făcut, mergea repede caşi când ar fi avut argint viu în vene şi sute de ace sub tălpi.De aceea nu putea să stea niciodată locului şi fugea,vorbind grăbit şi cu gesturi repezi.Era oare bogat acest doctor Ox, care voia să luminezeun oraş întreg pe cheltuiala lui?

Desigur, de ce altfel să facă asemenea cheltuieli ; şiacesta este singurul răspuns ce-l putem da unei asemeneaîntrebări indiscrete.Doctorul Ox venise de cinci luni la Quinquendone,întovărăşit de preparatorul lui care răspundea la numele deGedeon Ygene, un om înalt, slab, uscăţiv, dar tot aşa devioi ca şi stăpânul său.Şi acum, pentru ce doctorul Ox a luat asupra sa, pecheltuiala lui, iluminatul oraşului? Pentru ce îi alesesetocmai pe paşnicii quinquendonieni, pe cei mai flamanzidintre flamanzi şi voia să le înzestreze cetatea cu

binefacerile unei iluminări nemaivăzute? Sub pretextul

acesta nu cumva voia să încerce vreo experienţăfiziologică, operând în anima r^.-.|nK şfa^|ii^<ice;.avea săîncerce omul acesta ciudat? Nu putem ştii, pentru că14doctorul Ox nu spune nimănui nimic decât preparatorului,Ygene, care i se supune orbeşte.



în aparenţă cel puţin, doctorul Ox se obligase sălumineze oraşul, care avea mare nevoie de lumină „maiales noaptea", spunea comisarul Passauf cu fineţe.în acest scop, instalase o uzină pentru producereagazului de iluminat. Gazometrele erau gata şi conductele,aşezate pe sub caldarâmul străzilor, trebuiau să serăspândească în scurt timp sub formă de becuri, în toateclădirile publice şi chiar în unele case particulare aleiubitorilor de progres.Van Tricasse, în calitatea lui de ajutor de primar, apoişi alţi fruntaşi crezuseră de datoria lor să-şi introducă încase iluminatul acesta modern.Dacă n-a uitat cititorul, în cursul lungii convorbiridintre ajutorul de primar şi primar, s-a spus că luminatuloraşului Quinquendone nu se va face prin ardereahidrogenului carburat obişnuit, pe care-l dă distilareahuilei, ci prin întrebuinţarea altui gaz mai modern şi de

douăzeci de ori mai strălucitor, gazul oxihidric, dobânditdin amestecul hidrogenului cu oxigenul.Doctorul, chimist priceput şi fizician ingenios, ştiacum să obţină gazul acesta în cantităţi mari şi cu cheltuielimici, nu întrebuinţând manganatul de sodiu, după

procedurile domnului Tessie du Motay, ci foarte simplu,descompunând apa uşor acidulată cu ajutorul unei pile,compusă din elemente noi şi inventate de el.Aşadar, nu era nevoie de substanţe costisitoare,

platină, de vase de Sticlă, de combustibili de aparatedelicate pentru a produce deosebit cele două gaze. Uncurent electric străbătea nişte vase mari pline cu apă şi

lichidul se descompunea în cele două elemente constitutiveale lui: oxigenul şi hidrogenul. Oxigenul se ducea într-o

parte; hidrogenul, mai mic în volum ca tovarăşul lui, seducea în partea opusă. Amândouă erau culese în douărezervoare despărţite - măsură de cea mai mareînsemnătate - pentru că amestecul lor ar fi produs o



explozie îngrozitoare dacă s-ar fi aprins. Pe urmă, ţeviletrebuiau să le conducă la becuri, care erau construite în aşafel, încât să evite orice explozie. Se producea atunci oflacără foarte strălucitoare, flacără a cărei lumină poate sărivalizeze cu lumina electrică, despre care se ştie - în urmaexperienţelor lui Casseiman - că este egală cu lumina a omie o sută şaptezeci şi una de lumânări, nici mai mult nicimai puţin.Desigur că oraşul Quinquendone avea sădobândească o lumină minunată prin această combinaţieingenioasă; dar, tocmai de acestea se ocupă mai puţindoctorul Ox şi preparatorul său, după cum se va vedea.Chiar a doua zi după ce comisarul Passauf apăruse cuatâta zgomot în casa primarului Gedeone Ygene şi doctorulOx stătea de vorbă în cabinetul lor de lucru comun, în

parterul clădirii principale a uzinei.• - Ei, Ygene ei! zise doctorul Ox frecându-şi mâinile

mulţumit. I-au văzut ieri la vizită pe quinquendonienii ăştiacare, în ceea ce priveşte intensitatea pasiunilor, ţin mijloculîntre bureţi şi coloniile de mărgean! I-ai văzut certându-seşi provocându-se cu glasul şi cu gestul? Transformaţimoraliceşte şi fiziceşte! Şi e numai un început! Ai răbdarenumai, până le vom da o doză mai mare!- într-adevăr, maestre, răspunse Gedeone Ygene,

16scărpinându-şi nasul ascuţit cu vârful degetului arătător,experienţa a început foarte bine şi dacă n-aş fi închisrobinetul nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.- I-ai auzit pe avocatul Schult şi pe doctorul Custos?

urmă doctorul Ox. Fraza nu e deloc provocatoare, dar, îngura unui quinquendonian, face cât toate insultele ce şi learuncă eroii lui Homer înainte de a începe lupta. Ah! Ah!flamanzii aceştia! Să vezi numai ce am să fac din ei într-ozi.



- Vom face nişte ingraţi, răspunse Gedeon Ygene, cutonul celui care cunoaşte valoarea omului.- Ba, zise doctorul Ox, numai să ne izbuteascăexperienţa şi puţin îmi pasă dacă ne vom face vreun binesau vreun rău.- De altfel, adăugă preparatorul zâmbind răutăcios,nu e de temut că, provocându-le o astfel de aţâţare le vomzdruncina puţin plămânii bieţilor quinquedonieni?- Cu atât mai rău pentru ei, răspunse doctorul Ox.Aici e interesul ştiinţei la mijloc! Ce ai zice dacă broaşteleşi câinii s-ar împotrivi experienţelor de vivisecţiune?E foarte probabil, credem noi, că dacă ar întrebacineva câinii şi broaştele, vietăţile acestea ar face oarecareobiecţii în ceea ce priveşte vivisecţiunea, dar doctorul Oxcredea că a găsit un argument zdrobitor, căci nu scoase unsuspin adânc de satisfacţie?- La urma urmei, maestre, ai dreptate, răspunse

Gedeon Ygene cu convingere. N-am fi putut găsi pe alţiimai potriviţi decât pe quinquendonienii aceştia.- N-am fi putut, zise şi doctorul, apăsând pe fiecaresilabă.- Le-ai pipăit pulsul?- Numai o dată?'17- Şi care e media pulsaţiilor observate?- Nici cincizeci pe minut! Lucru explicabil într-unoraş în care de un veac n-a fost nici umbră de discuţie, încare căruţaşii nu înjură, birjarii nu se înjură, caii nu-şi facvânt, câinii nu muşcă, pisicile nu zgârie! Un oraş în care

judecătorul moţăie în fotoliu de la începutul până lasfârşitul anului! Un oraş in care nu.se pasionează nimeni17

pentru nimic, nici pentru arte, nici pentru afaceri! Un oraşîn care se pomeneşte de jandarmi numai în basme şi la carenu s-a făcut de o sută de ani un proces-verbal! în sfârşit, un



oraş în care de trei sute de ani nu s-a dat un pumn şi nu s-a schimbat o pereche de palme! înţelegi, dragă Ygene căasta nu mai poate dăinui şi că noi vom schimba totl.- Foarte bine! Foarte bine! aprobă preparatorul cuentuziasm. Dar, maestre, aerul acestui oraş l-ai analizat?- Da, sigur! Şaptezeci şi nouă părţi azot şi douăzeci şiunu părţi oxigen; acid carbonic şi aburi de apă în cantităţivariabile. Acestea sunt proporţii obişnuite.- Bine, maestre, bine, răspunse Ygene, vom faceexperienţa în mare şi ea va fi hotărâtoare!- Şi dacă va fi hotărâtoare, adaugă doctorul Ox cuîncredere, vom preface lumea!

VCe se întâmplă când primarul şi ajutorulde primar tac o vizită doctorului OxAjutorul de primar Niklausse. şi primarul van

Tricasse, ştiură şi ei ce este o noapte de nelinişte. Gravaîntâmplare din casa doctorului Ox le pricinui o adevăratăinsomnie. Ce urmări va avea cearta asta? Nu putea

prevedea. Vor trebui să ia vreo hotărâre? Autoritatea18municipală reprezentată de ei, va fi nevoită să intervină? Vatrebui să dea oarecare ordonanţe ca să nu se mai întâmpleasemenea scandaluri.

Nesiguranţa tulbură grozav acele fire molatice. Deaceea, mai înainte de a se despărţi, cei doi fruntaşi„hotărâseră" să se întâlnească a doua zi.Aşadar, a doua zi înainte de prânz, primarul van

Tricasse se îndreptă spre casa ajutorului său Niklausse. îşigăsi prietenul mai liniştit. El însuşi îşi mai venise în fire.- Nici o noutate? întrebă van Tricasse.- Nici una de ieri, răspunse Niklausse.- Dar doctorul? Domenic Custos?7 N-am mai auzit nimic nici de el, nici de avocatul



Andrei Schult.După o oră de conversaţie, pe care am putea s-oredăm în trei rânduri, dar de care nu avem nevoie, ajutorulşi primarul se hotărâră să se ducă până la doctorul Ox, casă afle de la el ceva, dar fără să bage de seamă.împotriva tuturor obiceiurilor, luând hotărârea asta,cei doi fruntaşi o şi executară. Plecară spre uzinadoctorului Ox, .aşezată în afara oraşului, lângă poartaAudenarde, tocmai aceia al cărei turn era gata să se

prăbuşească.Primarul şi ajutorul nu-şi dădură braţul, dar mergeau

possibus aequis, cu un pas încet şi solemn, care nu-i făceasă înainteze mai mult de 13 centimetri pe secundă. Acestaera de altfel mersul obişnuit al locuitorilor, care nu-şi19aduceau aminte să fi văzut un om fugind pe străzileQuinquendonUlui.

Din când în când, la o răspântie tăcută, la câte un colţde stradă liniştită, cei doi dregători se opreau ca să-i salute pe cetăţeni.- Bună ziua, domnule primar, zicea unul.- Bună ziua prietene, răspundea van Tricasse.- Nici o veste nouă, domnule ajutor de primar?întreba altul.- Nici una, răspundea Niklausse.Dar după unele figuri mirate, după unele priviriîntrebătoare, se putea ghici că cearta din ajun era cunoscutăîn tot oraşul. Numai după direcţia în care mergea vanTricasse, ar fi ghicit chiar cel mai prost dintre

Quinquendonieni, că primarul avea să ia o hotărâreimportantă.Chestia Custos şi Schult preocupa toate cugetele, dar nu ajunsese nimeni încă să ia partea unuia sau a celuilalt.Avocatul şi doctorul erau două persoane stimate. AvocatulSchult neavând niciodată ocazia să pledeze într-un oraş în



care avocaţii şi portăreii nu existau decât de formă, nu pierduse prin urmare nici un proces. Cât despre doctorulCustos, el era un onorabil practician care, ca toţi confraţiilui, îi tămăduia pe bolnavii de toate bolile, afară de celecare pricinuiau moartea. Obicei rău, luat din nefericire detoţi doctorii de pretutindeni!

Ajungând la poarta Audenarde, ajutorul şi primarul prevăzători, făcură un mic ocol pentru ca să nu treacă prinraza de cădere a turnului, apoi,îl priviră cu băgare.deseamă. •- Eu cred că va cădea, zise van Tricasse.20- Şi eu cred, răspunse Niklausse.- Numai de nu l-am propti, adăugă van Tricasse. Dar trebuie să-l proptim? Asta-i întrebarea.- într-adevăr, asta-i întrebarea, zise şi Niklausse.După câteva clipe ajunseră la poarta uzinei.

- Putem vorbi cu doctorul Ox? întrebă el.Doctorul Ox era liber întotdeauna pentru autorităţileoraşului şi cele două persoane au fost îndată poftite încabinetul celebrului fiziolog.Poate că au aşteptat cam mult, până să vină doctorul.Cel puţin suntem înclinaţi să credem lucrul acesta, pentrucă primarul - ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată înviaţă - arătă oarecare nerăbdare, de care nu fusese scutitnici tovarăşul lui.Doctorul Ox veni în cele din urmă şi se scuză că i-afăcut să aştepte; un plan de gazometru de aprobat, unconduct de rectificat. De altfel, totul mergea bine! Ţevile

destinate oxigenului erau puse. Peste câteva luni, oraşul vaavea un iluminat perfect. Cei doi fruntaşi puteau chiar săvadă găurile ţevilor care dădeau în cabinetul doctorului.Apoi, doctorul întrebă de motivul care îi făcuseonoarea de a primi în casa lui pe primar şi pe ajutorulacestuia.



- Cum, nu sunt iuţi! strigă primarul, care păru că iaaceastă vorbă ca pe o insultă personală.- Nu domnule primar, răspunse doctorul Oxinsistând; un lucrător francez, de pildă, ar lucra cât zecequinquendonieni... ştiţi, cei de aici sunt flamanzi curaţi!- Flamanzi! strigă Nklausse cu pumnii încleşataţi. Ce

înţeles dai, domnule, acestui cuvânt?- înţelesul... bun pe care i-l dă toată lumea, răspunsedoctorul zâmbind.- Aşa, domnule, zise primarul străbătând cabinetul dela un capăt la celălalt, mie nu-mi plac insinuările acestea!Lucrătorii din Quinquendone sunt tot atât de buni ca înoricare alt oraş din lume şi n-au nevoie să ia exemplu nicide la aceia din Paris, nici de la aceia din Londra! Cât desprelucrări, ele vă privesc şi vă rog să vă grăbiţi. Străzile suntdesfundate ca să se aşeze ţevile şi se împiedică circulaţia.Comerţul va începe să sufere, şi eu, conducătorul

responsabil al oraşului, nu vreau să fiu mustrat pe bunădreptate de altfel.Bietul primar! vorbea de comerţ, de circulaţie şicuvintele acestea cu care nu era obişnuit, nu i se agăţau de

buze? Ce se întâmplase oare?.- De altfel, adăugă Niklausse, oraşul nu mai poate filipsit multă vreme de lumină.- Cu toate acestea, observă doctorul, un oraş careaşteaptă de opt sau nouă sute de arti...- Cu atât mai mult domnule, răspunse primarulapăsat. Alte timpuri, alte obiceiuri! Progresul merge mereuînainte şi noi nu vrem să rămânem în urmă! Peste o lună

străzile oraşului vor trebui Să fie luminate şi va trebui să plătiţi o sumă destul de mare pentru fiecare zi de întârziere. Nu vă gândiţi ce se va putea întâmpla dacă s-ar începe o bătaie pe întuneric? •- Fără îndoială, strigă Niklausse, nu trebuie decât oscânteie ca să aprinzi un flamand.



- Şi în legătură cu asta, zise primarul luând yprba dingura prietenului său s-a raportat de către şeful poliţieioraşului, comisarul Passauf, că ieri a avut loc o discuţie însaloanele dumneavoastră, domnule doctor. Adevărat Că âavut loc o discuţie politică? ' !-- Adevărat, "domnule primar, răspunse doctorul Ox,

care abia putea să-şi ascundă mulţumirea.- Şi a avut loc o ceartă între doctorul Domenic Custosşi avopaţul Andrei Schult?- Da, domnule ajutor de primar, darvorbele care s-auschimbat nu erau de cine ştie ce gravitate.- Nu erau de cine ştie ce gravitate! strigă primarul.

Nu e de nici o gravitate când un om spune altuia că „nu-şimăsoară cuvintele"!... Dar ce mai vrei, domnule? Din ce23fel de ţărână eşti făcut, dumneata domnule? Nu ştii că înQuinquendone asta este de ajuns ca să aibă urmările cele

mai grave? Dar, domnule, dacă dumneata sau oricare altular îndrăzni să-mi spună aşa ceva...- Şi mie! zise şi Niklausse.Rostind cuvintele acestea pe un ton ameninţător, ceidoi fruntaşi, cu braţele încrucişate, cu părul zbârlit, îl

priveau drept în ochi pe doctorul Ox, gata să-l înhaţe, dacăo mişcare din mână sau din ochi i-ar fi făcut să bănuiascăla el o părere contrarie celor susţinute de ei.Dar doctorul nici nu clipi.- în orice caz, domnule, începu iar primarul, vă facresponsabil de ceea ce se petrece în casa dumneavoastră.Sunt păzitorul liniştii acestui oraş şi nu vreau ca ea să fie

tulburată. întâmplarea de ieri nu trebuie să se mai repetesau, altfel, îmi voi face datoria. Ai înţeles? Dar nu-mirăspunzi, domnule?Vorbind aşa, primarul peste măsură de enervat, ridicăvocea la înălţimea mâniei. Era frumos bietul van Tricasseşi desigur, glasul i se auzea de-afară. în cele din urmă scos



din sărite şi văzând că doctorul nu răspunde provocărilor sale:- Haide, Niklausse! zise el.Şi închizând uşa cu atâta violenţă încât zgudui casa,

primarul îl târî pe ajutor după el.Puţin câte puţin, după ce făcură vreo douăzeci de paşi

pe câmp, domnii fruntaşi se mai liniştiră. Mersul li seîncetini, gesturile se modificară; din roşii aprinşi cum erau24în obraji, îşi recăpătară culoarea obişnuită.Şi după un sfert de ceas după ce ieşiră din uzină, vanTricasse îi zise cu blândeţe lui Niklausse:- Ce om cumsecade e doctorul Ox! Mereu îmi face odeosebită plăcere când mă întâlnesc cu el!

VIFrantz Niklausse si Suzel van Tricasse

fac unele planuri pentru viitorŞtim cu toţii că primarul avea o fată, domnişoaraSuzel, dar oricât ar fi de inteligenţi, n-au putut ghici subnici o formă că şi ajutorul de primar Niklausse, avea un fiu,

pe domnul Frantz. Şi dacă chiar ar fi ghicit, nu şi-ar fi pututînchipui că Frantz e logodnicul Suzelei. Noi vom adăugacă aceşti doi tineri erau făcuţi unul pentru altul şi că seiubeau, cum se iubeşte la Quinquendone.

Nu trebuie să se creadă că inimile tinere nu bat înacel oraş excepţional; numai că bat cu oarecare încetineală.Se fac şi acolo căsătorii ca în toate oraşele din lume, numaică se fac mai încet. Viitorii soţi mai înainte de a se lega cu

lanţurile căsniciei, se studiau unul pe altul şi studiileacestea ţineau cel puţin zece ani, adică ceva mai mult chiar decât studiile liceale. Rar să se fi făcut vreo căsătorie maiînainte de a fi trecut acest timp.Da, zece ani! Zece ani „se făcea curte! Oare e multzece ani, când trebuie să te legi pentru toată viaţa? Dar dacă



studiezi mai mult de zece arii ca să ajungi inginer, medicsau avocat, nu cumva vreţi ca în mai puţin timp să se poată

25câştiga cunoştinţele necesare ca să devii bărbat? Esteinadmisibil şi fie din cauza temperamentului lor, fie dincauza judecăţii lor sănătoase, ni se pare căquinquendonienii sunt pe calea cea bună când îşi

prelungesc astfel „studiile". Când vezi în alte oraşe, libereşi înflăcărate, făcându-se căsătorii în câteva luni, trebuie sădai din umeri şi să-i trimiţi pe băieţi la liceul dinQuinquendone şi pe fete la pensionul tot de acolo.Acolo n-a avut loc, într-o jumătate de veac, decât osingură căsătorie la doi ani şi aceea a ieşit rău!Frantz Niklausse o iubea deci pe Suzel van Tricassedar liniştit, cum se iubeşte când mai ai zece ani până cândsă dobândeşti lucrul iubit. O singură dată pe săptămână şi

la o oră anumită, Frantz o lua pe Suzel şi o ducea pe malulrâului Vaar. El avea grijă să-şi ia undiţa iar Suzel canavaua, pe care degetele ei frumoase făceau nişte flori minunate.Trebuie să spunem că Frantz era un tânăr de douăzecişi doi de ani, cu un puf uşor ca de piersică ce îi acopereaobrajii şi că în sfârşit, vocea abia se coborâse de la o octavăla alta.Suzel era blondă şi roşie în obraji. Aveaşaptesprezece ani şi îi plăcea să pescuiască cu undiţa.Curioasă ocupaţie şi asta; te iei la întrecere în isteţime cuun biet peştişor! Dar lui Frantz îi plăcea ocupaţia aceasta,se potrivea de minune cu temperamentul lui. Liniştit atât

cât este posibil să fie cineva, plăcându-i să urmărească cu privirea cam visătoare pluta ce tremura în cursul apei, ştiasă aştepte şi când, după şase ceasuri, un biet cosăcelmilostivindu-se de pescar, se lăsa prins, nu mai putea de

bucurie dar ştia să se stăpânească.



In ziua aceea cei doi viitori soţi, am putea spune ceidoi logodnici stăteau pe malul înverzit al apei. Valurile26limpezi murmurau la câţiva paşi de ei. Suzel petrecea aleneacul prin canava. Frantz ridică în mod automatic undiţa dela stânga la dreapta, apoi o lăsa să se coboare în apă, de ladreapta spre stânga. Peştişorii se învârteau în jurul plutei,

pe când undiţa stătea degeaba mai la fund.Din când în când Frantz îi spunea fetei.- Se prinde. Suzel! Şi nici nu-şi ridica ochii spre fată.- Crezi, Frantz? răspundea Suzel şi lăsa lucrul o26clipă, urmărind cu băgare de seamă undiţa.- Ba nu, zicea iar Frantz. Mi s-a părut că simt osmucitură, dar m-am înşelat.- Lasă că o să'se prindă, Frantz, răspundea Suzel cuglasul ei argintiu. Dar nu uita să smuceşti la timp.

Totdeauna întârzii câte o clipă şi scapi peştele.- Vrei să iei tu undiţa, Suzel?- Bucuros, Frantz.- Atunci dă-mi canavaua. Să vedem dacă sunt maimeşter cu acul, decât cu undiţa.Şi fata luă undiţa, cu mâna tremurândă, iar tânărul

plimba acul pe canava. Şi timp de ore întregi schimbauastfel de cuvinte dulci, iar inimile le băteau când susuratrestia. Ah! niciodată n-au să poată uita orele aceleafermecătoare când, aşezaţi unul lângă altul, ascultaumurmurul râului.In ziua aceea, soarele coborâse jos de tot, aproape de

orizont şi cu toată dibăcia lui Frantz, unită cu cea a luiSuzel, nu prinseră nimic. Peştii nu fuseseră" deloc

politicoşi; îşi bătuseră joc în toată regula de cei doi tineri,care însă nu se supăraseră.- Vom fi mai norocoşi altădată, Frantz, zise Suzelcând tânărul pescar îşi strânse undiţa.



- Să sperăm, Suzel, răspunse Frantz.Apoi, amândoi alături, se îndreptară spre casă fără sămai schimbe vreun cuvânt, tot aşa de muţi ca şi umbrele lor care li se întindeau în faţă. Suzel părea groasă-groasă subrazele oblice ale soarelui spre apus. Frantz părea slab-slabca undiţa pe care o avea în mână.

Ajunseră la casa primarului. Buruieni verziacopereau pietrele pavajului şi nu le smulgea nimeni, căci27căptuşeau strada şi amorţeau zgomotul paşilor.în momentul când era să deschidă poarta, Frantz sesimţi dator să spună logodnicei sale:- Ştii Suzel, se apropie ziua cea mare.- Se apropie într-adevăr, Frantz! răspunse fata

plecându-şi genele lungi.- Da, urmă Frantz, peste cinci sau şase ani.27

- La revedere Frantz, zise Suzel.- La revedere Suzel, răspunse Frantz.Şi după ce se închise poarta, tânărul se îndreptăliniştit spre casa ajutorului de primar Niklausse:

VIIAndante devine allegroşi allegro devine vivaceVâlva stârnită de avocatul Schult şi de doctorulCustos se potolise. Cearta nu avusese nici o urmare. Se

putea nădăjdui deci că Quiqnuendonul va intra în apatia luiobişnuită, din care o întâmplare inexplicabilă îl tulburase

puţin.în timpul acesta a fost aşezată ţevăria destinată săconducă gazul oxihidric în casele fruntaşilor din oraş.Conductele şi ţevile se strecurau încetul cu încetul pe Sub

pavajul Quinquendonului, dâr lipseau becurile căci fiindfoarte complicate, trebuiau să fie lucrate în străinătate.



Doctorul Ox era pretutindeni; preparatorul Ygene nu pierdea nici o clipă, grăbindu-i pe lucrători, aşezând părţiledelicate ale gazometrelor, alimentând zi şi noapte bateriileuriaşe care descompuneau apa sub influenţa unui puterniccurent electric. Da! Doctorul Ox fabrica gaz, cu toate căţevile nu fuseseră toate aşezate, ceea ce - fie zis între noi -

era foarte ciudat. Dar peste puţin timp - cel puţin aşa sespera - doctorul Ox avea să inaugureze în teatral oraşului,noul său gaz de iluminat.Căci Quinquendonul avea un teatru, clădire frumoasă28a cărui împodobire externă şi internă îţi amintea toatestilurile. Era şi bizantin şi roman şi gotic, avea şi ceva dinRenaştere, uşi cu arcul întreg, cu ferestre ogivale, curozacee învolburate, ca turnuleţe fanteziste într-un cuvânt,câte ceva din toate stilurile, jumătate Parthenon, jumătatecafenea pariziană, ceea ce nu trebuie să ne mire, căci

început pe timpul primarului Ludovic van Tricasse în 1175nu a fost terminat decât în 1837 în timpul primarului Natalis van Tricasse. Fusese construit în şapte sute de anişi se conformase modei arhitectonice a tuturor epocilor. Cutoate acestea era o clădire frumoasă, ai cărei stâlpi romanişi bolta bizantină erau să fie de efect cu iluminatul gazuluioxihidric.Se juca din toate câte ceva la teatrul dinQuinquendone, dar mai ales opere şi opere comice. Trebuiesă spunem însă, că, nici compozitorii nu şi-ar fi pututrecunoaşte operele, atât erau de schimbate mişcările.într-adevăr cum nimic nu se face repede la

Quinquendone, operele trebuiesc căutate pe gustulquinquendonienilor. Cu toate că se ridica cortina de obiceila patru şi se lăsa la zece, nu se întâmplase niciodată ca încursul acestor ore să se cânte mai mult de două acte: RobertDiavolul, Hughenoţii sau Wilhelm Tell, ocupau de obiceitrei seri, atât de înceată era execuţia.



Vivace la teatrul. din Quinquendone devenea unadevărat adagio; allegro se ţinea îndelung. Notele cu patrucârlige se cântau ca cele întregi în alte părţi. Cele mairapide părţi executate pe placul quinquendonienilor, păreaunişte imnuri solemne. Titlurile se lungeau ca să nu răneascăurechile ascultătorilor. Şi, ca să arătăm totul printr-un

exemplu, aria iute a lui Figaro la intrarea în primul act dinBărbierul din Sevilla se bătea cu numărul 33 a29metronomului şi dura cincizeci de minute, când era actorulmai grăbit.După cum vă puteţi închipui, artiştii străini trebuiausă se conformeze acestei mode - dar cum erau bine plătiţi -nu se plângeau şi ascultau de bagheta şefului orchestrei,care la allegro nu bătea niciodată mai mult de opt măsuri

pe minut.Dar şi ce .aplauze culegeau aceşti artişti care îi

încântau fără să-i obosească vreodată pe spectatorii dinQuinquendone! Toate mâinile se izbeau una de alta laintervale destul de îndepărtate, ceea ce în dările de seamăale ziarelor, era trecut ca aplauze frenetice. Şi dacă într-unrând sau chiar în două rânduri nu s-a prăbuşit sala de„bravo" asta se datorează numai faptului că în secoluldoisprezece nu se făcea economie nici la ciment, nici la

piatră.De altfel, ca să hu se obosească prea mult firileacelea impresionabile, de flamanzi, reprezentaţiile nuaveau loc decât o dată pe săptămână, ceea ce făcea caactorii să-şi înveţe rolurile mai bine, iar spectatorii să

digere mai multă vreme frumuseţile capodoperelor arteidramatice.• Şi de multă vreme mergeau lucrurile aşa; artiştiistrăini se deprinseseră sâ facă contract cu directorul dinQuinquendonne, când voia să se odihnească după ostenealade pe alte scene. Nu era nici un semn că se vor schimba



obiceiurile astea învechite, când la vreo cincisprezece ziledupă incidentul Schult-Custos, o întâmplare neaşteptatătulbură din nou populaţia.Era într-o sâmbătă, zi de operă. Nici vorbă nu eradupă cum vă puteţi închipui, de inaugurarea noului30iluminat. Nu! ţevile se vedeau în sală, e drept, dar dincauzele arătate mai sus, becurile nu fuseseră încă puse şilumânările din candelabru împrăştiau, ca şi mai înainte,lumina lor dulce asupra numeroşilor spectatori ceumpluseră sala. Se deschiseseră uşile pentru public la oraunu după-amiază şi, la orele trei, sala era pe jumătate plină.La un moment dat, se îngrămădi lumea până în capătul30celălalt al pieţii St. Emuph, în faţa farmaciei lui IosseLiefrinck. Graba asta făcu să se prevadă o reprezentaţiefrumoasă.

- Mergi diseară la teatru? îl întrebase de dimineaţă Nicklausse pe primar.- Desigur, răspunse van Tricasse şi o voi lua şi pedoamna van Tricasse, pe Suzel şi pe iubita Tatanemance,cărora le place grozav muzica frumoasă.- Va veni şi domnişoara Suzel? întrebă Niklausseîncă o dată. Atunci fiul meu Frantz va fi printre cei dintâicare vor cumpăra bilete.- E un bărbat prea înflăcărat, Niklausse, răspunse

primarul grav, prea iute! Trebuie să-l supraveghezi deaproape.- Iubeşte, van Tricasse, o iubeşte pe fermecătoarea

dumitale Suzel şi de aceea este atât de aprins bietul băiat!- Ei bine, Niklausse o va lua în căsătorie, o dată ceam hotărât că vom face căsătoria asta, ce mai vrea?- Nu mai vrea nimic, van Tricasse, nu mai vrea nimic,

bietul copil. Dar, în sfârşit, nu spun mai mult; nu va fi celdin urmă care va lua bilet de la casă.



- Ah, tinereţe zburdalnică şi înflăcărată, urmă primarul zâmbind, cu gândul la trecutul său. Şi noi am fostaşa, scumpul meu Niklausse! Am iubit, am iubit şi noi! Şinoi ne-am înghesuit la teatru să luăm bilete. La revederedeci, pe diseară, la revedere! Dar ştii că e artist mareFioravanti ăsta! Cred însă că nici el nu va uita vreodată

aplauzele din Quinquendone!într-adevăr, celebrul tenor Fiovravanti prin talentul,

prin metoda lui desăvârşită, prin vocea lui simpatică,stârnise un adevărat entuziasm printre cunoscătorii demuzică din oraş.31De trei săptămâni, Fioravanti avea frumoase succeseîn Hughenoţii. Primul act, jucat pe placulquinquendonienilor, ţinuse o seară întreagă din primasăptămână. în altă seară din săptămâna a doua, prelungităcu un andante nesfârşit, i se făcuse adevărate ovaţii.

Succesul fusese şi mai mare la actul al treilea alcapodoperei lui Meyerbeer. Dar toţi aşteptau să-l vadă peFioravanti în actul al patrulea şi actul al patrulea se jucatocmai în seara aceea.Ah, acel duet... Râul cu Valentina, imnul acela deiubire pe două voci, suspinat adânc, scena aceea în care segăsesc o mulţime de crescendo, stringendo, pressez un peu,

piu crescendo, toate acestea cântate rar, lungite fără sfârşit!Ah!:., ce farmec!...De aceea la ora patru sala era plină. Lojiile,orchestra, parterul, gemeau. în primele rânduri se răsfăţau

primarul van Tricasse, domnişoara van Tricasse, doamna

van Tricasse şi plăcuta Tatanemanta, cu bonetă de culoareamărului creţesc; puţin mai departe, ajutorul de primar Niklausse cu familia, deci şi cu îndrăgostitul Frantz. Maierau. familiile doctorului Castos, a avocatului Schult,

judecătorului Honore Syntax şi a lui Soutman Norbert,directorul societăţii de asigurare şi bancherul Collaert cel



gras, nebun după muzica nemţească, el însuşi cu oarecaretalent muzical, perceptorul Rupp şi directorul liceuluiJerome Resh, comisarul şi atâţia alţi fruntaşi ai oraşului, pecare nu-i putem înşira aici fără a abuza de răbdareacititorilor.De obicei, aşteptând ; ridicarea cortinei,

quinquendonienii stăteau liniştiţi, unii citind ziare, alţiischimbând fără zgomot, fără grabă, alţii aruncând câte o

privire leneşă spre frumuseţile din lojii.

4aDax în seara aceea, un observator bun ar fi pututvedea că, chiar înaintea ridicării cortinei, domnea în sală oînsufleţire neobişnuită. Se vedeau mişcându-se în fotoliioameni, care nu se mişcau niciodată. Evantaiele doamnelor se mişcau cu o iuţeală neobişnuită. Părea că pătrunsese unaer mai înviorător, în toate piepturile spectatorilor.Respirau toţi mai adânc; unele priviri străluceau aproape la

fel cu lumânările candelabrului, care păreau că şi eleîmprăştie în sală o lumină mai mare ca de obicei. într-adevăr, sala era mult mai bine luminată ca altă dată, deşicandelabrul era acelaşi. Ah, dacă ar fi funcţionat aparatelecele noi ale doctorului Ox! Dar nu funcţionau încă!în sfârşit, se aşează orchestra la locul ei. Vioara

primă transmite un la discret colegilor. Instrumentele cucoarde, instrumentele de suflat, instrumentele de percuţiesunt acordate. Şeful orchestrei nu mai aşteaptă decâtsemnalul ca să bată prima măsură.Se aude semnalul. începe actul al patrulea. Allegroappassionato al antractului este cântat ca de obicei cu o

încetineală majestuoasă, foarte apreciată dequinquendonieni, dar care l-ar fi făcut pe ilustrulMeyerbeer să sară în sus.Dar, peste puţin, şeful orchestrei observă că nu-i mai

poate stăpâni pe executanţi. Abia îi mai poate conduce, peei atât de supuşi, aşa de liniştiţi de obicei! Instrumentele de



sflat au tendinţa să iuţească mişcările şi abia le poate opricu un gest energic, căci astfel ar lua-o razna înainteainstrumentelor cu strune, ceea ce din punct de vederearmonic, ar fi un dezastru. Chiar şi basul, fiul farmacistuluiJosse Liefrinck, un tânăr foarte conştiincios, încearcă s-o iaînainte.

în timpul acesta, Valentina a început:33- Sunt singură acasă...Dar se grăbeşte. Şeful orchestrei şi toţi muzicanţii ourmează - poate fără voie - în cantabile, care ar fi trebuit

bătut rar, ca un 0 douăzeci optime ce este. Când Paul aparela uşa din spate, între momentul în care Valentina se ducespre el şi momentul în care îl ascunde în camera de alături,nu trece un sfert de oră, pe când altă dată, după tradiţiateatrului din Quinquendone, partea aceasta de treizeci şişapte de măsuri ţinea tocmai treizeci şi şapte de minute.

Saint Bris, Nevers, Cavannes şi seniorii catolici auintrat în scenă cam grăbiţi. Allegro pomposo a însemnatcompozitorul pe partitură. Orchestra şi soniorii executăallegro, dar, pomposo deloc şi, în bucata de ansamblu, în

pagina magistrală a conjuraţiei şi a binecuvântării pumnanelor, nu mai moderează deloc acel allegroregulamentar. Cântăreţii şi muzicanţii se iuţesc mereu.Şeful orchestrei nu mai încearcă să-i oprească. De altfel,nici publicul nu o cere, ci dimpotrivă, se vede bine că sesimte atras şi el, că iuţeala aceasta corespunde dorinţelor lui.Vreţi ca şi mine să scăpaţi patria

De frământări noi şi de un război nelegiut?Toţi făgăduiesc şi jură. Abia dacă mai are timp inverssă protesteze şi să cânte „printre strămoşii săi, se numărănumai soldaţi şi nici un asasin". Este arestat. Ceilalţialeargă şi jură repede „să lovească toţi o dată". Saint Brisexecută cu adevărat două pătrimi de mahala pasajul în care



îi cheamă pe catolici la răzbunare. Cei trei călugări cueşarfe albe se reped pe uşa din spate a apartamentului lui

Nevers, fără să ţină seama de recomandarea autorului de aînainta încet. Toţi asistenţii şi-au scos săbiile şi pumnalele,

pe care cei trei călugări le binecuvântează dintr-o dată.34

Sopranele, tenorii şi başii încep cu ţipete turbate allegrofurioso şi din şapte optimi dramatic, fac un şase optimi decadril. Apoi ies urlând:

La miezul nopţii,Fără zgomot!

Aşa vrea Dumnezeu! Da, . - . . . La miezul nopţii!în clipa aceea, publicul este în picioare. Toţi se mişcăîn lojii, la parter, la galerie. Se pare că toţi spectatorii înfrunte cu primarul van Tricasse, se vor repezi pe scenă, ca

să unească cu conjuraţii şi să-i nimicească pe hughenoţi, cutoate că împărtăşesc ideile lor religioase. Toţi aplaudă,cheamă, aclamă! Tatanemance mişcă repede mâna cu

boneta de culoarea mărului creţesc. Lumânările din sală auo strălucire grozavă.Raul în loc să ridice încet perdeaua, o desface dintr-o dată cu un singur gest şi se găseşte faţă în faţă cuValentina.în sfârşit, începe marele dans şi este executat al legrovivace. Raul nu aşteaptă întrebările Valentinei şi Valentinanu aşteaptă răspunsul lui Raul. Pasajul încântător:

Primejdia ameninţă

Şi timpul zboară...devine două pătrimi rapide ca acelea care au făcutgloria lui Offenbach, când îi pune pe conjuraţi să cânteandante amoroso.

Da! Da, mă iubeşti!



devine un vivace furioso şi violoncelul orchestrei nuse mai sileşte să imite inflexiunile vocii cântăreţului cumeste indicat de autor. Degeaba strigă Raul:35

Mai vorbeşte şi prelungeşte Al inimii mele plăcut somn!

Valentina nu mai poate prelungi! Se simte că Raul econsumat de un foc nevăzut. Si şi do de sus au un sunetînfricoşător. Raul se repede, dă din mâini, e înflăcărat detot.Se aude clopotul; dar ce clopot! Cel care îl trage seva vedea că nu este în toate minţile. E un zgomot35înfricoşător, care se ia la întrecere cu furia orchestrei.în fine scena care termină actul:

Nu mai e iubire, nu mai e îmbătare!O, remuşcări ce mă chinuiesc!

pe care compozitorul o indică allegro con moto, esteexecutată într-un prestissimo tară frâu. Ai crede că trecetrenul fulger. începe iar clopotul. Valentina cade leşinată.Râul se aruncă pe fereastră.Era şi timpul; orchestra n-ar fi mai putut continua.Bagheta şefului s-a făcut bucăţi de cuşca sufleurului.Coardele viorilor s-au rupt şi gâturile s-au îndoit! în furialui, cel cu capacele le-a spart! Cel cu contrabasul s-acocoţat tocmai în vârful instrumentului său sonor. Cel cu

primul clarinet a înghiţit muştiucul instrumentului! Cel cuoboiul mestecă trestia între dinţi! Clapele trombonului s-austrâmbat şi bietul gornist nu-şi mai poate scoate mâna pe

care a vârât-o prea adânc în pavilionul instrumentului!Dar publicul! Publicul gâfâind, înflăcărat,gesticulează, urlă! Toate feţele sunt roşii ca şi cum un foclăuntric ar fi încins toate trupurile. Toţi se grăbesc, seînghesuie să iasă, bărbaţii fără pălării, femeile fără haine!îşi dau brânci pe săli, se strivesc la uşi, se ceartă, se bat. Nu



mai sunt autorităţi! Nu se mai ţine seama de primar, denimeni! Toţi sunt egali în faţa acestei enervări drăceşti...Şi după câteva clipe, când ajung în stradă, fiecare îşirecapătă liniştea obişnuită şi se întoarce încet acasă cuamintirea tulburată de cele ce se întâmplase.Actul al patrulea al Hughenoţilor; care ţinea altădată

şase ore, s-a început în seara aceea la ora patru şi jumătateşi s-a terminat 1^ cinci fără douăsprezece minute.Durase optsprezece minute!36

VIII Vechiul şi solemnul vals germanse schimbă în vârtejSpectatorii, după părăsirea teatrului, şi-au redobândit

liniştea, s-au întors acasă numai cu o ameţeală trecătoare,dar suferiseră o aţâţare extraordinară, aşa că sfârşiţi,zdrobiţi, căzură greoi în paturi. A doua zi fiecare avu oamintire a celor ce se petrecuseră în ajun. într-adevăr unuiaîi lipsea pălăria pierdută în învălmăşeală, altuia o fâşie dehaină, unuia pantoful de piele subţire, altuia haina de zilemari. îşi aduseră aminte bieţii oameni şi o dată cu amintirease ruşinară tare, de incredibila lor aprindere. Li se părea căfără să ştie, luaseră parte la o orgie. Nu mai vorbeau de ea,nici nu voiau să se mai gândească.Dar cel mai mirat din tot oraşul a fost primarul vanTricasse. A doua zi dimineaţa, deşteptându-se, nu-şi mai

găsi peruca. Lotchen o căutase peste tot, dar degeaba.Peruca rămăsese pe câmpul de bătaie şi decât să-l trimitădupă ea pe Jean Mistrol, crainicul comunei, mai bine lipsă.Mai bine se lipsea de dânsa, decât să ştie toată lumea că el,

părintele oraşului, poartă perucă.



Aşa se gândea van Tricasse, întins în pat, zdrobit, cucapul greu, cu limba umflată, cu pieptul aprins. Nu avea

poftă deloc să se rjdice, dar creierul lui lucra în dimineaţaaceea poate mai mult decât lucrase în patruzeci de ani.Onorabilul primar reconstituía în minte reprezentaţiaaceea. O punea în legătură cu cele ce se petrecuseră cu ceva

mai înainte acasă la doctorul Ox. Cerceta cauzele acestei37aţâţări curioase care îi cuprinsese în două rânduri pecetăţenii cei mai paşnici.- Ce să fie? se întreba el. Ce vârtej s-a abătut asupraliniştitului meu oraş? Oare vom înnebuni cu toţii şi vatrebui isă transformăm oraşul într-un balamuc uriaş?Căci ieri erau toţi acolo: fruntaşi, consilieri,

judecători, medici, academicieni şi pe toţi după cum îmiaduc aminte, pe toţi ne-a cuprins accesul de nebuniefurioasă! Ce putea fi în muzica aceea? Inexplicabil! Nu

mâncasem, nu băusem nimic care să fi produs în mineasemenea aţâţare! Nu! Ieri la prânz, o bucată de friptură deviţel friptă bine, câteva linguri de spanac, lapte de pasăre şidouă pahare mici de bere, îndoite cu apă; nu puteau să mise urce la cap! Nu! E ceva ce nu-mi pot explica şi cum maiîntâi de toate, sunt responsabil de faptele cetăţenilor, voiface o anchetă.Dar cercetarea hotărâtă de consiliul comuna! nu a datnici un rezultat. Faptele le cunoşteau toţi, dar cauzele nu le-au putut afla. De altfel se liniştiseră toţi şi o dată cu linişteaveni şi uitarea.Ziarele locale nu spuseră nimic şi în darea de seamă

apărută în Cronica Quinquendonului, nu se făcu nici oaluzie la acea fierbinţeală a întregii săli.Cu toate acestea, dacă oraşul şi-a recăpătat linişteaobişnuită, dacă redeveni în aparenţă, flamand ca maiînainte, în fond se simţea că temperamentul şi caracterul



locuitorilor săi se schimba puţin câte puţin. Te făcea să zici,ca doctorul Dominic Custos, că „le creşte nervii".Dar să ne explicăm: schimbarea aceastanecontestabilă şi necontestată, nu se producea decât în.anumite condiţii. Când quinquendonienii umblau pestrăzile oraşului în aer liber, în piaţă, de-a lungul Vaarului,

38erau tot oamenii aceia reci şi metodici de altădată. Tot âşa,când stăteau acasă, unii lucrând cu mâinile, alţii cu capul,cei dintâi nefăcând nimic, ceilalţi necugetând deloc. Viaţa

privată era tăcută, lâncedă ca şi mai înainte. Nici o ceartă,nici o neînţelegere în căsnicii, nici o iuţeală în bătăileinimii, nici o supraexcitare a măduvii encefalice. Media

pulsaţiilor rămânea., cum era şi altădată, de cincizeci pânăla cincizeci şi două pe minut.Dar fenomen inexplicabil, care ar fi învins isteţimeacelui mai mare fiziolog al vremii, dacă locuitoriiQuinquendonului nu se schimbau foarte mult în viaţa lor casnică, se schimbau foarte mult în cea publică.Cum se adunau într-o clădire publică, se stricacăruţa, cum zicea comisarul Passauf. La bursă, la primărie,la Academie, la şedinţele consiliului comunal ca şi laadunările savanţilor se producea un ce ca o reînviere, oaţâţare ciudată îi cuprindea pe cei de faţă. După o oră seînfierbântau, după două ore se certau, se aprindeau,ajungeau la personalităţi. Chiar la biserică, în timpul

predicii, credincioşii nu-l mai puteau asculta liniştiţi pe preotul van Stabel, care de altfel, se aprindea şi el şidojenea mai aspru ca de obicei. în cele din urmă, starea

asta de lucruri aduse noi certuri mai grave, (vai!) decâtaceea a doctorului Custos şi a avocatului Schult şi dacă n-a fost niciodată nevoie de intervenţia autorităţilor, asta sedatorează numai faptului că cei ce se certau, ajungândacasă, se linişteau şi uitau atât insultele aduse, cât şi pe cele

primite.



Totuşi particularitatea asta nu izbi minţile lor cu totulincapabile să recunoască ceea ce se petrecea în ei. Unulsingur din tot oraşul, tocmai acela căruia se tot gândeaconsiliul de treizeci de ani să-i suprime postul, comisarul39Mihail Passauf, băgase de seamă că aţâţarea, care nu exista

în casele particulare, apărea în edificiile publice şi seîntreba foarte îngrijorat ce s-ar fi întâmplat dacă vreodată„epidemia" aceea - aşa îi zicea - ar fi pătruns în caselecetăţenilor, şi s-ar fi întins şi pe străzile oraşului. Atunci n-aveau să se mai uite insultele, nu avea să mai fie linişte,

pauze în delirul acesta, ci numai o înflăcărare necontenită,care îi va face pe quinquendonieni să sară unii la alţii., - Atunci ce se va întâmpla? se întreba cu groazăcomisarul Passauf. Cum să potoleşti furiile aceleasălbatice? Cum să domoleşti spiritele aţâţate? Atuncifuncţia mea nu va mai fi o sinecură şi consiliul va trebui să-mi îndoiască leafa, afară numai dacă nu voi fi silit să măarestez singur, pentru* tulburarea ordinii publice.Temerile acestea îndreptăţite începură să se realizeze.De la bursă, de la biserică, de la teatru, de la primărie, dela Academie, de la hală, răul pătrunse în casele

particularilor şi asta în mai puţin de cincisprezece zile de lagrozava reprezentaţie a Hughenoţilor.în casa bancherului Collaert se declarară primelesimptome ale „epidemiei".Bogătaşul acesta dădea un bal sau o serată dansantă,în onoarea fruntaşilor oraşului. Emisese cu câteva luni maiînainte un împrumut de treizeci de mii de lei, care fusese pe

trei sferturi subscris şi în urma acestui succes financiar îşideschise saloanele pentru o serbare.Se ştie ce sunt serbările acestea flamande, în care

berea şi siropurile sunt ce sunt. Câteva convorbiri despretimp, despre recoltă, despre grădini, despre flori şi mai alesdespre lalele. Din timp în timp, un dans încet şi lin,



câteodată un vals, dar un vals nemţesc în care nu se facemai mult de o învârtitură şi jumătate pe minut şi în timpul40căruia, dansatorii se ţin departe unul de altul, atât cât le

permite lungimea braţelor. Aşa sunt de obicei balurile lacare se ducea lumea mare din Quinquendone.

Polca, după ce fusese pusă în patru timp, încercase săfie introdusă, dar dansatorii rămâneau mereu în urmaorchestrei, oricât de rar s-ar fi bătut măsura, aşa că în celedin urmă, se renunţase la ea.Adunările acestea liniştite, în care tinerii şi tinerele

40găseau o plăcere cinstită şi moderată nu se sfârşiserăniciodată rău. De ce oare în seara aceea, la banchetulCollaert siropurile parcă se transformaseră în vinuri vechi,în şampanie spumoasă, în punciuri incendiare? Pentru ce îicuprinsese pe toţi invitaţii, pe la mijlocul serbării, un fel de

beţie inexplicabilă? Pentru ce menuetul s-a transformat însârbă? Pentru ce cei din orchestră au iuţit măsura? Pentruce ca şi la teatru, lumânările străluceau mai tare ca deobicei? Ce curent electric pătrunsese în saloanele

bancherului? Cum se făcea că dansatorii se apropiara, cămâinile se strânseră mai tare?Vai! Unde s-ar putea găsi un Oedip, care să răspundăla toate întrebările acestea? Comisarul Passauf vedea binecă soseşte furtuna, dar nu putea s-o înfrângă, nu putea săfugă de ea şi simţea aşa ca o ameţeală care-i cuprindeacreierul. A fost văzut repezindu-se de mai multe ori la

bomboane şi golind tăvile ca şi cum atunci ar fi scăpat de

o dietă lungă.în timpul acesta, însufleţirea valsului creştea. Unmurmur lung, ca o bâzâială înăbuşită ieşea din toate

piepturile. Se dansa, se dansa chiar cu adevărat. Picioarelese mişcau cu o iuţeală tot mai mare. Feţele se îmbujorau.Ochii străluceau ca diamantele. înflăcărarea generală



atinsese culmea culmilor. Şi când orchestra intona valsulFreischutz, când valsul acesta atât de nemţesc şi cu omişcare atât de lină, a fost început de orchestraînfierbântată, ah! atunci nu a mai fost vals, a fost un vârtejfără seamăn, o învârteală ameţitoare, vrednică să fiecondusă de vreun Mefistofel, bătând măsura cu un cărbune

aprins! Apoi un galop, un galop drăcesc, timp de un ceasfără să poată fi schimbat, fără să poată fi oprit, luă cu sine prin coridoare, prin saloane, prin camere, pe scări, din -41

pivniţă şi până în podul casei, pe tinere, pe tineri, pe părinţi, pe toţi indivizii de orice vârstă, de orice greutate, deorice sex, chiar şi pe voluminosul bancher Collaert, şi pedoamna Collaert şi pe consilierii şi pe magistraţii şi pe

Niklausse şi pe doamna van Tricasse şi pe primarul vanTricasse şi pe comisarul Pasauf, care însă nu-şi maiamintea ce tovarăşă de vals a avut în noaptea aceea.Dar „ea" nu l-a uitat! Şi de atunci „ea" îl visa mereu

pe înflăcăratul comisar, strângând-o cu foc la piept.Şi „ea" era plăcuta Tatanemena.

IXDoctorul Ox şi preparatorul Ygenenu spun decât câteva cuvinteEi, Ygene?- E gata totul, maestre! S-a isprăvit cu aşezatulţevilor.- în sfârşit, vom experimenta în mare, asupra maselor

XEpidemia a cuprins oraşul întreg.Efectele ei...



în zilele care urmară, „epidemia" în loc să dispară, s-a extins. Din casele particulare „epidemia" s-a întins şi pestrăzi. Oraşul Quinquendone era de nerecunoscut!42Un fenomen şi mai surprinzător decât cele observate -

până aici, era că nu numai regnul animal, dar nici regnul

vegetal nu scăpa acestei influenţe.După mersul obişnuit al lucrărilor, epidemiile suntspeciale. Cele care-l lovesc pe om, cruţă animalul; cele celovesc animalul, cruţă vegetalele. Nu s-a Văzut, până acumcal ciupit de vărsat, nici om bolnav de pestă bovină, iar

berbecii nu se îmbolnăvesc de bolile cartofilor. Aici însă42toate legile naturii păreau răsturnate. Nu numai caracterul,temperamentul, ideile locuitorilor şi locuitoarelor Quinquendonului se schimbaseră, dar şi animaleledomestice, câinii şi pisicile, boii şi caii, măgarii şi caprele

sufereau influenţa acestei epidemii ca şi cum mediul lor obişnuit s-ar fi schimbat. Chiar plantele „se emancipau"dacă ne daţi voie să întrebuinţăm expresia aceasta.într-adevăr, în grădinile de flori de legume, în livezi,se întâmplau lucruri foarte ciudate. Plantele agăţătoare seagăţau cu mai multă îndrăzneală. Plantele stufoase sefăceau şi mai dese. Arbuştii deveneau copaci. Seminţeleabia semănate răsăreau numaidecât şi creşteau de un degetîn' timpul în care altădată creşteau cât muchia cuţitului.Sparanghelul creştea de un metru, pepenele galben cât undovleac mare turcesc, dovleacul mai-mai cât clopotul

bisericii, care - pe legea mea! - avea vreo trei metri în

diametru. Verzele erau ca nişte movile şi ciupercile ca nişteumbrele.Fructele urmară exemplul zarzavaturilor. Trebuiau săse întovărăşească câte doi inşi ca să poată mânca o fragăîntreagă şi câte patru inşi ca să mănânce o pară. Ciorchiniide struguri erau cât ciorchinele fenomenal, aşa de minunat



pictat de Poussin în tabloul lui înapoierea trimişilor în Pământul Făgăduinţei.Florile tot aşa: violetele mărite răspândeau în aer

parfumuri ameţitoare; trandafirii uriaşi străluceau deculorile cele mai vii; liliacul făceau în câteva zile un tufişde nepătruns; margaretele, daliile, cameliile, rododendronii

acopereau aleile şi se înăbuşeau unele pe altele. De-abia le biruiau foarfecile! Dar lalelele, florile care fac bucuriaflamanzilor, ce mai emoţii au căşunat amatorilor! Poetulvan Bistrom era să cadă văzând în grădina lui o Ţulipa

43 gesneriana uriaşă, monstruoasă, al cărei caliciu serveadrept cuib unei familii întregi de păsărele!Alergă oraşul întreg să vadă floarea aceasta, căreia ise dădu numele de Tulipa quinquendoniana.Dar vai! dacă plantele, fructele, florile creşteauvăzând cu ochii, dacă toate vegetalele tindeau să ia

proporţii uriaşe, dacă vioiciunea culorilor şi tăria parfumurilor fermeca privirea şi te îmbăta, în schimb setreceau iute. Aerul pe care îl absorbeau, le ardea repede,mureau îndată, sfâşiate, devorate.Aceasta a fost şi soarta frumoasei lalele, care seveşteji după câteva zile de strălucire.Până şi animalele domestice se schimbară, câinele decasă ca şi porcul, scatiul din colivie ca şi curcanul dincurte.Trebuie să spunem că animalele acelea în timpurileobişnuite nu erau mai puţin domoale decât stăpânii lor.Câinii, pisicile mai mult lâncezeau decât trăiau. Niciodată

nu aveau vreo mişcare de bucurie sau de mânie. Cozile nuse mişcau, parcă erau de bronz. Nu-şi mai aducea nimeniaminte de vreo muşcătură de câine sau vreo zgârietură de

pisică. Cât despre câinii turbaţi, erau socotiţi ca nişte fiinţeînchipuite, de pus în rând cu celelalte animale dinmenajeria Apocalipsului.



Dar în timpul acestor câteva luni, ale căror întâmplăriîncercăm să le povestim aici, ce de schimbări! Câiniiîncepură să-şi arate colţi şi pisicile ghearele. Avură loccâteva execuţii în urma unor atacuri repetate. Se văzu

pentru prima oară un cal speriindu-se şi luând-o la goană pe străzile Quinquendonului, un bou repezindu-se să ia în

coarne un tovarăş al său dejug, un măgar răsturnându-se cu picioarele în sus în piaţa St. Ernuph şi zbierând, un berbec44- până şi un berbec! - apărându-şi cotletele vitejeşteîmpotriva cuţitului măcelarului.Primarul van Tricasse a fost nevoit să ia măsuricontra animalelor domestice, care, cuprinse de o furie deneînţeles, făceau ca străzile Quinquendonului să nu mai fíesigure.Dar, vai! dacă animalele erau nebune, nici oameniinu erau cuminţi! „Epidemia" nu cruţa nici o vârstă.Copiii deveniră nesuferiţi, ei care fuseseră ca niştemiei până atunci şi, pentru prima oară, judecătorul HonoréSyntax biciui spinarea odraslei sale.La liceu a fost o adevărată revoluţie; dicţionarele audescris multe traiectorii prin clase. Elevii nu mai puteau staînchişi şi de altfel, enervarea îi cuprindea şi pe profesori,care le dădeau pedepse neobişnuite până atunci.Alt fenomen, quinquendonienii, aşa de cumpătaţi

până atunci, care aveau frişca drept aliment principal, sededau acum la mari excese de mâncare şi băutură. Hranaobişnuită nu le mai ajungea. Fiecare stomac setransformase într-o adevărată prăpastie şi prăpastia asta

trebuia umplută prin mijloacele cele mai energice.Consumaţia oraşului se întrei. în loc de două ori, mâncaude şase ori pe zi. S-au semnalat numeroase indigestii.Ajutorul de primar Niklausse nu mai putea să-şi potoleascăfoamea; primarul van Tricasse nu-şi putea potoli setea şi numai ieşea dintr-un fel de semibeţie furioasă.



într-un cuvânt, se arătară şi se înmulţiră în fiecare zisimptomele cele mai îngrijorătoare.Au fost întâlniţi pe stradă oameni beţi şi printreaceştia chiar unii cetăţeni de frunte.Gastritele dădură mult de lucru doctorului DomenicCustos ca şi nevritele şi nevrophlogosele, ceea ce dovedea

45la ce grad de iritare curioasă ajunseseră nervii populaţiei.Avură loc discuţii, certuri zilnice pe străzileQuinquendonului goale altădată şi acum pline de lume,căci nimeni nu mai stătea acasă.Trebui să se organizeze poliţia, ca să poată ţine înfrâu pe cei ce tulburau ordinea publică.La primărie se făcu un arest, care era plin, zi şinoapte de zurbagii. Comisarul Passauf nu mai ştia unde îieste capul.O căsătorie se făcu în mai puţin de două luni, ceea cenu se mai întâmplase până atunci. Da! Băiatul

perceptorului Rupp se căsători cu fiica frumoaseiAugustina de Rovere şi asta de-abia după cincizeci şi şaptede zile de când îi ceruse mâna!...Se hotărâră şi alte căsătorii, care în alte timpuri ar firămas proiecte timp de ani întregi. Primarul simţea că fiicasa, frumoasa Suzel, îi scapă din mâini.Cât despre scumpa Tatanemance, îndrăznise să-lîntrebe pe departe pe comisarul Passauf asupra uneicăsătorii, care i se părea că întruneşte toate elementelefericirii, averii, onorabilităţii, tinereţii!în sfârşit, culmea culmimilor, a avut loc un duel! Da,

un duel cu pistolul de cavalerie, la şaptezeci şi cinci de paşi, cu gloanţe adevărate! între cine? Cititorii nu ne vor crede.între domnul Frantz Niklausse, domolul pescar şi fiul

bogatului bancher, tânărul Simon Collaert.



Şi cauza acestui duel era chiar, fata primarului, decare se îndrăgostise nebuneşte Simon şi nu voia în ruptulcapului s-o lase unui rival aşa de îndrăzneţ cum eraFrantz!46

XIQuinquendonienii iau o hotărâre eroicăAţi văzut în ce stare de plâns ajunsese populaţiaQuinquendonului. Capetele fierbeau. Nu se mai cunoşteauunii pe alţii. Oamenii cei mai paşnici deveniseră cârcotaşi.

Numai cât te-ai fi uitat la ei, aşa mai pieziş, îţi şi trimiteaumartori. Unii lăsară să le crească mustăţile, iar alţii mainăbădăioşi, le ridicară drept în sus.în asemenea condiţii, pentru administraţia oraşului,menţinerea ordinii pe străzi şi în edificiile publice erafoarte grea, căci serviciile nu fuseseră organizate pentru oasemenea stare'de lucruri. Primarul van Tricasse, pe care l-

am cunoscut aşa de blând, liniştit, aşa de incapabil să iavreo hotărâre, era veşnic mânios. Răsuna toată casa destrigătele lui. Lua câte douăzeci de hotărâri pe zi, îisorcovea pe agenţi şi era totdeauna gata să aducă el însuşila îndeplinire măsurile ce le lua.Ce schimbare! Unde era liniştea plăcutei şi tăcuteilocuinţe a primarului? Ce mai „scene" se petreceau acum.Doamna van Tricasse se făcuse arţăgoasă, cu toane,cicălitoare. Bărbatul său, ca să nu-i mai audă glasul, ţipa;mai tare decât ea, dar n-o putea face să tacă. De orice lucruse înfuria! Nu mai era de suferit! Treburile casei nu se maifăceau; nu mai avea gata nimic la timp! O învinovăţea peLotchen şi chiar pe Tatanemance, cumnata, care tot aşa denecăjită îi răspundea înţepat.

Negreşit, domnul van Tricasse ţinea parte servitoareiLotebenyfijşa dupăatairasfsei întâmplă în cele mai fericitecăsnicii. De aceea primăriţa era veşnic furioasă şi



47mustrările, discuţiile, certurile „scenele" nu mai aveau niciun sfârşit!- Dar ce avem? striga câteodată bietul primar. Ce iadne arde? Ce ne-a găsit? Ah! nevastă, nevastă, o să măomori înainte de vreme şi o să mă faci să calc tradiţiile

familiei.Cititorii desigur că n-au uitat particularitatea destulde ciudată ca domnul van Tricasse trebuia să rămână văduvşi să se căsătorească din nou, ca să nu strice obiceiul deveacuri al familiei sale.Această stare a spiritelor produse şi alte efecte destulde curioase şi care trebuiesc arătate. Această aţâţare, a căreicauze n-o ştim până acum, produse schimbări fiziologiceneaşteptate. Ieşiră din mijlocul mulţimii talente ce altă dată

poate ar fi rămas necunoscute. Artişti mediocrii pânăatunci, apărură sub altă lumină. Se iviră noi personalităţidistinse atât în literatură cât şi în politică. Oratorii începură,discuţiile cele mai aprinse în privinţa a tot felul dechestiuni, înflăcărând publicul de altfel foarte dispus laînflăcărare.De la şedinţele consiliului, mişcarea trecu laîntrunirile publice. Se întemeie un club, în timp ce pestedouăzeci de ziare: Pândarul Quinquendonului,

Nepărtinitorul Quinquendonului, Quinquendonianul Radical, înverşunatul Quinquendonian ş.a., scrise cuvioiciune, ridicau chestiunile sociale cele mai grave.- Dar despre ce scriau? va întreba poate cineva.- Despre toate şi despre nimic; despre turnul

Audenarde care se aplecase într-o parte şi pe care uniivoiau să-l dărâme iar alţii să-l îndrepte; despre ordonanţeleconsiliului comunal, căroranele^eriteiefirplb voiau fsă li seîmpotrivească, despre curăţatul şanţurilor şi al canalelor. Şi47



cel puţin dacă înflăcăraţii oratori şi ziarişti nu s-ar fi agăţatde administraţia internă a cetăţii... Dar nu, luaţi de curent,dacă nu ar fi mijlocit Provindenţa, ar fi sărit, ar fi împins,ar fi dat brânci semenilor lor în prăpastia nenorocirilor războiului!...într-adevăr, de opt sau nouă sute de arii,

Quinquendonul avea în arhivă un casus belii de primacalitate, pe care îl păstraseră cu grijă, ca pe nişte moaştesfinte, aşa că avusese tot timpul să devină un motiv răsuflatşi să nu mai fie bun de nimic.Iată ce era cu acest casus belii.Quinquendonul este vecin, în colţul acela al Flandreicu orăşelul Virgamen. Teritoriile acestor două comune sunthotar în hotar.în 1185, cu ceva vreme mai înainte de plecareacontelui Balduin cu cruciada, o vacă din Virgamen - nuvaca unui locuitor, ci o vacă de-a oraşului, băgaţi bine deseamă! - a îndrăznit să pască pe teritoriulQuinquendonului. Abia dacă biata rumegătoare smulseseiarbă de trei ori cât latul limbii, dar delictul, abuzul, crima- cum veţi vra să-i ziceţi - a fost săvârşit şi constatat printr-un proces-verbal, căci pe atunci, magistraţii începură săştie carte.- „Ne vom răzbuna când va sosi timpul" exclamase

Natalis van Tricasse, al treizeci şi doilea înaintaş alactualului primar, „şi virgamenezii nu vor pierde nimicaşteptând!"Virgamenezii erau deci înştiinţaţi. Aşteptară, gândind j- nu fără dreptate - că amintirea insultei va dispărea cu

timpul. Şi într-adevăr, timp de mai multe veacuri trăirăfoarte bine cu vecinii lor din QuinquendoneDar virgamenezii îşi făcuseră socotelile neprevăzând48„epidemia" ciudată, care schimbând cu totul caracterulvecinilor lor, le redeşteptă în suflete dorul de răzbunare.



Aprinsul avocat Schult ridică această chestiuneînaintea auditorilor de la clubul din strada Monstrelet şi-iînflăcăra, întrebuinţând expresiile şi metaforele obişnuiteîn aceste împrejurări. Reaminti delictul, reaminti pagubeleaduse cetăţii Quinquendon^- ij^en^^^^^ naţiune„geloasă de drepturile sale" nu putea să admită prescripţia;

49arătă insulta veşnic vie, rana veşnic sângerândă; vorbi deunele înclinări ale capului la Virgamenezi şi care arătau câtdispreţ aveau pentru locuitorii Quinquendonului; îi rugă peconcetăţenii săi, care „în mod inconştient, poate" suferiserăveacuri întregi insulta asta grozavă, conjură pe „copiii

bătrânii cetăţi să nu aibă altă ţintă decât să obţină osatisfacţie strălucită!"... La sfârşit, făcu apel la „toateforţele naţiunii!"Entuziasmul cu care au fost primite aceste cuvintenoi pentru urechile quinquendonienilor se poate înţelege,dar nu se poate descrie. Toţi auditorii se ridicaseră în

picioare şi, cu mâinile întinse, cereau război cât îi ţineaugura. Niciodată avocatul Schult nu mai avusese asemeneasucces.Primarul, ajutorul de primar, toţi fruntaşii care eraude faţă la această memorabilă şedinţă, în zadar ar fi încercatsă se împotrivească avântului mulţimii. De altfel nici nuîncercau, ci dacă nu mai tare, dar cel puţin tot aşa de tareca şi ceilalţi, strigau:- La graniţă! La graniţă!Şi cum graniţa nu era decât la doi kilometri dezidurile Quinquendonului, era lucru clar că virgamenezii

erau ameninţaţi de o mare primejdie, căci ar fi fost atacaţimai înainte de a fi avut timp să ia măsuri de apărare.în timpul acesta, onorabilul farmacist Josse Liefrink,singurul care îşi păstrase tot sângele rece în această gravăîmprejurare, voi să-i facă să înţeleagă că nu au puşti, tunuri,generali.



I s-a răspuns, nu fără oarecare înghionteală căgeneralii, tunurile, puştile se vor improviza; că dreptatea şidragostea de ţară sunt suficiente pentru a face un popor deneînvins.

50Aici luă cuvântul însuşi primarul şi, într-o

improvizaţie sublimă, „dădu gata" pe oamenii fricoşi, careîşi ascund teama sub vălul prevederii şi vălul acesta îlsfâşie cu o mână patriotică.în clipa aceea ai fi crezut că se prăbuşeşte sala deatâtea aplauze.. Se supuse la vot.Votul se făcu prin aclamaţii şi strigătele se înmulţiră.- La Virgamen! La Virgamen!Primarul se însărcina atunci să ordone înaintareaarmatelor şi - în numele cetăţii - făgădui generalilor care sevor întoarce învingători, toate onorurile triumfului, aşacum se făcea la romani.Farmacistul Josse Liefrink - un încăpăţânat şi

jumătate - nu se dădu bătut, cu toate că fusese, şi crezu decuviinţă să mai facă o observaţie. El atrase atenţia că laRoma nu se acorda triumful generalilor învingători, decâtdacă omorâseră cel puţin cinci mii de duşmani.- Ei, şi! Ei şi!... strigă poporul în delir.- ... şi cum populaţia cetăţii Virgamen nu se ridicădecât la trei mii cinci sute şaptezeci şi cinci de locuitori, vafi cam greu să se ajungă la cinci mii de vrăjmaşi ucişi, afarăde cazul când se va omorî de mai multe ori aceeaşi

persoană.

Bietul farmacist logician nu a fost lăsat să termine, ciîmbrâncit, ghiontit, a fost dat pe uşă afară.- Cetăţeni, cuvântă atunci băcanul Pulmacher, oricear zice fricosul de spiţer, eu mă oblig să omor cinci mii devirgamenezi dacă vreţi să-mi primiţi serviciile.- Cinci mii cinci sute! strigă un patriot mai aprins.



O dovadă mai mult că dintr-un loc înaltse pot domina toate micimile omeneştiCe zici? îl întrebă primarul van Tricasse pe ajutorulsău Niklausse.- Zic că războiul acesta este absolut necesar, răspunse

Niklaus cu tărie, şi că a sosit timpul să spălăm insulta!- Ei bine, şi eu - zise primarul, îţi spun că dacă poporul quinquendonian nu se va folosi de prilejul de faţăca să-şi ceară drepturile, va fi nevrednic de numele lui!- Şi eu susţin că trebuie să ne strângem armata câtmai grabnic şi să-i dăm ordin să înainteze!- Cum, domnule, cum? zise primarul, mie îmivorbeşti aşa?- Chiar dumitale, domnule primar, şi vei auziadevărul întreg, oricât de neplăcut ţi-ar fi el.- îl vei auzi şi dumneata, domnule ajutor de primar,răspunse van Tricasse scos din fire, căci eu îl voi spune mai

bine decât dumneata!... Da, domnule, dar, orice întârzierenu ne cinsteşte! De două sute de ani oraşul Quinquendoneaşteaptă clipa ca să se răzbune şi orice ai zice - fie că-ţiconvine, fie că nu-şi convine, noi vom merge împotrivainamicului!- A! aşa este vorba, răspunse furios Niklausse, vommerge şi fără dumneata dacă nu vrei să vii!- Locul primarului este în primul rând, domnule!- Şi al ajutorului de primar tot acolo, domnule!- Prin cuvintele dumitale, contrazicându-mă mereu,dumneata mă insulţi, strigă primarul, ai cărui pumni aveau

52tendinţa să se schimbe în proiectile.- Şi dumneata mă insulţi îndoindu-te de patriotismulmeu! strigă Niklausse pregătindu-se şi el.- Eu îţi spun, domnule, că armata quinquendonianăva porni peste două zile!



- Şi eu îţi repet că în patruzeci şi opt de ore vom porniîmpotriva inamicului.Se poate uşor observa din crâmpeiul acesta de

53convorbire că cei doi fruntaşi erau exact de aceeaşi părere.Amândoi voiau războiul, dar aţâţarea lor predispunându-i

la ceartă, Niklausse nu asculta ce-i spunea van Tricasse şivan Tricasse nu asculta ce-i spunea Niklausse. Să fi avut

păreri deosebite asupra acestei grave chestiuni: primarul săfi dorit războiul şi ajutorul pacea, şi tot n-ar fi fost discuţiamai straşnică!Cei doi prieteni îşi aruncau priviri pline de mânie.După bătaia rapidă a inimilor, după feţele îmbujorate, după

pupilele contractate, după tremurăturile muşchilor, dupăglasurile răguşite, înţelegeai că erau gata să se repeadă unulla altul.Clopotul ceasului opri din fericire pe cei doiadversari, tocmai când erau să se încaiere.- în sfârşit a venit timpul, strigă primarul.- Ce timp? întrebă ajutorul de primar.- Timpul să ne urcăm în turnul primăriei.- Adevărat şi - fie că vrei, fie că nu vrei - eu mă voiurca, domnule!- Şi eu- Să mergem! ,- Să mergem!Ultimele cuvinte ar fi putut face să se bănuiască unduel şi că adversarii se duceau pe teren, dar nu; se hotărâseca primarul şi ajutorul de primar, căpeteniile cetăţii, să se

ducă la primărie, să se urce în turn şi să examinezeîmprejurimile, ca să poată lua cele mai bune măsuristrategice pentru asigurarea victoriei.Cu toate că erau de aceeaşi părere în această privinţă,totuşi se cercetară tot drumul. Se auzeau strigătele lor



răsunând pe străzi, dar toţi locuitorii vorbind pe acelaşi ton,mânia şi îndârjirea-lor părea naturală şi nu i se părea

54curioasă nimănui. în împrejurările acelea, un om liniştit ar fi fost socotit drept un monstru.Primarul şi ajutorul său, ajungând la uşa turnului erau

în culmea furiei. Nu mai erau roşii, ci galbeni şi se ştie că paliditatea este o dovadă că mânia este în culmea ei.în capul scării înguste a turnului, a fost o adevăratăexplozie. Cine va trece întâi? Cine va urca întâi scaraîntortocheată? Adevărul ne sileşte să spunem că a fost omică înghesuială şi că ajutorul de primar Niklausse uitândrespectul ce-l datora superiorului său, cel mai înalt dregător . al cetăţii, îl îmbrânci pe van Tricasse în lături şi se repezi

pe scara întunecoasă.Amândoi urcară de la început treptele câte patru,aruncându-şi tot felul de epitete. Era de temut să nu seîntâmple vreo dramă în vârful turnului, la trei sute cincizecişi şapte de picioare de la pavajul oraşului.Cei doi furioşi obosiră însă repede şi, după un minut,la a optzecea treaptă, abia mai urcară gâfâind, dacă nu le-atrecut mânia cu totul, cel puţin, ea nu se mai traducea princalificative nepermise între asemenea persoane. Tăceau şi,lucru ciudat, se părea că iritarea li se micşora pe măsură ceajungeau deasupra oraşului. începeau să se mai liniştească.Clocotele sângelui lor se potoleau ca şi ale unui ibric decafea depărtat de foc. De ce?La acest de ce nu putem da nici un răspuns, dar adevărul este că, ajunşi la un balcon ce se afla la o înălţime

de două sute şaizeci şi şase de picioare deasupra niveluluioraşului, cei doi adversari statură jos şi mult, mult liniştiţi,se priviră, ca să zicem aşa, fără mânie.- Sus mai e! zise primarul ştergându-şi faţa cu batista.- Foarte sus! răspunse ajutorul de primar. Ştii căturnul nostru e mai înalt cu paisprezece picioare decât Sf.



55Mihai din Hamburg?- Ştiu răspunse primarul cu oarecare mândrie, care îistă bine celui mai de seamă quinquendonian.După câteva clipe, cei doi fruntaşi îşi continuaraurcuşul, aruncând priviri curioase prin ferestrele din zidul

turnului. Primarul o luase înainte, fără ca Niklausse să zicăceva. Ba încă, pe la a trei suta treaptă, van Tricasse fiinddin cale afară de obosit, Niklausse îl împinse de spate;

55 primarul îl lăsă şi, când ajunseră pe platformă, îi zise:- Mulţumesc, Niklausse, îţi rămân foarte îndatorat.La uşa turnului, jos, erau două fiare sălbatice, gata săse sfâşie; în vârful rumului ajungeau ca doi prieteni!Timpul era foarte frumos. Era în luna mai. Soareleabsorbise toţi aburii. Ce aer curat! Ce senin! Se vedeaulucrurile cele mai mici pe o mare întindere de jur-împrejur.

Numai la câţiva kilometri se zăreau zidurile albe aleVirgamenului, acoperişurile lui roşii, clopotniţele sclipindsub razele soarelui. Şi oraşul acesta era menit jafului şifocului!Primarul şi ajutorul său se aşezară alături pe o bancămică de piatră, ca doi oameni de treabă şi care se iubesc.Priveau, gâfâind, apoi, după câteva clipe de tăcere:- Ce frumos este! exclamă primarul.- Da, e încântător! răspunse ajutorul. Nu crezi, dragăvan Tricasse, că omenirea este ursită să stea mai de grabăla înălţimile acestea, decât să se târască pe scoarţa planeteinoastre?

- Sunt cu totul de părerea ţa, dragă Niklausse; cu totulde părerea ta. Aici înţelegi mai bine măreţia naturii! Oaspiri prin toate simţurile! La o astfel de înălţime ar trebuisă-şi formuleze filozoful sistemele lor şi să trăiascăînţelepţii, mai presus de toate mizeriile lumii acesteia!



- Facem ocolul platformei? întrebă ajutorul de primar.- Facem, răspunse primarul.Şi cei doi prieteni, sprijinindu-se unul de braţulceluilalt şi făcând ca altădată pauze- mari între întrebări şirăspunsuri, examinară toate punctele orizontului. •

- Sunt cel puţin şaptesprezece ani de când nu m-ammai urcat în turn, zise van Tricasse.

56- Eu nu m-am urcat niciodată, zise Niklausse, şi îmi

pare rău, căci ai o privelişte minunată de la înălţimeaaceasta! Vezi, dragă prietene, cum şerpuieşte de frumos

printre arbori râul Vaar?- Şi mai încolo înălţimile din Saint-Hermandad! Cefrumos mărginesc orizontul! Vezi şirul acela de arbori pecare i-a aşezat natura cu atâta meşteşug? Ah! natura,natura, Niklausse! Va putea mâna omului s-o întreacăvreodată?- E încântător, scumpul meu prieten, răspunseajutorul de primar. Priveşte turmele răspândite pe câmpiileverzi, boii,, vacile, berbecii...Dar muncitorii aceia care se duc la câmp! Parcă suntnişte ciobani din Arcadia; nu le lipseşte decât cimpoiul!- Şi deasupra câmpiei roditoare, frumosul cer albastru nepătat de nici un nor! Ah, Niklausse, aici devii

poet! Nu înţeleg cum sfântul Simion Stâlpnicul n-a fostunul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.- Poate că unde coloana lui nu era aşa înaltă ca turnulnostru, răspunse ajutorul de primar zâmbind cu bunătate.

în clipa aceea renumitele clopote ale oraşului se puseră în mişcare şi sunară una din ariile cele maimelodioase. Cei doi prieteni rămaseră uimiţi de admirare.Cu vocea lui blajină, primarul întrebă:- Dar, prietene Niklausse, oare de ce ne-am urcat înturn?



- Adevărat, răspunse Niklausse, ne-au furatgândurile...- De ce ne-am urcat? întrebă din nou primarul.. - Ne-am urcat, răspunse Niklausse, ca să respirămaerul acesta curat, nestricat de slăbiciunile omeneşti.- Atunci să coborâm, dragă Niklausse.

57- Să coborâm, dragă van Tricasse.Cei doi fruntaşi îşi mai aruncară o dată ochii asupra

priveliştii minunate, apoi primarul o luă înainte şi începu săcoboare încet şi măsurat. Ajutorul său îl urma, câteva treptemai în urmă. Ajunseră la balconul unde se opriseră laurcare. Obrajii începură să li se înflăcăreze. Se opriră oclipă, apoi îşi continuara coborâtul.'După un minut, van Tricasse îl rugă pe Niklausse sa-şi încetinească paşii, căci îl calcă pe călcâie şi îl supără.După vreo douăzeci de trepte, porunci ajutorului de

primar să se oprească, pentru a rămâne oarecare distanţăîntre ei.Ajutorul răspunse că nu are poftă să stea cu un picior în aer pentru gustul primarului şi merse înainte.Van Tricasse îi trânti o vorbă destul de aspră.

Niklausse făcu şi el o aluzie jignitoare vizavi devârsta primarului destinat - după tradiţiile familiei lui - săse mai însoare o dată. .Primarul mai coborî vreo douăzeci de trepte,înştiinţându-l pe Niklausse că asta nu i-o va ierta.

Niklausse răspunse că el o va lua înainte şi, scara findstrâmtă şi cu totul întunecată, cei doi fruntaşi se ciocniră.

Cuvintele de „dobitoc" şi „prost-crescut" au fost celemai blânde dintre cele schimbate atunci.*■ Vom vedea noi, vită bătrână, strigă primarul, vomvedea ce vei face în războiul acesta, în ce rând vei fi!- înaintea ta, dobitocule! răspunse Niklausse.Urmară alte strigăte şi apoi ai fi jurat că nişte trupuri



omeneşti se rostogolesc pe scară în jos.Ce s-a întâmplat? Pentru ce s-au schimbat aşa.derepede? Pentru ce mieii de pe platformă s-au schimbat josîn tigrii?

58Orice ar fi, păzitorul turnului auzind gălăgie,

deschise uşa de jos, tocmai în clipa când adversarii, cuochii scoşi din orbite, îşi smulgeau părul de pe cap. Noroccă aveau peruci!- îmi vei da satisfacţie! strigă primarul îndreptându-şi pumnul spre nasul adversarului.- Când vei voi! urlă ajutorul de primar Niklausse,mişcând ameninţător piciorul drept.Păzitorul, care de asemenea era aţâţat, nu se ştie dece, găsi scena asta de provocare ca foarte naturală. Ba încă,

parcă îl împingea ceva să se amestece şi el în ceartă, dar sestăpâni şi se duse să anunţe prin oraş că în curând va avealoc un duel între primarul van Tricasse şi ajutorul de primar

Niklausse.XIVLucrurile sunt împinse aşa de departe, încâtlocuitorii Quinquendonului, cititorii şi chiarajutorul cer un deznodământ imediatUltima întâmpinare dovedeşte până la ce grad deaţâţare ajunsese populaţia Quinquendonului. Cei mai vechi

prieteni şi cei mai blajini - înainte de a se fi ivit „epidemia"- să ajungă în uşa furiei! Şi asta abia peste câteva minute decând, vechea lor dragoste, blândeţea, firea lor

contemplativă le revenise în vârful turnului.Auzind de cele întâmplate, doctorul Ox nu mai puteade bucurie. Nici nu voia să asculte argumentele

preparatorului său, care vedea că lucrurile iau o întorsătură

58



primejdioasă. De altfel, amândoi sufereau de aţâţareagenerală. Nu erau mai puţin agitaţi decât restul populaţieişi ajunseseră chiar să se certe cum se certase primarul cuajutorul său.Aici trebuie să spunem însă că toate întâlnirile peteren proiectate, au fost amânate până la rezolvarea

conflictului cu oraşul Virgamen. Nimeni nu are dreptul sa-şi verse sângele în zadar, căci el era până la ultima picăturăal patriei primejduite.într-adevăr, împrejurările erau grele şi nu era de datînapoi.Primarul van Tricasse cu tot zelul lui războinic,crezuse că nu e bine să se azvârle asupra duşmanului fărăsă-l înştiinţeze mai întâi. De aceea ceru virgamenzilor, prindomnul Hottering, guard silvic, să dea satisfacţie pentrucălcarea de teritoriu comisă în 1195 în daunaQuinquendonului.Autorităţile din Virgamen la început nu înţeleseră

despre ce era vorba şi guardul silvic a fost dat afară foartecavalereşte.Van Tricasse trimise atunci pe unul din adjutanţii decâmp ai generalului cofetar, pe cetăţeanul HildevertSchuman, fabricant de.acadele, om foarte energic, carefăcu cunoscut autorităţilor din Virgamen şi minutul în cares-a încheiat la 1195 procesul verbal prin îngrijirea

primarului Natalis van Tricasse.Autorităţile din Virgamen izbucniră în hohote de râsşi cu adjutantul de câmp se întâmplă la fel ca şi cu guardul-silvic.Primarul îi strânse atunci pe fruntaşii oraşului într-unconsoliu. O scrisoare frumos şi viguros a fost redactată înformă de ultimatum. Casus belii era arătat lămurit şi se

59acorda cetăţii Virgamen un termen de douăzeci şi patru deore ca să repare insulta adusă Quinquendonului.



Scrisoarea porni şi se înapoie peste câteva ore făcutăîn mii de bucăţi, fiecare constituind câte o nouă insultă

pentru quinquendonieni.Deci virgamenezii cunoşteau de mult făgăduinţaquinquendonienilor şi îşi băteau joc acum de ei, dereclamaţia lor, de casus belii, de ultimatum!

Nu mai era decât un lucru de făcut: să hotărascăarmele, să se invoce zeul războaielor şi metoda prusiana, săse năpustească asupra virgamenezilor mai înainte ca ei săse fi putut pregăti.Aşa hotărî consiliul într-o şedinţă solemnă, în carestrigătele, batjocura, gesturile ameninţătoare se încrucişaucu o violenţă fără seamăn. O adunare de nebuni de îndrăciţin-ar fi fost mai zgomotoasă.Imediat după declararea războiului, generalul JeanOrbideck îşi strânse armata, adică nouă mii trei sutenouăzeci şi trei de luptători, dintr-o populaţie de două miitrei sute nouăzeci şi trei suflete. Femeile, copiii, bătrânii

erau în rând cu bărbaţii tineri.Toate lucrurile tăioase sau noduroase au fosttransformate în arme. Puştile din oraş au fostrechiziţionate.Se găsiră cinci, dintre care două fără cocoş şifuseseră date avangardei. Artileria se compunea din tunulcel vechi de. la castel, care fusese cucerit la Quesnoy în1339, una din cele dintâi guri de foc de care vorbeşte istoriaşi cu care nu se mai trăsese de cinci secole. Din fericire

pentru servanţi, nu erau proiectile, dar chiar aşa cum eraarma asta, tot putea să înfricoşeze puţin pe duşmani.Celelalte arme fuseseră luate din muzeul deantichităţi şi din arsenalele particulare cunoscute sub60numele de bucătării, dar curajul, dreptatea, ura în contraduşmanului, dorul de răzbunare, ţineau loc de arme mai



perfecţionate şi înlocuiau - cel puţin aşa se nădăjduia -mitralierele moderne şi tunurile cu repetiţie.Trupele au fost trecute în revistă. Nici un cetăţean nuera lipsă la apel. Generalul Orbideck, cam nesigur pe calullui, un dobitoc răutăcios, căzu de trei ori în faţa frontului,se ridică însă teafăr ceea ce a fost socotit ca un semn bun.

Primarul, ajutorul de primar, comisarul, judecătorul, perceptorul, bancherul, rectorul, în sfârşit toţi fruntaşiioraşului mergeau în frunte. Nici mamele, nici surorile, nicifiicele nu vărsau o lacrimă. îşi îndemnau soţii, fraţii,

părinţii la luptă şi îi urmau formând ariergarda subcomanda curajoasei doamne van Tricasse.Se auzi trompeta crainicului Jean Mistrol; armata

porneşte, părăseşte piaţa şi, scoţând strigăte sălbatice, seîndreaptă spre poarta Audemade.în clipa când fruntea coloanei era să treacă dezidurile oraşului, se repezi un om înaintea ei.- Staţi! Staţi! nebunilor! strigă el. Liniştiţi-vă! Staţi să

închid robinetul! Voi nu sunteţi setoşi de sânge! Sunteţioameni cumsecade, blânzi, paşnici! Dacă vă găsiţi în halulacesta, vina este a stăpânului meu, doctorul Ox! E vorba deo experienţă! Sub pretextul că vă va lumina oraşul cu gazoxihidric, a săturat...Preparatorul Ygene era peste măsură de aprins, dar nu putu să termine. în clipa în care secretul doctorului erasă-i scape din gură, doctorul Ox furios î l ajunse din urmă,se repezi la el şi-i închise gura cu pumnii.O adevărată luptă. Primarul, ajutorul de primar şiceilalţi fruntaşi care se opriseră la vederea lui Ygene, se

61repeziră înfuriaţi la cei doi străini, fără să vrea să maiasculte nici pe unul nici pe altul. Doctorul Ox şi

preparatorul lui, înghiontiţi, bătuţi, au fost numai binetârâţi din ordinul lui van Tricasse, spre închisoare, când...

61



XVDeznodământul are locCând avu loc o explozie înfricoşătoare.Se păru că a luat foc toată atmosfera. O flacără de ointensitate, de o vioiciune fenomenală ţâşni până în înaltulcerului, ca un meteor. Dacă ar fi fost noapte, ar fi luminat

până la zece kilometri înjur.Toată armata quinquendoniană a fost culcată la

pământ, ca o armată de soldaţi de plumb. Din fericire, nu afost nici o victimă; câteva zgârieturi, câteva cucuie şi atâtatot. Cofetarul care, din întâmplare, nu a căzut de pe cal înclipa aceea, se alese cu pamponul pârlit, dar fără nici orană.Ce se întâmplase?După cum s-a aflat în urmă, sărise în aer uzina degaz. în lipsa doctorului Ox şi a ajutorului său, se făcusevreo nesocotinţă. Nu se ştie nici cum, nici de ce, se stabilise

o comunicaţie între rezervorul cu oxigen şi cel cu hidrogen.Din întâlnirea acestor două gaze ieşise un amestecexplozibil, care luase foc din nebăgare de seamă.Aceasta schimbă toate planurile. Când se ridicăarmata de jos, doctorul Ox şi preparatorul Ygenedispăruseră.

62XVICititorul inteligent vede că a ghicit,cu toate precauţiile autoruluiDupă explozie, Quinquendonul a redevenit imediatcetatea paşnică, nepăsătoare şi flamandă de odinioară.După explozie, care nu produse o emoţie prea mare,fiecare - fără să ştie de ce, maşinaliceşte - îşi luă drumulspre casă, primarul la braţ cu ajutorul de primar, avocatulSchult la braţ cu doctorul Custos, Frantz, Niklausse la braţ



cu rivalul său Simon Collaert, toţi liniştiţi, fără să facăvreun zgomot, fără să-şi mai dea seama de ce s-a întâmplat,uitând de Virgamen şi de răzbunare. Generalul se înapoiela prăjiturile lui şi ajutorul la fabricatul acadelelor.Totul îşi reluă vechea linişte, viaţa obişnuită, oamenişi animale, animale şi plante, chiar turnul porţii Audenarde

pe care explozia... îl îndreptase!De atunci nu s-a mai auzit nici un cuvânt mai, tare caaltul, nici o discuţie în oraşul Quinquendone. Nu s-a maifăcut nici politică, n-au mai avut loc procese, cluburile aufost desfiinţate, sergenţii de stradă de asemenea. Locul decomisar al lui Passaul redeveni o sinecură şi dacă nu i s-atăiat leafa, motivul a fost că primarul şi ajutorul de primar,nu s-au putut hotărî să ia vreo hotărâre în privinţa lui.Din timp în timp însă comisarul, fără să bănuiască elceva, tot mai era visat de nemângâiata Tatanemance.Rivalul lui Frantz o lăsa cu multă mărinimie pefrumoasa Suzel iubitului ei, care se grăbi să se căsătorească

cu ea peste cinci sau şase ani de la aceste întâmplări.Cât despre doamna van Tricasse, dânsa muri zece animai târziu - în termen deci - iar primarul se căsători cudomnişoara Pelagie van Tricasse verişoara sa.

63XVIICum se explicăteoria doctorului OxDar ce a făcut misteriosul doctorului Ox? Oexperienţă fantezistă şi nimic mai mult.

După ce şi-a aşezat conductele de gaz, a saturat cuoxigen curat, fără un atom de hidrogen, clădirile publice,casele particulare, în cele din urmă străzileQuinquendonului.



Gazul acesta fără gust, fără miros, răspândit în aşamare cantitate în atmosferă, provoacă tulburări serioase înorganism când este inspirat.Când trăieşti într-un mediu saturat de oxigen, eştiexcitat, supraexcitat, arzi!Cum reintri în atmosfera obişnuită, îţi vii în fire

dovadă întâmplarea ajutorului de primar şi a primaruluicând au ajuns în vârful turnului, la aerul obişnuit, căcioxigenul fiind greu, rămâne în straturile inferioare aleatmosferei.Traiul în asemenea condiţii, respiraţia gazuluiacestuia care transformă fiziologic corpul ca şi sufletul,scurtează viaţa întocmai ca la aceia care mor voind săsoarbă cât mai mult din plăcerile vieţii în timpul cel maiscurt!A fost deci un mare noroc pentru quinquendonieni,explozia providenţială care a pus capăt primejdioaseiexperienţe, distrugând uzina doctorului Ox.

în rezumat şi pentru a încheia, virtutea, curajul,talentul, inteligenţa, imaginaţia, toate calităţile saufacultăţile acestea nu cumva au vreo legătură cu oxigenul?Asta-i teoria doctorului Ox, dar oricine are dreptul săn-o admită şi, întrucât ne priveşte, noi o respingem dintoate punctele de vedere, cu toată experienţa fantezistă lacare a fost supus oraşul Quinquendone.

64CUPRINSCapitolul I 3Capitolul II 5Capitolul III 12Capitolul IV 18Capitolul V 24Capitolul VI 32



Capitolul VII 37Capitolul VIII • 48Capitolul IX 54Capitolul X 54Capitolul XI 60

Capitolul XII 66Capitolul XIII 67Capitolul XIV 75Capitolul XV 80Capitolul XVI 81Capitolul XVII 8265JULES VERNE

Printregheţurile eterneIlustraţii: Bertrand, Froelich, Th. Schuler, Bayard şi Marie

Traducere: Bogdan Z. COSMIN

I65Steagul negru

Parohul vechii biserici din Dunkerque se trezi la oracinci în ziua de 12 mai 18..., pentru ca, potrivit obiceiuluisău, să spună prima liturghie, la care asistau câţivacucernici pescari.



îmbrăcat cu straiele preoţeşti se dusese la altar, cândun om intră în sacristie, vesel şi îngrozit totodată.Era un marinar cam de vreo şaizeci de ani, dar încăvoinic şi teafăr, cu o înfăţişare bună şi cinstită.. - Părinte, părinte, opreşte-te, te rog!- Dar ce te apucă aşa de dimineaţă Jean Cornbutte?

răspunse preotul.- Ce m-a apucat? Iaca, o poftă nebună să-ţi sar de gât!- Ei bine, după sfânta slujbă la care vei asista şidumneata...- Sfântă slujbă! răspunse râzând bătrânul marinar.Crezi că te voi lăsa s-o faci?- Şi pentru ce nu? întrebă preotul. Explică-te, a treiaoară...- Că va fi tocat sau nu, răspunse Jean Cornbutte, vamai toca de multe ori azi, părinte, căci mi-ai făgăduit că vei

binecuvânta cu propriiile dumitale mâini căsătoria fiuluimeu Ludovic cu nepoata mea Măria!

- Dar ce a sosit? exclamă cu voioşie preotul.- Nu-i departe, glăsui Cornbutte frecându-şi mâinile.Vigia de pe mal a zărit la răsăritul soarelui bricul nostru, pecare chiar dumneata l-ai botezat cu frumosul nume de LAJEUNE HARDIE (Tânăra îndrăzneaţă).- Te felicit din toată inima, dragul meu Combutte,răspunse parohul dezbrăcându-şî patrafirul şi stiharul.Cunosc învoielile noastre. Celălalt preot mă va înlocui şieu îţi voi fi la dispoziţie, la sosirea scumpului dumitale fiu.- Şi eu vă făgăduiesc că n-o să vă facă să aşteptaţi

prea mult! răspunse marinarul. Publicaţiile s-au făcut chiar

66de dumneata şi nTo să mai ai de iertat decât păcate ce se potsăvârşi între cer şi apă, prin mările Nordului. Am avut ostraşnică idee, voind să se facă nunta chiar în ziua sosirii şica fiul meu Ludovic să nu plece de pe bricul lui decât

pentru a se duce la biserică.



-Atunci du-te Cbrnbute şi vezi de toate.- Alerg părinte, la revedere!Marinarul se înapoie cu paşi mari la casa lui, situată

pe cheiul portului negustoresc, de unde se zărea marea Nordului, lucru de care era atât de mândru.Jean Cornbutte adunase o oarecare avere în viaţa lui.

După ce timp îndelungat comandase corăbiile unui bogatarmator din Havre, el se stabili în oraşul lui natal, unde puse să i se construiască pe propria lui răspundere briculTânăra îndrăzneaţă. Mai multe călătorii în miază-noapteizbutiră şi ca întotdeauna corabia găsi să vândă cu preţ bunîncărcătura de lemn, de fier şi de gudron. Jean Cornbuttelăsă atunci comanda fiului său Ludovic, marinar viteaz, detreizeci de ani care, după spusele tuturor căpitanilor cabotori era cel mai vajnic marinar din Durkerque.- Ludovic Cornbutte plecase având o mare dragoste

pentru Măria, nepoata tatălui său, care considera că sunttare lungi zilele în care el lipsea. Măria avea abia douăzeci

de ani. Era o flamandă frumoasă, cu câteva picături desânge olandez în vene. Mama ei murind, o încredinţasefratelui său Jean Cornbutte. Aşa că bunul marinar o iubeaca pe propria-i fiică şi vedea în plănuita căsătorie un izvor de adevărată şi trainică fericire.Sosirea bricului semnalat în largul strâmtorilor,sfârşea o însemnată tranzacţie comercială, de la care JeanCornbutte aştepta un mare beneficiu. Tânăra îndrăzneaţă

plecată de aproape trei .luni, venea din Bodoe, din ultimul

67 popas făcut pe coasta apuseană a Norvegiei şi făcuserepede călătoria.înapoindu-se acasă, Jean Cornbutte găsi toată casa în

picioare. Măria cu fruntea luminoasă, îşi îmbrăca hainelede mireasă.- Numai de nu ar sosi bricul înaintea noastră! ziceadânsa.



- Grăbeşte-te micuţo, răspunse Jean Combutte, căci bate vântul dinspre miază-noapte şi Tânăra, îndrăzneaţăalunecă bine, când alunecă în largul mării.- Prietenii noştri sunt vestiţi, dragă unchiule? întrebăMăria.- Sunt!

- Şi notarul şi părintele?- Fii liniştită! Numai tu ne vei face să aşteptăm!în acea clipă intră cumătrul lui Combutte.- Ei bine! bătrâne Combutte, exclamă el, ce noroc!Corabia ta soseşte tocmai când guvernul scoate la licitaţiemari furnituri de lemne pentru marină.- Şi ce mă priveşte asta. pe mine? răspunse JeanCombutte. Doar nici nu-i vorba de guvern aici!- Fără îndoială, domnule Clerbaut, spuse Măria, nune preocupă decât un singur lucru; înapoierea lui Ludovic.- Nu zic ba... răspunse cumătrul. Dar în sfârşit acestefurnituri...

- Şi dumneata vei veni la nuntă, răspunse JeanCombutte, care îl întrerupse pe negustor şi-i strânse mânade mai-mai să i-o sfărâme.- Furniturile astea de lemne...- Şi cu toţi prietenii noştri de pe uscat şi amicii de pemare, Clerbaufc^sm şi vestit lumea şi voi pofti întregulechipaj al bricului!

68- Şi ne vom duce să-l aşteptăm la chei? întrebă Măria.- Cred şi eu, răspunse Jean Cornbutte. Vom defila doicâte doi, cu viorile în frunte.Invitaţii lui Jean Cornbutte sosiră fără întârziere.Deşi era foarte devreme, nici unul nu lipsi la chemare. Tpţiîl felicitară pe bunul marinar, pe care-l iubeau. In acesttimp, Măria îngenuncheată înaintea lui Dumnezeu îşi

preschimbă rugile în mulţumiri. Ea se întoarse, în curând,în sala comună, frumoasă şi împodobită şi a fost sărutată pe



obraz de toate cumetrele, iar bărbaţii îi strânseră cu tăriemâna, apoi Jean Cornbutte dădu semnalul de plecare.Era un curios spectacol să vezi această ceată voioasăluând calea spre mare la răsăritul soarelui. Ştirea sosirii

bricului se răspândi în port şi multe capete în scufii denoapte se iviră la ferestre şi la uşile întredeschise. Din

fiecare parte se auzea o cinstită laudă sau o salutaremăgulitoare.Convoiul de nuntă ajunse la cheiul de lemn înmijlocul unui concert de laude şi de binecuvântări. Timpulse făcuse minunat de frumos şi soarele parcă ar fi luat partela serbare. Un vântuleţ de miază-noapte înspuma talazurileşi câteva dube pescăreşti îndreptate cât mai aproape pentrua ieşi din port, brăzdau marea cu repezile lor zboruri printreşarampoii stăvilarului de lemn.Cele două ieşituri ale Dunkerque-lui care prelungesccheiul portului se întind până departe în mare. Nuntaşiiocupau toată lărgimea ieşiturii dinspre miază-noapte şi în

curând ajunseră la o căsuţă aşezată la capătul ei, undeveghea căpitanul portului.Bricul lui Jean Cornbutte devenise din ce în ce maivizibil. Vântul se înteţea şi Tânâr&jndtăzneaţă alerga peapele din largul mării cu toate pânzele întinse la catargurile69dinainte, la cel din spate, la brigantina şi la catargul mic. Pe

bord trebuia să fi domnit bucuria ca şi pe uscat. JeanCornbutte cu un ochean în mână, răspundea cu voioşieîntrebărilor prietenilor săi.- Uite frumosul meu bric! exclamă el, curat şi aşezatca şi cum ar ancora la Dunkerque! Nici o stricăciune! Nicio funie mai puţin!- îl vezi pe fiul dumitale, căpitanul? îl întreba unul.- Nu încă. Ah! e ocupat cu treburile!- De ce nu-şi ridică steagul? întrebă Cierbauf.



- Nu ştiu nici eu, bătrâne prietene, dar negreşit că areun motiv.- Ocheanul dumitale unchiule, dă-mi ocheanuldumitale spuse Măria, smulgându-i unealta din mâini;vreau să fiu cea dintâi care îl va zări!- Dar este fiul meu, domnişoară!

*• Sunt trei ani de când este fiul dumitale, răspunsetânăra fată râzând şi numai doi de când este logodniculmeu.Tânăra îndrăzneaţă era vizibilă în întregime.Echipajul făcea chiar pregătirile de ancorare. Pânzele desus erau strânse; se puteau recunoaşte marinarii ce seîndreptau spre interiorul corăbiei. Dar nici Măria, nici JeanCornbutte nu-l putuseră încă saluta cu mâna pe căpitanul

bricului.- Nu, zău! uite-l pe secund, pe Andrei Vasling?exclamă Clerubauf.- Uite-l pe Misonne, dulgherul, răspunse unul dintre

cei de faţă.- Şi pe prietenul nostru Penellan! spuse un altulfăcând un semn marinarului numit astfel.Tânăra îndrăzneaţă nu era decât la trei aruncături de70cablu depărtare de port, când un steag negru se înălţă învârful catargului. Era un doliu pe bord.Un simţământ de groază trecu prin toate sufletele şiîn inima tinerei logodnice.Cu mâhnire sosea bricul în port şi o tăcere de gheaţădomnea pe puntea lui. In curând trecând capătul zăgazului,Maria, Jean Cornbutte şi toţi prietenii năvăliră spre cheiulunde avea să acosteze vasul şi într-o clipă au fost la bord.- Fiul meu! strigă Jean Cornbutte, care nu putu rostidecât aceste cuvinte.



Marinarii bricului, cu capul descoperit îi arătarăsteagul de jale. Maria scoase un ţipăt de deznădejde şi căzuîn braţele bătrânului Cornbutte.Andrei Vasling adusese Tânăra îndrăzneaţă, dar Ludovic Cornbutte, logodnicul Măriei, nu mai era pe

bordul ei.

IIPlanul lui Jean CornbutteDe îndată ce tânăra fată, încredinţată prietenilor miloşi plecă de pe bric, secundul, Andrei Vasling îi povestilui Jean Cornbutte groaznicul eveniment ce-i lipsea de

plăcerea de a-i revedea fiul, pe care jurnalul de bord îldescria în aceşti termeni:

„La înălţimea Maelstrom, în ziua de 26 aprilie,corabia ridicând pânza cea mare pe o furtună cu vânturi de

sud-est, zări semnalele de deznădejde ce ile făcea o goeletă- o corăbioara mică de pescari cu două catarge - în voia

vântului. Această goeletă fără catargul din faţă, alerga spre71 prăpastie cu pânzele strânse. Căpitanul Ludovic Cornbuttevăzând această corabie mergând spre o pieire sigură, sehotărî să se ducă pe bord. Cu toate observaţiile echipajului

său, el dădu ordin să se lase şalupa în mare, coborî în ea cumarinarul Cortrois şi timonierul Petre Nouquel. Echipajul îi urmări din ochi până în clipa când dispărură în ceaţă.

71 Noaptea veni. Marea deveni din ce în ce mai agitată, atrasăde curentele ce limitau aceste paragini, se primejduia să fíeînghiţită în Maelstrom. Ea a fost silită să fugă, împinsă devânt. în zadar staţiona ea timp de câteva zile la locul

sinistrului; şalupa bricului căpitanului Ludovic nu se mai arătase. Atunci Andrei Vasling adună echipajul, luăcomanda corăbiei şi întinse pânzele pentru a veni la

Dunkerque".



Jean Cornbutte, după ce citi această povestire ca peun simplu fapt de bord, plânse mult timp şi dacă avu ooarecare mângâiere, ea îi proveni gândindu-se că fiul luimurise voind să-şi ajute semenii. Apoi sărmanul tată părăsiacest bric a cărui vedere îi făcea rău şi se înapoiedeznădăjduit acasă.Această veste tristă se împrăştie numaidecât înîntregul Dunkerque. Numeroşii prieteni ai bătrânuluimarinari veniră să-şi exprime viile şi sincerele lor păreri derău. Apoi marinarii de pe Tânăra îndrăzneaţă dădurăamănuntele cele mai depline asupra acestui eveniment şiAndrei Vasling trebui să istorisească Măriei în toateamănuntele devotamentul logodnicului ei.Jean Cornbutte se gândi - după ce plânse - şi chiar adoua zi, după ancorare, văzându-l pe Andrei Vasling î ispuse:... ... -. x r î t J j •. ;

- Eşti sigur, tare sigur, Andrei, că fiul meu a pierit?- Vai! da domnule Jean! răspunse Andrei Vasling.

- Şi ai făcut toate cercetările necesare pentru a-l găsi?- Toate, fără nici o ezitare, domnule Cornbutte! Dar din nenorocire este o certitudine. Cei doi marinari ai lui şiel au fost înghiţiţi de vâltoarea Maestromului.- Ţi-ar plăcea, Andrei, să păstrezi comanda ca secundal vasului?

72- Asta ar atârna de căpitan, domnule Cornbutte.- Căpitanul voi fi eu Andrei, răspunse bătrânulmarinari. Voi descărca repede corabia, îmi voi alcătuiechipajul şi voi alerga pentru a-l găsi pe fiul meu.

- Fiul dumitale este mort! răspunse Andrei Vaslingstăruind. •- Este cu putinţă Andrei, răspunse cu vioiciune JeanCornbutte, dar de asemenea e cu putinţă să fi scăpat. Voiscotoci porturile Norvegiei, unde se poate să fi fost împins



şi când voi avea siguranţa că n-o să-l mai revăd niciodată,numai atunci mă voi înapoia ca să mor aici!Andrei Vasling înţelegând că această hotărâre era denezdruncinat, nu mai stămi şi se retrase.Jean Cornbutte o informă imediat pe nepoata sa de

planul său şi văzu licărind câteva luciri de speranţă printrelacrimile ei. încă nu-i trecuse tinerei fete prin minte cămoartea logodnicului ei putea fi incertă; dar abia a fostaruncată în inima ei această nouă speranţă şi ea se prinse deea fără nici o rezervă.Bătrânul marinar hotărî ca Tânăra îndrăzneaţă să reiaimediat drumul mării. Acest bric temeinic construit, nuavea nici o stricăciune de reparat. Jean Cornbutte făcu

publicaţii că dacă marinarii vor să se reîmbarce, nimic nuva fi schimbat în alcătuirea echipajului. Doar el îl vaînlocui pe fiul său la comanda corăbiei.

Nici unul dintre tovarăşii lui Ludovic Cornbutte nulipsi de la chemare şi erau printre ei marinari îndrăzneţi:

Alain Turquiette, dulgherul Fidele Misonne, bretonulPenellan, care îl înlocuia pe Petre Nouquet ca timonier alTinerei îndrăzneaţe, apoi Gradlin, Aupic, Gervique,marinari curajoşi şi încercaţi.Jean Cornhutte îi propuse din nou lui Andrei Vasling73să-şi reia gradul la bord. Secundul bricului era un dibacimânuitor, care îşi făcuse dovezile readucând Tânăraîndrăzneaţă cu bine în port. Totuşi nu se ştie pentru caremotiv, Andrei Vasling făcu câteva observaţii şi ceru răgazsă se mai gândească.- Cum vrei Andrei Vasling, răspunse Cornbutte.Aminteşte-ţi numai că, dacă primeşti, vei fi binevenit

printre noi.Jean Cornbutte avea un om devotat în bretonulPenellan, care a fost vreme îndelungată tovarăşul lui decălătorie. Mica Mărie stătea odinioară seri îndelungate în



braţele timonierului, în timp ce acesta stătea pe jos. Aşa că păstrase pentru dânsa o prietenie ca de tată, pe care tânărafată i-o înapoia cu o dragoste sinceră.Penellan grăbi din răsputeri armamentul bricului, cuatât mai mult cu cât, după părerea lui, Andrei Vasling nufăcuse poate toate cercetările cu putinţă pentru a-i regăsi penaufragiaţi, de aceea fusese scuzat. de răspunderea decăpitan ce apăsa asupra sa.

Nu se scurseră opt zile şi Tânăra îndrăzneaţă era gatasă ia drumul mării. în loc de mărfuri, ea a fost în întregimeaprovizionată cu cărnuri sărate, pesmeţi, saci cu făină,cartofi, carne de porc, vin, rachiu, cafea, ceai, tutun.Plecarea a fost fixată pentru ziua de 22 mai. în ajun,Andrei Vasling, care încă nu-i răspunsese lui JeanCornbutte, veni la el acasă. Era încă nehotărât şi nu ştia cedecizie să ia.Jean Cornbutte nu era acasă, deşi uşa casei sale eradeschisă. Andrei Vasling pătrunse în sala comună alăturată

de odaia tinerei fete, de unde zgomotul unei însufleţiteconvorbiri îi izbi auzul. El ascultă cu atenţie şi recunoscuvocile lui Penellan şi a Măriei.

74 Negreşit discuţia dura de ceva timp, căci fata păreacă se împotriveşte cu o neclintită tărie observaţiilor marinarului breton.- Ce vârstă are unchiul Cornbutte? întrebă Măria.- Cam şaizeci de ani sau aşa ceva, răspundeaPenellan.- Ei bine, n-o să înfrunte el primejdile spre a-şi regăsifiul?- Căpitanul nostru e încă bărbat voinic, răspundeamarinarul. Are un corp de stejar şi muşchi tari ca niştedrugi de fier. Aşa că nu sunt deloc îngrozit să-l văd luândiar calea mării!



- Bunule Penellan reîncepu Măria, eşti tare cândiubeşti! De altfel am deplină încredere în ajutorul celui desus. Ai să mă înţelegi şi ai să-mi vii în ajutor?- Nu! spunea Penellan. Este cu neputinţă Măria! Cineştie unde vom naufragia şi ce rele va trebui să suferim! Decâte ori n-am văzut bărbaţi voinici lăsându-şi zilele prinaceste mări. -- Penellan, reluă tânăra fată, n-o să fie nici mai multnici mai puţin şi dacă mă refuzi, am să cred că nu mă maiiubeşti!Andrei Vasling înţelese hotărârea fetei. El se gândi oclipă şi hotărârea lui era luată.- Jean Cornbutte, zise el înaintând spre bătrânulmarinar, care tocmai intra, sunt printre oamenii dumitale.Motivele ce mă împiedicau să mă îmbarc au dispărut şi poţisă te bizui pe devotamentul meu.- Nu m-am îndoit niciodată de dumneata, AndreiVasling, răspunse Jean Cornbutte1 luându-i mâna. Măria,

copila mea! spuse el cu glas tare.Măria şi Penellan se iviră numaidecât.75- Mâine în zori, când se retrage fluxul, vom întinde

pânzele, spuse bătrânul marinar. Biata mea Măria, iatăultima seară ce-o petrecem împreună!' - Unchiule, exclamă Măria căzând în braţele lui JeanCornbutte.- Măria! Cu ajutorul lui Dumnezeu îţi vom readucelogodnicul.- Da, îl vom regăsi pe Ludovic, spuse Andrei Vasling.- Eşti deci dintre ai noştri? întrebă cu vioiciunePenellan.- Da, Penellan, Andrei Vasling va fi secundul meurăspunse Jean Cornbutte.- O! o! exclamă bretonul cu un aer ciudat.



- Şi sfaturile lui ne vor fi folositoare, căci este meşter şi foarte îndrăzneţ!- Dar şi dumneata căpitane, răspunse Andrei Vasling,ne vei arăta tuturor tot pe atâta ştiinţă pe câtă putere.- Ei bine, prieteni, pe mâine. întâlnirea pe bord şiluaţi-vă ultimile măsuri. La revedere, Andrei! La revedere,Penellan!Secundul şi marinarul ieşiră împreună, JeanCornbutte şi Măria rămaseră faţă în faţă. Multe lacrimi sevărsară în acea tristă seară. Jean Cornbutte văzând-o peMăria atât de disperată se hotărî să grăbească despărţirea,

părăsind casa a doua zi, fără s-o înştiinţeze. Aşa că, chiar înacea seară îi dădu ultima sărutare şi la trei dimineaţa el eraîn picioare.Această plecare îi atrăsese pe stăvilar pe toţi prietenii

bătrânului marinar. Parohul care trebuia să binecuvântezeunirea Măriei şi a lui Ludovic, veni să binecuvânteze încăo dată corabia. Puternice strângeri de mână au fost

schimbate în tăcere şi Jean Cornbutte se urcă pe bord.76Echipajul era complet. Andrei Vasling dădu ultimilecomenzi. Pânzele au fost întinse şi bricul se depărta cugrăbire pe un vânt bun de nord-vest, în timp ce parohul, în

picioare în mijlocul privitorilor îngenuncheaţi, încredinţaaceastă corabie în mâinile lui Dumnezeu.încotro mergea corabia? Apuca pe calea

primejdioasă pe care s-au pierdut atâţia naufragiaţi! Nuavea o destinaţie sigură! Trebuia să se aştepte la toate

primejdiile şi să ştie să le înfrunte fără şovăire. NumaiDumnezeu ştia unde îi va fi dat să tragă la mal! Dumnezeuavea s-o călăuzească!

III Licărire de speranţă



în acea vreme a anului, timpul era prielnic şiechipajul putu nădăjdui să ajungă la locul naufragiului.Planul lui Jean Combutte era foarte natural schiţat.Voia să poposească în insulele Feroe, unde se putea cavântul de miază-noapte să-i fi adus pe naufragiaţi, apoidacă avea siguranţa că nu fuseseră pescuiţi în nici un portdin aceste meleaguri, trebuia să-şi ducă cercetările dincolode Marea Nordului, să scotocească toată coasta apuseană a

Norvegiei până la Bodoe, locul cel mai apropiat denaufragiu şi chiar mai departe dacă trebuia.Andrei Vasling se gândea, contrar părerii căpitanului,că mai degrabă coastele Islandei trebuiau explorate; dar Penellan făcu observaţia că în timpul catastrofei viforniţavenea dinspre apus, ceea ce dădea totuşi speranţă cănenorociţii nu fuseseră târâţi spre prăpastia

77Maelmestromului, îngăduind presupunerea că fuseserăaruncaţi pe coasta Norvegiei.

Se hotărî deci, să navigheze cât mai aproape posibilde acest ţărm, pentru a recunoaşte oarecare urme aletrecerii lor.A treia zi după plecare, Jean Cornbutte, cu capul

77aplecat asupra unei hărţi, stătea adâncit cu gândurile salecând, o mânuţă mică se rezemă de umărul său şi o vocedulce îi spuse la ureche:- Să ai curaj unchiule!El se întoarse şi rămase încremenit. Măria îlînconjură cu braţele.

- Măria! fata mea, tu pe bord? exclamă el.- Femeia se poate duce să-şi caute bărbatul, când tatălse îmbarcă pentru a-şi scăpa fiul!- Nefericită Măria! Cum vei suporta tu oboseala? Şti

bine că prezenţa ta poate vătăma, cercetările noastre?- Nu, unchiule, căci sunt voinică!



- Cine ştie unde vom fi târâţi, Măria! Vezi harta asta? Ne apropiem de coclauri atât de primejdioase chiar pentrunoi ăştia, marinarii înăspriţi şi oţeliţi în toate ostenelilemării! Şi tu, slabă copilă!... '- Dar, unchiule, eu sunt dintr-o familie de marinari.

Sunt &cut&u prin,ţre povestiri de luptă şi de furtuni! Sunt I

lângă dumneata şi bătrânul meu prieten Penellan!- Penellan! El este cel care te-a ascuns pe bord!- Da, unchiule, dar numai când a văzut că eramhotărâtă s-o fac şi fără ajutorul lui.- Penellan! strigă Jean Cornbutte." Penellan intră.- Penellan, nu mai este de tăgăduit ceea ce s-a făcut,dar, aminteşte-ţi că tu eşti răspunzător de viaţa Măriei!- Fii pe pace, căpitane, răspunse Penellan. Mititicaare putere şi curaj şi ne va servi de înger păzitor. Şi apoi,căpitane, îmi cunoşti părerea; totul este spre mai bine înlumea asta!

Tânăra fată a fost aşezată într-o cabină, pe care oorânduiră marinarii pentru dânsa în câteva clipe, făcând-ocât mai confortabilă pentru o fată.

78Peste opt zile, Tânăra îndrăzneaţă ancora la Feroë;dar cele mai amănunţite cercetări rămaseră fără rod. Niciun naufragiat, nici o sfărâmătură de corabie nu fuseseculeasă pe coaste. Ştirea întâmplării era pe aici în întregimenecunoscută. Bricul după zece zile de popas, cam pe 10iunie, îşi reluă iar călătoria. Starea vremii era bună,vânturile puternice. Vasul a fost repede împins spre

coastele Norvegiei, pe care le cercetă din nou fără nici unrezultat.Jean Cornbutte se hotărî atunci să se ducă la Bodoë.Poate să afle acolo numele corăbiei înecate, în ajutorulcăreia Ludovic Cornbutte şi cei doi marinari ai săi segrăbiseră să se ducă.



pemnican, preparaţie indiană care concentrează multeelemente hrănitoare într-un volum foarte mic!După indicaţiile lui* Jean Cornbutte se aduseră pe

bordul Tinerei îndrăzneţe ferăstraie destinate să taiegheţarii, de asemenea ţepuşe şi lopeţi bune să le despartă.Căpitanul se gândi să ia câini de pe coasta groenlandeză,câini necesari pentru trasul săniilor.Tot echipajul a fost întrebuinţat la aceste pregătiri şidesfăşură o mare activitate. Marinarii Aupic, Gervique şiGradlin urmau cu grăbire sfaturile timonierului Penellan,care din această clipă îi îmbie să nu se deprindă cu hainelede lână deşi temperatura era scăzută sub aceste latitudinisituate sub cercul polar.Penellan observa, fără a spune nimic despre asta, celemai mici fapte ale lui Andrei Vasling. Omul ăsta de obârşieolandeză, venea nu se ştie de unde şi de altfel marinari bun,făcuse două călătorii pe bordul Tinerei îndrăzneţe.Penellan încă nu-i putea imputa nimic, afară doar de faptul

că prea dădea târcoale Măriei, dar îl supravegheaîndeaproape.> Mulţumită hărniciei echipajului, bricul a fost înarmat

până la 16 iulie, la cincisprezece zile după sosirea lui laBodoe. Era atunci vreme prielnică pentru a încercaexplorări în mările arctice. Dezgheţul dura de două luni şicercetările puteau fi împinse mult mai înainte. Tânăraîndrăzneaţă ridică ancora şi se îndreptă spre canalul80Brewster, situat pe coasta răsăriteană a Groenlandei, pe alşaptezecelea grad de latitudine.

IV în strâmtoriPe 23 iulie o strălucire ridicată deasupra mării, vesti

primele bancuri de gheaţă care, ieşind atunci dinstrâmtoarea Davis se năpusteau în ocean. începând din



strâmtoarea Davis se năpusteau în ocean. Din acea clipă, osupraveghere foarte atentă a fost recomandată străjilor, căciera important să nu se izbească de aceste mase uriaşe degheaţă.Echipajul a fost împărţit în două cuarturi: primulcompus din Fidele Misonne, Gradlin şi Gervique; al doileadin Andrei Vastling, Aupic şi Penellan. Aceste schimburinu trebuiau să facă pază decât două ore, căci în frigul acelade prin coclaurii aceia, puterea omului este pe jumătatemicşorată. Deşi Tânăra îndrăzneaţă nu a fost încă decât laşaizeci şi trei grade latitudine, termometrul arăta nouăgrade sub zero.Adesea ploua şi ningea din belşug. în timpul când seînsenina, când vântul nu mai bătea cu prea mare furie,Măria stătea pe punte şi ochii ei se obişnuiau cu acesteaspre scene ale mărilor polare.în ziua de 1 august ea se preumbla pe puntea diriurmă a bricului şi se sfătuia cu unchiul ei, cu Andrei

Vasling şi cu Penellan. Tânăra îndrăzneaţă intră atunci într-o strâmtoare largă de trei mile, prin care alunecau şiruriîntregi de gheţari sfărâmaţi coborând cu viteză spremiază-zi.

81- Când vom zări oare din nou pământul?- Cel mai târziu peste trei sau patru zile, răspunseJean Cornbutte.- Dar vom găsi oare noi senine pe acolo despretrecerea sărmanului meu Ludovic?- Poate, fata mea, dar tare mă tem să nu fim încădeparte de sfârşitul călătorei noastre. E de temut chiar căFrooem să nu fi fost târât mult mai spre miază-noapte.- Aşa trebuie să fie, adăugă Andrei Vasling, căciviforniţa ce ne-a despărţit de corabia norvegiană a durattrei zile şi în trei zile o corabie face drum lung când este



stricată până într-atât încât nu se mai poate împotrivivântului.- Dă-mi voie să-ţi spun domnule Vasling, răspunsePenellan, că lucrul s-a întâmplat prin aprilie, că atunci nuîncepuse încă dezgheţul şi că prin urmare, Frooem a trebuitsă fie desigur oprită de gheţari.- Şi fără îndoială sfărâmată în mii de bucăţi, răspunsesecundul, deoarece echipajul ei nu mai putea manevra!- Dar aceste întinderi de gheţari, răspunse Penellan, îiofereau un mijloc uşor de a ajunge la uscat, de care nu

putea fi departe.- Să nădăjduim! zise Jean Cornbutte întrerupând odiscuţie ce zilnic se înfiripa între secund şi timonier. Credcă vom vedea pământul peste puţin timp.- Uite-i! exclamă Măria. Vedeţi munţii aceia?- Nu, copila mea, răspunse Jean Cornbutte. Aceştimunţi de gheaţă, sunt primii pe care-i întânim. Ei ne vor tăia ca sticla, dacă ne lăsăm prinşi între ei. Penellan şi

Vasling. Vegheaţi la manevre.Aceste mase plutitoare, dintre care mai bine decincizeci se iveau atunci la orizont, se apropiară încet de

82 bric. Penellan apucă cârma şi Jean Cornbutte, urcat pedrugii micului catarg arăta calea de urmat.Spre seară, bricul a fost cu totul intrat printre acestestânci mişcătoare, a căror putere de zdrobire erairezistibilă. Era deci vorba de străbătut această flotă demunţi, căci precauţia poruncea să meargă înainte, totînainte. O altă greutate se adăuga acestor primejdii: nu se

putea constata în chip folositor direcţia corăbiei, toate

punctele înconjurătoare mişcându-se neîncetat şi neoferindnici o perspectivă stabilă. în curând, bezna spori o dată cuceaţa. Măria coborî în cabina ei şi la porunca dată decăpitan, cei opt inşi ai echipajului trebuiră să rămână pe



punte. Erau înarmaţi cu lungi căngi prevăzute cu ascuţişuride fier, pentru a feri corabia de izbitura gheţarilor.Tânăra îndrăzneaţă intră în curând într-o strâmtoareatât de îngustă, încât adesea capătul acestor drugi eraustriviţi de munţii în mişcare şi îndoiţi. Au fost siliţi chiar săîndrepte vintreana cea mare până ce ajunseră frânghiile cesusţineau catargurile. Din fericire, această măsură nu făcusă se piardă ceva din viteza bricului, căci vântul nu puteaajunge decât pânzele de sus şi acestea erau suficiente

pentru a-l împinge cu viteză. Mulţumită fineţii scheletuluisău, vasului se scufundă în aceste văi ce-l stropeau carevărsarea vijelioasă a unei ploi, în timp ce gheţarii seizbeau între ei cu fioroase scrâşnituri.Jean Cornbutte coborî iar pe punte. Privirile sale numai puteau străbate bezna înconjurătoare. A fost nevoie săse întindă şi pânzele de sus, căci corabia era ameninţată săse izbească de munţii de gheaţă şi în acest caz, ar fi fost

pierdută.

„Blestemată călătorie", mormăia Andrei Vasling înmijlocul marinarilor care, cu cangea în mână, fereau vasulde izbiturile cele mai ameninţătoare.

83- Cert este că dacă vom scăpa de aici, datorăm ofrumoasă lumânare Sfintei Gheţurilor! răspunse Aupic.- Cine ştie dacă nu mai sunt încă şi alţi munţi? adăugăsecundul.- Dar cine mai ştie ce vom mai găsi după ei? reluămarinarul.- Nu mai tot vorbi atâta, flecarule, spuse Gervique şiveghează de partea ta. Când vom trece, atunci este destul

timp de mormăit. Păzeşte-ţi cangea.în acel moment un uriaş bloc de gheaţă, intrat înstrâmtoarea prin care trecea Tânăra îndrăzneaţă, se furişărepede pe lângă contrabord şi păru cu neputinţă a-l înlătura,căci împiedica toată lungimea canalului şi bricul era în



imposibilitatea de a mai cârmi.- Simţi cârma? îl întrebă Jean Cornbutte pe Penellan.- Nu, căpitane! corabia nu se mai poate conduce.- Ei băieţi, strigă căpitanul către echipajul său, nu văfie teamă, încordaţi-vă zdravăn căngile pe marginilevasului.. Blocul avea vreo şaizeci de picioare înălţime şi de s-ar fi izbit de bric, acesta ar fi fost sfărâmat. A fost o clipăde groază ce nu se poate descrie, echipajul se refugie spre

partea din spate părăsindu-şi posturile, în ciuda poruncilor căpitanului.Dar în clipa când acest bloc nu mai era decât la o

jumătate de măsură de Tânăra îndrăzneaţă se auzi unzgomot înăbuşit şi un adevărat potop de apă căzu mai întâi

pe partea dinainte a corăbiei care se înălţă după aceea pecreasta unui val uriaş.Un strigăt de groază izbucni din piepturile tuturor marinarilor; dar când privirile lor se îndreptară spre partea

din spate a vasului, blocul pierise, strâmtoarea era liberă şidincolo o nesfârşită întindere de apă, luminată de ultimileraze ale zilei, asigura o plutire uşoară.

84- Totul e cât se poate de bine! exclamă Penellan. Săne îndreptăm mizena şi cafasurile!Se produsese un fenomen foarte obişnuit prin acestecoclauri. Când aceste mase plutitoare se desprind unele dealtele, în timpul dezgheţului, ele plutesc într-un echilibrudesăvârşit, dar sosind în ocean unde apa este relativ maicaldă, nu zăbovesc mult şi-şi rod temelia, care se topeşteîncet-încet şi care este de altfel zguduită de izbitura altor

gheţari. Vine deci un moment când centrul de gravitaţie alacestor mormane este mişcat din loc şi atunci se ciocnescîn întregime. Numai dacă acest bloc ar fi fost răsturnat cudouă minute mai târziu, s-ar fi năpustit asupra bricului şil-ar fi scufundat în căderea lui.



VInsula LiverpoolBricul plutea atunci într-o mare aproape cu totulliberă. Numai la orizont, o licărire albicioasă, de dataaceasta fără mişcare, arăta prezenţa acestor câmpiinemişcate.

Jean Cornbutte se îndrepta mereu spre capulBrewster şi se apropia de regiuni unde temperatura este dincale afară de rece, căci razele soarelui nu ajung aici decâttare slăbite datorită oblicităţii lor.în ziua de 3 august, bricul nu mai era în faţagheţurilor nemişcate şi unite între ele. Strâmtorile nu aveauadesea decât o lărgime de un cablu, şi Tânăra îndrăzneaţăera silită să facă mii de ocoluri care uneori o puneau dreptîn bătaia vântului.Penellan se ocupa cu o părintească grjă de Măria, şi

85

cu tot frigul o silea să vină în fiecare zi să stea două-trei ore pe punte, căci deprinderea devenea una din condiţiileneapărat necesare sănătăţii.Curajul Măriei nu slăbea deloc. Ea îi întărea chiar şi

pe marinarii bricului prin cuvintele sale şi toţi simţeau pentru ea o adevărată adoraţie. Andrei Vasling se arătă maizorit decât oricând şi căuta toate prilejurile de a vorbi cudânsa; dar tânăra fată, printr-un fel de presimţire, nu

primea serviciile lui decât cu o anumită răceală. Se înţelegeuşor că viitorul, mai mult decât prezentul, era obiectuldiscuţiilor lui Andrei Vasling şi că el nu ascundea puţinele

probabilităţi de a-i găsi pe naufragiaţi. în gândirea sa,

pierderea lor era fapt împlinit şi tânăra fată trebuia decisă-şi încredinţeze grija vieţii sale în mâinile altcuiva.Totuşi Măria nu pricepuse încă planurile lui AndreiVasling, căci spre marea părere de rău a acestuia din urmă,convorbirile acestea nu se puteau prelungi. Penellan găsea



pururea mijlocul de a se amesteca şi a nimici efectulvorbelor lui Andrei Vasling prin cuvintele de speranţă pecare le rostea.De altfel, Măria nu rămânea neocupată. Dupăsfaturile timonierului, ea îşi pregăti veşmintele de iarnă,trebuind să-şi schimbe cu totul îmbrăcămintea. Croialahainelor ei femeieşti nu se potrivea deloc acestor latitudinireci. îşi făcu deci un fel de pantalon îmblănit, ale cărui

picioare erau căptuşite cu piele de focă şi fustele strâmtenu-i veniră mai mult decât până la jumătatea fluierului

piciorului, pentru a nu fi în contact cu straturile de nea, ceacopereau iarna câmpiile de gheaţă. O manta de blană,strânsă la mijloc şi închisă bine, împodobită cu o glugă, îiocrotea partea de sus a trupului.în timpul lucrărilor lor, oamenii din echipaj îşi făcură

86de asemenea veşminte bune pentru a-i feri de frig. Făcurăun număr mare de cizme înalte din piele de focă pentru a le

îngădui să străbată fără necazuri zăpezile în timpulcălătoriilor de cercetare. Lucrară astfel tot timpul cât durăaceastă plutire prin strâmtori.Andrei Vasling, foarte îndemânatic trăgător, doborîde mai multe ori nişte păsări acvatice, din acelea ce zburauîn stoluri în jurul corăbiei. Un fel de „eiderduks" şi

ptarmigani furnizară echipajului o came minunată, careînlocui cărnurile sărate.în sfârşit, bricul, după mii de întortocheri, ajunselângă Capul Brewster. O şalupă a fost lăsată în mare. JeanCombutte şi Penellan ajunseră la coasta care era cudesăvârşire pustie.

Aşa că, bricul se îndreptă numaidecât spre insulaLiverpool, descoperită în 1821 de căpitanul Scoresby şiechipajul scoase chiote de bucurie văzând indigenialergând pe plajă. Comunicaţiile se stabiliră imediat,datorită câtorva cuvinte din limba lor pe care le ştia



Penellan şi câteva fraze obişnuite ce le învăţase de la niştevânători de balene ce veneau prin aceste coclauri.Aceşti groenlandezi erau mici şi îndesaţi, statura lor nu depăşea patru picioare şi zece degete, aveau culoarearoşiatică, faţa rotundă şi fruntea îngustă; părul lor lipit şinegru, cădea pe spate, dinţii lor erau rari, şi păreau atinşi deun fel de lepră particulară triburilor mâncătoare de peşte.în schimbul bucăţilor de fier şi de aramă, după careerau nespus de lacomi, aceşti sărmani oameni aduceau

blănuri de urs, piei de viţei de mare, de câini maritimi, delupi de mare şi de tot felul de animale îndeobşte denumitefoci. Jean Combutte căpătă pe un preţ foarte bun acestelucruri ce aveau să devină pentru ei de mare necesitate.

87Căpitanul îi făcu atunci pe indigeni să înţeleagă căera în căutarea unei corăbii înecate şi-i întrebă dacă nu aucumva ştiinţă despre ea. Unul dintre ei desenă numaidecât

pe zăpadă un fel de corabie şi arătă că un vas de acest fel

fusese târât acum trei luni spre miază-noapte; el arătă deasemenea că dezgheţul şi ruperea câmpurilor de gheţari, îiîmpiedicaseră să se ducă să-i ajute şi într-adevăr piroagelelor foarte uşoare, pe care ei le vâslesc cu lopeţi scurte, nu

puteau înfrunta marea în aceste condiţii.Aceste ştiri - deşi nedesăvârşite - readuseră speranţaîn inimile marinarilor şi Jean Cornbutte nu avu trudă să-iducă mai departe în marea polară.înainte de a părăsi insula Liverpool, căpitanulcumpără un echipaj format din şase câini polari, ce sedeprinseră repede cu viaţa de pe bord. Corabia ridicăancora în ziua de 10 august dimineaţa şi pe o vijelie

puternică, se strecură în strâmtorile dinspre miază-noapte.Erau atunci în timpul celor mai lungi zile ale anului,adică sub aceste latitudini, soarele care nu apunea, atingeacel mai înalt punct al spiralelor ce le descrie deasupraorizontului.



Această totală lipsă a nopţii nu era totuşi preasensibilă, căci ceaţa, ploaia şi zăpada înconjurară deodatăcorabia ca nişte adevărate întunecimi.Jean Cornbutte hotărât să se ducă înainte, cât maimult cu putinţă, începu să-şi ia măsurile de rigoare.Interpuntea a fost cu desăvârşire acoperită şi numaiîn fiecare dimineaţă avea grijă să se primenească aerul prin

curenţi. Au fost aşezate sobe şi burlane în aşa fel încât sădea cât mai multă căldură cu putinţă. Se recomandăoamenilor din echipaj să nu poarte decât o cămaşă de lână

pe deasupra cămăşii de bumbac şi să-şi închidă bine

88mantaua de piele. De altfel, focurile nici nu fuseserăaprinse, căci lucrul de căpătâi era să se păstreze proviziilede lemne şi cărbuni pentru vremurile de frig mare.Băuturile calde, cum este cafeaua şi ceaiul, au fostregulat împărţite marinarilor seara şi dimineaţa şi cum erafolositor a-i hrăni cu cărnuri, se făcu vânătoare de raţe şi

lişiţi ce erau din belşug prin aceste locuri.Jean Cornbutte se aşeză de asemenea în vârfulcatargului mare, „un cuib de stânci", un fel de butoidesfundat la un capăt, în care stătea neîntrerupt o strajă,

pentru a observa câmpiile de gheţari.După două zile, bricul pierduse din vedere insulaLiverpool, temperatura se răci pe neaşteptate datorită unuivânt aspru. Câteva semne de iarnă au fost zărite. Tânăraîndrăzneaţă nu avea o clipă de pierdut, căci în curânddrumul avea să-i fie închis cu desăvârşire. înainta deci prinstrâmtorile ce lăsau între ele câmpii având până la treizecide picioare grosime.

în ziua de 3 septembrie dimineaţa, Tânăraîndrăzneaţă ajunse până la înălţimea golfului Gael-Hamkes. Pământul se afla atunci la treizeci de mile subvânt. Atunci se opri bricul înaintea unui banc de gheaţă cenu-i arăta nici un fel de trecere şi care măsura cel puţin o



milă lăţime. Trebuiră deci să întrebuinţeze ferăstraiele ca sătaie gheaţa. Pennelan, Aupic, Gradlin şi Turquiette au fost

propuşi pentru mânuitul ferăstrăului. Dâra tăieturilor a fostfăcută în aşa fel încât curentul să poată duce gheţariidesprinşi din banc. Tot echipajul depuse aproape douăzecide ore la această muncă. Oamenii se trudeau foarte mult săstea atâta timp pe gheaţă; adesea erau siliţi să intre în apă

până la jumătatea trupului iar hainele lor de piele de focănu-i fereau tocmai bine de umezeală.89De altfel, sub aceste latitudini ridicate, orice muncădin cale afară este în scurt timp urmată de o absolutăoboseală, căci răsuflarea se întretaie repede şi cel maivoinic este adesea silit să se oprească.în sfârşit, navigaţia deveni iar liberă şi bricul a fostremorcat dincolo de bancul ce-l oprise atâta amar devreme.

VICutremurul gheţurilorîncă vreo câteva zile Tânăra îndrăzneaţă se luptăîmpotriva unor piedici de netrecut. Echipajul avu aproapeîntotdeauna ferăstrăul în mână şi adesea a fost silit chiar săîntrebuinţeze praful de puşcă pentru a face să sară în aer uriaşele mormane de gheaţă ce le tăiau calea.în ziua de 12 septembrie, marea nu mai era decât oîntinsă câmpie solidă, fără ieşire, fără trecătoare, ceînconjura corabia din toate părţile, astfel încât nu mai puteanici să înainteze nici să se retragă. Temperatura se

menţinea în medie la 16 grade sub zero. Iarnă sosise, cusuferinţele şi pericolele sale.Tânăra îndrăzneaţă se afla atunci aproape de aldouăzeci şi unulea grad de longitudine vestică şi la şaizeci



şi cincilea grad de latitudine nordică, la intrarea în golfulGacl-Hamkes.Jean Cornbutte făcu primele pregătiri de iernat. El seîndeletnici mai întâi să găsească un golfuleţ a cărui poziţie

puse corabia la adăpost de bătăile vântului şi o feri de puternice izbituri. Numai pământul, care trebuia să fie la o

90distanţă de vreo zece mile spre apus, îi putea oferiadăposturi sigure, aşa că plecă în recunoaştere.în ziua de 12 septembrie pomi la drum, însoţit deAndrei Vasling, Penellan şi de doi marinari, Gradlin şiTurquiette. Fiecare avea merinde pentru două zile, căci nu

prea erau semne că excursia lor avea să ţină prea puţin şierau prevăzuţi cu piei de bivol pe care trebuiau să se culce.

90Zăpada ce căzuse în mare cantitate şi a căreisuprafaţă nu era îngheţată, îi întârzia nespus de mult.Adesea se cufundau până la jumătatea trupului, şi de altfel

nu puteau înainta decât cu o extremă atenţie, dacă nu voiausă cadă în crăpături. Penellan care mergea în frunte,scotocea cu atenţie surpăturile solului cu toiagul lui cu fier la capăt.Pe la cinci seara, ceaţa începu să se îngroaşe şi micaceată trebui să se oprească. Penellan se îndeletnici cucăutarea unui gheţar care să-i poată adăposti de vânt şidupă ce se întremară puţin, părându-le rău că nu pot aveacâte o băutură caldă, se lungiră pe pielea lor de bivol, seînveliră cu ea, se strânseră unii lângă alţii şi somnul biruiîn curând osteneala.A doua zi dimineaţă, Jean Cornbutte şi tovarăşii săierau îngropaţi sub un strat de zăpadă de mai bine de un

picior grosime. Din fericire pieile lor cu desăvârşireimpermeabile îi ferise de umezeală şi însăşi zăpadacontribuise la păstrarea propriei lor călduri, pe care oîmpiedica să se împrăştie în afară.



Jean Cornbutte dădu imediat semnalul de plecare şi pe la amiază, tovarăşii lui zăriră cu mare greutate în celedin urmă coastă. înalte mormane de gheaţă tăiate

perpendicular se înălţau pe ţărm; piscurile lor diferite, detoate formele şi de toate tăieturile reproduceau în marefenomenele cristalizării. Miliarde de păsări de apă seînălţară la apropierea marinarilor şi focile leneşe lungite pe

gheaţă se scufundară în grabă.- Pe legea mea! zise Penellan, n-or să ne lipseascănici blănurile nici vânatul.- Animalele acelea de acolo, răspunse Jean Cornbuttenu cred că au mai primit vizite omeneşti, căci altfel nu ar fiatât de sălbatice.

91- Numai groenlandezii vizitează aceste meleaguri,răspunse Andrei Vasling.- Nu văd totuşi nici o urmă a trecerii lor, nici urmă de

popas, nici cea mai mică colibă! răspunse Penellan, urcând

un pisc înalt. Ehei, căpitane! exclamă el, ia vino repede!Zăresc o limbă de pământ care ne va feri de vânturile denord-est.- Pe aici copii! zise Jean Cornbutte.Tovarăşii săi îl urmară şi toţi îi dădură dreptate luiPenellan. O limbă de pământ destul de înaltă înainta ca un

promontoriu şi încovoindu-se spre coastă, forma ungolfuleţ de o milă şi mai bine adâncime. Câteva gheţurimişcătoare, sfărâmate de acest ascuţiş, pluteau în mijloc şimarea adăpostită de vânturile cele mai reci, încă nu era înîntregime prinsă.Acest loc de iernat era minunat. Rămânea doar de

condus în acel loc corabia. Or, Jean Cornbutte observă căcâmpia de gheaţă învecinată era de o mare grosime şi se

părea foarte anevoios de săpat un canal pentru a-şi duce bricul la destinaţie. Trebuia deci căutat un alt golfuleţ, dar în zadar merse Jean Cornbutte spre miază-noapte. Coasta



era dreaptă şi stâncoasă pe o mare întindere şi dincolo delimba aceea de pământ se aflau de-a dreptul expuşi bătăilor vântului dinspre răsărit. Această împrejurare îl dezamăgi

pe căpitan, cu atât mai mult cu cât Andrei Vasling, dovedicât era de rea situaţia, bizuindu-se pe argumente clare.Penellan avu mult de furcă să-şi dovedească sieşi că înaceastă împrejurare, totul a decurs bine.

Deci bricul nu mai avea sorţi de izbândă să găseascăun loc de iernat pe partea sudică a coastei. Asta însemna săfacă acum cale întoarsă, dar nu era chip de stat pe gânduri.Mica ceată reluă deci drumul spre corabie şi merse cu

92viteză, căci merindele începeau să se termine. JeanCornbutte căută tot drumul vreo trecătoare care să fíe

practicabilă sau cel puţin vreo crăpătură care să îngăduie ase săpa un cartai prin câmpia de gheaţă; dar degeaba!...Spre seară, marinarii sosiră lângă gheţarul underămăseseră noaptea trecută. Ziua trecuse fără ninsoare şi

mai putură recunoaşte urma trupurilor lor pe gheaţă. Decitotul era pregătit pentru culcarea lor şi se întinseră din nou pe pielea de bivol.Penellan foarte înciudat de insuccesul explorării sale,dormea destul de rău, când deodată atenţia lui a fost atrasăde un bubuit înăbuşit. El ciuli cu atenţie urechea la acestzgomot şi bubuitul i se păru atât de ciudat, încât îl lovi cucotul pe Jean Cornbutte.- Ce-i asta? întrebă acesta din urmă, care dupăobiceiul marinăresc avu inteligenţa tot atât de repedetrezită ca şi trupul.- Ascultă căpitane! spuse Penellan.

Zgomotul sporea cu o simţitoare furie.- Ăsta nu poate fi tunet. Nu sub o latitudine atât deridicată, zise Jean Cornbutte, ridicându-se.- Mai degrabă cred că avem de-a face cu o ceată deurşi albi! răspunse Penellan.



- Ei drace! dar încă n-am zărit încă urşi.- Ceva mai târziu sau poate mai devreme, răspunsePenellan, trebuia să ne aşteptăm la vizita lor. Să începemdeci prin a-i primi cum se cuvine.Penel an înarmat cu o puşcă, urcă cu uşurinţă bloculce-i adăpostea. întunericul fiind foarte adânc şi timpulînnorat, nu putură să descopere nimic; dar un incident nouîi dovedi în curând că motivul acestui zgomot nu venea dinîmprejurimi. Jean Cornbutte îl ajunse şi ei observară cu93groază că acest bubuit, a cărui intensitate îi trezi şi petovarăşii lor, se producea sub picioarele lor.O primejdie nouă îi ameninţa. La acest zgomot carese asemănă curând cu bubuitul tunului, se adăugă omişcare de ondulaţie foarte puternică prin câmpul degheţuri. Mai mulţi marinari îşi pierdură echilibrul şi căzură.- Băgaţi de seamă! strigă Penellan.- Da! i se răspunse.

- Turquiette! Gradlin! unde sunteţi?- Iată-mă! răspunse Turquiette scuturând zăpada decare era acoperit.- Pe aici Vasling, strigă Jean Cornbutte secundului. ŞiGrandlin?- Prezent căpitane. Dar suntem pierduţi! exclamăGradlin cu spaimă.- Ei nu! exclamă Penellan. Suntem poate izbăviţi!Abia sfârşise aceste cuvinte şi o trozniturăîngrozitoare se auzi. Câmpia de gheaţă se sfărâmă înîntregime şi marinarii trebuiră să se agate de blocul ce seclătina lângă ei. în ciuda cuvintelor timonierului ei se aflauîntr-o poziţie din cale afară de periculoasă, căci se

produsese un cutremur. Gheţarii îşi ridicaseră ancora, dupăspusele marinarilor. Această mişcare dură aproape douăminute şi exista pericolul de a se produce o crăpătură chiar sub picioarele nenorociţilor marinari. Astfel aşteptară, în



chinurile acestea necontenite, căci sub pedeapsa chiar de a pieri nu se puteau încumeta să facă nici un pas şi rămaserălungiţi pentru a se feri să nu fie înghiţiţi.La primele licăriri ale ziiei, un tablou cu totuldeosebit se prezentă ochilor lor. întinsa câmpie, dintr-osingură bucată în ajun, era desprinsă în mii de bucăţi şivalurile stârnite de vreo zguduitură submarină, zdrobise

94stratul des ce le acoperea.Gândul la bricul său îi veni în minte lui JeanCornbutte.- Biata mea corabie! exclamă el. Trebuie să fie

pierdută. Cea mai neagră deznădejde începu să sezugrăvească pe faţa tovarăşilor săi. Pierderea corăbieiatrăgea neîntârziat apropiata lor moarte.- Curaj dragii mei, reluă Penellan. Gândiţi-vă că,cutremurul de astă-noapte a deschis un drum printregheţari, drum ce va îngădui să ne conducem bricul la golful

de iernat! Ei, uite, dacă nu mă înşel... Tânăra îndrăzneaţăe acolo, nu mai departe de noi decât cu o milă.Toţi se năpustiră înainte şi atât de nesocotiţi, încâtTurquiette alunecă într-o crăpătură şi negreşit că ar fi pierit,dacă Jean Cornbutte nu l-ar fi prins de glugă. Se alesese cuo baie ceva mai rece.într-adevăr, bricul plutea la două mile în bătaiavântului. După nesfârşite trude mica ceată ajunse. Briculera în bună stare; dar cârma lui, pe care neglijase s-oscoată, fusese sfărâmată de gheţari.

VII

Instalaţiile pentru iernat- Penellan avea încă o dată dreptate; totul era cum nuse poate mai bine şi acest cutremur deschisese corăbiei ocale bună până la golf. Marinarii nu mai avură altceva de



făcut decât să profite cu dibăcie de curenţi, pentru a-şi croidrum.în ziua de 19 septembrie bricul era în sfârşit aşezat ladouă sute de metri de uscat, în golful de iernat şi temeinicancorat. Din ziua următoare, gheaţa se şi prinse în jurulscheletului său; în curând deveni destul de puternică pentrua suporta povara unui om şi comunicaţia se stabili de-a

dreptul cu pământul.Potrivit obişnuinţei navigatorilor arctici, armamentulrămase aşa cum era; pânzele au fost cu îngrijire strânse pevintrele lor şi îmbrăcate cu învelişul lor iar catargul cel maimare rămase la locul lui atât pentru ca din vârful lui să se

poată vedea departe dar şi pentru a atrage atenţia asupracorăbiei.Soarele abia se înălţa deasupra orizontului. De lasolstiţiul de primăvară, spiralele ce le descrise erau din ceîn ce mai joase şi în curând trebuiau să dispară cu totul.Echipajul se grăbea să facă pregătirile, Penellan sedovedi a fi marele lor organizator. Gheaţa se îngroşă în

jurul corăbiei şi devenea periculos ca datorită acestui du-tevino al gheţarilor plutitori şi a aderenţei lor, aceasta săajungă la douăzeci de picioare grosime. Atunci se hotărîs-o taie pieziş în jurul scoicii vasului, aşa că ea se închegăsub corabie, a cărei formă o luă; închis într-un pat, bricul

putea sta fără nici o problemă în ce priveşte apăsareagheţarilor, ce nu puteau face nici o mişcare.Marinarii ridicară după aceea de-a lungul

parmaclâcului şi până la înălţimea meterezelor, un zid dezăpadă de cinci până la şase picioare grosime, care nuîntârzia să se întărească ca o stâncă. Acest înveliş nu

îngăduia căldurii din interior să se răsfrângă în afară. Uncort de pânză acoperit cu piei şi ermetic închis, a fost întins pe toată lungimea punţii şi formă un fel de adăpost pentruechipaj.



De asemenea se construi pe pământ o magazie dingheaţă în care se îngrămădiră lucrurile ce ar fi încurcat la

bordul corăbiei. Pereţii cabinelor au fost ridicaţi în aşa felîncât să nu mai formeze decât o întinsă cameră. Aceastămică încăpere era de altfel, mult mai uşor de încălzit, căcigheaţa şi umezeala găseau mai puţine colţuri pentru a se

piti. De asemenea era mult mai lesne de aerisit cum se

cuvine, cu ajutorul mânecilor de pânzăxe se deschideau înafară.

96Fiecare desfăşură o nespusă activitate în acestediferite pregătiri şi la 25 septembrie, au fost în întregimesfârşite. Andrei Vasling nu se arătase cel mai puţin dibaciîn aceste diferite pregătiri. El se grăbise mai ales să seocupe de tânăra fată şi aceasta din urmă cu totul dedatăgândului ei pentru bietul Ludovic, nu-şi dădu seama deasta. Jean Cornbutte înţelese în curând despre ce era vorba.Vorbi despre asta cu Penellan; el îşi reaminti mai mult

împrejurările ce iluminară cu totul în privinţa intenţiilor secundului său. Andrei Vaslig o iubea pe Măria şi voiasă-i ceară mâna de la unchiul ei, de îndată ce aceasta nus-ar mai fi îndoit de moartea naufragiaţilor şi. înapoiaţi laDunkerque, Andrei Vasling s-ar fi împăcat foarte bine cugândul de a lua de soţie o fată frumoasă şi bogată, care ar fi devenit unica moştenitoare a lui Jean Cornbutte.

Numai că în nerăbdarea lui îi cam lipsea lui AndreiVasling diplomaţia; el declarase de mai multe ori căcercetările întreprinse pentru a-i regăsi pe naufragiaţi suntzadarnice ^ş!ijideiS.eoriv câte un nou semn venise să-ldezmintă, semn pe care Penellan cu plăcere îl făcea să iasă

mai bine în evidenţă. Aşa că, secundul îl ura din toată inima pe timonier, care la rândul său nu-l avea deloc la inimă peVasling. Acesta din urmă nu se temea decât de un lucru şianume ca Andrei Vasling să nu izbutească să aruncesămânţă de vrajbă între oamenii echipajului şi-l îmbie pe



Jean Cornbutte să nu-i răspundă decât în doi peri la ceadintâi ocazie.Când pregătirile de iernat au fost sfârşite, căpitanulluă diferite măsuri proprii păstrării sănătăţii echipajului. întoate dimineţile oamenii avură poruncă să aeriseascălocuinţele şi să usuce cu grijă pereţii interiori spre a-i scăpade umezeala nopţii. Căpătară dimineaţa şi seara ceaiul sau

cafeaua fierbinte, ceea ce era unul din cele mai bune97întăritoare de întrebuinţat împotriva frigului; apoi au fostîmpărţiţi în grupuri pentru vânătoare şi trebuiau pe cât

posibil să procure în fiecare zi hrană proaspătă pentru porţia obişnuită de pe bord.Astfel, fiecare trebui să facă în fiecare zi câte unexerciţiu fizic şi să nu-şi pună viaţa în pericol datoritălipsei de mişcare, căci pe friguri de minus treizeci de gradese putea întâmpla ca vreo parte a trupului să degere fărăveste. în acest caz trebuia să se recurgă la frecături cu

zăpadă, care singure puteau izbăvi partea bolnavă.Penellan recomanda cu tărie întrebuinţareaspălaturilor reci în fiecare dimineaţă. Trebuia un oarecarecuraj pentru a-şi vârî mâinile şi faţa în zăpadă, pe care în

prealabil o topeau.Jean Cornbutte nu uită nici citirile şi rugăciunile, căci

problema era să nu lase loc în inimi deznădejdii. Nimic nueste mai primejdios decât aceasta, pe aceste meleaguri.Cerul pururea mohorât îi umpleasufletuifede mâhnire.O zăpadă deasă, biciuită de vânturi straşnice seadăuga groazei obişnuite. Soarele era gata să dispară încurând. Dacă norii ar fi putut fi fărâmiţaţi peste capetele

navigatorilor şi s-ar fi putut bucura de lumina lunii, care ar fi putut deveni cu adevărat soarele lor în timpul acesteiîndelungate nopţi polare... Dar cu aceste vânturi dinspreapus, zăpada nu mai înceta. în fiecare dimineaţă, trebuia săse cureţe marginile corăbiei şi să se taie din nou în gheaţă



o scară ce îngăduia coborârea pe sol. Izbuteau uşor aceasta,cu cuţitele de zăpadă. O dată treptele tăiate, se aruncă o

piele de urs pe suprafaţa lor şi ele se întăreau imediat.Penellan mai puse să se sape o gaură în gheaţă, nudeparte de corabie. Zilnic se sfărâma noua pojghiţă ce seforma în partea ei de sus şi apa ce se scotea de acolo de la12So anumită adâncime, era mai puţin rece decât la suprafaţă.Toate aceste pregătiri au durat aproape treisăptămâni. Atunci se hotărî să se împingă cercetările maideparte. Corabia era întemniţată pentru şase sau şapte lunişi numai apropiatul dezgheţ putea să-i deschidă o nouă cale

printre gheţuri. Deci trebuia să se folosească de aceastănemişcare silită, pentru a cârmi cercetările spremiază-noapte. 'în ziua de 9 octombrie, Jean Cornbutte ţinu sfat

pentru a întocmi planul operaţiunilor sale şi pentru casolidaritatea să sporească zelul şi curajul fiecăruia, admise

la sfat întregul echipaj. Cu harta în mână el expuse lămuritsituaţia prezentă.Coasta orientală a Groenlandei înaintează

perpendicular spre miază-noapte. Descoperirilenavigatorilor au stabilit hotarul exact al acestor meleaguri,în acest spaţiu de cinci sute de leghe ce desparteGroenlanda de Spitzberg, nu mai fusese descoperit nici untărâm. O singură insulă, insula Schanon se afla la vreo sutăde mile vest de golful Goel-Hamkes, unde Tânăraîndrăzneaţă se ducea să ierneze.Deci dacă corabia norvegiană, după toate

probabilităţile fusese târâtă în această direcţie,

presupunând că n-a putut ajunge la Insula Shanon, acoloVIIIPlan de explorări98



trebuie să-şi fi căutat adăpost pentru iarnă LudovicCornbutte şi naufragiaţii.Această părere predomina, în ciuda împotrivirii luiAndrei Vasling şi se stabili să se îndrepte explorările sprecoasta Insulei Shanon.- Măsurile au fost imediat luate. Pe coasta Norvegieiîşi procurară o sanie după moda eschimosă, construită din

99scânduri îndoite înainte şi în spate şi care era numai bună

pentru alunecat pe zăpadă şi pe gheaţă. Avea o lungime de patru picioare pe patru lăţime şi prin urmare putea ducemerindele pentru mai multe săptămâni. Fidèle Misonne ofăcu în curând să fie în stare să pornească şi lucră la ea înmagazia săpată în gheaţă, unde fuseseră duse sculele.Pentru întâia oară se aşeză în această magazie o sobă cucărbuni, căci lucrul ar fi fost cu neputinţă fără asta. Ţeavasobei ieşea prin unul din pereţii laterali, cu ajutorul uneigăuri făcute în zăpadă, dar din această aşezare reieşea un

serios inconvenient, căci căldura burlanului făcea să setopească încetul cu încetul zăpada în locul unde era înatingere cu ea şi deschizătura se mărea văzând cu ochii.Jean Cornbutte hotărî să se înconjure această bucată de

burlan cu o pânză metalică a cărei proprietate este săîmpiedice să treacă prin ea căldura. Metodă ce dădurezultate.în timp ce Misonne lucra la sanie, Penellan ajutat deMaria, pregătea veşminte de schimb pentru drum.Ciubotele de piele de focă erau din fericire în număr mare.Jean Cornbutte şi Andrei Vasling se ocupară de provizii; eialeseră o butelie cu spirt menit a încălzi lampa portabilă,

rezerve de ceai şi de cafea au fost luate în cantităţiîndestulătoare, o mică lădiţă de pesmeţi, două sute de livrede pemmican şi câteva ulcioare de rachiu, completară

partea alimentară. Vânătoarea trebuia să asigure în fiecarezi came proaspătă. O anumită cantitate de praf de puşcă a



fost împărţită în mai mulţi saci. Busola, sextantul şiocheanul au fost puse la adăpost de orice lovitură.în ziua de 11 octombrie soarele nu se mai ivi la

100orizont. Au fost nevoiţi să aibă necontenit o lampă aprinsăîn căsuţa lor de pe sanie. Nu mai era timp de pierdut,trebuiau să înceapă cercetările şi iată pentru ce:în luna ianuarie, frigul ar deveni atât de puternic,încât n-ar mai fi cu putinţă să pună piciorul afară, fără a-şi

primejdui viaţa. Timp de cel puţin două luni, echipajul ar fiosândit la cea mai deplină încazarmâre; apoi ar începe dupăaceea dezgheţul şi s-ar prelungi până când corabia ar putea

pleca dintre gheţuri. Acest dezgheţ ar împiedica în modclar orice cercetare. Pe de altă parte, Ludovic Cornbutte şitovarăşii săi dacă ar mai trăi, nu ar fi fost tocmai probabilsă poată rezista asprimilor unei ierni polare. Deci trebuiaumai înainte salvaţi sau orice speranţă ar fi fost pierdută.Andrei Vasling ştia asta mai bine decât oricine. Aşa

că el hotărî să pună cât mai multe piedici acestei expediţii.Deci se punea problema dacă Maria ar putea suportaoboseala unei astfel de călătorii. Până aici ea trecuse prinaspre încercări fără a suferi prea mult, căci era o fată demarinar, obişnuită din copilărie cu oboseala mării şi într-adevăr, Penellan nu se îngrozea s-o vadă în mijlocul acesteiclime îngrozitoare,. luptând împotriva primejdilor mării

polare.Se hotărî deci, după îndelungate discuţii, ca tânărafată să însoţească expediţia şi la nevoie să i se păstreze unloc pe sanie, pe care se construi un fel de colibă de lemn,ermetic închisă. Maria era în culmea bucuriei, căci îi era

groază să fie îndepărtată de cei doi ocrotitori ai săi.Deci expediţia a fost astfel formată. Maria, JeanCornbutte, Penellan, Andrei Vaslig, Aupic şi FidèleMisonne, Alain Turquiette rămase special însărcinat cu



paza bricului, pe care rămâneau Gervique şi Gradlin. Noi provizii au fost aduse, căci Jean Conbutte pentru a împinge

101cât mai departe cu putinţă expediţia, hotărî să facă depozitede-a lungul drumului, la fiecare şapte opt zile de mers.îndată ce sania a fost gata, o încărcară imediat şi a fostacoperită cu un cort de piei de bivol. Totul forma o greutatede cinci sute de livre, pe care puteau s-o tragă cu uşurinţă

pe gheaţă cei cinci câini înhămaţi la ea.în ziua de 22 octombrie, după prevederilecăpitanului, o neaşteptată schimbare se manifestă întemperatură. Cerul se însenină, stelele aruncară o luminănespus de vie şi luna licări deasupra orizontului, pentru anu-l mai părăsi timp de cincisprezece zile. Termomentrulcoborâse la douăzeci şi cinci de grade sub zero.Plecarea a fost fixată pentru a doua zi.

IXCasa de zăpadăîn ziua de 23 octombrie pe la unsprezece, pe o lunăfrumoasă, caravana pomi la drum. Toate măsurile au fostluate de data aceasta în aşa fel încât să se poată prelungicălătoria multă vreme, dacă ar fi fost necesar. JeanCornbutte apucă drumul pe coastă, urcând spremiază-noapte. Paşii călătorilor nu lăsau nici o urmă peaceastă gheaţă rezistentă. Aşa că Jean Cornbutte a fost si litsă se orienteze cu ajutorul punctelor de reper ce le alegeaîn depărtare; când mergea pe o colină, când pe un uriaşgheţar pe care-l ridicase presiunea deasupra câmpiei.' La cel dintâi popas, după vreo cincisprezece mile,

Penellah făcu pregătirile unei tabere. Cortul a fost rezematde un bloc de gheţari. Măria nu prea suferise din pricina

101acestui straşnic frig, căci, din fericire, adierea vântului

potolindu-se, era cu mult mai de răbdat; dar de mai multe



ori, tânăra fată trebuise să se dea jos din sanie, pentru a,împiedica amorţirea să nu oprească în ea circulaţiasângelui. De altfel mica ei colibă tapisată cu piei, datorităîngrijirilor lui Penellan, oferea tot confortul cu putinţă.Când noaptea sau mai degrabă când sosi timpul de

102odihnă, această mică colibă a fost transportată sub cort,unde servi drept odaie de dormit pentru tânăra fată. Cina deseară se compuse din came proaspătă, pemmican şi ceaicald. Jean Cornfeutte pentru a înlătura nenorocitele efecteale scorbutului, împărţi tuturor oamenilor săi câteva

picături de suc de lămâie. Apoi adormiră cu toţii în paza luiDumnezeu.După opt ore de somn, fiecare îşi reluă locul său dedrum. O gustare substanţială a fost dată oamenilor şicâinilor, apoi porniră.Gheaţa, deosebit de lucioasă, îngăduia acestor animale să tragă sania cu o mare uşurinţă. Oamenii, se

trudeau câteodată pentru a-i urma.Dar un rău după urma căruia avură de suferit încurând mai mulţi marinari, a fost lăsarea întunericului.Aupic şi Misonne avură oftalmii. Lumina lunii căzând peaceste nesfârşite câmpii albe, ardea vederea şi pricinuiaochilor o arşiţă nesuferită.într-adevăr, se producea un fel de efect de refracţiedin cale afară de curios. Mergând, în clipa când credeai că

pui piciorul pe un conic, cădeai mai jos, ceea ce pricinuiaadesea căderi, din fericire fără urmări fatale şi pe carePenellan le lua în glumă. Totuşi, el recomandă să nu maifacă nimeni nici un pas, fără a scotoci solul cu băţul cu vârf

de fier cu care era înzestrat fiecare.Pe la 1 noiembrie, la zece zile după plecare, caravanase afla la vreo cincizeci de leghe spre miază-noapte.Oboseala devenea din cale afară de grea pentru toţi. JeanCombute simţea groaznice ameţeli şi vederea i se slăbea

ă â d hii A i i Fid l Mi i bl



văzând cu ochii. Aupic şi Fidele Misonne nu mai umblaudecât dibuind, căci ochii lor mărginiţi cu roşu, păreau arşide alba strălucire. Măria fusese ferită de aceste accidente,

103ca urmare a şederii ei în colibă, unde îşi petrecea cât maimult timp posibil. Penellan susţinut de un neînduplecatcuraj, rezista tuturor acestor oboseli. Cel asupra căruia, maimult ca oricine altul, aceste dureri, acest frig, aceastăorbire, nu părea să aibă nici un efect, era Andrei Vasling.Trupul lui de fier era făcut pentru toate aceste osteneli; elvedea atunci cu plăcere că descurajarea îi cuprindea pe ceimai voinici şi prevedea chiar clipa apropiată când vor trebui să se înapoieze.Dar, în ziua de 1 noiembrie, ca urmare a oboselii aufost nevoiţi să se oprească pentru câteva zile.îndată ce a fost ales locul de popas, se procedă lainstalarea taberei. Se hotărî să se construiască o casă dezăpadă, pe care să o rezeme de una din stâncile

promontoriului. Fidele Misonne îi schiţă imediat temeliilecare măsurau cincisprezece picioare lungime şi cincilăţime. Penellan, Aupic, Misonne, cu ajutorul cuţitelor lor,tăiară mari blocuri de gheaţă, pe care le aduseseră la loculdestinat şi le ridicară, cum»ar fi făcut-o nişte zidari cuzidurile de piatră.

Nu peste multă vreme, peretele din spate a fostridicat la o înălţime de cinci picioare, cu o grosime aproapeegală, căci materialele nu lipseau şi era necesar ca lucrăturasă fie destul de trainică, pentru a rezista câteva zile. Cei

patru pereţi au fost terminaţi aproape în opt ore; o uşă a fostfăcută în partea de miază-zi şi pânza cortului, care a fost

pusă pe aceste patru ziduri, recăzu pe partea unde era uşa, pe care o şi astupa. Nu mai era nevoie decât să acoperetotul, alcătuind acoperişul acestei clădiri improvizate.

D ă t i d ă i t it f t



După trei ore de muncă istovitoare, casa a fostterminată şi fiecare se retrase în ea, pradă oboselii şidescurajării. Jean Cornbutte suferea atât de mult încât nu

104mai putea face nici măcar un singur pas; Andrei Vaslingexploata atât de bine durerea lui încât îi smulse făgăduinţacă nu-şi va împinge cercetările mai înainte prin acesteîngrozitoare singurătăţi.Penellan nu mai ştia cărui sfânt să se mai roage.Considera că nu este bine să-şi părăsească tovarăşii pentrunişte presupuneri fără temei. Aşa că încerca să lenimicească, dar totul a fost în zadar.Totuşi, deşi înapoierea fusese hotărâtă, odihnadevenise atât de necesară încât timp de trei zile nu se făcunici o pregătire de plecare.In ziua de 4 noiembrie, Jean Combutte începu să

pună să se îngroape într-un punct al coastei merindele cenu-i erau necesare. Un semn arăta depozitul, pentru cazul

în care noi cercetări l-ar târî de pe această coastă. La fiecare patru zile de drum, lăsase astfel depozite de-a lunguldrumului, ceea ce-i asigura merinde pentru înapoiere, fărăsă mai fi avut truda de a le târî pe sanie.Plecarea a fost fixată la ora zece de dimineaţă, în ziuade 5 noiembrie. Mâhnirea cea mai adâncă cuprinse micaceată, Măria cu greu îşi putuse stăpâni lacrimile,văzându-l pe unchiul ei cu totul descurajat. Atâtea suferinţezadarnice; atâtea lucrări pierdute! Penellan devenea de oironie ucigătoare; îi dădea pe toţi dracului şi nu înceta cufiecare prilej să se supere pe slăbiciunea şi nemerniciatovarăşilor săi mai sfioşi şi mai obosiţi, spunea el, decât

Măria, care s-ar fi dus până la capătul lumii fără să se plângă.Andrei Vasling nu-şi putea ascunde plăcerea ce i-ofăcea această hotărâre. El se arăta mai zorit decât oricând

pe lângă tânăra fată, căreia îi dăduse nădejdea că noile

tă i f d ă t i ii tii d bi ă



cercetări se vor face după trecerea iernii, ştiind bine căatunci ar fi mai mult decât zadarnice şi tardive!

105X

îngropaţi de viiîn ajunul plecării, în clipa cinei, Penellan se ocupase

cu sfărâmatul lăzilor goale, pentru a face focul în sobă,când deodată a fost înăbuşit de un fum dens. în aceeaşiclipă, casa de zăpadă a fost zguduită parcă de un cutremur de pământ. Fiecare scoase un strigăt de spaimă şi Penellanse năpusti afară.Era un întuneric desăvârşit. 0 înspăimântătoarevijelie, căci nu era dezgheţul, izbucnise pe meleagurileacelea. Vârtejuri de zăpadă se abăteau cu o nespusă furie şifrigul era atât de straşnic, încât cârmaciul simţi că-iîngheaţă instantaneu mâinile. El a fost nevoit să intre încasă, după ce în prealabil s-a frecă foarte ţare cu zăpadă.- Iată şi vijelia, spuse el. Să dea Dumnezeu să rezistecasa noastră, căci dacă uraganul ar distruge-o am fi

pierduţi.în timp ce răbufnelile se dezlănţuiau în aer, unzgomot îngrozitor se produse sub solul îngheţat; gheţariizdrobiţi în vârful promontoriului se izbeau cu zgomot şi senăpusteau unii peste alţii; vântul sufla cu o aşa tărie încât

părea că toată casa se mişcă din loc. Nişte lucirifosforescente inexplicabile sub aceste latitudini străbăteauvârtejurile de zăpadă.- Maria, Maria! strigă Penellan apucând mâiniletinerei fete.

- Iată-ne rău prinşi! spuse Fidèle Misonne.- Şi nu ştiu dacă vom mai scăpa, răspunse Aupic.- Să părăsim această casă de zăpadă, spuse AndreiVasling. ,- Este imposibil, răspunse Penellan. Frigul este

106



106îngrozitor afară, pe când aici l-am putea totuşi suporta.- Daţi-mi termometrul, spuse Andrei Vasling.Aupic îi dădu instrumentul care arăta zece grade subzero în interior, deşi era aprins focul. Andrei Vasling ridică

pânza ce cădea peste deschizătura ce servea drept uşă şi sestrecură în grabă afară căci ar fi fost strivit de grindina degheaţă ce-o sfărâma vântul.- Ei bine, domnule Vasling, spuse Penellan, mai vreisă ieşi? Vezi bine că aici suntem mult mai în siguranţă.- Da, adăugă Jean Combutte, şi trebuie să ne folosimde toate puterile pentru a întări pe dinăuntru această casă.- Dar există o primejdie mai mare care ne ameninţă,zise Andrei Vasling.- Care? întrebă Jean Combutte.Aceea că vântul rupe gheaţa pe care ne odihnim noi,cum a rupt şi gheţarii promontoriului şi vom fi târâţi sauînecaţi.

- Asta mi se pare greu de crezut, răspunse Penellan,căci e un ger de îngheaţă toate suprafeţele lichide. Săvedem ce temperatură este...Ridică pânza în aşa fel încât să nu treacă decât braţulşi cu oarecare greutate găsi termometrul, în mijloculzăpezi. Izbuti să-l apuce şi apropiindu-l de lampă spuse:- Treizeci şi două de grade sub zero! E cel mai marefrig pe care l-am simţit până acum.- încă zece grade, adăugă Andrei Vasling şi mercurulva îngheţa.O tăcere înmormântală urmă această cugetare.Pe la opt dimineaţa, Penellan încercă pentru a doua

oară să iasă din casa de zăpadă, ca să-şi dea seama desituaţie. Trebuia de altfel să dea o ieşire fumului pe carevântul îl respinsese de mai multe ori în interiorul colibei.

106

Marinarul îşi închise bine hainele îşi astupă gura cu



Marinarul îşi închise bine hainele, îşi astupă gura cuajutorul unei batiste şi ridică pânza.Deschizătura era în întregime închisă de o zăpadătare ca fierul. Penellan îşi luă băţul cu fier în vârf şi izbutisă-l bage în această masă densă; dar groaza îi îngheţăsângele în vene când simţi că, capătul băţului său nu eraliber şi se oprea în ceva tare.

107- Cornbutte! spuse el căpitanului care se apropiase dedânsulk suntem îngropaţi sub zăpada asta!- Ce spui? exclamă Jean Cornbutte.- Spun că zăpada s-a fărâmiţat şi a îngheţat în jurulnostru şi asupra noastră, astfel încât suntem îngropaţi devii!- Să încercăm să dărâmăm această masă de zăpadă,răspunse căpitanul.Cei doi prieteni se opintiră să dărâme piedica ce leînchidea uşa, dar nici s-o urnească din loc nu putură.

Zăpada forma un gheţar care avea mai mult de cinci picioare grosime şi devenise una cu casa.Jean Cornbutte nu-şi putu stăpâni un ţipăt, care îideşteptă pe Misonne şi Andrei Vasling. O înjurăturăizbucni printre dinţii acestuia din urmă; expresia feţei i seschimonosi.în această clipă, o fumăraie mai deasă decât oricândse abătu în interior, căci nu putea să aibă nici o ieşire.- Blestem! strigă Misonne. Ţeava sobei era astupatăde gheaţa de afară.Penellan îşi luă iar băţul şi dărâmă soba, după cearuncă zăpadă peste tăciuni ca să-i stingă, lucru ce produse

un aşa fum încât abia se putea zări lucirea lămpii; apoiîncercă să elibereze de gheţuri deschizătura, cu băţul lui,dar nu dădu decât de o stâncă de gheaţă.

Nu se mai putea aştepta decât la un sfârşit fioros,după o agonie îngrozitoare. Fumul intra în gâtul

nenorociţilor pricinuindu le o durere de nedescris Curând



nenorociţilor, pricinuindu-le o durere de nedescris. Curând,aerul urma să le lipsească cu desăvârşire.Măria se trezi atunci, şi, prezenţa ei care-ldeznădăjdui pe Jean Cornbutte, îl mai încuraja pe Penellan.Cârmaciul îşi spuse că această copilă nu putea fi menităunei morţi atât de îngrozitoare!

108- Ei bine! zise tânăra fată, aţi făcut prea mult foc?Camera e plină de fum!...- Da... da... răspunse cârmaciul bâguind.- Se şi vede bine, reluă Măria, căci nu e frig şi demult timp n-am mai simţit noi atâta căldură.

Nimeni nu cuteză să-i spună adevărul!- Haide, Mărie, zise Penellan bruscând lucrurile,ajută-ne să pregătim prânzul. E prea frig ca să ieşim afară.Uite lampa, uite spirtul, uite cafeaua. Haideţi, voi ceilalţi,

puţin pemmican mai întâi, deoarece afurisita asta de vremene împiedică să vânăm.

Aceste cuvinte îi reînsufleţiră pe tovarăşii săi.- întâi să mâncăm, adăugă Penellan şi vom vedeadupă aceea cum o să ieşim de aici.Penellan trecu la fapte şi-şi mancă cu poftă porţia.Tovarăşii săi îl imitară şi băură după aceea o ceaşcă decafea fierbinte, lucru ce le mai dădu curaj; apoi JeanCornbutte hotărî cu o mare energie, să încerce imediatmijloacele de salvare.Atonei Andrei Vaşling spuse:- Dacă mai durează încă, ceea ce-i probabil, trebuiesă fim îngropaţi la zece picioare sub zăpadă, căci nu se maiaude nici un zgomot de afară!

Penellan se uită la Măria, care înţelese adevărul celor spuse. Ea totuşi nu era foarte speriată. .Penellan înroşi mai întâi la flacăra lămpii de spirtvârful băţului său de fier, pe care-l introduse succesiv încele patru ziduri de gheaţă, dar în nici unul nu găsi o ieşire.

Jean Cornbutte hotărî atunci să găurească o deschizătură în



Jean Cornbutte hotărî atunci să găurească o deschizătură înuşă. Gheaţa era atât de tare încât cuţitul cu greu intra în ea.Bucăţile ce izbuteau să le scoată năpădiră în curând încolibă. După două ore de trudă chinuitoare, galeria săpatăavea trei picioare adâncime.

109Trebui deci să se gândească la un mijloc mai rapid,

căci ceea ce făcuse până atunci era mult prea puţin. Cu câtsăpau mai adânc, cu atât gheaţa devenea mai tare iar efortulcreştea considerabil. Penellan avu ideea de a se servi delampa de spirt pentru a topi gheaţa în direcţia voită. Era unmijloc primejdios, căci dacă întemniţarea s-ar fi prelungit,acest spirt, din care marinarii nu aveau decât o cantitatemică, le-ar lipsi când ar fi trebuit să pregătească masa.Totuşi, acest plan obţinu aprobarea tuturor şi a fost pus înexecutare. Mai întâi săpară o gaură de trei picioareadâncime şi un picior diametru pentru a aduna apa ce ar

pomi din topirea gheţii şi nu aveau să regrete această

măsură de precauţie, căci apa se prelinse în curând subacţiunea focului pe care Penellan îl plimba de-a lungulmasei de gheaţă.Deschizătura se mări încetul cu încetul, dar nu se

putea continua mult timp, căci apa se împrăştia şi pesteveşminte. Penellan se văzu silit să înceteze după un sfert deoră şi să ia de acolo lampa pentru a se usca el însuşi.Misonne nu întârzie să-i ia locul cu tot atât de multă râvnă.După două ore de muncă, deşi galeria avea deja cinci

picioare adâncime, bastonul de fier nu putuse găsi o ieşireafară.- Nu este cu putinţă, zise Jean Cornbutte, ca zăpada

să fi căzut aşa din belşug! Trebuie să fi fost fărâmiţată devânt şi adusă aici. Poate că ar fi trebuit să ne pregătim pentru a scăpa prin alt loc.- Nu ştiu, răspunse Penellan, dar chiar dacă ar fi

pentru a nu ne descuraja tovarăşii, trebuie să continuăm să

găurim zidul în aceeaşi direcţie Este cu neputinţă să nu



găurim zidul în aceeaşi direcţie. Este cu neputinţă să nudăm de o ieşire.- N-o să ne lipsească spirtul? întrebă căpitanul.

110- Sper că nu,* răspunse Penellan, dar cu condiţiatotuşi, să ne lipsim de cafea sau de băuturi calde! De altfel,nu asta este ceea ce mă nelinişteşte.

- Dar ce mai este, Penellan? întrebă Jean Cornbutte.- O să se stingă lampa din lipsă de ulei şi vom ajungela sfârşitul merindelor.Apoi Penellan se duse să-l înlocuiască pe AndreiVasling, care lucra cu spor pentru salvarea tuturor.- Domnule Vasling, îi spuse el, îţi voi lua eu locul,dar veghează bine la otice ameninţare de prăbuşire, pentrua avea timp s-o preîntâmpinăm.Clipa de odihnă sosise şi când Penellan mai scobiîncă un picior în galerie, veni să se culce lângă tovarăşiisăi.

XIUn nor de fumA doua zi când marinarii se treziră, o beznă deplină îiînvăluia. Lampa se stinsese. Jean Cornbutte îl trezi pePenellan pentru a-i cere amnarul, pe care acesta i-l dădu.Penellan se ridică să aprindă lampa de spirt; dar.ridicându-se, capul lui se izbi de tavanul de gheaţă. A fostînspăimântat, căci în ajun încă mai putea să stea în

picioare. Cu ajutorul lămpii cu spirt văzu că tavanul selăsase cu un picior mai jos.,Penellan se apucă de lucru cu furie.

în această clipă tânăra fată, la licăririle ce leresfrângea lampa de spirt pe chipul cârmaciului, înţelese cădeznădejdea şi voinţa lucrau pe aspra-i înfăţişare.

110„Ea nu poate muri astfel!" exclamă în sinea lui.

Luă din nou lampa de spirt şi se apucă iar de mărit



Luă din nou lampa de spirt şi se apucă iar de măritîngusta deschizătură. Acolo, cu o mână vânjoasă îşi vârî

băţul cu vârf de fier şi nu mai simţi' împotrivire. Aşadar ajunsese la straturile moi ale zăpezii? îşi scoase băţul şi orază strălucitoare se furişă în casa de gheaţă.- La mine, prieteni! exclamă el.Şi cu picioarele şi cu mâinile, dădu la o parte zăpada

dar suprafaţa exterioară nu era dezgheţată, aşa cum crezuseel. O dată cu raza de lumină pătrunse în colibă un frigstraşnic şi-i cuprinse toate părţile umede care se întărirăîntr-o clipă. Cu ajutorul cuţitului, Penellan mărideschizătura şi putu în cele din urmă să inspire aerul curat.Căzu în genunchi pentru a mulţumi Domnului şi în curândlângă el veni tânăra fată şi însoţitorii săi.O lună luminoasă lumina cerul. Dar frigul eragroaznic iar marinarii se înapoiară în coliba de gheaţă.Penellan privi înjur. Promotoriul nu mai era acolo şi colibade gheaţă se afla în mijlocul unei întinse câmpii de gheaţă.Penellan voi să se îndrepte spre sania unde erau merindele;

sania dispăruse.Temperatura îl sili să intre înăuntru. Nu vorbi, nimiccu tovarăşii săi. Mai întâi de toate trebuia să-şi usucehainele cu ajutorul lămpii de spirt. Termometrul pus o clipăla aer coborî la treizeci de grade sub zero.După o oră, Andrei Vasling şi Penellan se hotărâră săînfrunte atmosfera exterioară. Ei se înfăşurară în hainelelor încă umede şi ieşiră prin deschizătura ai cărei pereţicăpătaseră tăria stâncii.- Am fost târâţi spre nord-est, zise Andrei Vasling,orientându-se după stelele ce licăreau cu o nespusă

frumuseţe.111- N-ar fi rău, răspunse Penellan, dacă ne-ar fi însoţitşi sania noastră!

- Ce? sania nu mai este acolo? întrebă Andrei



Ce? sania nu mai este acolo? întrebă AndreiVasling. Dar atunci suntem pierduţi!...- Să căutăm, răspunse Penellan. *Se învârtiră în jurul colibei care forma un bloc de

112cincisprezece picioare înălţime. O nesfârşită întindere dezăpadă căzuse în timpul furtunii şi vântul o troieni lângă

singura ridicătură ce-o prezenta câmpia. Blocul întreg,fusese târât de vânt în mijlocul gheţarilor sfărâmaţi la mai

bine de douăzeci de mile nord-est şi prizonierii suferiserăsoarta temniţei lor plutitoare. Sania care se afla pe un altgheţar, cu siguranţă fusese aruncată în altă parte, căci nu semai zărea nici o urmă, iar câinii trebuie să fi murit înaceastă îngrozitoare furtună.Andrei Vasling şi Penellan simţiră că li se furişeazăîn suflet disperarea. Ei nu mai cutezau să mai intre în casade gheaţă. Nu îndrăzneau să aducă această veste nenorocitătovarăşilor lor de suferinţă. Se urcară pe blocul de gheaţă,acelaşi în care se afla scobită coliba şi nu zăriră nimicaltceva decât această nemărginire albă ce-i înconjura dintoate părţile. Răceala le amorţea membrele iar umezealahainelor lor se preschimba în ţurţuri ce atârnau pe lângjă ei.în clipa când Penellan voi să coboare de pe înălţimeade gheaţă, aruncă o privire spre Andrei Vasling. îl văzu căse uită cu lăcomie într-o parte, apoi că tresare şi seîngălbeneşte.- Ce ai domnule Vasling? îl întrebă el.- Nu-i nimic! răspunse acesta. Să ne dăm jos şi să ne

pregătim de plecare cât mai repede de pe aceste meleaguri pe care n-ar fi trebuit niciodată să călcăm.

Dar în loc să se supună, Penellan îşi îndreptă privireaspre partea aceea, care atrase atenţia secundului său. Unefect cu totul deosebit se produse în el, căci dădu drumulunui ţipăt de bucurie şi exclamă:- Dumnezeu fie binecuvântat!

Un fum uşor se înălţa spre nord-est. Nu era posibil să



ş ţ p pse înşele. Acolo respirau făpturi omeneşti. Ţipetele de

113 bucurie ale lui Penellan îi atraseră şi pe tovarăşii săi şi toţise putură convinge cu proprii lor ochi că timonierul aveadreptate.Imediat, fără să le mai pese de lipsa merindelor, fără

să se gândească la asprimea temperaturii, învăluiţi înhainele lor, înaintară cu paşi mari spre locul arătat.Fumul se înălţa spre nord-est şi mica ceată luă cuasalt acea direcţie. Ţelul de atins se afla la cinci sau şasemile aproximativ dar era destul de greu să păstreze liniadreaptă. Fumul dispăruse şi nimic nu putea servi ca punctde reper, căci câmpia de gheaţă era în întregime unită. Eradeci important să nu se abată de la drumul drept.- Deoarece nu ne putem călăuzi după lucruriîndepărtate, zise Jean Cornutte, iată varianta cea mai bună:Penellan va merge înainte, Vasling la douăzeci de paşi înurma lui, eu la douăzeci de paşi în urma lui Vasling. Voi

putea constata atunci dacă Penellan nu se îndepărtează dinlinia dreaptă.Mersul dură astfel o jumătate de oră, când Penellanse opri ciulind urechea.Grupul de marinari se strânse laolaltă.- Nu aţi auzit nimic? îi întrebă el.- Nimic, răspunse Misonne.- E ciudat! exclamă Penellan. Mi s-a părut că din

partea aceea se aud ţipete.- Ţipete? întrebă tânăra fată. Am fi deci aproape deţelul nostru!...

- Asta nu-i un motiv, răspunse Andrei Vasling. Subaceste latitudini ridicate şi pe aceste mari geruri, sunetul setransmite la depărtări extraordinare.- Orice ar fi, zise Jean Cornbutte să mergem pentru anu apuca să degerăm.

114



114- Nu! exclamă Penellan. Ascultaţi!Câteva sunete slabe, dar totuşi precipitate se auziră.Aceste strigăte păreau ţipete de durere şi chin. Ele sereînnoiră de două ori. Ai fi zis că este un strigăt de ajutor.Apoi totul se cufundă în tăcere.- Nu m-am înşelat, zise Penellan. înainte!

Şi el începu să alerge în direcţia acelor ţipete. Făcuastfel aproape două mile şi uimirea a fost mare când zări unom culcat pe gheaţă. El se apropie de dânsul, îl ridică şiînălţă braţele la cer cu disperare.Andrei Vasling care-l urma de aproape cu restulmarinarilor, alergă şi strigă:- E unul dintre naufragiaţi. E marinarul nostru.Cortrois!- E mort, răspunse Penellan, mort de frig!Jean Cornbutte şi Măria ajunseră lângă cadavrul pecare gheaţa îl şi înţepenise. Disperarea se întipări pe toatefeţele. Mortul era unul dintre tovarăşii lui LudovicCornbutte.- înainte! exclamă Penellan.Merseră încă timp de o jumătate de oră, fără a spuneo vorbă şi zăriră o ridicătură a solului, care desigur, cătrebuia să fie pământul.- Este insula Shanon, zise Jean Cornbutte.După o milă, ei zăriră clar fumul ce ieşea dintr-ocolibă de zăpadă, închisă cu o uşe de lemn. Ei strigară. Doioameni ieşiră atunci afară din colibă şi printre dânşii,Penellan îl recunoscu pe Petre Nonquet.- Petre! strigă el.

' Acesta stătea acolo ca un năuc, neavând cunoştinţăde ceea ce se petrecea în jurul său. Andrei Vasling priveacu nelinişte amestecată cu o crudă bucurie pe tovarăşii lui

114

Petre Nouquet, căci nu-l recunoştea printre ei pe Ludovic



q ş p pCornbutte.- Petre, eu sunt! exclamă Penellan. Aceştia sunt toţi

prietenii tăi!Petre Nouquet veni şi căzu în braţele bătrânului săutovarăş.- Şi fiul meu! Şi Ludovic! exclamă Jean Cornbutte cu

accentul celei mai adânci disperări.XII

înapoierea corăbieiîn acea clipă, un om, aproape mort, ieşi din colibă şise târî pe gheaţă.Era Ludovic Cornbutte.- Fiul meu!- Logodnicul meu!Aceste două ţipete porniră în acelaşi timp şi LudovicCornbutte căzu leşinat în braţele tatălui şi a logodnicei lui,care îl târâră în colibă, unde îngrijirile lor îl reînsufleţiră.

- Tată! Măria! exclamă Ludovic Cornbutte. Deciv-am revăzut înainte de a muri!- N-ai să mori! răspunse Penellan, căci toţi prieteniităi sunt pe lângă tine!Petre Nouquet nu mai putea de bucurie. Săruta petoată lumea; apoi aruncă lemne în sobă şi în curând, otemperatură plăcută se răspândi în întreaga colibă.Acolo erau încă doi bărbaţi, pe care nici JeanCornbutte, nici Penellan nu-i cunoştea.Erau Jocki şi Herming, singurii doi marinari

115

norvegieni ce rămaseră din echipajul lui Frooern.- Prieteni, suntem aşadar salvaţi! spuse LudovicCornbutte. Tată! Măria! V-aţi expus atâtor pericole...

- Nu ne pare rău Ludovic, răspunse Jean Cornbutte.



Bricul tău Tânăra îndrăzneaţă este bine ancorat întregheţuri la şaizeci de leghe de aici. Vom merge la ea cu toţii.- Când se va înapoia Cortrois, spuse Petre Nouquet,va fi straşnic de mulţumit!

116O tristă tăcere urmă acestei cugetări şi Penellan îl

informă pe Petre Nouquet şi pe Ludovic Cornbutte despremoartea tovarăşului lor, pe care îl ucise frigul.- Dragii mei, zise Penellan, vom aşteopta aici ca săscadă frigul. Aveţi merinde şi lemne?- Da, de ars vom arde ceea ce a mai rămas dinFrooem\Frooem fusese târâtă într-adevăr la patruzeci de miide mile de locul unde ierna Ludovic Cornbutte. Acolo afost sfărâmat de gheţarii ce pluteau în timpul dezgheţului şinaufragiaţii au fost târâţi cu o parte a sfărâmăturilor dincare era construită coliba lor, pe ţărmul meridional alinsulei Shanon.

Naufragiaţii se aflau în număr de cinci. LudovicCornbutte, Cortrel, Petre Nouquet, Jorki şi Herming, restulechipajului norvegian, fusese surprins în şalupă înmomentul scufundării.îndată ce Ludovic Cornbutte, târât de gheţari,văzându-i pe aceştia adunându-se în jurul lui, luase toatemăsurile pentru a petrece iama. Era un bărbat energic, de omare hărnicie şi un mare curaj; dar în ciuda tăriei sale,fusese învins de acest climat îngrozitor şi când îl regăsitatăl său, nu se mai aştepta la altceva decât să moară. Dealtfel nu avea de luptat numai cu elementelor naturii ci şi

cu rea-voinţa celor doi marinarii norvegieni, care-i datorauviaţa. Aceştia erau doi sălbatici, aproape incapabili desentimentele cele mai fireşti. Aşa că atunci când LudovicCornbutte a avut prilejul să vorbească cu Penellan, îirecomandă să se păzească de ei. La înapoiere, Penellan îl

puse la curent cu purtarea lui Andrei Vasling. Ludovic



Cornbutte nu putu crede una ca asta, dar Penellan îi dovedică de la dispariţia sa, Andrei Vasling, lucrase în aşa fel încâtsă-şi asigure mâna tinerei fete.întreaga zi a fost folosită pentru odihnă şi plăcerea

117revederii. Misonne şi Petre Nouquet uciseră câteva păsări

de mare, lângă casă, de care nu era tocmai cuminte să sedepărteze. Aceste merinde proaspete şi focul aţâţat, redară

puterea celor mai bolnavi. Ludovic Cornbutte însuşi sesimţi mult mai bine. Era întâia clipă de plăcere ce o simţeauaceşti oameni cumsecade. Aşa că o sărbătoriră cu avânt, înaceastă mizerabilă colibă, la şase sute de leghe în mările

Nordului, pe un frig de treizeci de grade sub zero.Această temperatură dură până la sfârşitul lunii şinumai pe 17 noiembrie, la opt zile după întâlnirea lor, segândi Jean Cornbutte şi tovarăşii săi la plecare. Nu maiaveau decât lucirea stelelor pentru a se călăuzi, dar frigulera mai puţin aspru şi căzu chiar puţină zăpadă.înainte de a părăsi acel loc, săpară un mormânt

bietului Cortrois. Tristă ceremonie care îi mâhni mult petoţi. Era primul dintre ei care nu avea să-şi mai revadă ţara.Misonne construise din scândurile colibei un fel desanie destinată transportului alimentelor şi o trase rând perând marinarii. Jean Cornbutte îndreptă mersul pe căile maiînainte străbătute. Taberele se organizau în ceasul deodihnă, cu o mare grabă. Jean Cornbutte spera să seregăsească depozitele de merinde, ce deveneau aproapeneapărat necesare cu această sporire de patru inşi. Aşa că elcăuta să nu se îndepărteze de la traseul stabilit.

Printr-un noroc providenţial, a găsit sania, care se proptise lângă promontoriul lângă care fuseseră cu toţii atâtde expuşi. Câinii după ce-şi mâncară curelele cu care erauînhămaţi, spre a-şi îndestula foamea, dăduseră buzna în

proviziile din sanie. Asta îi oprise locului şi tot asta a fost

călăuza ce atrase ceata spre sania în care se aflau încă



merinde într-o mare cantitate.Mica ceată îşi reluă drumul spre golful de iernare.ISOCâinii au fost înhămaţi la sanie şi nu se mai întâmplă nimicdeosebit.Se constată doar că Aupic, Andrei Vasling şi

norvegienii stăteau de-o parte şi nu se amestecau cutovarăşii lor dar, fără să ştie, erau îndeaproapesupravegheaţi. Totuşi această sămânţă de zâzanie aruncă nudoar o dată groază în sufletul lui Ludovic Cornbutte şi a luiPenellan.Pe 7 decembrie, la douăzeci de zile după întâlnirealor, zăriră golful unde ierna Tânăra îndrăzneaţă. Mare le-afost mirarea văzând bricul cocoţat la aproape patru metri înaer, pe nişte bulgări mari de gheaţă. Alergară foarteîngrijoraţi spre tovarăşii lor şi au fost primiţi cu chiote de

bucurie de Gervique Turquiette şi Gradlin. Toţi erau pedeplin sănătoşi cu toate că trecuseră şi ei prin cele mai mari

primejdii.Vijelia fusese simţită în toată marea polară. Gheţurilefuseseră sfărâmate şi mişcate din loc şi alunecând unele

peste altele, cuprinseră albia pe care se aflase corabia.Greutatea lor specifică tinzând să le aducă la suprafaţaapei, căpătaseră o incalculabilă putere şi astfel bricul sevăzu dintr-o dată înălţat deasupra malului mării.Primele clipe au fost dăruite bucuriei înapoierii.Marinarii s-au bucurat că au găsit totul în bună stare, ceeace le asigura negreşit o iarnă aspră dar de îndurat.Aruncarea în afară a vasului nu-l zguduise. Era foarte solid.

Când avea să vină vremea dezgheţului, nu vor avea altcevade făcut decât să alunece pe un plan aplecat, să fie într-uncuvânt „lansat" în marea devenită iarăşi liberă.

Dar o veste rea îi posomori faţa lui Jean Cornbutte şiil i i l if i i i di d



a tovarăşilor săi. în timpul viforniţei magazia din zăpadă,construită pe coastă, fusese în întregime sfărâmată.Merindele ce le conţinea fuseseră împrăştiate şi nu maifusese posibil să salveze cea mai mică parte din ele. Deîndată ce se află nenorocirea, Jean şi Ludovic Cornbuttevizitară cala şi cambusa bricului pentru a vedea la ce se

puteau aştepta din tot ce le mai rămăsese ca merinde.Dezgheţul nu putea să se producă înainte de luna maişi bricul nu putea pleca din golful de iernare decât atunci.Şi erau cinci luni de iarnă ce trebuiau petrecute în mijloculgheţurilor, în care timp trebuiau hrăniţi paisprezece inşi.După multe socoteli, Jean Cornbutte înţelese că ar ajungenumai bine până în clipa plecării, punându-i pe toţi la

jumătate de porţie. Deci vânatul era obligatoriu, pentru a procura hrană mai multă.De teamă ca această nenorocire să nu se repete,hotărâră să nu se mai depoziteze nimic pe uscat. Totulrămase pe bric şi se aşezară de asemenea paturi noi pentru

noii sosiţi în locuinţa marinarilor. Turquiette, Gervique şiGradlin, în timpul lipsei tovarăşilor lor, săpaseră o scară îngheaţă ce le permitea să se urce fără greutate pe punteacorăbiei.

XIIICei doi potrivniciAndrei Vasling prinsese prietenie mare pentru cei doimarinari norvegieni. Aupic făcea de asemenea parte dinceata lor, care stătea în general la o parte, dezaprobând cuglas tare toate noile măsuri. Dar Ludovic Cornbutte, căruiatatăl său îi predase din nou comanda bricului, redevenit

stăpân pe bordul vasului, nu înţelegea să stea mult la119

discuţie în această privinţă şi cu toate poveţile Mărieii î bi ă î b i blâ d l ă i ă



care-i îmbia să întrebuinţeze blândeţea, el spuse că voia săi se supună toţi din toate punctele de vedere.Totuşi, cei doi norvegieni izbutiră după două zile să

pună mâna pe o ladă cu came sărată. Ludovic Cornbutteceru să-i fie înapoiată imediat, dar Aupic le luă partea şiAndrei Vasling dădu de înţeles că măsurile privitoare la

hrană nu puteau dăinui mult timp. Nu era nevoie de dovedit acestor nenorociţi că îninteresul obştesc se făcea aşa, ştiau bine că totul nu estedecât un pretext pentru a se răzvrăti. Penellan înainta sprecei doi norvegieni, care îşi scoaseră cuţitele; dar ajutat deMisonne şi Turquette, izbuti să îi dezarmeze şi luă înapoilada cu carne sărată. Andrei Vasling şi Aupic, văzând căafacerea lua o întorsătură împotriva lor, nu se amestecarădeloc. Totuşi, Ludovic Cornbutte îl luă pe secund într-o

parte şi-i spuse:- Andrei Vasling, eşti un mizerabil. îţi cunosc toată

purtarea şi ştiu la ce vor duce toate uneltirile dumitale; dar

cum mântuirea întregului echipaj îmi este este încredinţatămie, dacă vreunul dintre voi se gândeşte să pună ceva răula cale, îl ucid înfigându-i cu propria-mi mână pumnalul în

piept.- Ludovic Cornbutte, răspunse secundul, îţi este uşor să faci pe şeful, dar adu-ţi aminte că supunerea ierarhică numai există aici şi că numai cel mai puternic face legea.Tânăra fată nu tremurase niciodată în faţa

primejdiilor mărilor polare, dar îi era teamă de această urăa cărei pricină era chiar ea şi energia lui Ludovic Cornbutteabia putu s-o liniştească.Cu toată această declaraţie de război, mesele se luaula aceleaşi ore şi în comun. Vânătoarea asigura încă vreo120câţiva ptarmigani şi ceva iepuri albi, dar cu apropiereafrigului avea să lipsească şi acest izvor de alimentare.

Aceste geruri începură la solstiţiu, în ziua de 22 decembrie,i î t t l ă l t i i i i i d d b



zi în care termometrul scăzu la treizeci şi cinci de grade subzero.Ei simţiră dureri în urechi, în nas, în toateextremităţile corpului, au fost cuprinşi de o doborâtoare

121toropeală, amestecată cu durere de cap, iar răsuflarea le era

din ce în ce mai grea.în acea stare nu aveau curajul să iasă la vânat sau săfacă vreo mişcare. Stăteau înfriguraţi în juml sobei care nule dădea îndeajuns căldură şi cum se îndepărtau puţin,simţeau că li se răceşte fără veste sângele în vene.Jean Cornbutte îşi văzu sănătatea rău zdruncinată şinu mai putea ieşi din odăiţa lui. Simptomele scorbutului semanifestau, picioarele i se umplură de pete alburii.Tânăra fată era sănătoasă şi se ocupa cu îngrijirea

bolnavului, cu o pricepere de soră de caritate. Aşa că toţiaceşti viteji marinari o binecuvântau în adâncul inimilor lor.Ziua de 1 ianuarie a fost una dintre cele mai triste zilea iernatului lor. Vântul era din cale afară de puternic şifrigul de nesuportat. Nu puteai ieşi fără să te expuidegeraturilor. Cei mai curajoşi trebuiau să se mărgineascăa se plimba pe puntea adăpostită de cort. Jean Corbutte,Gervique şi Gradlin nu se ridicară din pat. Cei doinorvegieni, Aupic şi Andrei Vasling, a cărui sănătate seţinea bine, aruncau priviri sălbatice spre tovarăşii lor, pecare îi vedeau pierind.Ludovic Cornbutte îl duse pe Penellan pe punte şi-lîntrebă unde erau proviziile de combustibil.

- Cărbunele este terminat demult, răspunse Penellanşi o să ne ardem ultimile bucăţele de lemn!- Dacă nu izbutim să combatem acest frig, ziseLudovic Cornbutte, suntem pierduţi!...



se menţinea sănătatea duşmanilor săi. Ai săi nu mai aveauacum puterea să smulgă aceste provizii de care atârna



acum puterea să smulgă aceste provizii, de care atârnaviaţa lui şi a tovarăşilor săi şi rămase pentru prima oarăcufundat într-o mohorâtă deznădejde!123

XIV

Amărăciuneîn ziua de 20 ianuarie, cea mai mare parte dintreaceşti nenorociţi, nu se mai simţiră în putere să se ridice din

paturile lor. Fiecare din ei, în afară de învelitorile sale delână avea o piele de bivol, care îi ocrotea împotrivafrigului, dar de îndată ce încercau să-şi scoată braţul în aer,simţeau o asemenea durere, încât trebuiau să-l ascundăimediat.Totuşi, Ludovic Cornbutte aprinse focul. Penellan,Misonne şi Andrei Vasling se ridicară din pat şi veniră să seapropie de foc. Penellan pregăti cafea fierbinte şi le maidădu puţină vlagă, tot aşa şi Măriei, care veni să mănânce

la dânşii.Ludovic Cornbutte se apropie atunci de patul tatăluisău, care era aproape mort şi ale cărui picioare erauaproape zdrobite de boală. Bătrânul marinar şopti câtevacuvinte fără şir, cuvinte ce sfâşiară inima fiului său:- Ludovic! spuse el, o să mor!... ah! cât mai sufăr!...Scapă-mă!Ludovic Cornbutte luă o hotărâre decisivă. Seîntoarse spre secund şi-i spuse abia stăpânindu-se:- Ştii unde sunt lămâile, Vasling?- în cambuză cred, răspunse secundul fără tulburare.- Ştii bine că nu mai sunt acolo, deoarece le-ai furat!

- Dumneata eşti stăpânul, Ludovic Cornbutte,răspunse cu ironie Andrei Vasling, şi-ţi este îngăduit să spuişi să faci totul!

- Fie-ţi milă Vasling; tata moare! îi poţi scăpa!Răspunde!



Răspunde!- Nu am nimic de răspuns, zise Andrei Vasling.

124. - Mizerabile! exclamă Penellan, aruncându-se asuprasecundului cu pumnalul în mână.- Băieţii mei, la mine! strigă Andrei Vasling, dându-

se în spate.Aupic şi cei doi marinari norvegieni săriră dinpaturile lor şi se aşezară în spatele lui. Misonne, Turquette,Penellan şi Ludovic se pregătiră de apărare. PetreNouquette şi Gradlin, deşi tare bolnavi, se ridicară pentrua-i ajuta.- Sunteţi încă prea puternici pentru noi, spuse atunciAndrei Vasling.Marinarii erau atât de slăbiţi, încât nu cutezară să senăpustească asupra acestor patru mizerabili, căci în caz de

înfrângere ar fi fost pierduţi.- Andrei Vasling, zise Ludovic Cornbutte cu o vocemohorâtă, dacă moare tata, tu îl vei fi ucis iar eu te voiucide ca pe un câine!Andrei Vasling şi complicii lui se retraseră în celălaltcapăt al locuinţei şi nu răspunseră.Trebui atunci să reînoiască provizia de lemne şi cutot frigul, Ludovic Cornbutte se urcă pe punte şi începu sătaie o parte a lemnăriei de sus a bricului, dar se văzu nevoitsă intre iar în cabină după un sfert de oră, căci altfel ar fiputut cădea fulgerat de frig. Trecând, aruncă o privire spretermometrul de afară şi văzu mercurul îngheţat. Deci frigultrecuse de patruzeci şi două de grade sub zero. Timpul era

uscat şi cerul senin. Vântul bătea dinspre miază-noapte.In ziua de 26, vântul se schimbă, sufla dinspre nord-est, iar afară termometrul arăta treizeci şi cindi de grade.Jean Cornbutte era în agonie, fiul lui căutase în zadar vreunleac împotriva durerilor. Totuşi în acea zi, aruncându-se pe

neaşteptate asupra lui Andrei Vasling, izbuti să-i smulgă o

125



125lămâie pe care acesta se pregătea s-o sugă. Andrei Vaslingnu făcu nici un pas ca să i-o reia. Părea că aşteaptă prilejuldea-şi îndeplini sumbrele-i planuri.Sucul acestei lămâi înapoie oarecum puterea lui JeanCornbuţte, dar ar fi trebuit să continue acest leac. Tânăra

fată.îl rugă în genunchi pe Andrei Vasling, care nu-i125răspunse şi Penellan auzi în curând pe mizerabil spunândtoVarăşilor săi:- Bătrânul e pe moarte! Gervique, Gradlin şi Petre

Nouquet nu preţuiesc mai mult. Ceilalţi îşi pierd zi pe zi puterile. Se apropie clipa când viaţa lor ne va aparţine.Se hotărî atunci între Ludovic Cornbutte şi tovarăşiisăi să nu mai aştepte şi să se folosească de puţina putere cele rămăsese. Ei se hotărâră să lucreze în noaptea următoareşi să-i ucidă pe acei mizerabili, pentru a nu fi ucişi de ei.

Temperatura mai urcase puţin. Ludovic Cornbutte seîncumetă să iasă cu puşca pentru a procura ceva vânat.Se îndepărtă cam la vreo trei mile de corabie şiînşelat adesea de efectele oglindirii sau a răsfrângeriiluminii se îndepărtă mai mult decât ar fi dorit. Era lucrunesocotit, căci urme proaspete de animale sălbatice searătau. Ludovic Cornbutte nu voia totuşi să se înapoiezefără ceva carne proaspătă şi-şi continuă drumul; dar atuncisimţi un ciudat sentiment ce-i învârtea capul, era ceea ce senumeşte „ameţeala albă".într-adevăr, oglindirea colinelor de gheaţă şi acâmpiei îl cuprindea din cap până-n picioare şi i se părea că

această culoare îl pătrunde şi-i pricinuieşte o greaţăirezistibilă. Ochiul lui era înceţoşat, privirea abătută. Elcrezu că va înnebuni de atâta albeaţă. Fără a-şi da seama deacest groaznic efect, îşi urmă calea şi nu întârzie să facă săse înalţe un ptarmigan, pe care-l urmări cu aprindere.

Pasărea căzu în curând şi pentru a-l lua, Ludovic Cornbuttesărind de pe un gheţar pe câmpie căzu greoi căci făcuse o



sărind de pe un gheţar pe câmpie, căzu greoi, căci făcuse osăritură de zece picioare, deoarece răsfrângerea îl făcea săcreadă că nu avea decât doi paşi de străbătut. Atunci îlcuprinse ameţeala şi fără să ştie de ce, începu a striga ajutor

126timp de câteva minute, deşi nu-şi sfărâmase nimic în

căderea sa. Frigul începând să-l cuprindă, reveni lasentimentul conservării şi se ridică cu greu.Deodată, tară să-şi poată da seama, îl izbi un mirosde untură arsă. Cum era în bătaia vântului dinspre corabie,

bănui că mirosul acela de acolo venea şi nu pricepu în cescop se ardea această untură, căci era foarte periculos,deoarece acest miros putea atrage grupurile de urşi albi.Deci Ludovic Cornbutte reluă drumul spre bric,

pradă unei griji, care în mintea lui întărâtată, se prefăcu încurând în groază. I se păru că nişte mormane uriaşe semişcau la orizont şi se întreba dacă n-o să fie iar uncutremur de gheţuri. Mai mult, aceste mormane seinterpuseră între el şi corabie şi părea că se ridicau pecoastele bricului. Se opri ca să-i privească mai cu atenţie,şi groaza lui era nespus de mare când recunoscu o ceată deurşi polari uriaşi.Aceste animale fuseseră atrase de acel miros deuntură, miros ce îi trecu şi lui Ludovic Cornbutte pe la nas.Acesta se adăposti după un colnic şi numără trei urşi carenu întârziară să se urce pe blocurile de gheaţă pe care seodihnea Tânăra îndrăzneaţă.

Nimic nu-l făcea să creadă că cei din interiorulcorăbiei ar fi ştiut de primejdia ce-i ameninţa şi o groaznică

nelinişte îi stârci inima. Cum să se împotrivească acestor duşmani de temut? Andrei Vasling şi tovarăşii săiadunaseră pe bord toţi oamenii în acest pericol comun?Penellan şi ceilalţi, pe jumătate lipsiţi de hrană, amorţiţi defrig, puteau ei rezista acestor fiare de temut, pe care o

foame nepotolită îi aţâţa? Oare nu vor fi surprinşi de amatac atât de rapid şi neprevăzut?



atac atât de rapid şi neprevăzut?

127Ludovic Cornbutte se gândi astfel o clipă. Urşiiurcaseră gheţarii şi se duceau să atace corabia. LudovicCornbutte putu să părăsească atunci blocul ce-l ocrotea, seapropie târându-se pe gheaţă şi în curând putu să vadă

uriaşele animale sfâşiind cortul cu ghearele lor şi sărind pe punte. Ludovic Cornbutte se gândi să tragă un foc de armă,

127ca să-şi vestească tovarăşii; dar dacă aceştia se urcau fără afi înarmaţi, ar fi clar sfâşiaţi în bucăţi şi nimic nu arăta căei au cunoştinţă de această nouă primejdie.

XVUrşii polariDupă plecarea lui Ludovic Cornbutte, Penellanînchisese cu grijă uşa locuinţei, care se deschidea în parteade jos a scării punţii. Se înapoie lângă cămin, a cărui pazăşi-o luă, în timp ce tovarăşii săi se înapoiau în pat, pentru agăsi acolo puţină căldură.Era şase seara şi Penellan se puse să pregăteascăcina. Coborî în magazie ca să aducă nişte came sărată pecare voia s-o înmoaie în apă clocotită. Când se urcă înapoi,găsi locul său ocupat de Andrei Vasling, care puse bucăţi deuntură să fiarbă într-o cratiţă.- Eu eram acolo înaintea dumitale, spuse bruscPenellan lui Andrei Vasling. De ce mi-ai luat locul?- Pentru că am nevoie să-mi fierb cina mea, răspunseAndrei Vasling.

- Ai să iei imediat asta, răspunse Penellan sau vomvedea!- N-o să vedem nimic, răspunse Andrei Vasling. Şiaceastă mâncare va fierbe chiar fără voia dumitale.

- N-o să guşti din ea! exclamă Penellan,aruncându-se asupra lui Andrei Vasling, care înşfacă



aruncându se asupra lui Andrei Vasling, care înşfacăcuţitul, strigând!- Săriţi, norvegieni! Ajutor, Aupic!Aceştia într-o clipă au fost în picioare, înarmaţi cu

128 pistoale şi pumnale. Lovitura era pregătită.

Penellan se aruncă asupra lui Andrei Vasling, carefără îndială că-şi luase rolul de a se lupta singur, căcitovarăşii săi alergară la paturile lui Misonne Turquette şi alui Petre Nouquet. Acesta din urmă fără apărare, copleşit de

boală, era victima sălbăticiei lui Herming. Dulgherulînşfacă o secure şi părăsindu-şi patul se aruncă înaintea luiAupic. Turquiette şi norvegianul Jocki se luptau cuînverşunare. Gervique şi Gradlin datorită suferinţelor numai aveau cunoştinţă de ce se petrecea în jurul lor.Petre Nouquet primi o lovitură de pumnal în coastă şiHerming se înapoie spre Penelan care se bătea cu furie.Andrei Vasling îl prinsese cu braţele.De la începutul luptei, cratiţa se răsturnase pe foc şigrăsimea revărsându-se pe cărbuni aprinşi, îmbibăatmosfera cu un miros infect: Măria se ridică cu ţipete dedeznădejde şi se năpusti spre patul unde horcăia bătrânulJean Cornbutte.Andrei Vasling, mai puţin voinic decât Penellan îşisimţi în curând braţele respinse de acelea ale cârmaciului.Erau prea aproape unul de altul, pentru a putea face uz dearmele lor. Secundul zărindu-l pe Herming, exclamă:- Sări Herming!- Ajutor, Misonne! strigă la rându-i Penellan.

Dar Misonne se rostogolea pe jos cu Aupic, carecăuta să-l străpungă cu pumnalul său. Securea dulgheruluiera o armă nu prea potrivită pentru apărare, căci n-o puteamânui, şi avea toate greutăţile din lume pentru a înlăturaloviturile de pumnal ce i le expedia Aupic.

în acel timp, sângele curgea în mijlocul urletelor şiţipetelor. Turquiette doborât de Jucki, om de o forţă puţin



ţ pete o . u qu ette dobo ât de Juc , o de o o ţă puţobişnuită, primise o lovitură de pumnal în umăr şi căuta

129zadarnic să apuce un pistol vârât la cingătoareanorvegianului.Acesta îl strângea ca într-o menghină şi nu-i era cu

putinţă nici o mişcare.La strigătul lui Andrei Vasling, pe care Penellan îlîmpingea spre uşa de la intrare, Herming alergă. în clipacând era gata să dea o lovitură de pumnal în spatele

bretonului, acesta cu o straşnică lovitură de picior îl lungi jos. Sforţarea ce o făcu, îi îngădui lui Andrei Vasling să-şidesfacă braţul drept din strânsoarea lui Penellan; dar uşaasupra căreia apăsau cu toată puterea lor, se prăbuşi fărăveste şi Andrei Vasling căzu în genunchi.Un urlet îngrozitor izbucni pe neaşteptate şi un ursuriaş se ivi pe treptele scării. Andrei Vasling îl zări celdintâi. Nu era decât la patru paşi de el, în aceeaşi clipă se

auzi o detunătură şi ursul rănit şi înspăimântat se întoarse.Andrei Vasling care izbutise să se ridice, se apucă să-lurmărească, părăsindu-l pe Penellan.Timonierul aşeză atunci la loc uşa dărâmată şi priviîn juru-i. Misonne şi Turquiette erau strâns legaţi deduşmanii lor, fiind aruncaţi într-un colţ şi făceau zadarnicesforţări ca să-şi rupă legăturile. Penelan alergă în ajutorullor, dar fu răsturnat de cei doi norvegieni şi de Aupic.Puterile lui sleite nu-i îngăduiră să se împotrivească celor trei bărbaţi, care îl legară în aşa fel încât să nu poată facenici o mişcare. Apoi la strigătele secundului, aceştia

alergară pe punte, crezând că au de furcă cu LudovicCornbutte.Aici, Andrei Vasling lupta împotriva unui urs, căruiaîi dăduse chiar două lovituri de pumnal. Animalul lovind

aerul cu uriaşele-i labe, căuta să-l ajungă pe AndreiVasling. Acesta puţin câte puţin împins spre parmaclâcul



g p ţ p ţ p p p

130 bordului, era pierdut, când izbucni o a doua detunătură.Ursul căzu. Andrei Vasling ridicând capul îl zări peLudovic Cornbutte, între catargele de la mizenă, cu arma înmână. Ludovic Cornbutte îl ochise pe urs în inimă şi fiara

murise.Ura domină recunoştinţa din inima lui Vasling, dar înainte de a se satisface, privi în jurul său. Aupic avea capulzdrobit de lovitura unei labe şi zăcea fără viaţă pe punte,Jocki. cu o secure în mână se apăra nu fără trudă deloviturile ce i le dădea cel de-al doilea urs, care îl ucise peAupic. Animalul primise două lovituri de pumnal şi totuşise zbătea cu înverşunare. Un al treilea urs se îndrepta spre

partea din faţă a corăbiei.Ancdrei Vasling nu se mai ocupă deci de dânşii, ciurmat de Herming, veni în ajutorul lui Jocki dar acesta

prins între labele ursului fu zdrobit şi când animalul căzu

sub loviturile lui Vasling şi Herming, care îşi descărcarăasupră-i pistoalele, nu mai ţinea între labele lui decât unleş.- Nu mai suntem decât doi, spuse Andrei Vasling cu

posomorâre şi sălbăticie; dar dacă vom muri, n-o să fie fărăsă ne răzbunăm!Herming îşi încarcă din nou pistolul, fără a răspunde.Mai întâi de toate trebuia să scape de cel de-al treilea urs.Andrei Vasling se uită spre partea din faţă a vasului şi nu-lvăzu. Ridicând ochii, îl zări în picioare pe parmaclâc şiagăţându-se chiar între catargele mizenei, ca să-l ajungă pe

Ludovic Cornbutte, Andrei Vasling lăsă să-i cadă arma, pecare o îndrepta spre animal şi o sălbatică bucurie i sezugrăvi în ochi.- Ah! exclamă el. îmi datorezi chiar aceastărăzbunare.

131în acel timp Ludovic Cornbutte se refugiase în



în acel timp, Ludovic Cornbutte se refugiase încafasul mizenei. Ursul se urca mereu şi nu mai era decât laşase picioare de Ludovic, când acesta îşi luă arma la umăr şi ochi animalul drept în inimă.în ce-l priveşte pe Andrei Vasling acesta îşi pusearma la umăr pentru a-l lovi pe Ludovic, după ce urma să

cadăMirsul.Ludovic Cornbutte trase, dar nu părea să fi lovitursul, căci dintr-o săritură el sări în cafas.Andrei Vasling scoase un strigăt.- Herming! strigă el marinarului norvegian, du-te şiadu-o pe Măria. Du-te şi adu-mi logodnica!Herming coborî scara locuinţei.în acest timp, animalul furios se năpusti asupra luiLudovic Cornbutte, care căuta un adăpost de cealaltă partea catargului; dar în clipa când uriaşa labă se abătu pentru a-i sfărâma capul, Ludovic Cornbutte, apucă unul dintredrugii catargului, se strecură jos nu fără primejdie, căci la

jumătatea drumului îi fluieră un glonte pe la ureche. AndreiVasling trăsese asupra sa şi greşise. Cei doi potrivnici seregăsiră faţă în faţă, cu cuţitele în mână.Această luptă trebuia să fie hotărâtoare. Pentru a-şimulţumi pe deplin răzbunarea, pentru ca s-o facă pe fată săasiste la moartea logodnicului ei, Andrei Vasling se lipsisede ajutorul lui Herming. Deci nu trebuia să se bizuie decât

pe el însuşi.Ludovic Cornbutte şi Andrei Vasling se apucarăfiecare de guler şi se ţinură astfel încât să nu poată daîndărăt. Din doi unul trebuia să cadă mort. îşi dădură

groaznice lovituri deoarece nu putură să se ferească decât pe jumătate şi sângele curse în curând şi de-o parte şi dealta. Andrei Vasling căuta să îşi încleşteze braţul drept în

131

jurul gâtului potrivnicului său, pentru a4 doborî. LudovicCornbutte ştiind că acela care urma să cadă, va fi pierdut,



pse feri şi izbuti să-l prindă cu amândouă braţele; dar înaceastă mişcare îi scăpă pumnalul din mână.Atunci, îi ajunseră la ureche nişte ţipete îngrozitoare.Era vocea Măriei, pe care Herming voia s-o. târască. Furiaîl cuprinse pe Ludovic Cornbutte, se înţepeni pentru a

izbuti să-l îndoaie de şale pe Andrei Vasling; dar în aceaclipă cei doi potrivnici se simţiră amândoi înşfăcaţi de o puternică strânsoare.Ursul coborât din cafasul mizenei, se năpustiseasupra celor doi bărbaţi.Andrei Vasling era chiar lângă trupul animalului.Ludovic simţea ghearele monstrului intrându-i în carne.Ursul îi strângea pe amândoi.-Ajutor! ajutor! Herming! reuşi să strige secundul.- Vino la mine! ajută-mă Penellan! strigă LudovicCornbutte.

Nişte paşi se auziră pe scară. Penellan se ivi, ochi cu

pistolul şi-l descarcă în urechea animalului. Acesta scoaseun urlet puternic. Durerea îl făcu să-şi deschidă o clipălabele şi Ludovic Cornbutte, sleit, alunecă fără mişcare pe

punte. Dar animalul, smucindu-se iar cu tărie într-osupremă agonie, căzu târându-l cu el pe mizerabilul AndreiVasling, al cărui leş a fost zdrobit sub greutatea ursului.Penellan alergă grabnic în ajutorul lui LudovicCornbutte. Nici o rană grea nu-i primejduia viaţa, atâtnumai că-i lipsea răsuflarea.- Măria! strigă el deschizându-şi ochii.- Scăpată! răspunse cârmaciul. Herming e întinsacolo cu o lovitură de pumnal în pântec.

- Şi urşii?132

- Morţi Ludovic, morţi ca şi vrăjmaşii noştri! Dar se poate spune că, fără aceste fiare, am fi fost pierduţi! Zău



aşa, ele mi-au venit în ajutor! Să mulţumim Providenţei!...Ludovic Cornbutte şi Penelan coborâră în cabină şiacolo, Măria i se aruncă în braţe.

133XVI

încheiereRănit de moarte, Herming fusese dus pe un pat decătre Misonne şi Turquiette, care izbutiseră să-şi rupălegăturile. Acest ticălos horcăia şi cei doi marinari seocupară de Petre Nouquet, a cărui rană - din fericire - nu

prezenta nici o gravitate.Dar o mai mare nenorocire trebuia să-l lovească peLudovic Cornbutte. Tatăl său nu mai dădea nici un semn deviaţă. Murise oare cu teama, cu grija că-şi vede fiul pradăduşmanilor săi? Murise înainte de această groaznică scenă?

Nu se ştie. Dar bietul marinar bătrân, zdrobit de boală,

încetase din viaţă.La această neaşteptată lovitură, Ludovic Cornbutte şiMăria, căzură într-o adâncă deznădejde, apoiîngenunchiară lângă pat şi plângând se rugară pentrusufletul lui Jean Cornbutte.Penellan, Misonne şi Turquiette îi lăsară singuri înaceastă cameră şi se urcară iar pe punte. Cadavrele celor trei urşi au fost trase în partea din faţă a vasului. Penellanse hotărî să le păstreze blănurile, care trebuiau să fie de omare trebuinţă, dar nu se gândi o clipă să le mănâncecarnea. De altfel, oamenii de hrănit se micşoraseră bineacum. Cadavrele lui Andrei Vasling, Aupic şi a lui Jocki,aruncate într-o crăpătură pe coastă, au fost în curând ajunsede acela al lui Herming. Norvegianul muri în timpul nopţii,fără căinţă şi cu spume la gură.

Cei trei marinari reparară cortul, care crăpat în maimulte locuri lăsa să cadă zăpada pe punte. Temperatura era



excesiv de scăzută şi aşa se menţinu până la revenireasoarelui, care nu se ivi la orizont decât în ziua de 8ianuarie.

134Jcan Cornbutte a fost înmormântat pe această coastă,

îşi părăsise ţara pentru a-şi regăsi fiul şi venise să moară înacest climat fioros. Mormântul lui a fost săpat pe oînălţime, unde marinarii îi puseră o simplă crace de lemn.Din acea zi, Ludovic Cornbutte şi tovarăşii săi,trecură încă prin multe încercări, dar lămâile ce leregăsiseră, le redară sănătatea.Gervique Gradlin şi Petre Nouquet putură să se ridice

peste vreo cincisprezece zile după acele grozave întâmplărişi să facă puţină mişcare.Curând, vânătoarea deveni mai uşoară şi maiîmbelşugată. Păsări de apă se înapoiau în număr mare.Ucideau adesea un fel de raţe sălbatice ce constituiau o

hrană excelent. Vânătorii nu au mai pierdut pe nimeni, înafară de doi câini pe care-i pierdură într-o încercare derecunoaştere, la douăzeci şi cinci de mile spre miază-zi.Luna februarie s-a făcut simţită prin straşnice furtunişi zăpezi îmbelşugate. Temperatura mijlocie a fost încă dedouăzeci şi cinci de grade sub zero, dar oamenii noştri nuau mai suferit ca înainte. De altfel, vederea soarelui care seînălţa din ce în ce mai mult la orizont, îi înveselea,vestindu-le sfârşitul chinurilor. Trebuie crezut de asemeneacă Cerul se milostivise de ei, căci căldura a fost pretimpurieîn acel an. Din luna martie au fost zăriţi câţiva corbi,zburând în jurul corăbiei. Ludovic Cornbutte prinse niştecocori, ce-şi împinseseră hdinăreala spre miază-noapte.Cete de păsări sălbatice se zăriră mai spre miază-zi.Această reîntoarcere a păsărilor arăta o descreştere afrigului. Totuşi nu trebuia să se încreadă în asta, căci cu o

schimbare de vânt, sau în timpul Lunii pline ori Lunii noi,temperatura scădea fără veste şi marinarii erau siliţi să



recurgă la măsurile cele mai vajnice pentru a se întări.Arseseră toate parmalâcurile corăbiei pentru a se încălzi,

pereţii cabinelor ce nu le locuiau şi o mare parte a punţiifalse. Era deci timpul ca acest iernat să se sfârşească. Din

135

fericire, jumătatea lui martie nu aduse temperaturi maistfăzute de şaisprezece grade sub zero. Măria se ocupa cu pregătirea de noi veşminte pentru acest prematur anotimpde vară.După echinocţiu, soarele se menţinu statornic laorizont. Cele opt luni de ziuă neîntreruptă începuseră.Această veşnică lumină şi acea necontenită căldură - deşidin cale afară de slabe - nu zăboviră a lucra asupragheţurilor.Trebuia să ia straşnice măsuri pentru a arunca Tânăraîndrăzneaţă din înaltul gheţarilor ce o înconjurau. Corabiaa fost prin urmare zdravăn proptită cu stâlpi şi se păru

nimerit a aştepta ca gheţurile să fie sfărâmate de ruperealor; dar gheţarii inferiori, aflându-se pe un strat de apă maicaldă, se desprinseră puţin câte puţin şi bricul coborî penesimţite. La începutul lui aprilie îşi recăpătase nivelul săufiresc.O dată cu luna aprilie veniră nişte ploi torenţiale, carerevărsate în valuri peste câmpia de gheaţă, îi zorirădescompunerea. Termometrul coborî iar la zece sub zero.Câţiva oameni îşi scoaseră hainele de piele de focă şi nu amai fost nevoie să se întreţină focul în sobă zi şi noapte.Provizia de spirt, nu a mai fost întrebuinţată decât pentrufierberea alimentelor.Curând, gheţurile începură să se rupă cu înăbuşitetroznituri. Crăpăturile se formau cu o mare repeziciune şiera primejdios să înaintezi pe câmpie fără un toiag în mână

pentru a scotoci trecătorile, căci crăpăturile şerpuiau ici şi

colo. Se întâmplă chiar ca mai mulţi marinari să cadă înapă, dar se aleseră numai cu o baie mai rece.

il i i i d d i i



Focile se înapoiară în acest timp şi dădură iureş prinele vânându-le, căci grăsimea lor trebuia să fieîntrebuinţată.• Sănătatea tuturor era foarte bună. Timpul era petrecuttot cu pregătirile de plecare şi vânătoare. Ludovic

136Cornbutte se ducea adesea să studieze trecătorile şi dupăconfiguraţia coastei meridionale, el hotărî să încercetrecerea mai pe la sud. Ruperea gheţurilor se făcuse în maimulte locuri diferite, şi câţiva gheţari plutitori se şiîndreptau spre largul mării. în ziua de 25 aprilie, corabia afost pusă în stare de plutire. Pânzele scoase din tocurile lor,erau într-o desăvârşită stare de păstrare şi'asta a fost oadevăraţii bucurie pentru marinari, văzându-le cum se

136leagănă în bătaia vântului. Corabia tresări, căci îşi regăsiselinia ei de plutire şi deşi nu se putea încă mişca, se odihneatotuşi în elementul ei natural.

în mai, dezgheţul se făcu cu repeziciune. Omătul ceacoperea ţărmul se topea din toate părţile şi forma un stratde gheaţă care făcea coasta aproape cu neputinţă deumblat Nişte mărăcinişuri mici, trandafirii şi palide, searătau cu sfială printre resturile de nea şi păreau căzâmbesc acestei puţine călduri. în sfârşit, termometrul urcădeasupra lui zero.La douăzeci de mile de corabie, la miază-zi, gheţariideplin desprinşi, rătăceau spre Oceanul Atlantic. Deşimarea nu era deplin liberă în preajma corăbiei, se stabileau

trecători de care Ludovic Combutte voi să se folosească. în ziua de 21 mai, după o ultimă vizită la mormântultatălui său, Ludovic Combutte părăsi în cele din urmăgolful unde iernase. Inima acestor viteji marinari se umplu

în acelaşi timp de bucurie şi de mâhnire, căci nu părăseşte

cineva fără părere de rău locurile unde a văzut murind unprieten. Vântul sufla dinspre miază-noapte şi ocrotea

l b i l i Ad f t itd b id h ţ i



plecarea bricului. Adesea a fost oprit de bancuri de gheţarice trebuiiâ să-i taie cu ferăstrăul; adesea gheţarii se ridicară

înaintea vasului şi trebui să întrebuinţeze mina, pentru a-iface să sară. Timp de o lună încă navigatul a fost plin deprimejdii, care adesea aduseră corabia la două degete de

pieire; dar echipajul era îndrăzneţ şi obişnuit cu acesteprimejdioase manevre. Penellan, Petre Nouquet,Turquiette, Fidele Misonne, făceau ei singuri treaba a zecemarinari şi Măria avea zâmbete de recunoştinţă pentrufiecare.Tânăra îndrăzneaţă a fost în cele din urmă scăpată degheţari la înălţimea insulei Jean-Mayen. La 25 iunie bricul

întâlni corăbii ce se duceau spre miază-noapte pentrupescuitul focilor şi balenelor. Avuseseră nevoie de aproapeo lună, pentru a ieşi din marea polară.

137în ziua de 16 august, Tânăra îndrăzneaţă se afla în

văzulDankerqului. Ea fusese semnalată de straja din portşi întreaga populaţie a portului alergă în întâmpinarea ei.Marinarii bricului căzură în braţele prietenilor lor. Bătrânul

paroh îl primi pe Ludovic Cornbutte şi pe Măriastrângându-i la inima sa şi din cele două slujbe bisericeştice se făcură în următoarele două zile, prima a fost pentruodihna sufletului lui Jean Cornbutte, iar a doua pentru a-i

binecuvânta pe cei doi logodnici, uniţi de mult timp prinnenorocire.

137CUPRINSCap. I Steagul negru 87Cap. II Planul lui Jean C 93ornbutteCap. III Licărire de speranţă 100Cap. IV în strâmtori 106

Cap. V Insula Liverpool 110Cap. VI Cutremurul gheţurilo 115r C VII I t l ţiil t i t 122



Cap. VII Instalaţiile pentru iernat 122Cap. VIII Plan de explorări 126Cap. IX Casa de zăpadă 130Cap. X îngropaţi de vii 135Cap. XI Un nor de fum 141

Cap. XII înapoierea corăbiei 147Cap. XIII Cei doi potrivnici 152Cap. XIV Amărăciune 157Cap. XV Urşii polari 163Cap. XVI încheiere 170

138

Jules Verne - Doctor Ox

Documents

Transcript of Jules Verne - Doctor Ox