IEA 2.0x Tehn Cult Camp 2006

8/17/2019 IEA 2.0x Tehn Cult Camp 2006

1/161

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINAR Ă „ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE AGRICULTUR Ă SPECIALIZAREA I.E.A.

ANUL II

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Şef lucr. dr. Marius Sorin ZAHARIA

TEHNOLOGIA CULTURILOR DE CÂMP

Iaşi, 2006


2/161

2

CAP.1 PROBLEME GENERALE DEFITOTEHNIE

1.1 OBIECTUL FITOTEHNIEI ŞI LEGĂTURA CU ALTE

ŞTIINŢE

Fitotehnia este ştiinţa agricolă al cărei obiectiv este studiul biologiei,ecologiei şi tehnologiei de cultivare a plantelor de câmp în scopul obţinerii unor

producţii ridicate şi de calitate superioar ă, în condiţii de eficienţă economică şi de

păstrare a echilibrului ecologic şi purităţii mediului.

În sens mai larg, fitotehnia include studiul tuturor plantelor cultivate

(anuale, perene, ierboase sau lemnoase), atât din cultura mare, cât şi cele horticole

sau furajere. Prin diversificarea mare a modurilor şi scopurilor de cultur ă, din

sfera largă a fitotehniei s-au desprins noi discipline ca: Legumicultura, Pomicultura, Viticultura şi Producerea furajelor .

Plantele de câmp, aflate în prezent în sfera de activitate a Fitotehniei, sunt

acele plante cultivate pe suprafeţe mari (cereale, leguminoase, plante tehnice),

care deţin circa 80% din terenul arabil al ţării noastre. Ele asigur ă cea mai mare

parte din produsele necesare alimentaţiei oamenilor şi a furajării animalelor,

precum şi materie primă pentru diverse ramuri industriale producătoare de bunuri

de consum.Fitotehnia este una din ramurile de bază a ştiinţei agricole care stabileşte

tehnologiile de cultivare ale plantelor, bazate pe cele mai noi cuceriri ale ştiinţei.

Ea nu se rezumă numai la a da reţete (numărul de plante la unitatea de suprafaţă,

lucr ările şi epocile de executat, cantitatea de sămânţă la hectar, doze de

îngr ăşăminte sau pesticide etc.), ci are un caracter dinamic, prin cunoaşterea

profundă a relaţiilor între plante şi mediu şi stabilirea măsurilor de armonizare ale

acestora, în vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate superioar ă. Optimi-

zarea factorilor din relaţia plantă-mediu include soluţionarea diferenţiată a tuturor

problemelor privind amplasarea şi rotaţia culturilor, fertilizarea, lucr ările solului,

folosirea seminţelor valoroase şi semănatul diferenţiat, lucr ări corespunzătoare de

întreţinere a culturilor şi recoltarea. Toate acestea au ca scop crearea celor mai

favorabile condiţii pentru intensificarea procesului de fotosinteză prin care se

sintetizează substanţe organice şi organo-minerale din substanţe anorganice luate

din mediul înconjur ător de către plante.

Produsele fotosintezei sunt folosite, în parte, pentru creşterea şi

dezvoltarea plantei; o altă parte din aceste produse reprezintă substanţe de rezervă


3/161

3

(hidraţi de carbon, gr ăsimi, proteine etc.) acumulate în r ădăcini, tuberculi, tulpini,

frunze, fructe sau seminţe, constituind produsul util omului, pentru care se cultivă

fiecare plantă în parte.

Din radiaţia solar ă activă în fotosinteză, cu lungimea de undă cuprinsă

între 0,7 - 0,3 microni, cea mai mare parte (71%) cade pe mări şi oceane (fiind

deci neutilizabilă), iar circa 20% ajunge pe suprafeţe ocupate cu culturi, păduri,

stepe etc. Din radiaţia care ajunge pe plante verzi o parte este convertită în energie

chimică de către acestea (numit coeficient de utilizare sau de convertire).

Energia din partea vizibilă a spectrului solar (activă în fotosinteză), ajunsă

pe pământ, în zona temperată este, în medie, de 3.000 – 4.000 Kcal/zi/m2, din care

25 - 50% este absorbită de vegetaţie, iar 50 – 75% se întoarce în mediu sub formă

de lumină reflectată (din care o parte întreţine fenomenele meteorologice) (I.

PUIA şi V. SORAN, 1981).Din energia luminoasă absorbită de plante, cea mai mare parte (în medie,

97%) este folosită în evapotranspiraţie (hidratarea şi reglarea temperaturii

plantelor) sau se pierde sub formă de căldur ă.

Prin fotosinteză plantele verzi reţin abia 0,6 – 7,7% (în medie, circa 3%)

din energia luminoasă ajunsă asupra lor. Însă cea mai mare parte din energia

luminoasă de la soare nu ajunge pe suprafaţa verde.

Randamentul potenţial (teoretic) de transformare a radiaţiei solare,vizibile, în energie chimică este de 18%, iar actualele producţii (considerate mari)

reprezintă doar a 5-a sau a 6-a parte a recoltei potenţiale (C. HERA, 1979). După

unele calcule teoretice (prezentate de N. ZAMFIRESCU, 1977) la plantele

superioare efectul fotosintetic ar trebui să se ridice la 28%, iar coeficientul de

convertire sau randamentul fotosintetic la 20%.

Din energia solar ă convertită în energie chimică prin fotosinteză şi fixată

în biomasă (biomasa brută), o parte este consumată în procesele de creştere şidezvoltare, de metabolism, iar o parte se acumulează sub formă de substanţe

organice de rezervă. Consumul prin respiraţie este de 30 – 50% din energia

acumulată, în condiţii ecologice obişnuite.

Diferenţa între efectul fotosintetic (energia solar ă convertită în energie

chimică) şi consumul prin transpiraţie, respiraţie (excluzând energia din respiraţie

utilizată în sinteza altor compuşi chimici) este de 50 – 70% şi constituie

"producţia netă" a fotosintezei (randamentul bioenergetic) sau randamentul

fotosintetic (producţia netă a vegetaţiei terestre). Suma randamentelor zilnice pe

întreaga perioadă de vegetaţie constituie randamentul fotosintetic total (biomasa


4/161

4

totală), din care o parte este produs agricol (recolta). Raportat la producţia primar ă

netă, recolta economică reprezintă cel mult 30%, diferenţa de circa 70% constituie

din punct de vedere economic producţia secundar ă, care în unele cazuri se

confundă cu deşeurile. Din producţia netă a vegetaţiei terestre, energia folosită de

om este de circa 7%.

Randamentul fotosintetic este influenţat de condiţiile climatice (lumină,

temperatur ă, umiditate), cele de nutriţie, de vârsta plantei şi durata perioadei de

vegetaţie. În general, plantele cu perioadă de vegetaţie mai lungă realizează

randamente fotosintetice totale mai mari. În timpul vegetaţiei plantele au la

început un randament fofosintetic mai redus, care creşte până în faza de înflorire -

fecundare, după care scade treptat spre maturitate. Factorii de vegetaţie care

influenţează fotosinteza şi respiraţia (temperatura, lumina etc.) pot modifica

raportul între ele, influenţând randamentul fotosintetic.Culturile de toamnă îşi petrec mare parte din vegetaţie (6 luni) în condiţii

mai puţin prielnice pentru fotosinteză (nopţi lungi, temperaturi şi lumină reduse),

timp în care respiraţia continuă, determinând o creştere redusă a biomasei. În

condiţiile din ţara noastr ă, grâul de toamnă îşi elaborează circa 3% din substanţa

uscată totală în perioada octombrie - martie (circa 180 zile), 97% acumulându-se

în perioada aprilie - iunie (90 zile). Culturile de primăvar ă parcurg vegetaţia în

condiţii mai favorabile pentru fotosinteză.Valorificarea mai intensă a energiei solare, implicit creşterea

randamentului fotosintetic, se realizează prin folosirea unor soiuri sau hibrizi cu

productivitate ridicată şi prin aplicarea tehnologiei de cultur ă care menţine

procesul fotosintetic la nivel înalt (densitate de cultur ă optimă, fertilizare raţională

şi asigurarea apei, combaterea buruienilor etc.). După cum s-a ar ătat însă,

sortimentele de plante agricole actuale au o eficienţă redusă a valorificării luminii

solare (în special a celei intense).Metodele de cercetare. Obiectul de cercetare al fitotehniei este planta

cultivată, îndeplinind funcţia de producător de substanţe organice necesare

omului. Atingerea obiectivelor urmărite de fitotehnie (producţii ridicate şi de

calitate superioar ă) se realizează numai prin aplicarea în producţie a cuceririlor

ştiinţifice, renunţându-se la improvizaţie, amatorism şi empirism.

Fitotehnia, ca ştiinţă, are metode proprii de cercetare, în vederea stabilirii

particularităţilor biologice, ecologice şi a tehnologiei de cultur ă a plantelor, în

funcţie de biotip şi condiţiile pedoclimatice. Cercetările se efectuează prin:

experienţe executate în câmp, în case de vegetaţie, în laborator şi prin minuţioase


5/161

5

cercetări în fitotroane, după tehnici de cercetare adecvate. Cercetările executate în

câmp, în condiţii obişnuite de viaţă a plantelor, au ca scop stabilirea: rotaţiilor

culturilor, fertilizării (doze, epoci şi mod de aplicare a îngr ăşămintelor), a celor

mai adecvate lucr ări ale solului, soluţionarea problemelor privind însămânţarea

(epoca, densitatea, distanţa între rânduri, adâncimea de semănat şi cantitatea de

sămânţă la ha), precum şi cele referitoare la lucr ările de întreţinere. În vederea

fundamentării unor probleme, la care se cere dirijarea factorilor de vegetaţie,

cercetările fitotehnice se execută în case de vegetaţie şi laborator, precum şi în

fitotroane.

În ultimul timp, cercetările din domeniul fitotehniei sunt orientate nu numai

spre punerea în valoare a capacităţii productive a plantelor (soiurilor), ci realizarea

acesteia cu cheltuieli cât mai mici şi cu un consum minim de energie. Tehnologiile

viitorului vor trebui sa se adapteze crizei mondiale de energie, prin găsireaminimului de lucr ări posibile. Nu numai lucr ările mecanice consumă energie, ci şi

producţia de îngr ăşăminte (mai ales cele cu azot), pesticide, irigaţie etc.

Cercetările în domeniul fitotehniei în ţara noastr ă se efectuează în Institute

de Cercetări (I.C.C.P.T. Fundulea, I.C.P.C. Braşov etc), staţiuni de cercetări

agricole şi în cadrul instituţiilor de învăţământ superior agronomic din ţar ă. Pentru

principalele plante de cultur ă sunt programe de cercetare, cuprinzând probleme de

biologie, ameliorare şi tehnică de cultur ă. Rezultatele obţinute sunt verificate pesuprafeţe mai mari, pentru diferite condiţii pedoclimatice, apoi sunt generalizate

în producţie.

Legătura fitotehniei cu alte ştiinţe. În vederea atingerii obiectivelor

propuse, fitotehnia foloseşte cuceririle ştiinţifice şi ale altor discipline. În

aspectele teoretice, fitotehnia se sprijină pe ştiinţele fundamentale, cum sunt:

Biologia, Fiziologia vegetal ă , Botanica, Ecologia, Chimia (biochimia şi

agrochimia), de cunoştinţe din Biofizică (izotopi radioactivi) şi Matematică (prelucrarea datelor experimentale) etc.

În latura aplicativă, fitotehnia foloseşte cuceririle din majoritatea ştiinţelor

agronomice: Agrotehnica, Ameliorarea plantelor, Pedologia, Climatologia,

Protec ţ ia plantelor, Mecanizarea agriculturii, având legături strânse şi cu

Zootehnia, Organizarea întreprinderilor agricole, Economia agrar ă şi alte

discipline ce contribuie la sporirea producţiei vegetale.


6/161

6

CAP. 2 CEREALE

2.1 GRÂUL

Tehnologia de cultivare

Rota ţ ia

Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuiesemănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să r ăsar ă,

să înfr ăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă. În plus, planta de grâu

are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mică de str ă batere în

profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol.

Din aceste motive, grâul de toamnă prefer ă premergătoarele cu recoltare

timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea

devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite şi încorporate resturile

vegetale.

Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte:

mazărea, fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibr ă,

cartoful timpuriu şi de var ă, trifoiul, cânepa pentru fibr ă, la care se adaugă alte

plante, cultivate pe suprafeţe restrânse: muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru

sămânţă, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul,

chimenul.

Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor

foarte favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după

recoltare, solul r ămâne bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o

ar ătur ă de calitate. După mazăre, nu r ămân pe teren buruieni sau resturi vegetale

care să îngreuneze lucrarea solului.

Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă

solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează

mai greu şi ar ătura poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucr ările de întreţinere au fost

corect efectuate în cultura fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.

Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare

excepţională pentru grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul

a fost cultivat pe suprafeţe restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii

animalelor în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus la extinderea firească

a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte valoros. După recoltare,


7/161

7

terenul r ămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu umiditate

suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.

Rapi ţ a de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca

şi mazărea; în acest caz, solul r ămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive.

Arealul său de cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare,

terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate

mare de masă organică (r ădăcini + mirişte). Prin recoltarea timpurie şi lucrarea

devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea

substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.

Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării

şi este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi rapiţa, cu condiţia respectării

unei tehnologii foarte corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată

atenţia cuvenită combaterii buruienilor din cultura inului, deoarece acesta este o plantă care luptă slab cu buruienile. De asemenea, după recoltarea inului solul

r ămâne destul de uscat (în fazele de maturitate, plantele de in nu protejează

suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus, terenul trebuie

foarte bine cur ăţat de resturile de tulpini r ămase după recoltare, deoarece acestea

pot crea unele dificultăţi la pregătirea terenului şi semănatul grâului.

Inul pentru fibr ă. Cultivat în zonele mai umede şi r ăcoroase, ofer ă aceleaşi

avantaje şi pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.Cartoful, timpuriu şi de var ă. Este o premergătoare excelentă pentru grâu,

lăsând terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate.

În mod frecvent însă, după recoltarea cartofului, suprafeţele respective

sunt destinate pentru culturi succesive.

Cânepa pentru fibr ă. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte

bună pentru grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol

r ămâne o cantitate mare de masă organică, sub formă de r ădăcini şi frunze. Odeficienţă o reprezintă faptul că lasă solul destul de uscat, ceea ce poate crea unele

probleme la efectuarea lucr ărilor solului.

Trifoiul ro şu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în

zonele umede, cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul r ămâne

bogat în azot şi masă organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultur ă

ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie în multe zone agricole ale ţării (îndeosebi în

zona colinar ă) şi dă foarte bune rezultate.

Trebuie menţionat că în agricultura României se pot însuma anual peste

250 - 300 mii hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar


8/161

8

reprezenta 12 - 20% din suprafaţa totală cultivată cu grâu. În practică însă, din

diferite motive (imposibilitatea pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau

a dotării insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor succesive),

rareori se seamănă mai mult de 150 - 200 mii hectare de grâu, după premergătoare

foarte favorabile.

Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea,

menţionăm: soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă,

floarea-soarelui, porumbul pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă.

Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie, pentru a r ămâne

un interval de cel puţin 2 - 3 să ptămâni până la semănatul grâului.

Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie

semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a

lunii septembrie, terenul să r ămână curat de buruieni, resturile vegetale să fieadunate sau tocate şi bine încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii,

soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. De asemenea, pe

terenurile cultivate cu soia şi foarte bine întreţinute, ar ătura poate fi înlocuită

printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.

Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj). Este o premergătoare bună pentru

grâu, cu condiţia să păr ăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea

sfeclei, terenul r ămâne nivelat, afânat (inclusiv prin lucr ările de recoltare ar ădăcinilor), curat de buruieni, f ăr ă resturi vegetale, bogat în elemente nutritive

care provin din îngr ăşămintele aplicate sfeclei. În mod frecvent, recoltarea prea

târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului pentru semănat.

Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte

favorabilă pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, ar ătura poate

fi înlocuită prin lucr ări cu grapa cu discuri grea.

Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă decât porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, ofer ă

avantajul că se recoltează la sfâr şit de august-început de septembrie, mult mai

devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-

soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în zonele foarte favorabile şi favorabile de

cultur ă a grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată atenţie mărunţirii şi

încorpor ării resturilor vegetale; totodată, solul r ămâne destul de săr ăcit în

elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngr ăşămintelor, prin care este

favorizată şi descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.


9/161

9

Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocr ă pentru grâu, pe de

o parte din cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul r ămâne uscat, cu o

cantitate mare de resturi vegetale şi uneori cu multe buruieni. În condiţiile din

România, este inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza suprafeţelor

mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi datorită faptului că zonele

importante de cultur ă coincid. Este, însă, obligatorie respectarea anumitor condiţii

care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea

unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu

potenţialul termic al zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în ar ătur ă

adâncă de toamnă; administrarea la porumb, în optim, a îngr ăşămintelor, organice

şi minerale; combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea

terenului imediat şi bine de resturile vegetale.

O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb. În primulrând, grâul este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază de

Atrazin; ca atare, în succesiunea porumb-grâu, se recomandă să nu fie depăşită

doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu

pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi deosebit de păgubitoare

ambelor culturi.

Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă

şi elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestearecoltându-se şi destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după

orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni, nici după lucernă sau pajişti semănate,

culturi care lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul uscat.

Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la

culturile destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe

suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu

boli. Trebuie menţionat că în toamnele foarte secetoase (frecvente în România),adesea este dificil de a evita cultivarea grâului după grâu, deoarece nu este

posibilă pregătirea terenului după premergătoarele destinate iniţial.

Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative:

îmburuienarea terenului cu buruieni specifice, înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor,

acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător. Dintre boli, se menţionază:

fuzarioza, mălura, tăciunele, f ăinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos,

ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii sârmă.

În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu,

este bine ca premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul


10/161

10

favorabil al acesteia menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în

asemenea situaţii este obligatorie o foarte bună disciplină a înlătur ării paielor, care

reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a agenţilor patogeni.

La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea

culturilor, deoarece se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi

de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.

Fertilizarea

Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea

îngr ăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente nutritive

este relativ redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 K 2O/100 kg boabe +

paiele aferente (după GH. BÂLTEANU, 1991).

Totuşi, grâul este pretenţios la îngr ăşare din cauza anumitor particularităţi;

în primul rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează unvolum redus de sol şi are o putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor

nutritive din rezerva solului. În plus, consumul maxim de elemente nutritive al

plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului şi

până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din

fosfor şi peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie

cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.

Îngrăşămintele minerale. Azotul este principalul element nutritiv caretrebuie administrat pe solurile din România.

Azotul influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante

viguroase, mai înalte, bine înfr ăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis,

favorizează procesul de fotosinteză, formarea componentelor de producţie

(elementele productivităţii), conţinutul boabelor în substanţe proteice.

Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de

culoare verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină dezvoltareavegetativă prea puternică, înfr ăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la

cădere, au un consum mare de apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului,

creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.

Grâul absoarbe azot atât din îngr ăşămintele minerale aplicate, cât şi din

rezervele solului, care provin în mare măsur ă din mineralizarea substanţelor

organice.

Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în

cantitate suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.


11/161

11

Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie

să se ţină cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de

azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi

pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din precipitaţii.

La îngr ăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade.

Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când

azotul administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de

înr ădăcinare-înfr ăţire şi până la intrarea în iarnă. În condiţii normale, pe terenurile

agricole bine exploatate, îngr ăşarea de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesar ă,

deoarece cerinţele plantelor sunt satisf ăcute de azotul eliberat prin descompunerea

substanţelor organice din sol (r ădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de

remanenţa îngr ăşămintelor aplicate plantei premergătoare.

A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluareavegetaţiei în primăvar ă; în acest moment, este obligatorie administrarea

îngr ăşămintelor cu azot, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de

azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii paiului (fazele de înfr ăţit şi

formarea primului internod). Momentul administr ării acestei fracţiuni depinde de

mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face împr ăştierea; în cazul administr ării

terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea

suprafeţelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de ză padă.

În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă

administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere

cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.

În sfâr şit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit,

urmăreşte creşterea conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat

că, după cercetări mai noi, prin aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primulrând, calităţile furajere ale boabelor de grâu şi mai puţin însuşirile de panificaţie.

Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngr ăşăminte cu azot, greu

de realizat actualmente în condiţiile din ţara noastr ă deoarece: ultimele două

fracţiuni sunt prea costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt

disponibile îngr ăşămintele necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta)

întârzie absorbţia azotului, acesta dizolvându-se şi fiind absorbit prea târziu pentru

a mai putea fi utilizat de către plante.

Stabilirea dozelor de îngr ăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la

întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în


12/161

12

forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul

lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta premergătoare; sistemul de îngr ăşare

aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului anterior; mobilitatea

azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitaţii; soiul

cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi boli; asigurarea cu apă

(cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic,

posibilitatea aplicării udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul specific.

Pentru calcularea dozelor de azot este recomandată următoarea formulă

(după ICCPT.Fundulea, 1990) :

DN = 30 x Rs - Ns -Ngg + Npr,

în care: DN este doza de azot, în kg/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Ns =

aportul solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha

pe solurile fertile; Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la2 kg N/t de gunoi de grajd administrat direct grâului; 1 kg N/t de gunoi aplicat

plantei premergătoare şi 0,5 kg N/t de gunoi aplicat la planta antepremergătoare;

Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare; şi anume, se scad 30 kg N/ha

după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se

adaugă 20 - 25 kg N/ha după premergătoare târzii nefertilizate.

Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este

cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha; pe terenurile agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate îngr ăşăminte cu

azot în toamnă; în orice caz acestea nu se vor aplica dacă premergătoarea este o

leguminoasă. Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea

totală (circa 30 - 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele

cu recoltare târzie. Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfâr şitul iernii

sau la desprimăvărare. În anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai

umedă), se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, primăvara, laalungirea paiului.

Mărimea dozei din primăvar ă se stabileşte în funcţie de mersul vremii în

iarnă şi la desprimăvărare (levigare, mineralizare), de conţinutul în azot al solului

în momentul desprimăvăr ării şi de starea de vegetaţie a culturii. Ca urmare, în

primăvar ă este necesar ă recalcularea dozei totale de azot, în funcţie de toate aceste

elemente, inclusiv în funcţie de recolta scontată a se obţine.

Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngr ăşăminte lichide (după

recomandările ICCPT. Fundulea). Îngr ăşămintele lichide cu azot de tipul A.300 se

administrează în concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat, după


13/161

13

semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea, aceste îngr ăşăminte pot fi

aplicate concomitent cu erbicidarea, în doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie

de maximum 20% produs comercial. În acest mod se pot efectua îngr ăşările târzii,

inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea ploşniţelor şi a bolilor

foliare.

Fosforul . Alături de azot, îngr ăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate

tipurile de sol din ţara noastr ă. Se consider ă ca grâul este cereala cea mai sensibilă

la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu

sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul vegetaţiei, plantele tinere de

grâu absorb fosforul uşor solubil din îngr ăşăminte şi abia mai târziu au capacitatea

de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul azotului,

îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea

sistemului radicular şi înfr ăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, gr ă beştematuritatea.

La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor

mobil, îngr ăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific.

Formula de calculare a dozelor este următoarea:

DP= 15 x Rs - Pgg ,

în care: DP este doza de fosfor, în kg P2O5/ha; Rs = recolta scontată, în

t/ha; Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P2O5/t de gunoide grajd, dacă acesta a fost administrat direct grâului şi 0,8 kg P2O5/t de gunoi,

dacă a fost aplicat la planta premergătoare. Doza rezultată din calcul se majorează

cu 20 - 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg P2O5/100 g sol.

Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 120 kg/ha,

fosforul fiind încorporat în mod obişnuit sub ar ătur ă. Sub formă de îngr ăşăminte

complexe, fosforul se poate administra şi la patul germinativ.

Potasiul . Îngr ăşarea cu potasiu este necesar ă numai pe solurile insuficientaprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K 2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează

sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului

determină încetinirea creşterii, scurtarea internodiilor, cloroză, necroza marginală

a frunzelor.

În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 -

80 kg K 2O/ha, sub formă de sare potasică sub ar ătur ă sau sub formă de

îngr ăşăminte complexe, la pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că, într-

un sistem intensiv de agricultur ă, pentru a obţine producţii mari, se apreciază că

administrarea potasiului devine o măsur ă obligatorie pe toate tipurile de sol.


14/161

14

Îngrăşămintele organice. Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd

semifermentat şi mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste

îngr ăşăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta

premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul

remanent.

Administrarea îngr ăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe

solurile argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau

prea uşoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc

proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.

Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de 15

- 20 t/ha, încorporate sub ar ătur ă, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg

boabe/ha.

Împr ăştierea îngr ăşămintelor organice este o operaţiune destul decostisitoare; ca urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile

agricole care dispun de gunoi de grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi

convenabilă sub aspect economic) de substanţe fertilizante.

Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesar ă pe solurile acide,

cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie

economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din

aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatr ă de var, dolomit). Împr ăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu

solul, urmate de încorporarea sub ar ătur ă, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita

amendării.

Lucr ările solului

Se poate afirma că, de starea în care se prezintă solul în momentul

semănatului depinde în cea mai mare măsur ă felul cum vegetează plantele de grâu

în toamnă şi, implicit, capacitatea lor de a trece peste perioada de iarnă.Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme

deosebite din cauza timpului r ămas de la recoltarea premergătoarei şi până la

semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucr ărilor

(seceta de la sfâr şitul verii şi începutul toamnei) şi a suprafeţelor mari care trebuie

pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.

Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte

mărunţită, dar f ăr ă bulgări în sol, aşezat, nivelat, f ăr ă resturi vegetale pentru a

permite semănatul în bune condiţii.

În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o


15/161

15

lucrare de dezmiri ştit , efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult 1 - 2

zile întârziere). Prin această lucrare se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi

amestecarea lor cu solul, afânarea stratului superficial al solului pentru a

împiedica pierderea apei prin evaporaţie, distrugerea buruienilor existente şi

crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în

sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucr ările ulterioare. Dacă se întârzie

cu efectuarea lucr ării, solul pierde repede rezerva de apă, se întăreşte şi de multe

ori nu mai poate fi arat sau ar ătura iese bulgăroasă; ca urmare, se amplifică

pierderile de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei bulgăroase a ar ăturii şi apar

dificultăţi la lucr ările ulterioare ale solului.

În continuare, solul se ar ă imediat, la 20 - 22 cm adâncime, cu plugul în

agregat cu grapa stelată. Întârzierea ar ăturii are efecte nedorite: îmburuienare;

pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai este protejat de plante; solul seîntăreşte şi nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării ar ăturii conduce la

scăderi progresive de recoltă.

În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin

ar ătur ă se scot bulgări mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriştit şi

se aşteaptă căderea unor precipitaţii ceva mai importante, care să îmbunătăţească

condiţiile de umiditate din sol şi care să permită o ar ătur ă de calitate.

Grâul nu necesită ar ături prea adânci. Ca urmare, adâncimea ar ăturiitrebuie stabilită în câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie

încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi f ăr ă a scoate bulgări. În

condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 - 20 cm

adâncime.

Trebuie realizată afânarea solului pe urmele compactate de trecerile

repetate cu tractorul (pentru lucr ările de îngrijire din timpul vegetaţiei şi la

recoltare). Dezvoltarea sistemului radicular al plantelor de grâu şi pătrunderear ădăcinilor în profunzime sunt favorizate de afânarea adâncă a solului; ca o

consecinţă, gradul de compactare a solului influenţează în mare măsur ă

dezvoltarea în ansamblu a plantelor şi formarea componentelor de producţie.

Până în toamnă, ar ătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunţirea

bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care r ăsar. Lucr ările sunt

efectuate la noi, cel mai adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi

reglabili şi lamă nivelatoare. Se recomandă ca primele lucr ări să fie f ăcute

perpendicular sau oblic faţă de direcţia ar ăturii, pentru a asigura nivelarea

terenului.


16/161

16

Preg ătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin lucr ări

superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în

agregat cu grapa reglabilă şi lamă nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această

ultimă lucrare să fie efectuată perpendicular pe direcţia de semănat. Trebuie să se

urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate, curate de buruieni, afânată pe

adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva mai tasată sub adâncimea de

semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre seminţele în curs de germinare).

Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa

solului pe timpul iernii, prin reţinerea ză pezii şi reducerea eroziunii eoliene;

diminuează compactarea în timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate

în precipitaţii.

După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă pentru

zahăr, cartof de toamnă, soia). Este necesar ă cur ăţirea cât mai bună a terenului deresturi vegetale, urmată de discuiri repetate (1 - 2 lucr ări) pentru mărunţirea

resturilor de plante şi a buruienilor.

Ar ătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu

plugul în agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, f ăr ă însă a

scoate bulgari; până la semănat ar trebui să r ămână cel puţin 2 - 3 să ptămâni,

pentru ca pământul afânat prin ar ătur ă să se aşeze.

În continuare, ar ătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grapecu discuri, combinatoare) pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului

germinativ.

Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate),

ar ătura poate fi înlocuită prin două lucr ări cu grapa cu discuri grea sau medie;

această lucrare permite mobilizarea solului până la 12 - 16 cm adâncime,

realizându-se, concomitent, şi încorporarea îngr ăşămintelor minerale şi, eventual,

a resturilor vegetale, bine mărunţite anterior. În continuare, se fac lucr ări deîntreţinere a ar ăturii şi pregătirea patului germinativ (cu grapa sau combinatorul),

conform celor prezentate anterior. Aceeaşi tehnologie se recomandă în toamnele

secetoase, atunci când solul este foarte uscat şi nu se poate ara sau prin ar ătur ă ar

rezulta bulgări greu de mărunţit.

Preg ătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă ar ăturii şi pentru

a nu întârzia semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta

se aşează mai repede ca după arat, terenul r ămâne mai nivelat, economia este de

0,3 până la 0,5 pentru for ţa de muncă şi de 11 - 14 l motorină/ha (după GH.

BÂLTEANU, 1989). Această lucrare se efectuează cu bune rezultate după soia,


17/161

17

sfeclă, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după floarea-

soarelui sau după porumb (r ămân cantităţi mari de resturi vegetale).

S ămân ţ a şi semănatul

Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să apar ţină unui soi zonat,

să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere),

din categoriile biologice “sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua

înmulţiri“, să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă

minimum 85% şi MMB cât mai mare.

Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se

pot diferenţia în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare. În

prezent, atât împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori pe

tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi fuzarioza

( Fusarium spp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu spori în interiorul bobului,cum ar fi tăciunele zbur ător (Ustilago tritici), se recomandă tratamente cu

preparate pe bază de carboxin (Vitavax 200, 2,0 l/t de sămânţă), oxichinoleat de

cupru (Quinolate 15 PUS, 2 kg/t de sămânţă) sau prochloraz + carbendazin

(Prelude SP, 2,0 kg/t de sămânţă).

Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună,

fuzarioza şi mălur ă pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea seminţelor

înainte de semănat, cu produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitateredusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a solului este necesar un interval mai

mare de pauză înainte de revenirea grâului pe acelaşi teren.

Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi

pe terenurile cu o încărcătur ă mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu),

unde infestarea cu gândac ghebos ( Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă

( Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă tratarea seminţelor cu preparate

insectofungicide, cum ar fi lindan + tiophanat methyl + thiuram (Tirametox, 3,0kg/t de sămânţă), lindan + oxichinoleat de cupru + lindan (Chinodintox PTS, 2,5

Kg/t sămânţă) sau lindan + carboxin + thiuram (Vitalin 85 PTS). Sunt controlate

astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii care atacă în toamnă (gândacul

ghebos, viermii sârmă, muştele cerealelor).

Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu-se cu

mare atenţie amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânţa.

Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii

să r ămână 40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze

450 - 500°C temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu


18/161

18

să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (f ăr ă ca fraţii să fie prea

dezvoltaţi).

Dacă se întârzie semănatul faţă de perioada optimă recomandată, plantele

r ăsar târziu, nu înfr ăţesc, intr ă în iarnă neînfr ăţite şi necălite, fiind sensibile la ger,

primăvara lanul va avea o densitate mică şi se îmburuienează mai uşor, vegetaţia

se întârzie şi se prelungeşte spre var ă, apare pericolul de şiştăvire a boabelor. De

asemenea, boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt foarte sensibile la

temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă plăntuţele r ăsărite dar

neînfr ăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.

Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea puternic,

sunt expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi

boli, lanul se îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele

să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii; în primăvar ă lanul este foartedes, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli, boabele r ămân mici

datorită densităţii exagerate.

Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de

toamnă în România este 1 - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia

Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25 septembrie - 10

octombrie; pentru zona colinar ă, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se

recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5octombrie.

Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure,

la recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie

să fie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea de

semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfr ăţire a soiului, data

semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ,

umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un r ăsărit rapid). De asemenea,trebuie luat în calcul un procent mediu de r ăsărire în câmp, pentru condiţii bune de

semănat, de 85-95% (din boabele germinabile semănate). Procentul de r ăsărire în

câmp depinde în cea mai mare măsur ă de: tratamentele efectuate la sămânţă;

starea solului la semănat, sub aspectul asigur ării umidităţii şi a calităţii patului

germinativ, şi care depinde, la rândul său de utilajele cu care s-a lucrat.

Grâul are capacitatea ca, prin înfr ăţire să-şi corecteze, între anumite limite,

densităţile nefavorabile. În asemenea situaţii, administrarea îngr ăşămintelor în

primăvar ă, în doze ceva mai ridicate stimulează dezvoltarea vegetativă şi

productivitatea plantelor existente; prin administrarea de îngr ăşăminte se


19/161

19

urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte bună a plantelor pentru ca numărul mic de

fraţi şi spice la m2 să fie compensat prin numărul mare de boabe în spic, cu MMB

cât mai ridicată. Totodată, combaterea buruienilor prin erbicidare trebuie efectuată

cu mai mare atenţie în culturile rare, pentru a elimina, pe cât posibil, concurenţa

buruienilor.

La densităţi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt exagerate,

costisitoare şi nejustificate, concurenţa dintre plante este prea puternică, apare

pericolul căderii şi se amplifică atacul de boli.

În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele

foarte secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări

densitatea până la 700 boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut, însă, că erorile

tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot

fi corectate numai par ţial, prin mărirea densităţii de semănat.Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul

(pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de

regulă, între 200 şi 250 kg sămânţă/ha.

Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textur ă,

soi, mărimea seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată). În condiţiile

din România, grâul este semănat la 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate

suficientă şi textur ă mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată,iar str ă baterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă; pe terenurile cu

umiditate insuficientă la suprafaţă şi textur ă mai uşoar ă, precum şi în cazul

semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 - 6 cm.

Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după arat

datorită recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod frecvent,

prea adânc; consecinţele sunt r ăsăritul întârziat, plantele nu mai au timp să

înfr ăţească şi să se pregătească pentru iarnă, sau grâul înfr ăţeşte târziu şi puţin.În legătur ă cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în România

există în cultur ă soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41)

care se caracterizează prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri,

adâncimea de semănat trebuie să fie maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a

asigura str ă baterea tuturor germenilor până la suprafaţă.

Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi

18 cm (după W. BROUWER, 1970), f ăr ă a rezulta diferenţe importante de

producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în

funcţie de maşinile de semănat aflate la dispoziţie. În România grâul este semănat,


20/161

20

în mod obişnuit, la 12,5 cm (distanţa pentru care sunt construite semănătorile

universale existente mai frecvent în dotare).

În anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat

ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfr ăţitul şi a asigura înmulţirea mai

rapidă a seminţei.

O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului

este semănatul în căr ări. Această metodă, folosită în prezent, pe suprafeţe în

creştere în România, a apărut din necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace

terestre, a lucr ărilor de împr ăştiere a îngr ăşămintelor, de combatere a bolilor şi

dăunătorilor, de erbicidare, a tratamentelor pentru prevenirea căderii), în mod

foarte precis, ca uniformitate de împr ăştiere, până în faze de vegetaţie mai

avansate (chiar până la începutul formării boabelor). Trebuie reţinut că în

tehnologiile intensive se poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei devegetaţie, pentru efectuarea diferitelor lucr ări de îngrijire.

Nu există o schemă standard pentru semănatul în căr ări; schema poate fi

adaptată de fiecare agricultor la setul de maşini agricole pe care îl au la dispoziţie;

şi anume, la semănatul în căr ări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin

închiderea tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului; lăţimea unei căr ări

corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de regulă, este suficient să fie închise

2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două căr ări este egală cu ecartamentulroţilor tractorului şi al maşinilor cu care se vor face diferitele lucr ări de îngrijire în

vegetaţie. Distanţa dintre perechile de căr ări trebuie să corespundă cu lăţimea de

lucru a maşinilor cu care se fac tratamentele.

După G. FISCHBECK şi colab., 1975 este prezentată o schemă de semănat

în căr ări, în cazul în care se lucrează cu un singur tractor, cu o semănătoare cu

lăţimea de lucru de 3 m; maşina pentru administrat îngr ăşăminte are 6 m lăţime de

lucru, maşina pentru erbicidare are 12 m lăţime de lucru.Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucr ările din vegetaţie cu

mijloace “avio“ (şi se prevede acest lucru), se recomandă să se lase, de la semănat,

urme de orientare, de 30 - 40 cm (două tuburi de la semănătoare suprimate), urme

care sunt vizibile până în faze mai avansate de dezvoltare a plantelor; distanţa

dintre două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a mijloacelor avio folosite pentru

aplicarea tratamentelor.

Lucr ările de îngrijire

Grâul este o cultur ă cu o tehnologie total mecanizabilă, deosebit de

rentabilă sub aspectul consumului de for ţă de muncă. Felul lucr ărilor de îngrijire


21/161

21

care se aplică grâului şi numărul acestora depinde de foarte mulţi factori (calitatea

patului germinativ; dezvoltarea plantelor în toamnă şi starea de vegetaţie la

desprimăvărare; mersul vremii şi al vegetaţiei în primăvar ă; rezerva de buruieni,

infestarea cu boli şi dăunători; dotarea tehnică, posibilităţile materiale şi

calificarea cultivatorilor). Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate

numai 1 - 2 lucr ări de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe

lucr ări (7 - 8 treceri).

Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca

necesar atunci când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de a

pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.

Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe por ţiunile

depresionare sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se

fac de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuieevitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri.

Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme

când, din cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul

iernii, r ădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt

descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare ofilirea

şi uscarea plantelor de grâu, par ţial dezr ădăcinate; fenomenul este mai frecvent pe

solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci când situaţia o impune, lucrarea detăvălugit trebuie efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza

aderarea r ădăcinilor şi a nodului de înfr ăţire la sol, dar f ăr ă a tasa suprafaţa

solului.

Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din

tehnologia clasică de cultivare. În prezent, gr ă patul a fost scos din tehnologia

recomandată, deşi continuă să fie efectuat de unii cultivatori de grâu de la noi. În

majoritatea cazurilor se consider ă că lucrarea de gr ă pat a semănăturilor de grâu ladesprimăvărare, nu este necesar ă, iar consecinţele negative sunt, adesea,

importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezr ădăcinate; terenul,

încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.

Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura

grâului. Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în

mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în situaţii extreme până la 60 - 70%. Ca

urmare, reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în culturile

de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotaţie, lucr ările solului, semănatul în

epoca şi cu densitatea optimă, combatere chimică.


22/161

22

În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare

obligatorie. Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile

din ţara noastr ă; speciile mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis,

Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi

arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius.

Pentru combaterea acestora, frecvent se recomandă să se administreze preparate

care conţin acidul 2,4-D (SDMA-33, 1,5-2,5 l/ha). Administrarea se face

primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfr ăţit şi până la formarea

primului internod, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă;

temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, f ăr ă vânt,

timpul călduros şi luminos. Cu bune rezultate se pot folosi şi preparate conţinând

MCPA (Dicotex, 1,5-2,5 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-4 l/ha).

Alături de dicotiledonate menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M.inodora,

Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas,

Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum ssp. În asemenea

situaţii, se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de 2,4-D + dicamba (Icedin

Forte, 2 l/ha), tribenuron metil (Granstar 75 DF, 20-25 g/ha), triasulfuron + 2,4-D

(Longran 60 WP, 1 l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau amido-

sulfuron (Grodyl, 20-40 g/ha).Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate

speciile Galium aparine şi Galeopsis tetrahit , pentru combaterea cărora se

recomandă preparatele continând fluoroxipix + 2,4-D + dicamba (Starane 200 +

Icedin Forte, O,6 + 2,0 l/ha) sau 2,4-D + dicamba (Oltisan Extra, 1 l/ha).

Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale

grâului şi ale buruienilor menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai

devreme, când temperatura a depăşit 6°C. Se subliniază că, întârzierea aplicăriierbicidelor până la formarea celui de-al doilea internod poate determina apariţia

unor efecte fitotoxice la grâu.

Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesar ă doar în

anumite zone limitate din România. Speciile respective: Apera spica venti (iarba

vântului) şi Avena fatua (odosul) găsesc condiţii favorabile de dezvoltare în

zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.

Pentru combaterea ierbii vântului se fac tratamente cu erbicide pe bază de

tralkoxidim (Grasp CE, 2 - 2,5 l/ha), fenoxapropetil (Puma CE, 0,8 - 1,0 l/ha),

diclofopmetil (Illoxan CE, 2,5 l/ha), aplicate primăvara, când buruiana are 1 - 3


23/161

23

frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat înainte de

semănat şi încorporat în sol, sau terbutrin (Granarg 50 PU, 3 - 5 kg/ha), aplicat fie

toamna, imediat după semănat sau după r ăsărit, sau primăvara în faza de 1 - 3

frunze ale buruienii.

Pentru combaterea odosului se recomandă preparatele pe bază de trialat,

aplicate înainte de semănat, cu încorporare cu grapa cu colţi la 2 - 4 cm adâncime, sau

preparatele Puma S sau Grasp, aplicate după recomandările prezentate la iarba vântului.

În mod obişnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate şi

monocotiletonate se efectuează combinat (de exemplu, Grasp + Icedin Forte, 20 g

+ 2,5 l/ha sau Puma S + Icedin Forte, 0,8-1,0 + 2,0 l/ha).

Combaterea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri

preventive şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos ( Zabrus

tenebrioides Goeze), trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate şi,de asemenea, se tratează sămânţa înainte de semănat. În cazuri extreme, când în

toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se recomandă

tratamente cu insecticide organofosforice (Dursban 480 EC sau Pirimex 48 EC ,

2,5 l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare

(PED) este de 5% plante atacate.

Împotriva ploşniţelor cerealelor ( Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se

efectuează tratamente împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7exemplare/m2 şi numai după ce peste 80% din populaţia de ploşniţe a păr ăsit

locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când

temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare,

la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3

larve/m2; adesea este necesar ă repetarea tratamentului, după un interval de

maximum 7 - 10 zile, dacă după primul tratament au mai r ămas peste 3 larve/m2

(1 larvă/m

2

pentru culturile semincere).Se recomandă folosirea insecticidelor conţinând triclorfon (Onefon 90 PS,

1,2 kg/ha), dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3

l/ha), alfametrin (Fastac 10, 150 ml/ha), lambda-cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha).

Viermele roşu al paiului ( Haplodiplozis marginata), este un dăunător

periculos, a cărui prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele,

argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se

recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate

înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5 - 6 larve/plantă, se


24/161

24

fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de

apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor.

Gândacul bălos al ovăzului ( Lema (Oulema) melanopa) extins mult în

ultimele decenii în culturile de grâu din ţara noastr ă se combate prin tratamente

repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura

trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este

de 10 adulţi hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre.

Tratamentele se fac cu preparate pe bază de dimetoat, deltametrin, lambda-

cihalotrin, quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).

Căr ă buşeii cerealelor ( Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate

la apariţia adulţilor (sfâr şit de mai, început de iunie) la un PED de 3

exemplare/m2, folosind aceleaşi preparate recomandate pentru combaterea

ploşniţelor.Muştele cerealelor (musca neagr ă - Oscinella frit ; musca de Hessa -

Mayetiola destructor ) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel

mai păgubitor prin larve, mai ales în situaţiile în care grâul a fost semănat

timpuriu şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante sunt măsurile

preventive, precum şi tratamentele la sămânţă.

Şoarecii de casă ( Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%,

administrată sub formă de momeli.Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor

preventive cu cele curative (combatere integrată).

Făinarea ( Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă

îndeosebi în perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte

sensibile. Atacul este favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor

doze prea mari de azot, de vremea r ăcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată.

Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarearotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a lanului,

fertilizarea echilibrată.

În cazul unui atac puternic de f ăinare, tratamentele de combatere se fac cu

produse pe bază de prochoraz (Sportak 45, 1 l/ha), propiconazol (Tilt 250 EC, O,5

l/ha), trimorfamid (Fademorf 20 EC, 2 l/ha), triadimafon (Bayleton 25 WP, O,5

kg/ha) (ultimile două preparate speciale pentru f ăinare). Pragul economic de

dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfr ăţit; 25%

pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.


25/161

25

Fuzarioza ( Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se

transmite prin sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza r ădăcinilor, a coletului,

frunzelor şi spicului. Deosebit de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi

cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unei seminţe sănătoase, tratată

înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, cultivarea de soiuri tolerante,

respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii, dar par ţial eficiente,

iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare.

Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii

(Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit

prin sol, astfel încât se recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei,

respectarea rotaţiei, precum şi îngr ăşarea echilibrată; în situaţii extreme, se

recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil.

Septoriozele (Septoria tritici şi S.nodorum) este o boală care se transmite prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea

samulastrei, a resturilor de plante, respectarea rotaţiei, aplicarea unor doze

moderate de azot) sunt importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se

recomandă tratamente la sămânţă (Vitavax 75, 2,5 kg/t sămânţă sau Chinodin, 2,5

kg/t sămânţă), precum şi tratamente în vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un

interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea f ăinării.

Pragul economic de dăunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit.Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe

suprafeţe mari în culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică

doze mari de îngr ăşăminte cu azot. Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare

este esenţială pentru evitarea căderii. De asemenea, se recomandă tratamente

preventive, folosind anumite substanţe cu efect retardant (nanizant). Cel mai

frecvent sunt folosite produsele pe bază de clorur ă de clorcholină (Stabilan-Austria;

Cycocel-Germania; CCC-Franta, Belgia; Chlormequat-Anglia). Se efectuează stropiri foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 - 25 cm

înălţime), pe vreme liniştită, f ăr ă vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau

dimineaţa. Se aplică 1,6 - 2,3 l/ha preparat în 800 - 1.000 l apa, în cazul

tratamentelor terestre şi 300 - 400 l în cazul tratamentelor “avio“.

Prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm,

scurtarea şi îngroşarea internodurilor bazale, dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic

şi deci mărirea rezistenţei la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele

plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei foliare, a numărului de boabe în spic, a


26/161

26

MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu rezistenţă sporită la cădere şi care pot fi

recoltate mecanizat, f ăr ă dificultate.

În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de

ethephon (Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi

aplicate cu bune rezultate şi în faze de vegetaţie mai avansate.

În România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au

extins deşi cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la grâu

(GH. V. ROMAN, 1969 - 1970); în majoritatea zonelor de cultur ă a grâului

căderea se petrece destul de rar, numai în anii cu primăvara şi începutul verii

ploioase şi cu vânturi puternice, care favorizează căderea.

Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă

interes pentru majoritatea zonelor de cultur ă a grâului din România. Necesarul de

apa al grâului este de 3.500 - 4.500 m3/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi esteacoperit, de obicei în propor ţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului la

semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie.

Ud ările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente. În

situaţiile în care solul este prea uscat şi nu permite efectuarea ar ăturii sau dacă s-a

arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ, se recomandă administrarea unei

udări de umezire, cu norme de 400 - 600 m3/ha. În situaţiile în care pregătirea

patului germinativ s-a f ăcut corespunzător, dar s-a semănat în sol uscat şi grâul nur ăsare din lipsa apei, se recomandă o udare de r ăsărire cu norme de 300-500 m3/ha.

Ud ările de primăvar ă se aplică în funcţie de situaţia concretă din

primăvar ă (apa acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în

primăvar ă), cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea

paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni

sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea bobului (luna

iunie). Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastr ă este aspersiunea. Recoltarea

Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci

când boabele ajung la 14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat

lucrează f ăr ă pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, f ăr ă a fi necesare

operaţiuni speciale de uscare. De regulă se începe recoltatul mai devreme, când

boabele au 18% umiditate, din cauza suprafeţelor mari cu grâu care trebuie

recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin

scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este


27/161

27

absolut necesar ă uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a

evita deprecierea calităţii lor.

Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 -

13% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică

pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de

aproximativ 5 - 8 zile.

Lanurile de grâu sunt recoltate dintr-o singur ă trecere, cu ajutorul

combinelor universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a

reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi (în func ţie de evoluţia vremii), cu

scopul de a realiza treieratul f ăr ă a sparge boabele. Recoltarea directă cu combina

se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform, neîmburuienate şi

necăzute.

În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltareadivizat ă (în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu

vindroverul la înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru

uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.

În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele r ămân pe

teren în brazdă continuă.

Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucr ări importante în cultura

grâului. Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi paie,care însă depinde de condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a.

Lucrarea este foarte dificilă şi destul de costisitoare; în tehnologia mai frecvent

folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală şi transport),

aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga

tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi

transportul boabelor (după D. TOMA, citat de GH.BÂLTEANU, 1989).

Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentrufuraje, maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi că piţat). Ulterior

paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru diferite industrii,

ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material pentru prepararea composturilor.

În multe ţări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive

speciale pentru tocarea paielor şi împr ăştierea acestora pe lăţimea de lucru a

combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează, f ăr ă dificultate,

încorporarea în sol, prin ar ătur ă, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu doze

moderate de îngr ăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în sol.

Arderea miriştii (deci a materiei organice r ămase după recoltarea grâului)


28/161

28

nu este justificată; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar

fi un atac puternic de vierme roşu.

Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani în jur de

2.600 kg boabe/ha (1997 - 1999). Prin comparaţie, producţia medie în Europa a

fost 5.115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha în ţările Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha în

ţările Europei de Est. Numeroase ţări europene realizează peste 7.000 kg boabe/ha

(Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanie). Prin

comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe plan mondial

(SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2.240 - 2.900 kg/ha.

În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au

oscilat, de regulă, între 1.760 kg/ha şi 3.300 kg/ha, fiind supuse influenţei

variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi,

producţiile medii realizate în anii 1977 (2.820 kg/ha), 1990 (3.301 kg/ha) şi 1995(3.082 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole care recoltează, în anii

favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.

2.2. SECARA

Tehnologia de cultivare

Rota ţ ia

Secara este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol şi planta premergătoare.

Ea are un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de absorbţie.

Pe baza numeroaselor cercetări s-au stabilit premergătoarele cele mai bune

pentru secar ă, în diferite zone de cultur ă, astfel: pe soluri nisipoase leguminoasele,

porumbul timpuriu şi pepeni verzi; pe solurile cernoziomoide (din nordul ţării)

borceagul, inul pentru fibre şi cerealele; pentru solurile acide sărace (podzoluri şi

brune podzolite) cartofii timpurii, iar pentru solurile din zona de stepă borceagul

de toamnă, rapiţa, floarea-soarelui şi porumbul timpuriu.Secara, la rândul ei, este o bună premergătoare pentru toate plantele din

zona ei de cultur ă, deoarece eliberează terenul devreme, lasă solul curat de

buruieni şi permite executarea lucr ărilor solului la timp şi de bună calitate.

Fertilizarea

Consumul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe şi paiele aferente este

de 2 - 3 kg N, 1 - 1,5 kg P2O5 şi 2 - 3 kg K 2O, fiind apropiat de cel al grâului.

Deşi capacitatea de absorbţie a elementelor nutritive este mare, prin faptulcă secara se cultivă pe soluri sărace (nisipuri, podzoluri), reacţionează bine la

îngr ăşăminte.


29/161

29

Pe baza cercetărilor din ultimii ani, se recomandă aplicarea

îngr ăşămintelor în dozele prezentate în tabelul 3.18.

Superfosfatul şi sarea potasică se aplică toamna la ar ătur ă, iar azotul, fie în

întregime primăvara pe solul îngheţat, fie 1/3 – 1/2 toamna la ar ătur ă, iar diferenţa

primăvara la pornirea în vegetaţie.

Tabelul 2.2.1Dozele de îngr ăşăminte chimice la secar ă

Dozele de substanţă activă (kg/ha)Fertilitateasolului N P2O5 K2O

Ridicată 40-50 40-60 -

Mijlocie 50-60 50-70 40-50

Scăzută 60-80 70-90 60-80

Lucr ările solului

Pregătirea terenului pentru secara de toamnă se face ca şi pentru grâul detoamnă. Trebuie, însă, ca patul germinativ să fie mai bine tasat şi mărunţit,

deoarece secara formează nodul de înfr ăţire mai la suprafaţă şi, deci, pericolul

dezgolirii lui prin tasarea solului “înfoiat” (datorită ploilor şi ză pezii) este mai

mare decât la grâu.

S ămân ţ a şi semănatul

Sămânţa trebuie să aibă puritatea de minimum 98% (lipsită de cornul secarei),

iar germinaţia să fie de peste 85%. Tratamentele la sămânţă se fac ca şi la grâu. Epoca de semănat a secarei de toamnă este cu circa 10 zile înaintea grâului

de toamnă, pentru înr ădăcinare şi înfr ăţire (are nevoie de 45 – 50 zile de

vegetaţie), şi pentru faptul că pericolul atacului de muscă (suedeză) este minim. În

zonele subcarpatice secara se seamănă între 15 - 25 septembrie, iar în zonele

sudice între 25 septembrie - 5 octombrie. Semănatul prea timpuriu duce la

formarea unei mase vegetative prea bogate, plantele fiind mai expuse asfixierii

sau epuizării sub stratul gros de ză padă. Densitatea recomandat ă pentru secar ă este de 500 - 600 boabe

germinabile la m2.

Distan ţ a între rânduri este de 12,5 cm, ca şi la grâu.

Adâncimea de semănat : 2 - 3 cm pe solurile grele, 3 - 4 cm pe solurile

mijlocii şi 5 - 6 cm pe solurile uşoare. Deoarece secara formează nodul de înfr ăţire

mai la suprafaţă, nu este justificat semănatul la adâncime mai mare. Un semănat

mai adânc de 2 - 3 cm, pe soluri mai grele şi umede, duce la întârzierea r ăsăririi,

reducerea densităţii şi apariţia atacului de fuzarioză.


30/161

30

Cantitatea de sămân ţă la hectar este în funcţie de densitatea stabilită, de

MMB şi valoarea culturală, fiind cuprinsă între 140 - 200 kg/ha. La secara

poliploidă (cu MMB de circa 50 g) cantitatea de sămânţă este mai mare.

Cantitatea de sămânţă se măreşte cu 10 – 15%, când secara se seamănă mai târziu

sau într-un pat germinativ mai puţin corespunzător.

Lucr ările de îngrijire

Sunt ca şi cele pentru grâul de toamnă, fiind executate după aceeaşi

tehnică şi cu aceleaşi mijloace. Deşi secara este o plantă cu o bună rezistenţă la

iernare, se impune un control permanent al semănăturilor pe timpul iernii,

deoarece cultivându-se în zone submontane şi stând mai mult timp sub ză padă,

plantele sunt expuse mai mult mucegaiului de ză padă şi autoconsumului, mai ales

dacă plantele au intrat în iarnă cu o masă vegetativă prea bogată. De asemenea, la

secar ă, nodul de înfr ăţire fiind mai la suprafaţă, plantele sunt mai expusedezr ădăcinării. În primul caz se impune fertilizarea suplimentar ă cu azot la ieşirea

din iarnă, iar în al doilea caz tăvălugirea semănăturii, la desprimăvărare.

Erbicidele, dozele şi tehnica aplicării lor sunt ca şi la grâu. Având un ritm

de creştere rapid, secara luptă bine cu buruienile (înă buşe chiar şi pălămida),

obţinându-se, în general, culturi curate.

Irigarea secarei, unde este cazul, se face în condiţiile prezentate la grâul de

toamnă. Recoltarea

Se execută cu combina, când umiditatea boabelor este de 14%. Dacă

umiditatea depăşeşte 15%, sămânţa se va usca la soare sau în uscătoare, pentru a

putea fi păstrată în condiţii bune. Tehnica de recoltare este cea prezentată la grâu,

cu unele particularităţi.

Deoarece secara înfr ăţeşte, practic, toamna, ritmul de creştere, primăvara,

fiind rapid la toi fraţii, ea ajunge mai uniform (şi cu 5 - 7 zile mai repede) decâtgrâul la maturitate. Boabele fiind mai puţin prinse în palee, pericolul de scuturare

este mai mare decât la grâu. Secara se recoltează cu combina la sfâr şitul coacerii

în pârgă.

Secara având talia mai mare decât grâul, pentru a nu înfunda combina,

miriştea se taie mai sus (luând circa 80 - 100 cm din lungimea plantelor), iar în

unele situaţii lăţimea brazdei trebuie să fie mai mică.

Producţia de boabe este mai mică decât la grâu, atât pe plan mondial, cât şi

la noi în ţar ă; aceasta şi din cauza cultivării secarei în condiţii pedoclimatice mai

vitrege decât grâul de toamnă. Potenţialul de producţie al actualelor soiuri de


31/161

31

secara este de peste 60 q/ha (400

IEA 2.0x Tehn Cult Camp 2006

Documents

Transcript of IEA 2.0x Tehn Cult Camp 2006