Giurgea -- Originea Lui Al Si Evolutia Sistemului Demonstrativelor

8/20/2019 Giurgea -- Originea Lui Al Si Evolutia Sistemului Demonstrativelor

1/306

Ion Tudor GIURGEA

ORIGINEA ARTICOLULUI POSESIV‐GENITIVAL AL ŞI EVOLUȚIA SISTEMULUI DEMONSTRATIVELOR

ÎN ROMÂNĂ


2/306

ORIGINEA ARTICOLULUI POSESIV ‐GENITIVAL AL ŞI EVOLU ȚIA SISTEMULUI DEMONSTRATIVELOR ÎN ROMÂN Ă

Autor: Ion Tudor GIURGEA Conducător ştiințific: Acad. Gabriela PANĂ‐DINDELEGAN

Lucrare realizată în cadrul proiectului „Valorificarea identităților culturale în procesele globale”, cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013, contractul de finanțare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758. Titlurile şi drepturile de proprietate intelectuală şi industrială asupra rezul‐tatelor obținute în cadrul stagiului de cercetare postdoctorală aparțin Academiei Române.

Punctele de vedere exprimate în lucrare aparțin autorului şi nu angajeazăComisia Europeană şi Academia Română , beneficiara proiectului.

Exemplar gratuit. Comercializarea în țară şi străinătate este interzisă. Reproducerea, fie şi parțială şi pe orice suport, este posibilă numai cu acordul prealabil

al Academiei Române.

ISBN 978‐973‐167‐146‐8 Depozit legal: Trim. II 2013


3/306

Ion Tudor GIURGEA

Originea articolului posesiv‐genitival al

şi evoluția sistemului demonstrativelor în română

ACADEMIA ROMÂN Ă


4/306


5/306

5

CUPRINS

1. SINTAXA „ARTICOLULUI POSESIV‐GENITIVAL” AL ŞI A GENITIVULUI ÎN ROMÂNA STANDARD ACTUALĂ ............................7 1.1. Delimitarea construcțiilor genitivale...................................................................7 1.2. Analiza mărcilor de genitiv ca reprezentând un centru de Caz....................27 1.3. Distribuția mărcii de acord al. „Căderea” lui al ca fenomen

postsintactic..........................................................................................................30 1.4. O particularitate sintactică a construcțiilor genitivale ale pronumelor

personale ..............................................................................................................40 1.5. Analiza lui al şi a posesivelor.............................................................................46

1.5.1. Introducere. Probleme ale analizei lui al ca centru de Caz...........................46 1.5.2. Respingerea altor analize ale lui al...............................................................49 1.5.3. Coocuren ţa lui al cu morfeme de caz oblic..................................................54 1.5.4. Chestiunea posesivelor acordate şi a acordului lui al...................................58 1.5.5. Al la ini ţiala GD regent................................................................................68

1.6. Genitive în afara grupului nominal şi chestiunea genitivelor adjuncți.......78 1.7. Legitimarea cazului genitiv în interiorul grupului nominal şi

chestiunea genitivelor coocurente.....................................................................85 1.8. Genitivul în de‐al..................................................................................................99 2.1. Argumente împotriva etimologiei al < ad + ille..............................................112 2.2. Argumente pentru etimologia al < ille. Al ca articol definit tare în

româna comună.................................................................................................113 2.3. Despre conceptul de formă tare a articolului definit. Forma tare de

articol cel a românei moderne, şi alte tipuri de cel. .......................................120 2.3.1. Formele tari de articol definit în româna modern ă (cel) şi în alte

limbi .......................................................... ................................................120 2.3.2. Alte folosiri ale lui cel (construc ţia cu dubl ă definitudine şi

superlativul)...............................................................................................125 2.3.2.1. Cel în construc ţia cu dubl ă definitudine.......................................125

2.3.2.2. Cel de superlativ...........................................................................135 2.4. Reconstruirea distribuției formei tari de articol al ........................................140 2.5. Argumente pentru originea română comună a lui al şi apariția

ulterioară a lui a invariabil, din al ...................................................................143 2.6. Evoluția fonetică ille > al....................................................................................152 2.7. Evoluția formelor de caz oblic ale lui ille prenominal şi refacerea

flexiunii de caz a lui al ......................................................................................156


6/306

6

3. EVOLUȚIA SISTEMULUI DEMONSTRATIVELOR ÎN ROMÂNĂŞI CONSTITUIREA SERIILOR ĂST(A), ĂL(A) ......................................... 162 3.1. Introducere: originea recentă a demonstrativului ăl(a)................................162 3.2. Tendințe generale în evoluția demonstrativelor şi reflectarea lor în

română................................................................................................................164 3.3. Argumente pentru originea recentă a demonstrativului ăl(a)/al(a).............174 3.4. Originea formelor de demonstrativ ăst/ast/(a)hăst.........................................179

4. REANALIZA LUI AL ŞI EVOLUȚIA GENITIVULUI ÎN ROMÂNĂ..... 184 4.1. Introducere .........................................................................................................184

4.2. Distribuția restrânsă a lui al şi concurența cu demonstrativul....................185 4.3. Apariția lui al postnominal şi generalizarea lui al.........................................191 4.4. Chestiunea dativului adnominal şi a dativului posesiv...............................207 4.5. Completări la reconstituirea sistemului genitivului anterior

reanalizei lui al...................................................................................................231 4.6. Chestiunea influențelor externe în reanaliza lui al şi comparația cu

albaneza..............................................................................................................250 5. CONCLUZII ................................................................................................... 263

Abrevieri folosite în glose....................................................................................266 Abrevieri folosite în text.......................................................... ............................266 Corpus..................................................................................................................267

Bibliografie ................................................................................................................269 ADDENDA

Summary....................................................................................................................298 Table of contents.......................................................................................................305


7/306

7

1. SINTAXA „ARTICOLULUI POSESIV‐GENITIVAL” AL ŞI A GENITIVULUI ÎN

ROMÂNA STANDARD ACTUALĂ

1.1. Delimitarea construcțiilor genitivale Noțiunea de „genitiv” în limba română nu este o chestiune evidentă ,

necontroversată. Genitivul este îndeobşte caracterizat ca unul dintre cazurile limbii române. Accepțiunea de bază a termenului „caz” este cea de categorie flexionară nominală (caracterizând, aşadar, paradigma substantivului, pronumelui, determinanților, adjectivelor) care indicăfuncția sintactică a grupului nominal respectiv. Această accepțiune se aplică limbilor unde cel puțin unele din morfemele folosite pentru indicarea funcției sintactice a unui grup nominal sunt în mod clar afixe (şi nu pre‐ sau post‐poziții). Un exemplu de astfel de limbi sunt limbile indo‐europene vechi. De altfel, noțiunea însăşi de „caz” a apărut în descrierea lingvistică a unor limbi aparținând acestui tip (greaca veche şi latina). În aceste limbi, există argumente puternice pentru a considera cazul ca o trăsătură mai degrabă decât ca un morfem: (i) mărcile de caz sunt mult mai strâns sudate cu baza decât adpozițiile (termen general ce include prepozițiile şi postpozițiile), prezentându‐se sub forma unor desinențe; aceste desinențe indică nu doar cazul, ci şi alte categorii (numărul, uneori şi genul), iar forma lor depinde puternic de unitatea lexicală la care se ataşează (adesea, forma desinenței nu este aceeaşi la toate cuvintele şi nici nu se poate deduce direct din aspectul fonetic al bazei lexicale la care se ataşează , ci este necesară în prealabil o clasificare a bazelor lexicale în tipuri flexionare, aşa‐numitele „declinări”, desinențele alegându‐se în funcție de aceste declinări); (ii) cazul este o trăsătură care se transmite prin acord; astfel, deşi relația exprimată de caz are în vedere un grup nominal în întregul lui, cazul este marcat pe toate cuvintele din grupul nominal ce se acordă cu centrul lui (adjective, determinanți, posesive) şi se transmite, prin acord, şi cuvintelor cu flexiune adjectivală (adjective propriu‐zise, participii, posesive) aflate în poziție de predicat (de exemplu, nominativul este


8/306

8

asignat numelui predicativ al subiectului, acuzativul, numelui predicativ al obiectului; un predicativ suplimentar al cărui subiect este controlat de un nominal în dativ va primi dativul, etc.). Se poate spune, aşadar, că aceeaşi trăsătură are două roluri sintactice, indicând nu doar funcția sintactică a unui grup nominal, ci şi raportul de dependență în care se află termenii cu flexiune adjectivală (adjective, determinanți, posesive, participii). Fireşte, primul rol poate fi considerat cel de bază , deoarece o valoare sau alta a trăsăturii de caz se alege în funcție de raporturile sintactice la care participăgrupul nominal respectiv în structura mai largă în care este inclus. Odatăstabilit astfel cazul, el se poate transmite prin acord.

Potrivit acestei definiții a cazului, pe care o putem numi „flexionară” sau „pur morfologică”, româna nu are un caz genitiv. Nu există morfeme flexionare specifice genitivului. Cum bine se ştie, toate morfemele de caz ale genitivului sunt comune cu ale dativului. Există aşadar un caz morfologic „genitiv‐dativ”, sau „oblic”. În această lucrare, voi folosi termenul de „oblic”.

Noțiunea de caz se foloseşte însă uneori şi pentru limbi care nu exprimă raporturile sintactice ale unui grup nominal printr‐o categorie flexionară , sau care folosesc atât procedee flexionare cât şi ad‐poziții (aşa‐numitele „procedee analitice”) pentru exprimarea acestor raporturi. Sigur, ad‐poziții există şi în tipul indo‐european vechi, dar ele au aici întotdeauna ceea ce putem numi un sens „plin” (adică au o contribuție semanticăproprie, exprimând o anumită relație). De asemenea, şi cazurile morfologice au în limbile indo‐europene vechi şi folosiri cu sens plin (de exemplu, dativul, în greacă , ablativul, în latină , instrumentalul, în sanscrităşi limbile slave, pot indica instrumentul). Trebuie astfel să precizăm noțiunea de „marcă a funcției sintactice (sau a raporturilor sintactice) a unui grup nominal”, pentru a stabili unde anume noțiunea de „caz” s‐a extins şi la alte procedee de marcare decât cazul flexionar. Este vorba de ceea ce s‐a numit în gramatica structuralistă „caz gramatical” (v. Kury ł owicz 1949, 1964), ca opus cazului „concret” sau „semantic”, iar în gramatica generativă se numeşte „caz structural” (v. Chomsky 1986), opus cazului „inerent”. Cazul structural este o trăsătură asociată unui grup nominal în funcție de proprietăți pur formale ale configurației sintactice în care grupul nominal este inserat. De exemplu, predicatul logic „veni” are


9/306

9

un argument obligatoriu de tip Pacient sau Temă (desemnând obiectul care î şi schimbă poziția) şi un argument opțional locativ. (Când acest al doilea argument nu este exprimat, poziția în care ajunge Tema este specificată , în intrarea semantică a predicatului „veni”, ca fiind locul curent al discursului: veni = ajunge aici/acolo.) Nominalul cu rol Temă nu primeşte o marcă a acestui rol, sau o marcă impusă de rădăcina lexicală care exprimăpredicatul „veni”, ci, după cum predicatul se realizează ca verb sau ca nume, primeşte marca asociată „în lipsă” („by default”) argumentelor verbale sau, respectiv, nominale, şi anume nominativul şi, respectiv, genitivul. Astfel, deşi 1‐2 exprimă acelaşi sens, tema predicatului logic veni se realizează ca grup nominal în nominativ în primul exemplu, unde predicatul logic este exprimat printr‐un verb finit, şi ca grup nominal în caz oblic în al doilea exemplu, în care predicatul veni este nominalizat: 1. Faptul că a venit primăvara mă bucură2. Venirea primăverii mă bucură

Cazurile structurale ce caracterizează grupul verbal şi propoziția sunt nominativul şi acuzativul. Despre amândouă se poate spune că sunt asignate prin lipsă , ceea ce înseamnă că predicatul pe lângă care acele

grupuri nominale funcționează ca argumente logice nu selecționează o anumită marcare (prin caz „inerent” sau ad‐poziție) a respectivelor argumente. Aceste cazuri se asignează într‐un anumit domeniu sintactic de asignare de caz (care este în general propoziția). Nominativul este asignat grupului nominal cel mai „înalt”1 în acest domeniu, iar acuzativul este

1 “Înalt” în termeni de c‐comandă (engl. c(onstituent)‐command). Un constituent A c‐comandă un constituent C dacă există un constituent B astfel încât A împreunăcu B (şi eventual împreună cu alți constituenți) formează un alt constituent (A şi B sunt „surori”), iar C este inclus în B (B „domină” C). Dacă A c‐comandă pe C şi C nu c‐comandă pe A, se poate spune că A este mai înalt decât C: (i) [A [B .... C ... ]] Definiția clasică a c‐comandei permite şi ca C să fie inclus „nestrict” în B, adică săpoată fi totuna cu B. Potrivit acestei definiții, surorile se c‐comandă reciproc. În general, este importantă relația de c‐comandă asimetrică; dacă C în (i) este inclus strict în B, şi nu se admite dominația multiplă , atunci A c‐comandă asimetric pe C, adică A este „mai înalt decât” C. (Dacă dominația multiplă este admisă , ca în


10/306

10

asignat următorului nominal nemarcat, dacă există (de unde caracterizarea sa drept „caz dependent”, v. Marantz 1991). De exemplu, dacă admitem că3 şi 4 au aceeaşi structură argumentală (aceleaşi predicate lexicale cu aceleaşi roluri semantice), copula (în 3) fiind doar un suport pentru mod şi timp, putem vedea că argumentul adjectivului deştept , în 4 , nemarcat prin proprietățile de selecție lexicală ale acestui adjectiv, este marcat cazual în domeniul de asignare de caz al formei verbale finite consideră; acest domeniu conținând, ca argument mai înalt, Experimentatorul verbului considera (grupul nominal Maria) , care primeşte nominativul, pronumele argument al adjectivului deştept primeşte cazul acuzativ, apărând în forma clitică îl (ca obiect direct „derivat” al verbului considera). În 3 în schimb, copula introduce propriul domeniu de asignare de caz, unde pronumele, fiind argumentul nemarcat cel mai înalt (de fapt singurul argument), primeşte cazul nominativ. 3. Maria consideră că el este deştept 4. Maria îl consideră deştept

Faptul că nominativul şi acuzativul nu exprimă direct nişte caracteristici semantice ale relațiilor argumentale, ci se stabilesc – măcar în

parte – pe baza unor proprietăți pur formale ale structurilor unde apar se vede şi din cunoscuta opoziție activ/pasiv. Fiind dat un verb care are, la forma activă , două argumente nemarcate A1 , A2 , ordonate ierarhic (prin relația de c‐comandă , v. nota 1) A1>A2 , diateza pasivă determină o structură în care doar A2 este nemarcat, A1 fiind fie lăsat neexprimat, fie marcat printr‐o prepoziție sau caz oblic (aşa‐numitul „complement de agent”, denumire improprie, fiindcă nu este limitat la rolul tematic Agent, vezi exemple precum Maria e iubită de (către) toat ă lumea , Comunicarea lui a fost precedată de cea a invitatului str ăin)2. Rămas unic argument nemarcat, A2 primeşte nominativul, dacă domeniul de asignare de caz nu mai are alt

unele analize ale mutării, se poate ca A să fie şi dominat de o soră a lui C, sau C să fie soră cu un grup mai înalt în care A este inclus, caz în care nu mai putem spune care din cele două este mai „înalt”. În lucrarea de față nu vom lua în calcul dominanța multiplă.)

2 În plus, A2 devine ierarhic superior lui A1 , ceea ce se explică în general ca rezultat al deplasării lui A2 într‐o poziție care îl c‐comandă pe A1.


11/306

11

argument nemarcat mai înalt – este cazul pasivului însoțit de copulă , v. 5; dacă forma verbală este inclusă într‐un domeniu de asignare de caz care are şi alt argument neexprimat, mai înalt, unicul argument nemarcat al pasivului va primi acuzativul, v. pronumele îl în 6. 5. Covorul a fost curățat 6. Îl vreau curățat până la ora 6

Sperând că aceste indicații sumare au lămurit ceea ce se înțelege prin caz structural sau gramatical, ne reîntoarcem la chestiunea genitivului,

observând că genitivul satisface definiția cazului structural, fiind cazul asignat „prin lipsă” unui grup nominal inclus în alt grup nominal – cu alte cuvinte, el (cel puțin în folosirile sale prototipice) marchează faptul că un nume depinde de alt nume, indiferent de caracterizarea semantică a acestei relații. Cum acelaşi predicat semantic poate fi adesea exprimat fie prin nume fie printr‐o altă categorie, genitivul va apărea doar atunci când predicatul este realizat prin nume, indiferent de caracterizarea semantică a relației argumentale respective. La alte categorii, acelaşi rol va primi altămarcare cazuală (fireşte, tot un caz structural). Corespondențele tipice se pot vedea în tabelul de mai jos:

7. Adjectiv: Floarea este frumoasă : Argument (nemarcat cazual în grupul adjectivului) Nume: frumusețea florii : Genitiv Verb (intranzitiv): Soarele a asfințit : Nominativ (subiect) Nume: asfințitul soarelui : Genitiv („genitiv subiectiv”) Verb (activ,tranzitiv): am vândut casa : Acuzativ (obiect direct) Nume: vânzarea casei : Genitiv („genitiv obiectiv”) Verb (activ, tranzitiv):

Germania a atacat Rusia: Nominativ (subiect) Nume: atacul Germaniei asupra Rusiei: Genitiv („genitiv subiectiv”)

În exemplele prezentate până acum, numele se prezintă ca derivate, predicatul de bază fiind de altă categorie (adjectiv sau verb). Să mai amintim că şi în cazul numelor abstracte denominale, argumentul corespunzător argumentului extern al bazei este realizat ca genitiv, întocmai ca la adjective:


12/306

12

8. Nume: Ion este profesor : Argument extern Nume abstract denominal:

Profesoratul lui Ion : Genitiv Dar realizarea prin lipsă a unui argument al numelui ca genitiv nu

priveşte doar numele derivate. Există şi nume nederivate care, exprimând relații, cer, prin sensul lor, complemente – nume ce exprimă relații interumane, de ex. rudă , prieten, tată , mamă , soră , tovarăş , nume de ființe ce exprimă roluri, funcții, judecate în raport cu o instituție, de ex. rege, şef,

membru, inanimate ce desemnează părți în general, de ex. parte, mijloc, margine, vârf, suprafață , latură , părțile ființelor sau proprietăți ale lor (corp, ochi, aripă , spate, inimă , suflet, glas etc.), sau alte relații foarte generale (de ex. timp, loc, moment, perioadă), nume de reprezentări („iconice”) sau ale altor obiecte abstracte legate în mod necesar de un conținut sau obiect (de ex. portret, poză , teorie) etc. La cele mai multe din aceste nume, complementul se realizează ca genitiv, ceea ce înseamnă că genitivul nu trebuie specificat ca o proprietate lexicală a fiecărui nume în parte sau ca o proprietate a unor clase semantice de predicate, ci trebuie introdus printr‐o regulă gramati‐cală , generală , care se aplică unui complement al unui nume dacă o altă

regulă particulară nu i‐a asignat acestuia un alt caz sau prepoziție. Aşadar, sensul nu joacă niciun rol în formularea acestei reguli, tot ce trebuie specificat este proprietatea pur formală a predicatului‐regent de a fi nume.

Larga folosire a genitivului ca marcă de dependență adnominală nu se mărgineşte la complemente. Dacă nominativul şi acuzativul caracteri‐zează doar grupuri nominale selecționate (subiectul şi complementele; pentru limbile cu expletive, putem adăuga „şi poziții sintactice obligatorii”), genitivul este folosit şi pentru marcarea a diferiți constituenți adnominali (atribute) care nu reprezintă compliniri obligatorii, cerute de sensul numelui: de ex. maşina Rodicăi, copacul lui Victor, floarea Simonei. În asemenea cazuri grupul în genitiv introduce o relație independentă , diferită de predicatul exprimat de numele‐regent – în acest sens se vorbeşte de genitiv „de relație liberă” („free relation genitive”). De pildă , maşină a Rodicăi desemnează proprietatea de a fi maşină şi de a fi posedat de Rodica (λx.(maşină(x) ∧ poseda(Rodica, x))). Ca şi alți adjuncți, putem spune că genitivul (a) Rodicăi se combină cu grupul nominal prin regula


13/306

13

modificării predicative sau a „intersecției de predicate” (v. Heim şi Kratzer 1998): astfel, prin saturarea unuia din argumente, relația de posesie introdusă de genitiv devine un predicat cu un loc – posedat de Rodica; ataşat predicatului cu un loc maşină , rezultă un predicat format prin intersecția sferei celor două predicate – a fi maşină şi posedat de Rodica (λx.(maşină(x) ∧ poseda(Rodica, x))). Relația este de obicei una de posesie, dar acest lucru nu este obligatoriu. Relația poate primi diferite interpretări, furnizate de context: de pildă , (maşină) desenată de Rodica, care o va transporta pe Rodica, care a accidentat‐o pe Rodica, despre care vorbeşte Rodica, preferată de Rodica etc.; în lipsa unei relații care este activată în starea cognitivă a vorbitorilor într‐un anumit context (contextually salient), ea este interpretată ca posesie, dacănumele în genitiv desemnează o entitate care poate fi posesor (persoană , instituție, etc.). Dacă numele genitiv este un nume de loc, relația poate fi una de plasare spațială (de ex. munții Norvegiei, aerul munților, florile câmpului)3. Uneori genitivul este apropiat ca sens de un complement (argument al unui nume relațional), ca, de pildă , atunci când numele regent desemnează un obiect concret făcut cu un anumit scop sau care este parte a unui artefact (cheile casei, carburatorul maşinii). Se poate spune că în acest caz relația pe care o introduce genitivul este apartenența (al casei = „care aparține casei” – λx.aparține(x, ι y.casă(y))). Posesia poate fi considerată un caz special al apartenenței, de unde termenul de „genitiv de apartenență” (v. Sluşanschi 1994: 96).

3 Româna foloseşte mai des, în aceste cazuri, de + grup prepozițional locativ. Totuşi, fiind specific adjuncților locali adnominali, chiar de ar putea fi văzut ca o marcăgenitivală , cu particularitatea că se ataşează grupurilor prepoziționale. Cum însăaceste grupuri nu cad, în general, sub incidența cazului structural, analiza lui de ca o marcă de caz, aici, rămâne discutabilă. Pt. condițiile mai precise de utilizare a lui de locativ adnominal, v. Giurgea şi Mardale (sub tipar). Pentru plasarea temporală a unui eveniment, româna utilizează prepoziția de chiar în condiții în care ar fi putut utiliza genitivul morfologic (întâlnirea de anul trecut, nu *întâlnirea anului trecut); aşadar, deşi de pare a fi o prepoziție funcțională , folosită pentru căevenimentul este exprimat prin nume şi nu prin verb (cf. S‐au întâlnit anul trecut; de aici nu poate exprima coincidența temporală), nu poate fi considerat o marcăde genitiv, ca la numele nude. Alte limbi folosesc mărci de genitiv în acest caz (de ex. engl. last year’s meeting, lat. prioris anni conuentus).


14/306

14

Genitivul neselecționat prezintă însă şi unele proprietăți care sunt specifice cazului ne‐structural (zis „inerent”). Vezi discuția din §§1.6‐1.7. În alte limbi, genitivul ca marcă a contextului sintactic adnominal mai include şi alte folosiri, în care româna nu prezintă genitivul (sau nu prezintă doar genitivul, v. tipul (b) de mai jos). Voi ilustra aceste folosiri cu exemple din latină , limbă care are un genitiv morfologic clar delimitat; pentru fiecare tip, voi indica şi echivalentele româneşti:

(a) Genitivul calității: un nume abstract, în general însoțit de un modificator, este folosit pentru a indica o calitate a referentului grupului nominal regent: 9. a. uir magni ingenii (lat.)

bărbat.NOM mare.GEN talent.GEN b. bărbat de un mare talent

Tot aici se poate include genitivul măsurii (subsumând şi „genitivul prețului”) când se aplică unui nume (v. Sluşanschi 1994:106, care vorbeşte de un genitiv al evaluării sau estimării ca subtip al genitivului calității): 10. a. quinque dierum iter (lat.)

cinci zile.GEN drum.NOM/ACC

b. drum de cinci zile (b) Genitivul explicativ, sau al definiției: marchează numele propriu în construcția nume comun + nume propriu, unde numele comun aratăcategoria entității desemnate de numele propriu: 11. a. Urbs Romae (lat.)

oraş.NOM Roma.GEN b. oraşul Roma

Această construcție apare mai ales cu toponimele. Întâlnim mărci tipice de genitiv şi în limbi moderne ca engleza (the city of Rome) şi franceza (la ville de Rome). Româna actuală mai foloseşte uneori genitivul, dar construcția nu mai este productivă: 12. a. Apa Bistriței

b. Târgul Iaşilor c. * Râul Bistriței d. * Oraşul Londrei


15/306

15

Ca nume propriu, în această construcție, poate apărea şi un nume comun în interpretarea sa de nume propriu al unui gen (kind), numele comun desemnând, atunci, un hiperonim al genului; aici, şi româna poate folosi, uneori, genitivul (v. 13a´): 13. a. uirtus caritatis (lat.)

virtute.NOM caritate.GEN a´. virtutea carității b. arbor fici (lat.)

arbore smochin.GEN b´. arborele smochin

Acest tip poate fi redus la genitivul relației libere dacă se întrebuințează relația „a fi identic cu”: „acea unică virtute care este identicăcu caritatea”, „acea unică apă care este identică cu Bistrița”. Această analizăprezice că grupul nominal dominant (adică al numelui regent; engl. matrix NP) admite doar articolul definit, ceea ce pare că se confirmă (o virtute a carității are alt sens, desemnând o calitate pozitivă a carității, aşadar caritate este aici complement).

(c) Genitivul materiei: 14. a. lorum membranae (lat.) curea piele.GEN

b. curea de piele Acest tip poate fi subsumat genitivului relației libere dacă se

identifică relația cu „a fi constituit din”. Este adesea subsumat genitivului partitiv (v. tipul (e) mai jos; v. Ernout‐Thomas 1964: 43, Hofmann şi Szantyr 1965: 52), dar diferă de acesta prin faptul că nu introduce incluziunea într‐o anumită entitate plurală , ci mai degrabă o calitate. Materia nu este introdusă ca referent de discurs, de unde folosirea lui de în română , specific numelor nude adnominale (v. discuția din §1.7). De aceea acest genitiv este de fapt rar în latină , materia fiind în general exprimată prin adjective denominale (aureus „de aur”, argenteus „de argint”, ligneus „de lemn” etc.).

(d) Genitiv obiectiv „extins”, la numele deverbale, corespunzător unor argumente sau grupuri cvasi‐argumentale introduse prin prepoziții


16/306

16

sau marcate prin cazuri inerente4 (de ex. lat. usus aedium „folosire templu.GEN” față de uti aedibus „folosi templu.ABL”, opinio deorum „opinie zei.GEN” față de opinor (aliquid) de deis „socotesc (ceva) despre zei”, consultatio nuptiarum „consultare nuntă.GEN” față de consulto(r) de nuptiis „(mă) consult despre/cu privire la nuntă”): 15. a. rei publicae dissensio (Cicero, Pro Sestio, 62, apud

lucru.GEN public.GEN dezacord Sluşanschi 1994: 108) b. neînțelegere asupra statului / în legătură cu statul

Şi această folosire (cu excepția cazurilor în care genitivul este clar complement, ca în usus aedium) poate fi încadrată în cea de relație liberă , unde relația este identificată ca „despre”, „avea drept obiect”, pe baza sensului numelui regent.

(e) Genitivul partitiv, care arată includerea într‐o pluralitate: 16. a. nullus amicorum (lat.)

niciunul.NOM prieteni.GEN b. niciunul dintre prieteni

Româna actuală foloseşte aici doar prepoziții compuse, cu sens clar

spațial, ablativ (dintre = de + între, din = de + în), în schimb celelalte limbi romanice precum şi cele mai multe din limbile germanice moderne5 folosesc mărci de genitiv: 17. a. aucun de ses amis (fr.)

b. nessuno dei suoi amici (it.) c. ninguno de sus amigos (sp.) d. nenhum dos seus amigos (port.) e. cap dels seus amics (cat.) f. none of his friends (engl.)

4 Hofmann şi Szantyr (1965: 66) îl includ la genitivul obiectiv; Sluşanschi (1994: 108) îl numeşte „genitiv de relație”, nume nepotrivit, dat fiind că în cele mai multe din folosirile sale, de fapt, genitivul exprimă o relație.

5 Islandeza, pe lângă genitivul flexionar, poate folosi şi prepoziția ablativă af . Prepoziții spațiale, mai ales ablative se puteau folosi şi în latină (de „de la” , ex „din”; cu superlative, şi inter „între”; de s‐a generalizat în limbile romanice).


17/306

17

g. keiner von seinen Freunden / keiner seiner Freunden (germ.) h. ingen av hans vänner (sued.)

Româna veche folosea şi prepoziția de (v. §1.8), dar cum aceastăprepoziție putea avea sens spațial ablativ cu grupurile nominale (cum are şi astăzi cu numele de timp, ex. de dimineață , şi, fireşte, cu alt grup prepozițional sau adverb locativ, de ex. de pe munte, de acolo), am putea considera că avem de‐a face cu acest de ablativ‐locativ şi nu cu un de marcăde genitiv. Această ipoteză este susținută de faptul că grupurile introduse

prin determinanți definiți marcau aproape întotdeauna genitivul prin desinențele de caz oblic sau al + caz oblic, ca şi în limba de astăzi (existăextrem de puține exemple de folosire a lui de ca pură marcă de genitiv cu astfel de grupuri; v. §4.5).

(f) Genitivul în construcții binominale de calitate (unde numele regent arată o calitate, şi numele în genitiv este cel care introduce de fapt categoria referentului grupului nominal): 18. a. monstrum mulieris (lat.)

b. un monstru de femeie Construcțiile (e) şi (f), cel puțin în limbile ce utilizează o marcă

prepozițională , implică probabil nivelurile funcționale ale grupului nominal; astfel, grupul partitiv poate fi considerat un complement, însă nu al numelui, ci al unui centru funcțional (v. Kupferman 1999, Zamparelli 1998, Martì‐Girbau 2003, Cardinaletti şi Giusti 2006, Giurgea şi Nedelcu 2009). Acest lucru este şi mai clar pentru ultimul tip de genitiv pe care îl vom menționa aici:

(g) Genitivul cantitativ, folosit pe centrul lexical al grupului nominal, sau pe un grup adjective, după anumiți determinanți cantitativi: 19. a. quantum auri (lat.)

cât.NSG.NOM/ACC aur.GEN b. cât aur Româna are un tip asemănător utilizând marca de , care, cum vom

vedea mai jos, poate fi considerată marcă de genitiv în cazul numelor fărădeterminant („nude”). Sunt aici de deosebit două construcții, dintre care prima este, probabil, sursa istorică a celei de‐a doua: în prima, cuvântul ce


18/306

18

exprimă cantitatea este un nume; al doilea nume, cel care exprimă categoria entității denotate de întregul grup, este un complement al numelui ce exprimă cantitatea, şi ca atare este firesc să fie marcat ca genitiv: 20. a. magnus numerus equorum (lat.)

mare.MSG.NOM număr(M).NOM cai.GEN b. un mare număr de cai

În a doua construcție, primul termen, cel cantitativ, este clar un cuvânt funcțional, probabil ocupând o poziție de specificator. Româna arată clar că numele introdus prin de este centrul grupului (nu doar semantic ci şi sintactic), căci un determinant inserat mai sus se acordă cu acest nume: 21. cei două sute de cai

Este discutabil dacă şi aici de mai este de considerat marcă de genitiv (v. Giurgea 2010, pentru o altă analiză).

Listarea tuturor acestor tipuri a avut drept scop înțelegerea noțiunii de marcă generală (sau „prin lipsă”) a unei relații de dependențăadnominală a unui grup nominal. Cum, în limbile cu caz morfologic, această marcă este cazul genitiv, noțiunea de „genitiv” s‐a extins asupra acestei mărci generale de dependență , fie că este flexionară sau ad‐pozițională. Am mai văzut şi că proprietatea formală a grupului nominal asociată acestei mărci se numeşte caz structural. Vom vorbi aşadar de genitiv structural , sau sintactic , ca opus genitivului flexionar , sau morfologic. Exemplele cele mai clare de caz structural adnominal (genitiv structural) sunt cele prezentate sub 7 mai sus: cele de complement al unui nume legat prin raporturi lexicale de predicate non‐nominale, reprezentând un argument care în cazul predicatelor înrudite se realizează ca subiect, obiect sau argument extern. Iată , pentru această situație, exemple de marcare prepozițională , în corespondentele englez şi francez al grupului nominal din exemplul 2, venirea primăverii: 22. a. The arrival of the spring

b. L’arrivée du printemps Aici se poate spune că prepoziția marchează , sau realizează , genitivul

structural. Astfel, se vorbeşte adesea de genitivul francez în de sau genitivul englez în of (v. şi Milner şi Milner 1972, Vergnaud 1974, Milner 1982,


19/306

19

Chomsky 1981, 1986, 1995). Un termen mai precis ce ar putea fi utilizat pentru a denumi un grup ce poartă cazul structural genitiv este acela de construcție genitivală6.

Lucrurile ar fi simple dacă limbile ar avea fie un genitiv flexionar, fie un genitiv ad‐pozițional. Dar multe limbi folosesc ambele procedee de marcare. Această situație este un caz particular al existenței mai multor procedee de marcare a cazului structural adnominal, căci pot exista şi mai multe mărci ad‐poziționale sau flexionare.

Cazul cel mai simplu este acela în care o marcă sau alta este aleasă în funcție de nominalul marcat prin genitiv (folosesc aici termenul „nominal” ca termen general pentru toate realizările formale ale grupului nominal – determinant + nume exprimat, determinant + nume vid, nume fărădeterminant, pronume). Aceasta este situația din română , unde, în plus, mai întâlnim şi coocurența unor mărci, marcarea flexionară fiind însoțită în cele mai multe contexte sintactice de o marcă ad‐pozițională (al) acordatăcu numele regent, numită în gramatica tradițională „articol posesiv‐genitival”. Folosind contextul complementelor numelor deverbale, în mod special al aşa‐numitelor „complex event nominals” (v. Grimshaw 1990; pt. română , v. Cornilescu 2001) sau „nume deverbale cu structurăargumentală” (v. Borer 2003), care în mod indiscutabil cer complemente, putem identifica următoarele mărci de genitiv structural, în funcție de nominalul pe care îl introduc (v. Cornilescu 1993, 1994): 23. (i) Caz oblic (genitiv‐dativ), dacă GN este introdus printr‐un

determinant cu flexiune de caz (incluzând aici pronumele); precedat de marca de acord al , cu excepția cazului când urmează imediat dupăarticolul definit sufixal: a. achiziționarea cărților / unor cărți de către bibliotecă b. această achiziționare a unor cărți de către bibliotecă

6 Ideea că genitivul (sau măcar anumite tipuri de genitiv) este un caz structural a fost susținută în numeroase studii – incluzând aici şi pe cele care vorbesc de „verificare” a cazului de către un centru funcțional, care este o proprietate doar a cazurilor structurale: Fukui 1986, Abney 1987, Picallo 1991, Cornilescu 1993, 1994, 2003, Siloni 1997, van Hout & Roeper 1998, Radford 2000, Alexiadou 2001, Borer 2003, Alexiadou, Haegeman & Stavrou 2007, Giusti 2008 şi altele.


20/306

20

c. achiziționarea pripită a unor cărți de către bibliotecă(ii) Prepoziția a , dacă GN este introdus prin cuvinte funcționale fărăflexiune de caz (cardinale, adjective cu sens de determinant ca diferit, numeros, pronume neutre – ceva , orice , nimic , totul , ceea (ce..), adjectivul prenominal invariabil ditamai; opțional cu cantitative scalare: mult , puțin , câ țiva şi cu toți; v. Pană‐Dindelegan 2008): achiziționarea a trei cărți de către bibliotecă(iii) Prepoziția de , dacă GN este un nume nud (adică grup nominal fără

determinant exprimat): achiziționarea de cărți de către bibliotecă(iv) Dacă GN este reprezentat printr‐un pronume personal de persoanele I şi a II‐a, şi, opțional, pers. III sg. (v. ex. c): temă („tulpină”) pronominală posesivă (eventual decompozabilă în radical pronominal + sufix posesiv, v. §1.5.4) + morfem de acord cu numele‐regent (aşa‐numitele „adjective posesive”, care nu sunt de fapt adjective, ci pronume, v. §1.5.4); forma e precedată de marca de acord al în aceleaşi condiții ca la (i): a. această numire a voastră în funcții importante de către preşedinte b. numirea voastră în funcții importante de către preşedinte c. numirea sa / {lui, ei} într‐o funcție importantă de către preşedinte

Cum aici construcțiile genitivale ocupă acelaşi loc în ordinea liniară şi au aceeaşi funcție sintactică şi acelaşi rol semantic (complement, argument al numelui regent), este de presupus că ele ocupă aceeaşi poziție sintactică , iar alegerea între mărci este determinată de elementul care ocupă prima poziție în sintagma nominală (adoptând analiza grupurilor nominale ca grupuri determinant, GD, putem spune că alegerea este dictată de centrul grupului, determinantul). Vom vedea ulterior că există contexte în care

apar deosebiri de acceptabilitate între diferitele tipuri de genitiv, aşadar diferențierea lor nu ține doar de morfologie, ci implică şi sintaxa. Totuşi, pe baza datelor din 22, susținem că toate aceste mărci au în comun proprietatea de a exprima genitivul structural.

Pentru o prezentare completă , mai trebuie adăugat că cel puțin la nume neevenimențiale, argumentul intern al unui nume relațional, ca şi


21/306

21

posesorul sau alt nominal legat printr‐o relație de „genitiv liber” cu un nume, în loc să apară ca genitiv, poate fi realizat ca dativ situat în afara GN, în grupul verbal dominant – aşa‐numitul „dativ posesiv”, sau „complement posesiv” (v. Rădulescu‐Sala 2005). Adesea este greu de spus dacă avem de a face cu un complement indirect cu rol de persoană afectată(Benefactiv / Adversativ) care „controlează” (este coreferent cu) un complement neexprimat al numelui sau cu deplasarea complementului numelui din GN în GV sau propoziție. Cum voi arăta mai pe larg în §4.4, cel puțin pentru anumite situații în care dativul este clitic, analiza prin deplasare se impune. Semnalez aici două fapte care ne conduc către aceastăconcluzie. În primul rând, dativele posesive clitice pot trimite şi la inanimate, pentru care este mult mai greu să admitem un rol benefactiv/adversativ. Este interesant de observat că doar cliticele dau rezultate perfect acceptabile în acest caz (compară 24, unde cliticul dativ se poate referi la bucătărie, cu 25; în exemplele 25, pe lângă inanimatul dativ, apare un clitic întrucât dativul posesiv cere redublarea clitică , v. Rădulescu‐Sala 2005): 24. Am vopsit pereții bucătăriei → I‐am vopsit pereții 25. a. ?? I‐am vopsit bucătăriei pereții

b. ?? Bucătăriei(,) i‐am vopsit pereții În al doilea rând, dativele clitice – şi numai ele – pot apărea împreună

cu un alt dativ, complement al verbului (care în mod obligatoriu nu este dublat prin clitic, căci două clitice dative nu pot apărea împreună , cu excepția dativelor etice): 26. a. Ți‐am vândut colecția de timbre unui tânăr simpatic.

b. V‐am trimis volumul de versuri unui editor dispus să‐l publice (Rădulescu‐Sala 2005: 442)

Cum un dativ care este în mod indubitabil beneficiar (adică nu este interpretat (şi) ca posesor sau argument al unui N) nu apare niciodată împreună cu un dativ complement al verbului, exemplele de tipul 26 susțin ipoteza că dativul posesiv clitic este rezultat al deplasării dintr‐o poziție de


22/306

22

bază adnominală (cum a propus Dobrovie‐Sorin 1987b)7. În cazul cliticelor, putem spune că pronumele clitice primesc cazul

genitiv‐dativ în GN şi apoi se mută la un centru verbal după regula deplasării cliticelor. Există însă şi posibilitatea ca genitiv‐dativul să se cliticizeze în interiorul GN, ca enclitic ataşat articolului definit sufixal, construcție astăzi arhaică , poetică (cu câteva excepții: în limba scrisă de astăzi, se mai foloseşte cu anumite adjective prenominale, mai ales propriu , v. Niculescu 2006: 66):

27. sufletu‐mi nemângâiet îndulcind cu dor de moarte (Eminescu, Peste vârfuri)

Spre deosebire de 23, în cazul dativului posesiv (fie el adnominal sau adverbal) nu mai este clar dacă avem de a face cu o corespodență univocă între un anumit tip de marcare şi un anumit tip de nominal, căci atât 23i şi iv cât şi dativul posesiv se aplică pronumelor personale. S‐ar putea însăspune că există două serii de pronume, tari şi clitice, cu intrări lexicale diferite, şi 23i şi iv se aplică formelor tari, în timp ce dativul posesiv se aplică cliticelor. Există însă şi o a treia realizare posibilă , la pronume: este vorba de posesivele sufixale, care sunt limitate la numele de rudenie:

28. frate‐miu, sor(ă)‐ta, taică‐su, maică‐mea, etc. 29. I‐am văzut fratele = L‐am văzut pe frate‐su = L‐am văzut pe fratele lui/ei/său

Datorită proprietăților morfologice şi sintactice speciale (grad mare de fuziune cu numele‐ bază , forme uneori diferite de cele ale posesivelor independente, formarea, prin combinarea cu numele regent, a unui cuvânt cu distribuție de nume propriu, v. Dobrovie‐Sorin şi Giurgea, sub tipar), posesivele afixale se pot analiza ca reprezentând combinația bazelor pronominale cu un centru funcțional special de tip D, care selecționează un

7 Existența unei structuri în care dativul posesiv clitic este rezultat al deplasării a fost susținută şi pentru bulgară , de către Cinque şi Krapova (2008). O analizăechivalentă se regăseşte şi în GLR (1963), unde se arată că anumite clitice dative posesive trebuie considerate „atribute”. Pentru o sugestie de analiză a acestui fenomen, v. §4.4, unde voi arăta că şi unele dative posesive non‐clitice pot fi rezultate ale deplasării, cu condiția de a fi dublate prin clitic.


23/306

23

nume de rudenie şi cere ca elementul selecționat să fie cuvânt (termen X0) şi nu grup complex.

Mai avem în 23 un caz de alegere a unei mărci aparent nedeterminate univoc de nominalul la care se ataşează: este vorba de persoana a III‐a singular, unde, pe lângă formele regulate de caz oblic lui şi ei (folosite potrivit 23i), se pot folosi şi formele de posesiv acordat său, sa, săi, sale (după 23iv). Fireşte, formele în să/sa‐ reprezintă la origine formele de posesiv acordat ale rădăcinii reflexive s‐ (şi mai aveau această folosire şi în româna veche), dar în limba de astăzi şi‐au pierdut sensul reflexiv şi au devenit, în schimb, restrânse la referenți singulari. Putem analiza aceste forme ca reprezentând un pronume personal special, cu o paradigmădefectivă , limitată la formele posesive, căci trăsăturile sale inerente sunt doar +3 +sg., pe când celelalte pronume de persoana a III‐a au gen inerent.

Alternanța între marcare prepozițională şi marcare flexionară a unei relații sintactice, în funcție de tipul nominalului respectiv, se întâlneşte în limbile romanice occidentale, unde pronumele clitice au păstrat marcarea flexionară a cazului: 30. a. J’ai donné le livre à Marie (fr.)

b. Je lui ai donné le livre Este de remarcat că în asemenea situații, există un alt criteriu după

care o ad‐poziție poate fi numită marcă de caz: dacă , în mod regulat, ea alternează , în marcarea unei funcții sintactice, cu o marcare prin flexiune. Astfel, à care introduce complementul indirect poate fi considerat o marcăde dativ în franceză (v. Vergnaud 1985), la fel ca şi a în spaniolă (v. Cuervo 2003).

În cazul genitivului, care ne interesează aici, apare, ca şi în română , o alternanță între marcare ad‐pozițională şi marcare flexionară , doar cămarcarea flexionară este mai complexă , ea implicând forme pronominale speciale care se acordă cu numele regent, aşa‐numitele posesive. Iată un exemplu de marcare a complementului unui nume deverbal cu structurăargumentală , ceea ce indică în mod cert un genitiv structural: 31. a. l’arrestation de Dominique par la police américaine (fr.)

b. son arrestation par la police américaine


24/306

24

Milner (1982) a propus drept criteriu pentru de marcă de caz genitiv, ca opus lui de prepoziție, această posibilitate de a comuta cu posesivul.

Alternanța între genitiv prepozițional şi posesive în 31, spre deosebire de cea din 23, reprezintă o situație în care două construcții genitivale se deosebesc nu doar morfologic, ci şi sintactic: deşi grupul prepozițional în de şi posesivul satisfac amândouă caracterizarea cazului structural adnominal, ele în mod clar nu ocupă aceeaşi poziție sintactică. Mai mult, în limbi ca franceza, posesivul joacă simultan şi rolul de determinant definit al grupului dominant – ceea ce se poate analiza ca incorporare a pronumelui posesiv într‐un D(eterminant) definit (v. Cardinaletti 1998, Alexiadou et al. 2007: 568sq.). Posibilitatea de a ocupa o poziție sintactică specială este de pus în legătură cu faptul că posesivele sunt pronume, căci şi în domeniul verbal complementele pronominale pot ocupa poziții speciale – vezi cliticele. Vom reveni asupra chestiunii construcțiilor genitivale cu poziții sintactice speciale în §§1.4‐1.5.

În fine, există şi posibilitatea ca mărci diferite, care satisfac caracterizarea cazului structural adnominal, să fie posibile pentru unul şi acelaşi nominal, corelate eventual cu proprietăți distribuționale diferite.

Astfel, în germană , multe nominale admit, în contexte de caz structural adnominal, atât genitivul flexionar cât şi prepoziția von , iar genitivul flexionar are o distribuție diferită (trebuie să urmeze imediat numele regent, spre deosebire de cel prepozițional, iar în cazul numelor proprii admite şi plasarea la inițiala GN regent). Un exemplu în care cele douămărci sunt întotdeauna asociate unor poziții diferite este engleza, limbă în care, în multe situații, una şi aceeaşi relație de dependență adnominală se poate realiza fie ca genitiv marcat cu sufixul „de grup” ’s şi ocupând poziția inițială a GN regent – aşa‐numitul „genitiv saxon” –, fie ca genitiv marcat prin prepoziția of, plasat după numele regent:

32. a. the book’s author DEF carte’s autor b. The author of the book

DEF autor de DEF carte „autorul cărții”


25/306

25

33. a. The city’s description DEF oraş ’s descriere

b. The description of the city DEF descriere de DEF oraş„descrierea oraşului” În această situație, este limpede că trebuie să vorbim de mai multe

tipuri de genitiv, asociate unor poziții sintactice deosebite (v. Giorgi şi Longobardi 1991, Longobardi 2001). Cele două poziții introduc anumite constrângeri asupra nominalelor care le pot ocupa, astfel încât nu întâlnim întotdeauna alegerea liberă din exemplele de mai sus (32‐33). În orice caz, trebuie să reținem că în acest caz nu mai putem vorbi de un caz structural adnominal, ci de două cazuri structurale diferite. Le putem numi pe ambele „genitiv” datorită faptului că au în comun asignarea în interiorul unui grup nominal. Cum vom vedea în §1.7, existența mai multor poziții de genitiv poate explica coocurența genitivelor în acelaşi grup nominal, chiar acolo unde toate au aceeaşi marcare formală.

În concluzie, pentru română termenul de „genitiv” se poate folosi doar în accepțiune morfo‐sintactică , nu pur morfologică , fiindcă nu existăforme flexionare proprii genitivului. Vorbim de „genitiv” pentru grupurile nominale care primesc o marcare după o regulă generală care nu are în vedere decât proprietatea contextului sintactic de a fi adnominal, fiind indiferentă la orice considerente semantice. Aceste mărci, identificate în 23 pe baza testului complementelor numelor evenimențiale, sunt rezumate încă o dată în tabelul de mai jos: 34. GN introdus prin Det cu flexiune cazuală: marca de acord al + caz

oblic; marca de acord este omisă când GN este precedat imediat de art. def. sufixal

Ex. cucerirea cetății / prima cucerire a cetății GN introdus prin Det fără flexiune cazuală: prepoziția a

Ex. cucerirea a trei cetăți GN fără Det : prepoziția de

Ex. cucerirea de cetăți


26/306

26

Pron.pers. de pers. 1‐2, opțional de 3sg.: marca de acord al (omisă când GN este precedat imediat de art. def. sufixal) + temăpronominală posesivă + morfem flexionar de acord cu N regent (= „posesiv”) Ex. cucerirea noastr ă (de către turci) /prima cucerire a noastr ă

Mai trebuie adăugat că în anumite condiții – când numele regent nu este abstract, şi proprietatea exprimată de grupul [Nume+Genitiv] nu este satisfăcută de o singură entitate, v. §1.8 –, marca al poate fi precedată de elementul de.

Totuşi, nu avem de a face cu o definiție pur sintactică – de aceea am numit‐o „morfo‐sintactică”. Să presupunem că întâlnim alternanța din 34 într‐un context care nu este adnominal (interior unui GN). Vom considera căacest grup, deşi ocupă o altă poziție sintactică decât cea/cele adnominale, poartă totuşi o trăsătură de genitiv. Există două situații în care lucrurile stau

aşa: în poziție predicativă (când genitivul chiar este predicat, şi nu adnomi‐nal cu numele regent elidat, v. §1.6) şi după anumite prepoziții (v. 36): 35. Firma este a femeii / a două femei / a noastră36. asupra unei femei (şi a unui copil) / a două femei / noastră

În ambele cazuri există o legătură cu folosirea adnominală – în 35, relațiile exprimate sunt de acelaşi tip cu cele ale genitivului de relație liberă , doar că se aplică între genitivul predicat şi subiect (şi nu între genitivul adnominal şi argumentul extern al GN). În cazul prepozițiilor, construcția a fost modelată după cea a unor nume folosite pentru a exprima relații spațiale (v. construcțiile în fața, în spatele, în mijlocul, în jurul etc.), pe baza

asemănării formale dintre vocala finală ‐a a prepoziției (asupra, înaintea, contra) şi articolul definit feminin singular. Construcția s‐a extins şi la adverbe în ‐u , care au primit articolul ‐l (îndărătul, dedesubtul).

În final, aşadar, nu identificăm genitivul cu o anumită funcție sintactică , ci tot cu o trăsătură formală a grupului nominal, care poate reflecta cazul structural adnominal dar poate apărea şi în alte contexte,


27/306

27

doar că această trăsătură nu este una flexionară , ci este realizată prin mai multe morfeme, după sistemul din 34. În secțiunea următoare vom propune o caracterizare formală mai precisă a acestei trăsături, asociind‐o unui centru funcțional de Caz.

Întrebuințarea în alte contexte decât cel adnominal se întâlneşte şi la genitivul flexionar. Pe lângă genitivul predicativ, latina şi germana au şi genitiv cerut de anumite adjective şi verbe, iar în greaca veche şi limbile balto‐slave, pe lângă acestea, genitivul poate fi selecționat şi de prepoziții. Acest fapt susține propunerea de a vorbi de o trăsătură formală comună şi pentru diferitele construcții genitivale din română , nu doar în context adnominal ci şi în contextele din 35‐36.

1.2. Analiza mărcilor de genitiv ca reprezentând un centru de Caz Din punct de vedere morfologic, ceea ce am numit mărci de genitiv se

prezintă eterogen – desinențe, prepoziții, mărci de acord. Am putea totuşi să le dăm o descriere sintactică unitară? În cele ce urmează voi încerca acest lucru, utilizând noțiuni teoretice dezvoltate în modelul generativ începând cu anii ’80. Conceptul central pe care îl voi folosi este acela de centru

funcțional. Urmând analiza flexiunii verbale şi a conjuncțiilor subordonatoare ca centre ale propozițiilor (formând un „grup de flexiune” – inflectional phrase – şi „grup complementizator” – complementizer phrase), s‐a propus, la sfârşitul anilor ’80, să se considere determinanții (articolele şi cuvintele cu distribuția articolelor) ca centre ale grupului nominal, luând drept complement un grup nominal ce cuprinde doar partea descriptivăsau restricția operatorului logic introdus de determinant (Brame 1981, Szabólcsi 1986, Abney 1987): 37. a. [GD [D un] [GN copil frumos]]

b. [GD [D alte] [GN părți ale oraşului]]

c. [GD [D oricare] [GN om cu care ai vorbi]] Categoriile funcționale se caracterizează printr‐un inventar redus de

membri (sunt clase închise), sens stabil şi foarte general (v. de ex. timpul, cuantificarea, gradarea), corp fonetic redus, posibilitate de a se realiza nu doar prin cuvinte independente ci şi prin afixe, topică fixă , plasare la început de grup în limbile cu ordinea normală Centru‐Complement (limbi


28/306

28

cu centru inițial). În cazul determinanților, analiza ca centre funcționale este utilă şi pentru că dă seama de pronume: acei determinanți ce pot funcționa şi ca pronume (de ex. oricare, fiecare, acest/acesta, un/unul , etc.) pot fi analizați, în folosirea pronominală , ca determinanți urmați de un N sau GN vid, iar termenii care sunt numai pronume pot fi analizați fie ca Det fără complement (v. Abney 1987, Corblin 1995, Giurgea 2008a), fie ca Det incorporând un N gramatical sau selecționând un N vid (v. Sleeman 1996, Elbourne 2001, Panagiotidis 2002, Giurgea 2010). Analiza ca centre funcționale poate da seama şi de alternanța între realizare prin cuvinte independente şi realizare prin flexiune, care se întâlneşte şi la categoria determinării în anumite limbi, inclusiv româna, care are articol definit flexionar: astfel, în română , cum marcarea sufixală a definitudinii se aplicăpe primul constituent al grupului, se poate considera că acest constituent se deplasează pentru a ocupa poziția de specificator sau centru al grupului Determinant (v. Dobrovie‐Sorin 1987a, Grosu 1988, 1994, Giusti 1991, 1993, 2002, Cornilescu 1992, 1994, Dimitrova‐Vulchanova şi Giusti 1998, Longobardi 1996, 2001)8. În plus, am văzut în secțiunea precedentă cămarcarea cazului depinde de determinantul care introduce grupul nominal. Acest rol important al determinantului se explică mai uşor dacă el are statut de centru, căci relațiile de selecție se aplică în general între centre.

Cum mai multe categorii funcționale pot apărea împreună în acelaşi grup (de ex. to ț i aceşti trei autori), s‐a propus, pentru a marca dependența lor de centrul lexical (numele), ideea că toate au o trăsătură categorialăcomună – în acest caz +N –, pe lângă trăsătura care le individualizează(Grimshaw 1991). Se poate vorbi aşadar de categorii funcționale nominale, verbale, adjectivale etc. Timpul, modul, complementizatorul sunt categorii funcționale verbale, gradul este o categorie funcțională adjectivală. Centrul lexical împreună cu centrele funcționale care i se ataşează formează o proiecție extinsă (Grimshaw 1991). Grupul determinant (notat în continuare GD) reprezintă proiecția extinsă a numelui.

Ca şi auxiliarele şi articolele, şi mărcile de caz se pot realiza fie sub forma unor afixe fie sub forma unor prepoziții – sau, în limbile cu centru final, postpoziții. În plus, elementele de relație care introduc propozițiile

8 Dobrovie‐Sorin (1987) numeşte centrul funcțional ocupat de determinant Flex.


29/306

29

subordonate, aşa‐numiții complementizatori, au fost analizate ca centre funcționale. Din aceste constatări, se ajunge uşor la concluzia că şi mărcile de caz reprezintă centre funcționale, care iau GD drept complement. S‐a propus, astfel, existența unui Grup de Caz (Abney 1987; Lamontagne & Travis 1987; Loebel 1994; Bittner & Hale 1996) – engl. Case Phrase , prescurtată KP, pentru a o distinge de CP (complementizer phrase – grupul complementizator). Această ipoteză permite atribuirea tuturor mărcilor de genitiv din română unei singure categorii – centrul K.

Ipoteza unui centru de caz este susținută , pentru română , de existența altor prepoziții care alternează cu marcare flexionară (vezi dativul) sau cu lipsa marcării (vezi obiectul direct) şi pot marca un caz structural (vezi obiectul direct): este vorba de marca de obiect direct pe şi marca de dativ la (analizate ca mărci de caz şi în GALR 2005, ca şi a de genitiv9); la est folosit, în limba standard, pentru GD cu determinanți fărăflexiune de caz, ca şi marca de genitiv a (v. 39): 38. a. L‐am văzut pe Ion

b. Am văzut filmul 39. a. Au fost acordate distincții elevilor cu rezultate deosebite

b. Au fost acordate distincții la trei elevi cu rezultate deosebite Putem aşadar susține că a şi de reprezintă centre funcționale de Caz

genitiv, al căror raport cu nominalul pe care îl marchează poate fi descris ca selecție. În cazul lui de , după cum analizăm numele nude ca GD cu D nul (cum au propus, pentru numele nude argumentale, Longobardi 1994, şi, pentru română , Giurgea 2010 şi Dobrovie‐Sorin (2013)) sau ca GN, putem spune că centrul genitiv selecționează un D nul sau un GN. Vom vedea mai jos (§1.7) că a doua variantă este preferabilă , întrucât genitivele în de nu introduc referenți de discurs.

9 Pentru a ca marcă de genitiv, v. Stan (2005: 97‐98); pentru pe ca marcă de acuzativ, v. Tomescu (2005: 83). GALR nu include de între mărcile de genitiv, cu excepția unor construcții arhaice, astăzi izolate, precum pe mal de Dunăre, Curtea de Argeş(Stan 2005: 98). În schimb, se remarcă utilizarea lui de ca marcă tipic adnominală: „Prepoziția tipic atributivă , specializată pentru exprimarea, în grupul nominal, a relației sintactice dintre substantivul‐centru şi adjuncții săi, este de” (ibid.)


30/306

30

În cazul genitivului flexionar şi al posesivelor, nu este limpede imediat care element reprezintă centrul de caz: morfemul flexionar de caz oblic, articolul al , sufixul posesiv? Vom examina această chestiune în secțiunea 1.5 (v. §§1.5.3‐1.5.4).

1.3. Distribuția mărcii de acord al . „Căderea” lui al ca fenomen postsintactic

Înainte de a decide care este statutul gramatical al aşa‐numitului

„articol posesiv‐genitival al” şi ce element reprezintă centrul de Caz la genitivele marcate prin al+flexiune şi la posesive, se cuvine să‐i clarificăm distribuția. Trei fapte îl disting de o marcă obişnuită de caz:

(i) Al nu poate apărea când genitivul sau posesivul urmează imediat articolul definit sufixal – acesta fiind singurul caz în care un posesiv sau genitiv poate apărea fără al: 40. a. o maşină *(a) vecinului

b. maşina nouă *(a) vecinului c. maşina (*a) vecinului

(ii) Al+genitiv/posesiv poate apărea la inițiala GD, iar GD este interpretat, în acest caz, ca definit. Construcția este curentă când (a) genitivul este un relativ sau interogativ şi (b) când numele regent este vid (elidat, v. 41b, sau N vid ne‐anaforic cu o interpretare generală +uman, v. 41c; pt. acest N vid ne‐anaforic, v. Giurgea 2010, cap. 3): 41. a. a cărui maşină

b. [Context posibil: Cu ce maşină a venit?] A venit cu a profesorului [GD [a profesorului] [[D +def] [GN e]]], [e] = maşinăc. Au venit ai mei [GD [ai mei] [[D +def] [N +uman]]]

În alte condiții, această topică este în limba modernă limitată la registrul poetic, ca un arhaism: 42. Lună tu, stăpân’a mării / Pe a lumii boltă luneci (Eminescu, Scrisoarea I)

(iii) Al se acordă cu numele regent. Este motivul pentru care, în gramatica tradițională , a fost numit „articol” (v. GLR 1963: 105‐107). Totuşi, cum articolele sunt determinanți, în timp ce al nu este folosit pentru a


31/306

31

indica determinarea decât în poziția inițială a GD dominant (v. (ii) mai sus), am considerat mai potrivită denumirea de „marcă de acord”, întrucât acordul cu numele regent caracterizează toate contextele lui al.

Vom discuta în această secțiune proprietatea (i). O serie de lucrări recente (Ortmann şi Popescu 2000a, Dobrovie‐Sorin şi Giurgea 2005, 2011, Giurgea şi Dobrovie‐Sorin 2013, Beavers şi Teodorescu 2012) au stabilit faptul că genitivul fără al nu este diferit din punct de vedere structural de genitivul cu al , nu ocupă o altă poziție sintactică , şi regula care guverneazăabsența lui al trebuie să țină seama de ordinea liniară a constituenților, şi nu de poziția lor în structura ierarhică.

Primul argument adus în favoarea acestei idei (prezentat prima datăde Ortmann şi Popescu 2000a; v. şi Dobrovie‐Sorin şi Giurgea 2005) este faptul că un genitiv fără al se poate coordona cu un genitiv în al; apariția lui al înainte de al doilea membru al coordonării este chiar stilistic recomandabilă , şi în unele cazuri obligatorie10 ( v. 43a): 43. a. apartamentul [[mamei mele] şi [*(al) mătuşii Maria]] a fost vândut

b. mireasma [[crinilor] şi [?(a) trandafirilor]] mă înnebunea În aceste exemple, acordul verbal arată că al doilea genitiv nu

reprezintă un GD cu al+Gen în poziție inițială şi cu elipsa numelui, care ar fi al doilea membru al unei coordonări de subiecte: în acest caz, acordul ar fi trebuit să fie plural, şi nu singular, şi ar fi fost vorba de două entități: 44. a. Apartamentul mamei mele şi apartamentul mătuşii Maria au fost

vândute / *a fost vândut b. Apartamentul mamei mele şi cel al mătuşii Maria au fost vândute /

*a fost vândut Aşadar, în 43 avem o coordonare de genitive. Dacă ar exista o poziție

sintactică specială , la dreapta articolului, în care cazul genitiv să fie asignat

fără intermedierea mărcii al (aşa cum s‐a presupus la început, v. Dobrovie‐Sorin 1987a, 2000, 2002, Grosu 1988, 1994, d’Hulst, Coene şi Tasmowski 1997, 2000), ar fi trebuit ca genitivul fără al să apară în ambii membri ai

10 Condițiile în care al poate lipsi în al doilea membru nu sunt perfect clare. Personal, găsesc astfel de exemple acceptabile doar dacă primul grup conține doar un nume şi cele două grupuri sunt asemănătoare ca structură.


32/306

32

coordonării, căci cazul se asignează , întotdeauna, ambilor membri, cum se poate vedea din exemplele următoare, pentru nominativ şi acuzativ: 45. a. [Eu şi Ana] am luat trenul

b. Ne‐a invitat [pe Ana şi pe mine] c. Am adus [cărțile şi revistele] d. Arată‐i‐l [Mariei şi oricui va mai dori]

Este drept că membrii unei coordonări pot avea mărci formale diferite, chiar categorii diferite (de ex. A impresionat [întreaga clasă şi pe toți profesorii]; A vorbit [frumos şi cu mult tact]); însă este o proprietate generală a coordonărilor că cei doi membri pot apărea în orice ordine (cu excepția cazurilor în care regulile raporturilor anaforice interzic acesta, v. de ex. Marai şi copiii eii , vs. *copiii eii şi Marai , dar nu despre aceasta este vorba în exemplele discutate). Or, în exemplele 43 vedem că al doilea membru poate, şi adesea chiar trebuie să fie marcat diferit (prin al). Mai mult, inversarea celor doi termeni este imposibilă , în sensul că un genitiv cu al nu poate apărea imediat după articolul definit: 46. * Apartamentul [al mătuşii Maria şi mamei mele]

* Apartamentul [al mătuşii Maria şi al mamei mele] Dacă ordinea se inversează , primul genitiv trebuie să nu aibă marca

al , iar al doilea poate, şi uneori trebuie, să o primească: 47. Apartamentul [mătuşii Maria şi al mamei mele]

Concluzia care se desprinde din aceste fapte este că genitivul flexionar fără al nu rezultă dintr‐o asignare de caz specială într‐o poziție care urmează articolul definit (fie ea un specificator la stânga al GN, ca în Dobrovie‐Sorin (1987a), un specificator la stânga al unui grup funcțional dedicat posesiei, GPos, ca în d’Hulst, Coene şi Tasmowski (1997, 2000), sau un specificator la dreapta al GD, ca în Dobrovie‐Sorin (2000, 2002)). Regula

care guvernează genitivul fără al trebuie să specifice adiacența, în ordine liniară , cu articolul definit sufixal. Cum acest context este foarte specific, în comparație cu contextele în care al trebuie să apară , studiile amintite anterior (Ortmann şi Popescu 2000a, Dobrovie‐Sorin şi Giurgea 2005, Giurgea şi Dobrovie‐Sorin 2013, Beavers şi Teodorescu 2012) au considerat că în structura sintacică abstractă al este prezent, şi, după ce structura


33/306

33

sintactică este liniarizată (se stabileşte, pe baza structurii ierarhice, o ordine liniară), o regulă specială îl şterge pe al în contextul ‐L_ (adică atunci când articolul definit sufixal îl precedă imediat): 48. ‐L + al → ‐L + Ø

Un exemplu ca 43 se derivă , atunci, în felul următor: 49. apartamentul [[al mamei mele] şi [al mătuşii Maria]] → apartamentul

[[mamei mele] şi [al mătuşii Maria]] Când al lipseşte în al doilea membru al unei coordonări, avem de a

face de fapt cu coordonarea a două GD în poziția de complement a lui al: 50. mireasma [a [crinilor şi trandafirilor]] → mireasma [crinilor şi

trandafirilor] Posibilitatea acestei coordonări poate fi verificată examinând contexte

în care al nu este şters: 51. frumoasa mireasmă [a [crinilor şi trandafirilor]]

Acest tip de coordonare este preferată atunci când argumentul numelui este o pluralitate compusă din ambii termeni ai coordonării: 52. a. reuniunea [miniştrilor şi secretarilor de stat]

b. ultima reuniune [a [miniştrilor şi secretarilor de stat]]

În aceste exemple, nerepetarea lui al indică faptul că evenimentul la care se referă GD dominant este unul la care a participat un grup format din miniştri şi secretarii de stat (predicatul reuni cere un argument de tip pluralitate).

Ortmann şi Popescu (2000a) au considerat regula ştergerii lui al un fenomen de haplologie, datorat asemănării între formele articolului definit sufixal şi cele ale lui al , din care ar rezulta secvențe în care unul sau mai multe foneme s‐ar repeta: ‐ul al, ‐le al, ‐a a, ‐i ‐ai, ‐le ale. Utilizând cadrul teoriei optimalității, autorii au descris această haplologie ca o constrângere asupra secvențelor ‐L al , considerând‐o un caz particular al unei constrângeri asupra unor constituenți fonologici identici în silabe adiacente a două categorii funcționale. Totuşi, este clar că în cazul lui al trebuie săapelăm la o regulă specifică , care trebuie să se refere la elementele ‐L şi al , căci secvențe de elemente funcționale la fel de asemănătoare sunt permise, în alte cazuri, în română (v. să se, li le, mergând până la identitate când cele două elemente funcționale aparțin unor grupuri diferite, v. şi şi‐ (conjuncție


34/306

34

+ clitic dativ) , ‐le le (articol definit + clitic, de ex. Fetele le vor spăla)). Mai mult, cum autorii înşişi observă , există cazuri în care articolul şi al nu au elemente fonetice identice (fem. sg. oblic ‐ei a, m. pl. oblic ‐lor ai) – cazuri pentru care autorii consideră că fenomenul căderii lui al s‐a extins prin analogie.

În plus, cum au observat (în mod independent) Giurgea (2012a) şi Beavers şi Teodorescu (2012), regula omiterii lui al nu trebuie să se refere doar la adiacență liniară şi la caracterizarea categorială a celor douăelemente: al nu este omis decât dacă urmează articolul definit al numelui regent, şi nu al altui nume. Când al urmează articolul unui alt nume decât cel regent, chiar dacă acest articol are aceleaşi trăsături de gen şi număr (şi eventual aceeaşi formă) ca şi al , omiterea lui al este exclusă: 53. cearta cu autoritatea *(a) tinerilor (Giurgea 2012a: 37, nota 2) 54. profesoarele *(ale) căror studente termină (Beavers şi Teodorescu 2012,

ex. 16) Cum să reformulăm regula omiterii lui al pentru a exprima această

cerință suplimentară? O posibilitate este să introducem condiția ca trăsăturile de gen şi număr ale articolului şi ale lui al să se afle într‐o relație

de acord, fie direct fie indirect, prin participarea la un lanț de acord (atât al cât şi articolul se acordă în gen cu numele regent; numărul, nefiind specificat în intrarea lexicală a numelor, este, poate, introdus printr‐o categorie funcțională specială11 , care serveşte drept sursă a acordului pentru nume, articol şi al deopotrivă): 55. ‐L + al → ‐L + Ø dacă ‐L şi al au aceleaşi trăsături de gen şi număr în

virtutea unei relații de acord În Giurgea (2012a), am formulat această regulă folosind noțiunea de

feature sharing – potrivit unor analize recente ale fenomenului de acord,

11 O categorie funcțională Number (Număr, prescurtată Num sau Nu) a fost propusă de Ritter (1991), Picallo (1991), Rouveret (1991) şi Valois (1991) şi adoptată apoi în numeroase studii (v. de ex. Delfitto şi Schroten 1991, Bernstein 1993, Rouveret 1994, Cornilescu 1994, Doetjes 1997, Panagiotidis 2002, Farkas şi de Swart 2003, Munn şi Schmitt 2004, de Swart et al. 2007, Alexiadou et al. 2007 şi multe altele). Centre funcționale cu acelaşi rol, dar denumite altfel, sunt Pl (la Heycock şi Zamparelli 2005) şi Div (la Borer 2003).


35/306

35

trăsăturile care intră în relația de acord se unifică într‐o singură trăsătură , care este posedată în comun (shared) de către termenii aflați în relația de acord (v. Pollard şi Sag 1994, Frampton şi Gutman 2000, 2006, Pesetsky şi Torrego 2007). În acest fel, chiar la nivelul structurii liniarizate, unde regula 55 se aplică , informația asupra existenței unei relații de acord mai este disponibilă.

Regula care guvernează omiterea lui al este în acord cu ideea existenței unui nivel al regulilor morfologice intermediar între structura sintactică şi secvența liniară de foneme a enunțului. Într‐un sistem derivațional, ca cel folosit de sintaxa generativă , această concepție asupra locului morfologiei se numeşte morfologie postsintactică – căci se presupune că obiectele lingvistice complexe sunt construite pornind de la unități lexicale prin mecanismul derivării sintactice, apoi pe baza lor se obțin reprezentări semantice, pe de o parte, şi reprezentări fonologice (lanțurile de foneme marcate prozodic care constituie aspectul „material” al enunțurilor), pe de altă parte. Potrivit modelului morfologiei distribuite, folosit astăzi pe scară largă în studiile de morfologie şi sintaxă de tradiție generativă , sintaxa creează structuri abstracte, în care termenii – mai ales cei funcționali – sunt specificați prin trăsături abstracte precum genul, numărul, categoria etc., iar apoi modulul morfologic inserează morfemele concrete (denumite exponenți), transformând structura sintactică abstractă într‐o reprezentare fonologică liniară (v. Halle şi Marantz 1993, Embick şi Noyer 2001). În acest modul intermediar între sintaxă şi fonologie, se stabileşte ordinea liniară , şi pot avea loc deplasări locale ale unor morfeme, fuziuni sau „fisiuni” ale unor morfeme, chiar inserări de morfeme (v. Bobaljik 2002, Embick şi Noyer 2001):

Formă logică

56. Lexicon

Derivație sintactică

Structurăsintactică Structură Formămorfologică fonologică

Ceea ce este important pentru problema noastră este că inserarea (exponenților) morfemelor după ce structurile sintactice au fost deja construite permite să reprezentăm dependența formei unor morfeme de


36/306

36

altele adiacente, chiar acolo unde această dependență nu poate fi exprimată în termeni exclusiv fonetici. Or, chiar acesta este cazul de față: omiterea lui al cere specificarea morfemelor adiacente, dar depinde de trăsăturile abstracte ale lor (natura centrului funcțional realizat prin al , faptul căelementul anterior este articol definit, faptul că cele două participă la un lanț de acord). Cum formele concrete sunt inserate de abia la acest nivel al morfologiei postsintactice, ar fi mai corect să vorbim, în loc de ştergere, de selecție contextuală a unui alomorf nul al centrului funcțional realizat, altfel, prin formele paradigmei lui al. Notând, până la o caracterizare mai precisă , categoria lui al cu AcordGen (marcă de acord a genitivului), regula ar avea următoarea formulare: 57. AcordGen → Ø în contextul ‐L _, unde AcordGen şi ‐L participă la un

lanț de acord Altfel : AcordGen+masc+sg → al, AcordGen+fem+sg → a, AcordGen+masc+pl → ai, AcordGen+fem+pl → ale

În fine, mai este de observat că morfemele vide sunt vizibile pentru regula 57 – ceea ce este de aşteptat, dat fiind faptul că ea face referire la morfeme abstracte , nu la realizările lor fonologice, operând chiar la nivelul

unde sunt inserate matrici fonologice pentru aceste morfeme abstracte. Astfel, al nu dispare dacă este precedat de un adjectiv prenominal care poartă articolul sufixal, deoarece în acest caz între articol şi al intervine numele regent vid: 58. ultimul [NØ] al Mariei

Este de menționat că , dintre analizele sintactice propuse pentru distribuția lui al , există una foarte asemănătoare cu cea morfologicăsusținută aici: Cornilescu (1994), admițând că toate genitivele sunt introduse de un centru funcțional realizat uneori ca al – centru pe care ea îl analizează ca un D expletiv –, consideră că acest centru are o realizare nulă

atunci când este imediat c‐comandat de D definit12.

12 Se spune că A c‐comandă imediat B dacă nu există vreun constituent C astfel încât A c‐comandă C şi C c‐comandă B. Pentru ca noțiunea de c‐comandăimediată să se aplice cu succes relației dintre D şi genitivul fără al , trebuie adoptată o definiție mai complicată a c‐comandei, aceea din Kayne (1994), astfel


37/306

37

Pe lângă argumentul coordonării, am mai găsit şi alte dovezi în favoarea explicației morfologice a distribuției genitivului flexionar fără al:

(i) Dacă genitivul este precedat de o particulă focală precum chiar , care se ataşează la stânga constituentului modificat, al trebuie să aparăchiar dacă întregul grup urmează imediat după articolul definit, întrucât particula focală înlătură adiacența liniară între ‐L şi al: 59. Aceasta este părerea [chiar [*(a) celui care l‐a angajat]]

(Obiectiv cultural , sâmbătă , 10 ianuarie 2009)

Dacă genitivul fără al ar fi fost asignat într‐o poziție sintacticăspecială , după ‐L , ne‐am fi aşteptat ca particula focală să nu blocheze această asignare, căci asemenea particule nu blochează niciodată asignarea cazului (vezi subiectul, obiectul direct, dativul, care toate pot fi precedate de asemenea particule).

(ii) Dacă genitivul este separat de ‐L printr‐o inciză parantetică , al , de asemenea, trebuie să apară , cu toate că aceste incize nu ocupă poziții speciale în GN care ar separa poziția lui ‐L de cea a genitivului – de pildă , putem avea exemple unde paranteza se aplică întregii propoziții, nu doar GN (v. şi Giurgea & Dobrovie‐Sorin 2013):

încât sora genitivului să nu c‐comande, la rândul ei, genitivul, atât în structura simplă [D[Gen GX]] cât şi în structura cu coordonare [D[[Gen [& Gen]] GX]. Pentru a realiza aceasta, Kayne a analizat construcțiile de tip [GA GB [A GC]] ca [GA1 GB [GA2 A GC]], numind GA1 şi GA2 „segmente” ale categoriei GA, şi a condiționat relația „A c‐comandă B” de cerința ca toate segmentele lui A să c‐comande B. Cum în exemplul nostru GA1 îl domină pe GB, nu există o relație de c‐comandă între GB şi GA, iar relația nu este definită pentru GA2 , care este doar un segment. Rezultă că GA2 nu îl domină pe GB, rezultatul care se urmărea să se obțină. Dacă nu se adoptă definiția lui Kayne dar se adaugă la c‐comanda imediatăcondiția de asimetrie („D c‐comandă asimetric imediat Gen”), se poate deriva omisiunea lui al în grupurile fără coordonare, de tip [D[Gen GX]], dar nu şi în grupurile cu coordonare de genitive, [D [[Gen1 [& Gen2]] GX]], deoarece aici GX îl c‐comandă asimetric pe Gen1 , potrivit definiției clasice, simple a c‐comandei (A c‐comandă B dacă A nu domină B şi orice constituent care domină A domină şi B). Cornilescu (1994) nu discută construcțiile cu coordonare.


38/306

38

60. Începutul, aşadar/de altfel, *(al) romanului era plictisitor (iii) În limba veche, care cunoştea acordul în caz al apozițiilor, un

genitiv cu al poate apărea în apoziție pe lângă un genitiv fără al: 61. a. sufletul tătâni‐său, a lui Iacov (PO 162, Geneza 45.27)

b. Ficiorii muieriei lu Iacov, a Rahileei (PO 164, Geneza 46.19) c. Întîiul venitul [l]ui, a lu Hristos (Coresi Ev. 38) d. trupul lui Cheve‐voievodului, al sultanului lor (C Cant 77) e. sfatul acelui neam ales de Dumnezeu, al Băsără beştilor (LC 97)

De asemenea, al putea apărea şi pe lângă un universal postpus unui genitiv fără al , care se acordă cu acesta în caz (am citat acest exemplu separat de 61 deoarece nu este sigur dacă el reprezintă o apoziție): 62. ascunsa acelora a tuturora descoperi‐se‐va (Coresi Ev. 37)

Dacă genitivul fără al ar reprezenta un grup de caz diferit, mai simplu decât genitivul cu al , prin acordul în caz ar trebui ca aceeaşi marcare săapară pe apoziții. O marcare mai complexă , folosind elementul al , ar fi inexplicabilă. Dacă însă genitivul fără al are aceeaşi structură abstractă ca genitivul cu al , şi elementul al este un centru de caz genitiv, apariția lui al

pe o apoziție, ca rezultat al acordului în caz, este de aşteptat. Este drept că există şi destule exemple în care apoziția nu este marcată prin al , ci doar prin flexiunea de genitiv‐dativ sau posesiv: 63. a. să ne curățim cu numele Domnului nostru, lu Isus Hristos (Coresi

Ev. 51) b. sângele lu Ştefanu, marrtorului tău (CV 21v 9‐10) c. de sângele frăține‐său, lui Avel (LC 194) d. sui împărățiia tătâne‐său, lui Andronic (Moxa, 143v) e. solii frăține‐său, lui Vladislav (Ureche, 35r)

f. scaunul tătâne‐său, Mircii vodă (RP 295) Pentru acest tip, se poate presupune că apoziția nu este un GK, ci

doar un GD, iar trăsătura de caz transmisă prin acord este o trăsătură a determinantului şi nu implică proiectarea centrului K (ar trebui atunci săspunem că lui în exemple ca 63a, c‐e nu este un centru de caz, ci un articol oblic; v. §1.5.3 mai jos în legătură cu această marcă). Ne aşteptăm atunci ca


39/306

39

un genitiv fără al să poată apărea şi în apoziție după un genitiv cu al. Asemenea exemple într‐adevăr există: 64. a. robii ale creştinilor, fraților noştri (RP 234)

b. să află mormîntul Ethirii‐ împărătesii şi a unche‐său, lui Mirdoher (RP 547)

c. a lui Elifas ficiori, născutului den primă lui Isav (PO 124, Geneza 36.15) În fine, analiza morfologică a genitivului fără al mai are alt avantaj în

fața unei analize sintactice: ea prezice că genitivele fără al ocupă acelaşi loc ca şi cele cu al în ordinea generală a constituenților GD, cu excepția, fireşte, a condiției de adiacență cu articolul definit. Dacă , în schimb, genitivele fără al ar ocupa o poziție sintactică specială , ne‐am aştepta să găsim diferențe de topică între grupurile cu articol definit urmat de genitiv şi cele în care este folosit al. Mai precis, dacă genitivul fără al ar fi fost legitimat în specificatorul grupului care constituie complementul lui D (fie acesta GN, ca la Dobrovie‐Sorin 1987a, sau GPoss – engl. PossP, „possessive phrase” –, ca la d’Hulst, Coene şi Tasmowski 1997, 2000), ne‐am fi aşteptat ca genitivul fără al să preceadă adjectivele, care se ataşează în ordine nemarcată la dreapta N (reamintim că în această ipoteză N care poartăarticolul definit este deplasat la D; în reprezentarea de mai jos, urma este redată barând constituentul deplasat, procedeu folosit curent în teoria generativă modernă , în care urmele sunt considerate cópii nepronunțate ale constituenților deplasați): 65. [GD N+D [GN/GPoss Gen [N Adj ] ]

Dar nu întâlnim astfel de ordini, cu excepția construcțiilor genitivale pronominale, care vor fi discutate în secțiunea următoare (§1.4). Cu genitive altele decât pronumele personale, topica din 65 (N+D – Gen – Adj) este exclusă (v. 66); adjectivele calitative pot apărea după genitive în construcția cu dublă definitudine, în care sunt precedate de cel (v. 67), dar această construcție reflectă o structură specială , care probabil implică o proiecție funcțională nominală intermediară între N şi D (v. §2.3.2.1 şi Cornilescu 2007, Cornilescu şi Giurgea sub tipar): 66. a. * producția României agricolă

b. * politica statului nostru monetară


40/306

40

c. * puloverul Mariei roşu 67. prietenul Mariei cel nou

Aşadar, chiar când grupul este definit, genitivele apar dupăadjectivele postnominale, situație în care, fireşte,

Giurgea -- Originea Lui Al Si Evolutia Sistemului Demonstrativelor

Documents

Transcript of Giurgea -- Originea Lui Al Si Evolutia Sistemului Demonstrativelor