Gerard Klein 1

8/19/2019 Gerard Klein 1

1/138


2/138

focul ăsta sărbătoresc ne-ar trebui ochi de telescop, antene înfipte în creş-tet şi detectoare în urechi. Suntem doar nişte oameni. N-o să vedem nimic. — Nu mergem în Lună pentru a vedea ceva, observă cu blândee căpi-

tanul. Mergem în Lună pentru a înregistra acolo, din afara Pământului, oexplozie atomică, pentru a măsura, a calcula, a extrapola. Nu suntem nişteturişti. Nici un om de pe Pământ nu-i destul de bogat ca să-şi îngăduie săfacă turism în spaiu sau să-şi cumpere de ziua naşterii o lumânare mai

strălucitoare decât Soarele. — Putem fi şi turişti, căpitane. Putem să şi privim şi, mai târziu, să

povestim cum s-a dat foc unui deşert doar pentru noi şi cum, acolo sus, în vid, n-am simit nimic.

— Mai târziu, poate, când vei avea lungi bărbi albe şi vei tremura înfotolii. Peste cincizeci de ani. Acum e totul secret. — Poate fi păstrat vreun secret aici? Poi împiedeca pe cineva să se

proptească în spaiu şi să privească Pământul? — Nu-i nimeni aici. Suntem singuri, cei dintâi.

— De unde ştii? Poi să-i împiedici pe astronomii marieni să se plecepeste telescoapele lor şi să se minuneze de gigantica erupie care va desfi-gura Pământul? Poi opri chestiile care planează în spaiu să vină şi să-şiîncălzească aripile la marele foc de materie aprins pe Pământ?

Luna lucea pe ecrane ca un ban de argint. Alungase stelele şi năvăleapeste nava nemişcată în spaiu. — Va trebui să ne întoarcem. Atenie! — Călătoria n-a inut cine ştie cât. N-o să avem mare lucru de poves-

tit."Şi uite şi Luna, îşi spune căpitanul. Luna, cu faa ei de brânză proas-

pătă, cu miile ei de guri ştirbe, cu pescarul care a prins marea ... Luna,care va privi în seara asta, căscându-şi toi ochii, marele foc de artificii a-prins în cinstea ei."

Racheta aluniză într-o mare vijelie. Pulberile descriseră cercuri largi,ca aripile unor păsări cenuşii. Apoi se lăsară încetişor, fără zgomot, pefundul mării de vid. Îşi puseră ciudatele costume de protecie semănândcu ale scafandrilor. Mergeau în ele ca nişte marionete cu sforile foarte des-

tinse şi elastice. — Deschide poarta, Fleury."Ce-i dincolo de ea? îşi spuse Fleury. Păduri, mai verzi şi mai paşnice

decât cele de pe Pământ? Pajişti,pâraie? Sau un deşert? Sau un fund uscatde mare? Telescoapele şi ecranele nu ne-au minit oare întotdeauna?"

Răsuci volanul. Percepu şuierul. Împinse poarta. Văzu un deşert i-mens, un inut pustiu. Ceilali se înghesuiau în spatele lui. Văzu un fulgergonind pe suprafaa Lunii. Un fulger auriu, în care se amestecau douăuniversuri nespus de aride. Văzu deodată nişte dune acoperind craterele; o

siluetă alergând de departe către el şi apropiindu-se fără a părea să vadăracheta, fără a părea să-i vadă. Văzu un petic de albastru prăfuit, pe cerul negru; văzu stelele pălind;

ali oameni trecură alergând.Îşi mişcă mâna. Se apucă să strige. Oameni pe Lună. Aer pe Lună. În


3/138

zare, un mare turn de fier. Aerul auriu se depărtă apoi, se topi şi dispăru. — Ce-i, Fleury? Eşti nebun. Ai văzut ceva?Celălalt şovăi: — Am văzut oameni alergând. Am văzut un cer albastru. Am văzut o

mare construcie de fier. E cineva pe Lună. — Păi nu suntem noi primii? spuse căpitanul. Să fi ajuns cineva pe

Lună înaintea noastră?O cută neliniştită îi brăzda fruntea.Năvăliră afară. Se afundaseră până la genunchi în praf. Căscară ochii.

Îşi suciră gâtul, încercând să privească dincolo de orizont.Nimic. Nici turn. Nici oameni. — Ai visat, Fleury. Atât de tare ai crezut că vezi ceva, încât ai şi văzut.

Unde i-s oamenii? Că n-au pierit fără veste.Puteau vedea, până la douăzeci de kilometri, priveliştea goală. Şi nică-

ieri vreo adâncitură în care cineva să se poată ascunde. Doar nesfârşita

mare de praf şi craterele, tare departe. Nici un palat cu vitralii luminate.Nici canale scăpărătoare, pe care să lunece gondole de fum şi de vânt. Nicicastele cu turle îndesate, în care dorm balimezele deşteptate în zile desărbătoare.

Prin urmare, Luna e doar atât. Un loc ca oricare altul. Un loc parcămai puin ciudat, mai puin necunoscut datorită atâtor planuri, atâtorhări, atâtor fotografii atent relevate şi studiate, adânc încrustate în tai-niele creierului. Luna impresionează mai puin decât marea, când o veziscânteind pentru întâia oară. Luna-i o dihanie moartă şi uscată, care nicimăcar nu mai miroase.

— Au dispărut, zise Fleury. Dar sunt sigur că i-am văzut, sigur căn-am visat. Au fost aici, aproape, într-un fulger. Nu ne-au văzut şi am fă-cut gesturi mari şi i-am strigat. Nu purtau nici costume de protecie, nicicăşti, doar haine albastre. Nu făceau salturi; alergau aşa cum am fi alergatnoi, pe Pământ. Acum nu se mai vede nimic. Până şi priveliştea s-a schimbat.

— A mai văzut careva ceva? întrebă căpitanul.

— Nu, spuseră ceilali. Ne aflam în spatele lui şi am zărit şesul cu unsfert de secundă după el. Nu era decât un nor mare de praf auriu, care go-nea ca un fulger. — Nu mai visa, spuse cu asprime căpitanul, întorcându-se către

Fleury.

Descărcară racheta. Despachetară, asamblară metodic o mie de ele-mente metalice. Montară şi reglară marele telescop. Cam peste tot semă-

nară detectoare. Din când în când aruncau o privire spre Pământ. Se au-rea ca un fruct pârguit, nemişcat, suspendat. Undeva, pe un deşert al Pă-mântului, fitilul uriaşelor pocnitori avea să se aprindă curând. — Căpitane, căpitane! Chemarea răsună ca un strigăt. Am auzit ceva!

Am auzit ceva!


4/138

— Cine-i? Dumneata, Fleury? — Nu, e La Salle. Aici, La Salle. Am auzit ceva.Sosea în goană. Faa lui scăldată în sudoare era zguduită de ticuri

nervoase. Se împiedeca în mers. — Văzut ceva? — Nu, nu, nimic. Dar am auzit ceva. L-am auzit pe cineva fluierând ...

M-am întors şi nu era nimeni. Dar cineva, pe care nu-l puteam vedea, flu-

iera. — Unul dintre oamenii lui Fleury, probabil, glumi căpitanul. Îl mai

auzi? — Nu. V-am chemat de îndată ce a încetat. — Unde a fost asta? — În spatele rachetei.Se duseră acolo. Nu văzură decât urmele paşilor lui La Salle. Nu auzi-

ră nimic. — Vezi bine, ai visat şi dumneata.

— Nu, n-am visat! Am auzit o melodie. Pot s-o şi repet. N-am mai au-zit-o niciodată, dar ştiu că-i o melodie de pe Pământ. — Stai. Aveai difuzorul deschis, nu-i aşa? — E întotdeauna deschis. — Atunci, poate că unul dintre noi a fluierat şi l-ai auzit. — Nu. Nu venea din difuzoare. Venea de undeva, din spatele meu. — Vidul nu transmite undele sonore. — Ştiu. Dar am auzit. — Dacă unul dintre noi a fluierat melodia acum un minut, ai să mă

crezi?Celălalt chibzui. — Poate. — Oh, strigă căpitanul în microfon. Încetai lucrul. Adunai-vă la poa-

lele rachetei. Vreau să vă întreb ceva.Neliniştii, se uitară la căpitan şi la La Salle, care se apropiau de ra-

chetă. Se întoarseră unii spre alii.În ciudata bucătărie întunecată a spaiului, Pământul lucea ca fundul

lustruit al unui ceaun. Se pregăteau, se amestecau şi se agitau în ea filtrede foc.

— A mai văzut careva ceva? — Nu, zise căpitanul. Păstrai-vă calmul. La Salle a auzit pe cineva

fluierând. Ai fluierat vreo melodie, de când ai sosit pe Lună? — Nu. — Nu cred. N-am auzit nimic. — O melodie cam aşa, zise La Salle.Începu să fluiere. — E o melodie de pe Pământ, spuse unul dintre oameni. O cunosc.

Am tot auzit-o acolo. Iată-i cuvintele:

Erau patru-ntr-o rachetă.De ce plecau de pe Pământ?Dracul nu mai stă pe Pământ.Dracul zboară şi pândeşte-n vid,


5/138

Ascuns într-un meteorit.Erau patru-ntr-o rachetăŞi dracul i-a luat pe toţi.Livizi în blănile-ngheţate,În biata lor rachetă găurită.De ce-au plecat de pe Pământ!Zadarnic Luna-i tot aşteaptă ...

Ascultară în tăcere. Picioarele li se afundau în pulbere, de parcă eraunişte foarte vechi statui, pe jumătate îngropate în nisipul adunat. — Cam aşa. Nu-mi mai amintesc bine. — Cunoşteai melodia, spuse căpitanul. Ai fluierat-o probabil fără să-i

dai seama. Eşti absolut sigur că n-ai fluierat?Neliniştii, aşteptară să-l audă vorbind. El şovăi: — Nu, n-am fluierat; sunt sigur. — Ai auzit-o undeva, pe Pământ. Îi umbla prin minte şi aici, în tăce-

re, i-ai reamintit-o. Tăcerea şi singurătatea nu-s făcute pentru oameni. Atât dumneata cât şi Fleury suntei obosii, enervai.

— N-am visat, căpitane, am auzit ceva. — Iar eu am văzut ceva, zise Fleury. — Reluai-vă lucrul. Şi, dacă mai auzii sau vedei ceva, închidei ochii

şi astupai-vă urechile. Luna nu-i o casă de odihnă pentru nevrozai.

Nimeni nu se urni.

— E cu sigurană ceva, căpitane. Să cercetăm. — Vedei voi ceva? Căpitanul îşi roti mâna. Credei că poate trăi cevaaici?

Se uitară la marea de praf, la luminile îngheate ale Pământului că-zând pe craterele depărtate, la stelele lucind ca nişte nestemate pe cerulgol de aer. — Căpitane! — Tăcere! Ascultai, pentru numele lui Dumnezeu! Auziră, foarte desluşit şi aproape de tot, un zgomot de motor. Trecu

peste capetele lor, pe deasupra rachetei. — Un elicopter, un elicopter pe Lună. De data asta am înnebunit cu

toii!Nimic pe cer. Zgomotul se depărtă şi muri. — Nu-i cu putină. Fantome. Fantome. — Trebuie să ne punem pe lucru, zise căpitanul. Se apropie ora. O să

vedem mai târziu.Dar nimeni nu făcu vreo mişcare. — Trebuie să ştim. — Am o idee, zise Fleury. Am o idee. Oamenii pe care i-am văzut, de-

şertul pe care l-am văzut erau nişte oameni şi un deşert de pe Pământ.Melodia pe care La Salle a auzit-o era o melodie de pe Pământ. Poate că-iun miraj? Poate că se află în spaiu un nod şi locul ăsta ine deopotrivă dePământ şi de Lună. Poate că vedem şi- auzim cele ce se petrec colo sus.Spaiul se poate răsuci şi lega într-un fel atât de ciudat ...


6/138

— Un nod al spaiului? Absurd, absurd. O şansă la milioane. O posi- bilitate la miliarde. Să ne grăbim. Se apropie ora.

Pământul avea să se aprindă şi să ardă. Pământul avea să-şi aprindălanternele pentru o secundă, în cinstea Lunei. Poate că în câteva ore aveausă cadă pe cerul negru nişte pulberi venite de pe Pământ. Nişte pulberi în-

că încărcate cu foc invizibil, încă pătrunse de gustul aerului, al apei, al vegetalelor, al vântului şi a tot ce Luna nu va cunoaşte nicicând.

Aintiră telescopul. Declanşară detectoarele. — Zece secunde, spuse căpitanul.Îşi coborâră vizierele lustruite. — Cinci secunde.Mâinile se crispară. Genunchii se îndoiră niel. Privirile înepeniră pe

oculare, pe cadrane. Degetele se fixară pe butoane. — O secundă!

Văzură o floare de foc născându-se departe, pe cratere. Văzură înăl-ându-se o uriaşă ciupercă de fum şi de aburi. Văzură tone de praf căă-rându-se pe scările cerului. Văzură un fulger şi un deşert auriu.

Se aruncară pe burtă şi-şi îngropară feele în nisip. O mână giganticăîi apucă şi-i ridică. Se simiră luai, târâi de un suflu îngrozitor. Apoi fu arşia. Ochii li se umplură de lacrimi; şi vedeau roşu, violet,

toate culorile metalului în fuziune, iar aburii albăstrii se întindeau până lastele ...

Când pacea reveni, se ridicară. Pământul era din nou întunecat. Pecer se desenau dâre de praf. Dar racheta era răsturnată şi zăcea inutilă,eşuată într-un estuar al spaiului, asemeni carcasei unui cetaceu al vidu-lui. Adio, Pământ. Începură să alerge unii spre ceilali.

Îl ridicară pe La Salle. Casca-i era sfărâmată. — A murit. N-am visat. Nu suntem nebuni. — La balcon, nu ne aflam la balcon. Eram alături de scenă. — O bombă pe Lună, zise căpitanul. O bombă atomică pe Lună. Nu-i

cu putină.

— Un nod în spaiu, spuse Fleury. Un deşert de pe Pământ.Se uitară, prostii, la rachetă. — N-o să mai facem observaii, zise mecanic căpitanul. N-o să mai fa-

cem nici un fel de observaii. N-o să povestim niciodată nimic. Telescopul răsturnat îşi aintea ochiul gol spre Pământ. — În cinci secunde, o altă bombă, zise căpitanul. Mai puternică.

Cincizeci de kilometri mai la vest. Îndreptai telescopul cu cincizeci dekilometri spre vest. Apoi a treia. Apoi a patra. La câte douăzeci şi cinci desecunde.

Pricepură şi se răspândiră ca nişte furnici înnebunite. Văzură jarulincandescent âşnind de pe Pământ. În aceeaşi clipă simiră Luna tremu-rând. Văzură, aproape de tot, bila de foc crescând peste măsură. Apoi learseră ochii.

"Un nod în spaiu", îşi spuse Fleury şi simi sub palme nisipul auriu


7/138

al Pământului şi auzi mugetul vântului dezlănuit.Casca i se fărâmă apoi, şi se prăbuşiră cu toii într-un haos de foc ...

ÎN VACANŢĂ

De două luni deschidea dimineaa uşa şi privea drumul spre răsărit,apoi spre apus, dar drumul rămânea tăcut, scuipând din când în cândcâte un drume singuratic. Şoseaua fusese neagră de vehicule şi bubuitoa-re în primele zile ale noii ere. Pe urmă valul secase. Aşa era de aproape do-uă luni, şi aşa avea să fie mereu de aici înainte, o ştia prea bine.

Era opt. Văzu pe cineva ivindu-se şi crescând între ierburile înalte cesmălau cimentul fisurat. Un aer de "nimic n-ajută" sau de "la ce bun?"

plutea peste hainele lui murdare, peste pleoapele aproape lăsate şi pestefaa Iui destinsă.

Ochii-i erau cu sigurană închişi pe dinăuntru. Se mărgineau la un vag ecran spălăcit, căprui sau albastru sau alb, n-ar fi putut spune. Tre-ceau prin el vântul, marea şi răsfrângerile unor băltoace.

Păşea cu multă băgare de seamă prin mijlocul drumului, cu genun-chii niel îndoii. Buzele-i îngheaseră în jurul unui fluierat absent. Încăl-ările-i făceau un zgomot egal şi obositor care, cale de kilometri şi kilome-tri, pre de zile şi nopi, nu slăbise o singură dată.

Chiar singur, amintea de Maşini. La trecerea lui, oamenii închideauochii şi trăgeau perdelele. Dar ea îl privi cum înainta. Privea întotdeauna,fascinată, spre cei ce treceau pe drumurile părăsite, pelerini fără sanctu-are, cu ochi goi şi strălucitori ca nişte pietre fermecate, cu paşi nesiguri, şicu Maşinile ce consumau ultimele rămăşie ale Timpului vechi.

Nu făcu nici un gest când celălalt se opri în faa ei. Soarele, pământulşi stelele se opriră cu el, şi vântul, norii şi frunzele tufişurilor. Ochii se a-găară de ea şi o zguduiră. Traversă jumătatea drumului câtă vreme ea îicăută privirea. Oare nu mai trăia cât de cât? Ştia ce-l aşteaptă la capătuldrumului? Nimic. Chiar golul de care fugea. Nu dorea să se oprească şi săse întoarcă acasă?

Dar nu întâlni nimic. Luminile ochilor lui se căscau asemenea unorpuuri. Îi simi mirosul de drum, de piele şi sudoare şi, atunci când fu a-proape şi deschise gura, ştiu că omul nu mai era decât atât. — Să nu gândeşti. O adevărată reetă. Să nu gândeşti niciodată. Ca şi

cum nimic nu s-ar fi întâmplat ...


8/138

Mai mult suflu decât vorbă. Cândva va fi chibzuit timp de zile întregi.Îşi pipăi nasturii de la vestă, apoi mâinile-i recăzură şi avu îndată aerul căuită, că adoarme. Ochii lui goi şi răsuflarea caldă ca un drum de vară sedezlipiră de ea, şi femeia oftă.

Se micşoră treptat pe drum. Zgomotul monoton al paşilor lui descres-

cu. Semănă plictis de-a lungul panglicii drepte, goale, cenuşii şi punctatecu maşini.

Când pieri, femeia se întoarse: — Încă unul, zise. — Ah, zise bărbatul ei. Un ce?Îşi întindea privirile spre drum, aşa cum îi întinzi mâinile spre căldu-

ra focului, pe seară, când mâinile-s reci şi ostenite. — Un rătăcitor. Unul dintre cei ce umblă noapte şi zi şi aşteaptă sfâr-

şitul vacanelor veşnice. Le-ai văzut capetele? Parc-ar fi de mort. Pe vre-

muri nu vedeai oameni cu aerul ăsta decât sâmbăta şi duminica la cine-ma, sau plimbându-se într-una pe străzi, sau, în timpul săptămânii, la bătrâni, la pensionari. Apoi săptămâna de patru zile. Apoi săptămâna detrei zile şi ziua de patrii ore. Tot timpul ăsta liber şi gol. Apoi, acum douăluni, Maşinile au scos întreg Pământul la pensie şi toi au îmbătrânit, ni-meni nu i-a învăat să trăiască pur şi simplu, nu mai erau nimic fără or-dine şi fără "Da, domnule, nu, domnule", s-au descompus cu toii ca firi-miturile unei prăjituri prea coapte. Adio, oraşe. Moarte, oraşele. Drumul îiînghite, drumul îi suge, când trec. Erau douăzeci şi trei azi-dimineaă şişaptesprezece ieri, iar mâine ... Ce ne priveşte pe noi? Noi suntem liniştii.

Ea prinse a tremura, în ciuda aerului căldu. — De ce-mi spui asta acum? — Nu ştiu, zise ea. Mi-e frică. M-am gândit prea mult. Oamenii parcă

ar fi fost lipsii pe neaşteptate de un drog rău. Caută altceva. Unii descope-ră drumul. Uneori privesc drumul şi-mi vine şi mie s-o iau din loc. Darn-am s-o pornesc niciodată. Eşti aici. Nici tu, nu-i aşa, n-ai să mă pără-seşti niciodată? Suntem atât de liniştii, atât de fericii ...

El nu răspunse. Era întors spre ea, dar privirile-i lunecau pe drum,suiau şi coborau colinele albastre. Visa. De două luni n-avuseseră de făcutaltceva decât să fie împreună. Zilele nesfârşite. Cările. Durerea de cap.Cările. Destul! Destul!

Două luni. Să evadeze, să evadeze din firele lipicioase ale dragostei ei,din cuşca pe care o esea în jurul lui cu degetele trandafirii, cu braele pa-lide şi văicărelile ei. Să plece, departe de serile tăcute şi de atingereacălduă şi umedă, pe drumuri, pe drumurile aspre, reci, prietene, pentru ase întoarce alergând şi cu inima zvâcnind şi a nu se destrăma, a nu se

distruge şi a nu dilua pe nesimite, unul în faa celuilalt, amintirea zilelor bune.

Să fugă. Pe drumuri. Ar durea-o atât.Dădu din brae, desnădăjduit. Drumul îi zgâria faa până într-atât,

încât trebui să închidă ochii.


9/138

— Drumul. Nu mai vorbi de drum!Îl luă de bra, repede. Fără s-o ia în seamă, simi pe piele atingerea

degetelor şi unghiilor ei. Gata! Prea târziu! — Hai îndărăt, zise ea. S-a făcut frig.Şi-l duse alergând, în spatele casei, acolo de unde drumul nu se pu-

tea vedea.

CEI PĂRĂSIŢI

Era plăcut să te plimbi sub Luna strălucitoare ca un ban de aur şi săguşti plăcerea de a păşi aproape fără zgomot pe latura din dreapta a dru-mului, în pacea şi tăcerea relativă.

"Cele mai multe vietăi s-au tras în cochiliile, în bârlogurile lor, îşispuse, iar lupul vânează singur."

Zâmbi. Se simea fericit şi încrezător. Apoi se iscă zgomotul unui altpas, crescu şi se apropie. Răsuna mai sigur decât pasul lui, dar avea cevasupărător, simetric. De parcă o umbră a oraşului ar fi încercat să-l maimu-ărească, să-şi bată joc de el pentru că-i plăcea să se plimbe în aerul uşor,rece şi aâător al nopii ce se lăsa.

"Caraghios, îşi spuse. E fără îndoială un alt lup, care nu rabdă să ră-mână înepenit în fotoliu, în faa ecranului sau citind o carte."

Poate că s-ar putea întemeia un club al lupilor, al mergăreilor, poatecă va fi chiar nevoie de el mai târziu, împărindu-se imensul labirint aloraşului nocturn în sectoare unde fiecare să fie sigur că va găsi tăcere,calm şi singurătate. Ascultă pocnetul celuilalt pas. Izbea astfaltul într-un ritm vesel, opti-

mist, care se răspândea în valuri sonore pe toată lăimea şoselei. Şi-i era,totuşi, familiar. Fără doar şi poate, era felul lui de a păşi, modificat totuşiîn chip subtil, mai hotărât, mai plin de sigurană.

O mână i se aşeză pe umăr: — Nu te întoarce! Nu-i fie teamă! Ai să mă priveşti îndată. — Cine eşti? spuse el.Glasu-i era niel răguşit.

— Mă tem eă ai să ai o Surpriză. Sunt chiar tu. Leonard Flinck, trei-zeci şi patrii de ani, căsătorit, scriitor. — Eşti nebun? spuse el. Apoi chibzui: "De ce nu? De ce asta nu?" O

mie de amănunte urlau că era adevărat. Eşti cumva viitorul meu? Am citituna sau două poveşti tâmpite pe tema asta. — Nu, sunt tu, chiar acum. Şi-n locul ăsta. Dar într-o lume puin de-

calată. Ceea ce numii o lume paralelă. La drept vorbind, nu sunt chiar tu.Câteva amănunte diferă, dar reprezini totuşi cea mai desăvârşită copie pecare mi-o pot visa. Aceiaşi ochi, aceleaşi amprente digitale. Aceeaşi măsu-

ră. — Nu sunt o copie! Poate tu ... — Să nu ne dondănim. Să zicem,între noi,că suntem nişte sosii perfe-

cte. Şi, acum, întoarce-te!Mâna care-l apucase de umăr îl făcu să se răsucească. Se inspectară


10/138

din tălpi până-n creştet. — Merge, zise Leonard Flinck II. Ceva mai mărunt, niel pleoştit, dar

destul de pasabil.Leonard I se aştepta să dea de o răsfrângere, dar fu cu totul altfel. Era

într-adevăr el însuşi, văzut din afară. Doar simitor îmbunătăit. Fruntemai înaltă, ochi mai negri şi mai strălucitori, nas mai drept. Buzele erausubiri. Mâinile fine. În toate mai delicat, mai elegant.

— Felicitări, spuse cu amărăciune Leonard I. S-ar zice că te-aidescurcat mai bine decât mine. — Simplă chestie de noroc, dragul meu Leonard. Nu te plânge. Am vă-

zut alii, cu miile, mult mai prost înzestrai.Leonard I simi că i se întunecă mintea. Mii de universuri deosebin-

du-se prin culoarea unei petale sau lucirea unei flăcări, lumi în care Leo-nard Flinck era un geniu şi altele în care se târa jalnic de-a lungul unuidrum, cu pantofi scâlciai în picioare. — Îi cunoşti ... pe toi? întrebă el.

Auzi un hohot de râs. Râsul lui, însă mai spiritual, mai uşor, maimuşcător. — Nu, bine îneles, dar mă aflu într-o situaie cu totul specială, ca-

re-mi îngăduie să arunc o privire la dreapta şi la stânga şi să fac din cândîn când câte o plimbareaiurea. — Trebuie să fie foarte interesant, zise Leonard I, chiar pasionant.Glasu-i şovăia. Era greu de închipuit. — Într-adevăr, zise Leonard II. — Bineîneles, e un secret la mijloc, zise Leonard I.

— Bineîneles. — Şi nu mi-l poi spune? La urma urmei, alcătuim o singură fiină. — Îmi pare rău, dar zău nu pot. Gândeşte-te ce harababură ar fi dacă

toi ar ieşi din lumea lor, ori de câte ori le-ar trăsni. Şi adăugă cinic: Ai săînelegi mai târziu. — Poate că ai dreptate, zise Leonard I.Merseră în tăcere, cât să treacă de două străzi. "Ciudat lucru, să stai

de vorbă cu tine însui, gândea Leonard Flinck I. Atâia oameni au visatasta. fără s-o poată face vreodată. Parc-ai juca dame sau şah împotriva ta.Cunoşti reaciile adversarului şi totuşi nu ştii ce va întreprinde, pentru că

nu te-ai hotărât încă."

— Oamenii au să ne ia drept gemeni.Dar oraşul era pustiu. Iar farurile maşinilor nu luminau decât

drumul şi-i lăsau în întuneric. — Soia ta e foarte frumoasă, zise Leonard II. — Aşa-mi spun şi eu câteodată, zise simplu Leonard I. — E foarte deşteaptă. Are, mai ales, nişte ochi minunai, fulgi de cer,

sau cristale vii, sau lacuri pline cu stele. — Asta-i spuneam şi eu odinioară. — De ce odinioară? Şi are o piele catifelată, iar linia umerilor şi a sâ-

nilor ... — Nu-i dau voie, i-o tăie Leonard I.


11/138

— E şi soia mea, zise Leonard II, cu un dram de viclenie. — Aşa-i, zise Leonard I, jignit. — Am făcut o călătorie frumoasă. — O călătorie? — Vorbeam de călătoria noastră de nuntă. Şi de a ta. Am fost în India,

în Grecia, în Egipt. Ne-am dus în India. Îi aminteşti Benaresul? Era unmic ocol al lumii.

— Ţi-ai părăsit spaiul numai ca să-mi spui asta? — Nu te supăra. Nu. Dar e o legătură. — Nu-mi dau seama, zise Leonard I. — Faă de a mea, soia ta e ceea ce sunt eu faă de tine. Mai desăvâr-

şită. — Îmi pare rău, zise Leonard I. — La revedere, zise fără veste Leonard II.Zgomotul paşilor lui descrescu. Leonard Flinck se regăsi apoi singur

pe drum, mergând, şi cam în dreptul casei sale.

"Tot nu-mi dau seama, zise el încetişor, împingând poarta gardului defier." — Barbara, strigă.Ea deschise uşa. Aşteptă o clipă în prag, o privi, apoi o apucă de u-

meri şi o sărută pe gură. — Leonard, zise ea. De ani de zile nu te-ai mai purtat aşa. — Ştiu, zise el, ştiu. Dar n-o să mai fie cum a fost. În seara asta am

învăat ceva."Într-una din zilele ce vin o să plecăm în vacană, visez la asta de luni

de zile."

Era într-adevăr minunată, avea ceva, o flacără în priviri, o graie înmişcări, fără pereche în tot Universul. "Doamne, cum de mi-a trebuit atâta vreme ca să-mi dau seama? Sau, mai bine zis, cum de-am putut uita atâtde repede?" — Vino să vezi stelele, zise el, sprijinit de pervaz. — Leonard, sper că nu eşti bolnav.Dar o văzu fericită. "Ce om de treabă şi Leonard Flinck II! M-a scos

dintr-o mare încurcătură. Fără el ... toată viaa ... stricată ..."

Telefonul sună. — Alo. — Cum o mai duci, Leonard Flinck?Îşi auzi vocea, ceva mai batjocoritoare. Era un ecou ciudat, îşi închi-

puia propriile lui buze modulând cuvintele. — Aproape la fel de bine ca tine, îmi închipui. Auzi, aş vrea să-i mul-

umesc. — De ce? — Pentru ce mi-ai spus despre nevastă-mea. — Tot pentru asta te-am chemat şi eu. Aş vrea să uii. — Să uit?


12/138

— Da. Tot ce i-am spus. Şi chiar că ne-am întâlnit. Îmi pare rău. Nicinu i-ai fi dat seama. Dar, dacă nu te-aş fi prevenit, mi s-ar fi părut căsunt un ticălos. — Dat seama? De ce? ... Prevenit? — Nu-i mai bate capul. N-are nici un rost.Rămaseră o clipă tăcui. Leonard I chibzuia. Percepu declicul mar-

când sfârşitul timpului afectat convorbirii.

— Alo, zise Leonard II. — Ascult, n-am închis. — M-am temut, pentru o clipă. Trebuie să-i mai spun ceva. Cum poi

fi sigur că nu i-ai schimbat universul? — De ce aş fi făcut-o? Nici nu mă pricep. — Te întreb, pur şi simplu. Să zicem că singura deosebire constă în-

tr-o piatră, într-un fir de nisip, în pana unei păsări sau în culoarea uneipiei, sau în oricare alt amănunt aparent nesemnificativ. Cum ai putea fisigur că n-ai sărit peste un perete invizibil?

— Cred că n-aş putea fi sigur. — Nimeni n-ar putea fi? Aşa-i? — Nimeni. — Chiar de bună-credină? — Fireşte. — Capcana perfectă. Insesizabilă. Iei pe cineva şi-i pui în loc dublura.

Foarte nostim! — Nu mi se pare, mulumesc. — Gândeşte-te, Leonard Flinck. E ultima ta şansă. Joc cinstit. Adio ...Leonard Flinck se întrebă: "Ce-a vrut să spună cu «ultima şansă»? Ce

joc? Ce capcană?" Un început de nelinişte îi sfredeli mintea şi-i atinse ini-ma. "N-are ce face. Un străin! Cel mai străin cu putină. Mă aflu în univer-sulmeu."

Pe seară, preocupat, se întoarse acasă. Auzi radio-ul chiar înainte dea pătrunde în grădină. Soia lui îl aştepta în prag. Faptu-l surprinse. Darse gândea la altceva. "Ce să însemne? O capcană. Nu in universul meu. Aldracului Leonard Flinck II!"

— ... drăgu din partea ta că ai venit să iei masa acasă, Ia prânz ...O îmbrăişă distrat. "Când mă gândesc că ieri am vrut să-i mulumesc

ticălosului de Leonard Flinck II. Nu înelegeam ce spune." — În seara asta pari obosit, Leonard. Erai atât de în formă la prânz."Cum? Atât de în formă, la prânz!? La prânz! Nu m-am întors la

prânz. Am mâncat în barul cel mic, de la marginea şoselei! Maşini frumoa-se. Zgomot. Uruit continuu. Să urăşti mecanica pentru un secol! Nu m-amîntors la prânz."

Dar nu spuse nimic. Închise ochii. "Atât de în formă, Leonard Flinck

II! Ticălosul! Capcana! Jocul." — Ai vreo supărare? întrebă Barbara. — Da, zise el. Şi gândi: "Am să câştig jocul!" — Mi se părea că eşti mai înalt, zise ea. — Are vreo importană? zise el. Poimâine plecăm în vacană.


13/138

— De ce aşa, pe nepusă masă? — Ţineam de mult să plecăm. Tu, nu? — Ba da, zise ea.O luă de mijloc şi intrară în casă. A doua zi dimineaă se sculă devreme şi o privi dormind. Îi mângâie

pletele. Se ridică şi dădu o raită prin oraş.Cumpără flori. Îşi aminti că Barbara cultivă lalele într-o seră mică din

spatele casei.Într-o cofetărie cumpără o cutie cu ciocolată. — Două locuri pentru Italia, un vapor pentru Atena, un avion pentru

Calcuta. — Călătorie de nuntă? întrebă funcionarul. — Aşa ceva, zise el.Era sigur că va câştiga jocul. În definitiv, soia făcea parte din univer-

sul lui. Leonard Flinck II nu era decât un străin.Se întoarse cu braele încărcate de pachete albe.

— Barbara ... strigă el. Tăcere. Străbătu aleia cu pietriş. — Barbara ...Deschise uşa. Se opri în culoar. Aruncă o privire, pe fereastra din

fund, către merii bolnăvicioşi, pe cale să îngălbenească. — Barbara. Nu cumva ... Scăpă pachetele. Mototoli biletele în palmă.

"Leonard Flinck II nu poate să existe! Nu s-a născut aici. N-a putut s-o ră-pească! N-are dreptul!Dacă o fi izbutit?Dacă ar face ei doi călătoria?" Şi-iînchipui pe puntea vapoarelor, în lumină, în saloane somptuoase, sub soa-

rele muşcând şi aurindu-le pielea, iar oamenii spunând: Ce splendidă pe-reche! "Nu-i mai bine aşa? se întrebă. Nu-i drept! E Barbara mea" Răcni:Barbara! — Aici, zise ea posac.Deschise o uşă. Aproape nemişcată, îl aştepta în fundul salonului. — Ah, bine, zise el. Se destinse: "Totu-i în regulă. Plecăm! N-am s-o

mai părăsesc o clipă şi aş vrea să-l văd pe Leonard ăsta ..." Barbara ...Stângace, venea spre el. Ochii nu-i mai luceau. Pletele rare păreau

unsuroase. Începu să intre la bănuială. Dumnezeule, colurile buzelor eierau încremenite şi lăsate. Avea pungi sub ochi.

— Oh! zise ea. Avea un glas oarecare. Citi în privirea ei că-l cerceta cu aceeaşi mira-

re. Se apucă să rupă în neştire biletele şi se apropie de ea până o atinse,apoi, îmbrăişând-o fără plăcere, ştiu că era schimbată într-un fel ce nuputea fi precizat, că eraalta.

SERBAREA

Serbarea era în toi. Întreg oraşul nu mai părea decât o uriaşă maşinăde dansat, de strigat, arzând cu o mie de focuri roşii şi reci, în vreme ceochi scânteietori, âşnind fără veste din piee, se deschideau şi explodau pecerul negru.


14/138

"Frumoase-s rachetele ce luminează-n noapte!""Se caără pe propriile lor piscuri şi se plecă să privească. Parc-ar fi

nişte doamne, dansând cu privirile, în Ioc de a dansa cu ochii, cu braeleşi inimile." — Poetul ăsta ştia, gândi Clara. Cunoştea frumuseea rachetelor. Şi

nu le-a cunoscut decât în timp de război. Apollinaire era un nume preios şi magic, pe care-l aşezase într-un

ungher al minii şi pe care-l dezgropa, din când în când, cu multă plăcere.Nu citea niciodată poezii. Dar descoperise versurile astea, din întâmplare,răsfoind o carte. Versurile o izbiseră, şi urcau acum în ea ca o boare înmi-resmată.

Dansa. Se silea să se rotească în ritmul rachetelor. Îşi închipui pentruo clipă că era o rachetă, iar cavalerul ei doar capătul de carton negru şiars, care urma să cadă spre Pământ, pe când scânteile aveau să-şi urmezedrumul spre stele.

Şuierând sau tăcute, rachetele suiau, asemeni unor păsări sau unor

săgei, sulie de foc, confetti de jar, vârtejuri de diamant, furtuni de rubin,fluierau leneşe sau furioase, ca nişte tauri de lavă scăpai într-o arenăpustie şi întunecată. Focurile bengale pătau cu roşu faadele. Fragmentelede mică din caldarâmul uscat scăpărau în râuri de diamante, încingândoraşul cu nenumărate podoabe, iar acordurile false ale orchestrelor se a-mestecau şi, mare sonoră şi frenetică, veneau să izbească pereii albi ai ca-selor şi prundişul pustiu al străzilor.

Era plăcut. Nici prea cald, nici prea frig. Blândă adiere a nopii mân-gâia obrajii, frunile, mâinile calde şi umede. — Am obosit, spuse ea.Încetară să danseze. Ritmul sacadat al muzicii deveni absurd. Ochii

căscai şi goi, pleoapele lăsate ale oamenilor care dormeau, dormeau dan-sând, deveniră absurde şi de neîneles. Pe furiş se strecurară printre pe-rechi, printr-o pădure de priviri moarte şi strălucitoare. Ajunseră la zonade pace relativă ce dăinuia în lumina obişnuită şi potolită a felinarelor, de jur-împrejurul pieii. Îşi scoase pantofii cu tocuri înalte şi-şi puse tălpilegoale pe marginea rece a trotuarului.

Lumea părea de gheaă. Era straniu să simi cum stele de frig i se ur-că de-a lungul nervilor. Îşi ridică fruntea şi privi rachetele. Se căărau libe-

re, pe traiectorii epene, ca nişte şine de cale ferată. Una dintre ele ajunsemai sus decât toate celelalte. Era un vârtej, o ploaie. Se metamorfoză şicrescu într-o floare, al cărei lujer se stinse; ăndări de foc âşniră din nouşi luminară noi drumuri necunoscute.

Racheta se îmbucătăea, descreştea, se scufunda în noapte uşurân-du-se, scuipând întruna, gonind către o intă nici de ea cunoscută şi ple-cându-se în zbor încă înainte de a o fi întrezărit. O intă necunoscută?

Clara oftă. Se întoarse către tânărul care dansase cu ea. O privea fărăs-o îneleagă. Îşi vârî mâna în buzunar şi scoase un pachet de igări.

— Nu, zise Clara.Racheta se încingea. Se afla chiar deasupra lor. Întunecându-se. Îm-

bătrânind.Clara îşi lăsă capul pe spate pentru a urmări cu privirea racheta ce se

prăbuşea, şi-şi auzi vertebrele trosnind uşor. Lunecă şi se prinse de stâl-


15/138

pul felinarului. Îşi zise repede: "Aş vrea să fiu o rachetă". Iar atingerea recea pavajului sub tălpi părea mângâierea aspră a nopii atingând stelele. Ra-chetele erau nişte ochi. Dar nu se uitau niciodată spre Pământ. Dacă seplecau peste oraş şi peste orchestre, peste focuri, lampioane şi dansatorimureau, se topeau. Era un semn.

"Suntem cam ca rachetele, îşi spuse. Un veşnic compromis. Cădemfără încetare şi fără sfârşit. Iar amintirile noastre sunt regrete. Nu pot sp-

era să gândesc sau să privesc cu altceva decât cu ochii şi creierul meu dedouăzeci de ani la tot ce văd sau gândesc."

Şi până şi asta n-avea nici o noimă. Mâine va fi uitat toate cuvintele.Gândea aşa acum, pentru că băuse un pahar de porto şi dansase ore şiore, iar stele de frig suiau din caldarâm de-a lungul nervilor ei întinşi şi vibrând. Probabil că mii de oameni gândeau exact la fel, în termeni maimult sau mai puin ceoşi, şi se exprimau cu ajutorul unor imagini maimult sau mai puin frumoase. Dar era fericită că gândea şi ea aşa. Iar fap-tul că mintea a mii de oameni, în afara ei, putea cunoaşte deodată aceeaşi

străfulgerare n-o stânjenea.Sucea şi răsucea în minte gândul ăsta, îl prelucra, îl ascuea, îl criti-

ca, îl făcea să cânte. Nu era în stare de mai multă adâncime sau originali-tate, dar, ştiind asta, jocul i se părea pasionant.

Părea o pânză de gânduri, o urzeală pe care se încrucişau, goneau, seîntorceau, se opreau, defilau o mie de suveici multicolore. Iar desenul eracaraghios de simplu şi niciodată terminat.

Ochii-i străluceau. I se învârti capul. Pe străzi lampioanele desenau li-nii şovăitoare, în care toate luminile se amestecau. Deschise gura, dar nuspuse nimic. Ceea ce ar fi vrut să spună era prea îndepărtat sau prea sub-til pentru a se pierde în noaptea legănată de muzică proastă, şi se temu cao mie de guri să nu se deschidă, toate o dată, pentru a lăsa să le scape a-celeaşi cuvinte. Ca să vorbească ar fi avut nevoie de o tăcere adâncă şi ne-obişnuită, şi chiar atunci cuvintele ar fi părut ciudate, de neîneles, şi ar fităcut. Nervii-i cunoşteau cuvintele pe care buzele ei nu le ştiau. Eva vorbaîn ele de singurătate şi de îndepărtare. Era în ele admiraia călătorului ca-re a străbătut un milion de leghe şi pătrunde într-o ară nouă. Asta nu maiinea de porto, nici de dans. Era altceva.

Scoase un strigăt. Un hohot de plâns. Un geamăt.

— Clara. Clara. Racheta s-a lovit de ceva.Nici o nelinişte în glas, doar o curiozitate îndoielnică. Îl inu de rău

pentru curiozitatea asta. Ştia că drumul rachetei întâlnise o altă traiecto-rie, deşi avusese ochii închişi în clipa când totul se petrecuse.

Cu elanul retezat, racheta continua să ardă şi cădea.Clara îşi ridică fruntea. Suferise şocul şi el trecuse. Nu mai era decât

o amintire, ca ultima undă lăsată de piatra coborâtă în străfundul unuilac. — Trebuie să-l salvăm, zise ea.

O umbră argintie cobora chiar în dâra lăsată de rachetă. — Un avion. Racheta s-a izbit de un avion. — Nu-i un avion, spuse Clara. — De unde ştii?Începură să alerge. Se depărtau de bal şi de orchestră şi de luminile


16/138

jucăuşe ale focurilor sărbătoreşti. Paşii le răsunară din ce în ce mai limpe-de în văzduhul tăcut. Iar umbrele le creşteau şi se ştergeau în ritmul lam-pioanelor spânzurate deasupra porilor. Câinii lătrară. Un ornic bătu. Apoiliniştea se aşternu din nou peste anfi-lada străzilor. Îşi încetiniră paşii. — E mai departe. Încă şi mai departe.Clara se agăă de braul tânărului. Avea nevoie de cineva. Se temea de

ea însăşi. Un străin pusese stăpânire pe mintea ei. Strânse braul tânăru-

lui şi râse. Îi dădu drumul pe neaşteptate.

Alergau. Ca un abur, umbra de argint atinse pământul. Auziră zgomo-tul unor clopoei lovii, unor sticle clinchetind în serii nesfârşite, unei brizeadiind într-un labirint de cleştar, şi Clara gemu pentru a doua oară. — Repede, repede, zise ea. — De ce? — Nu ştiu.

În urma lor, oamenii alergau greoi şi-şi strigau unii altora: — Un accident! — Da. O rachetă. N-am văzut peste ce a dat. — Chemai pompierii. Ajunseră la răscruce şi priviră la dreapta şi la stânga şi înainte. Nu

văzură nimic. Apoi săriră îndărăt şi o maşină goni val-vârtej prin beznă,gata să-i atingă, neagră şi hipnotizând drumul cu ochii albi, orbitori şi e-peni, ai farurilor ei. Apoi se auzi scrâşnetul cauciucurilor, maşina frână,derapă, urlă şi porni din nou, anonimă, scobind în noapte un tunel liniarcu incisivii ei de lumină, asemeni cârtiei pornită la vânătoare.

Acolo unde maşina deviase brusc desluşiră ceaa argintată. Şuvielelucitoare mai spânzurau de crăcile copacilor.

Se apropiară: — E un avion. — Nu. Clara clătină din cap. E prea mic. Şi prea uşor. — Nu arde.În glasul lui răsuna ca o părere de rău.

— Oh, n-am făcut-o dinadins, n-am făcut-o dinadins. Era serbarea,era racheta, zise Clara frângându-şi mâinile.

Cercetară maşina. În inima volutelor precise ale cetii desluşiră un bărbat. Era foarte palid, atât de alb, încât părea străveziu. Şi vedeau lim-pede, prin maşină şi prin el, trotuarul neted şi trunchiurile noduroase alecopacilor. — Trebuie să-i dăm o mână de ajutor, zise un glas lipsit de convinge-

re. — Nu, spuse hotărât Clara.

Se uită la bărbat. Avea trăsături gingaşe şi regulate şi ştiu că era fru-mos. Dar asta nu era tot. Se afla dincolo de toate minunile cunoscute deea. Iar, atunci când privirile zâmbitoare îi întâlniră privirile, îşi stăpâni ho-hotul de plâns. Întinse mâna şi atinse suprafaa de argint.

Închise ochii.


17/138

— E o navă, zise ea, o navă din stele.În clipa aceea auziră cu toii o voce părelnică: — Sunt un călător. Vin de foarte departe, de foarte departe. Vocea se amplifică. Vibra asemenea corzii întinse a unei harfe. Se pri-

viră şi se simiră deodată istovii, pentru că nu înelegeau şi nu, nu, nuputea fi, adevărat, iar, chiar de-ar fi fost, nu li se putea întâmpla lor una caasta, nu credeau în existena străinului şi erau istovii, atât de istovii, atât

de stupizi în faa propriului lor zid de neştiină. Clara avea febră şi tre-mura.

Nu era un om. Era un străin, un vizitator, dar nu era un om. Aduceacu el miresmele lumilor îndepărtate ce ard în noapte, culorile şi visele, na- vele vidului şi trofeele glorioase ale luptelor spaiale, dârele cometelor şi be-teala stelelor. — De-aş putea pleca împreună cu el!Dar nu avea să mai plece. Poate că el nici nu exista. Era doar un mi-

raj în văzduhul căldu şi nemişcat al nopii.

— Cine eşti? De unde vii? — Sunt un străin, un călător. Vin de acolo. Întinse o mână spre stele

şi Clara-şi închipui un spectacol de necrezut, punctele scăpărătoare şi ne-mişcate şi rachete gonind de la unul la altul. Nu cred că putei vedea, pecerul vostru, locul de unde vin, zise vizitatorul. E prea departe. Lumina luie încă pe drum. Făcu o mişcare: Sunt fericit că v-am întâlnit. Nu putei ştice înseamnă să te arunci în vid, în beznă şi singurătate, mereu străin ieînsui.

Clara ştia. Şi mai ştia că n-avea să uite niciodată şi că întâlnirea astaera ca o fereastră străpunsă în coasta unui lung tunel, prin care vezi dese-nându-se în ceaa zilei liniile nedesluşite ale unui paradis ascuns. Ar fi vrut să ceară o mie de amănunte, dar n-avea cuvinte pentru ele.

— Oraşul, oraşele voastre străluceau ca nişte galaxii, ca nişte popoarede stele. Şi plecasem de atât de multă vreme. Nici un chip, nici un glas o-menesc.

"Om, gândea Clara. Nu, nu era om. Doar dacă ei, locuitorii Pământu-lui, n-aveau nimic omenesc." Dăinuise din totdeauna o prea adâncă pră-pastie de vid între ei şi, chiar acum, când era atât de aproape, stăruia uncâmp glacial pe care nici un gând, nici o dragoste adevărată nu-l vor putea

străbate. Şi înelese deodată că acelaşi spaiu exista între ea şi oraş, întredansatori, între focuri şi rachete. Două flăcări nu se amestecau, niciodată,nicăieri. Stelele goneau unele spre altele, dar niciodată, de la începutul vremurilor, atomii lor nu se ciocniseră şi vârtej urile nu li se amestecaseră.Şi, măcar că lucrurile şi oamenii se repezeau mereu unii spre alii, o ade- vărată întâlnire nu avusese loc.

— La ce bun tot drumul ăsta? îşi spuse Clara. Gândea cu voce tare şitoi o auziră şi se răsuciră spre ea, ca şi cum vorbele i-ar fi putut şoca, deşinu le îneleseseră. "S-a rătăcit pe drum, îşi spuse, dar de astădată în gând.

Acum, când a atins-o, nu cunoaşte inta", şi la fel i se întâmplase şi eiadineauri, când alerga şi când o intuiie o străpunsese cu precizia unuipumnal de gheaă. Şi îndată, pe loc, într-o secundă, uitase până şi umbraa tot ce gândise, uitase tot, în afara regretului de a fi ştiut, pentru o clipă.Senzaia de ciudăenie care i se scurge printre degete, de îndată ce încerci


18/138

s-o precizezi. — Lumea asta e frumoasă, zise bărbatul, şi era un fel de a răspunde.Clara pricepu fără veste că luminile reci, nemişcate şi murdare, casele

mărunte, copacii înspăimântai, prizonieri pe şesul lor de gudron, şi întin-zându-şi crengile meschine către cerul plin de fum, oameniioarecari,în-semnau pentru el ceea ce fuseseră pentru ea nedesluşitele populaii dinstele, cu fruni de fildeş, cu ochi de aur, cu plete cioplite în marmură moa-

le, cu mâini bune şi iui ca păianjenii şi palatele cu pori de diamant, cunopi neobosite sub ceruri constelate.

"De-aş putea vedea o clipă cu ochii lui", îşi spuse Clara. Şi, pentru osecundă, i se păru că ar fi cu putină. Dar nu era decât un vis nebunesc,nu se afla nicăieri mijlocul în stare să-i îngăduie străbaterea, uriaşei breşedintre ceea ce simea ea şi ceea ce percepea omul ăsta, iar numai faptul căse simea cuprinsă de aceeaşi nelinişte şi părere de rău însemna, într-unfel, o victorie. Un oraş trebuia să pară atât de frumos din înaltul cerului.Nu şi-l putea închipui, dar putea face un efort şi astfel se şi pomenea stră-

bătând o jumătate de drum. Şi toi ceilali rămâneau atât de încremenii şide reduşi, încât era sigură, absolut sigură că era singura care vedea capă-tul unui asemenea drum. — M-a izbit ceva, zise bărbatul, şi am căzut. O rachetă. Era război?

Vă temei de vreun năvălitor din spaiu? — Te aşteptam, zise foarte repede Clara, şi serbarea, racheta, erau în

cinstea dumitale. A fost un accident... Eu... îmi pare rău. O rachetă, celmai uşor lucru de pe Pământ, şopti ea, aproape fără glas. — Îmi place cum mini, zise vizitatorul. Dar e prea târziu. N-are de ce

să-i pară rău. E un accident. Nava mea e atât de uşoară, atât de fragilă ...prea fragilă."O bulă irizată, un văl de timp, gândi Clara, asta-i e toată nava." — Sunt fericit să ştiu că existai. Nu mai suntem singuri."Nu, gândi Clara, fără pic de veselie. Oh, de-ar ... de-ar muri repede,

înainte de a ne cunoaşte şi de a afla că suntem iremediabil străini." — Ai să ... zise Clara. — Da, zise bărbatul.Nu putea fi adevărat. Glasul lui era limpede şi liniştit, dar un sânge de

argint îi curgea din frunte. Pentru o clipă se lăsă tăcere.

— Nu-i nimic, zise vizitatorul.Într-adevăr, nimic în stare să-i întristeze pe oameni. Făcu un efort

şi-şi îndreptă trupul. — Aş vrea să mai văd lumea asta. Câtă ciudăenie. Câtă splendoare.Rachetele explodau, pocnind. Serbarea se apropia de sfârşit. Vântul

începu să sufle. Nava de argint se zdrenui, se desfăcu, se descompuse. — N-ar fi trebuit să cobor. Şi iată-mă înghiit şi sfâşiat de adâncuri.Clara întinse mâna. Dar degetele-i erau prea neîndemânatice, prea

dense. Ştia că ar fi de ajuns s-o atingă, pentru a fărâmă năluca în nouă

sute de mii de cioburi de sticlă. Era o minune inaccesibilă, prea gingaşă, o jonglerie fragilă. Îi veni să plângă. Degetele-i tremurară.

Nava pieri. Bărbatul dăinui pentru scurtă vreme, apoi făcu o mişcareşi deveni şi mai străveziu. Desluşeau din ce în ce mai limpede, prin trupullui, caldarâmul şi scoara aspră a copacilor. Se topi în văzduh.


19/138

— Aş vrea să cred că am visat, rosti un glas.Clara se dădu cu un pas îndărăt. Se întoarse. Oftă. — S-a sfârşit. S-a sfârşit.Îşi lăsă capul în piept. Inutile, rachetele şuierau şi fluierau ca nişte

meteorii condamnai. — I-am arătat ce avem mai bun.În jurul ei glasurile prinseră a şopti cuvinte nedesluşite.

— N-o să ne mai întâlnim cu aşa ceva. N-o să aflăm niciodată.Păianjeni strălucitori atârnai de Pământ cu mătasea lor vaporoasă,

rachetele urcau pe cerul negru. Se înapoiară spre balul, alămurile şi muzi-ca şi focurile tot mai slabe. — Sunt cu tine, zise un glas Ia urechea Clarei.Glasul vibra, asemenea corzii întinse a unei harfe.

SPUMA SOARELUI

Străbătu căldura nopii ca un văl de foc desfăşurat pe cerul mohorâtşi liniştit de atâta umezeală. Lumină tot oraşul timp de două secunde, deş-teptă copiii, făcu să se deschidă ferestrele; capete se iviră în zarea tremu-rândă a obloanelor şi a glasurilor încă răguşite. Semăna cu o rachetă rătă-cită de la vreo serbare, gonind parcă mai repede decât o săgeată aprinsă,parcă mai încet decât un fulger. Cădea fără zgomot. Toată culmea dealuri-lor din apropiere luă apoi foc, iar copacii mari se aprinseră în picioare. Vântul de dimineaă purta mireasma răşinii arse şi aduse sunetul sireneipompierilor.

În toate nopile de vară oraşul dormise cu un somn opac, animalic, şiiată că se deştepta zumzăind ca un stup. Era o privelişte neobişnuită. Mo-toarele sforăiau, farurile clipeau, sonerii, sirene, strigăte, zgomote de roipe un prundiş îndepărtat, paşigrăbiţi.

Ca la cinema."Nostim!" îşi spuse Vincent. Noapte de noapte se lungea pe acoperişul

de olane încinse de soarele verii şi privea spre stele. Nu se schimbau nicio-dată. Iar gândurile lui prindeau treptat să curgă, să crească, să trăiască

prin ele însele. Stelele erau spuma nopii. Ore la rând le aşteptase să fre-mete, fără să vadă nimic, nici măcar explozia tăcută a unui foc murind la odepărtare depăşind orice închipuire. Stelele n-au destin, îşi spunea Vin-cent. Erau înepenite la locul lor, sub umbrela deschisă a nopii, şi aştep-tau.

Şi uite că pădurea ardea, o stea prost prinsă căzuse de pe cer şi ora-şul se zbuciuma, iar totul avea să se stingă precum toate în lumea asta, înafara stelelor, iar oraşul se va reapuca să doarmă cu somnul agitat, colec-tiv, zvâcnit al unui animal neliniştit.

Dar nu fusese o stea. Stelele nu se desprind de pe cer. Şi unii zic c-arfi uriaşe, mai mari chiar decât Pământul nostru.

Maşina roşie a pompierilor se târa pe drumeagul ducând spre pădure.Motorul izbea şi gâfâia. Farurile tresăreau, zadarnice în lumina incendiu-lui.


20/138

Vincent se întinse, văpaia focului făcea stelele să pălească. Dar nimicnu amintea de lumina zilei. Era o lumină galbenă şi pâlpâitoare, într-un felduşmănoasă, o lumină vie şi agresivă. Lumina zilei era doar înşelătoare.

Maşina pompierilor trăsese la marginea drumului, cât mai aproape defoc. Nişte oameni alergau spre buza pădurii. Alii desfăşurau un lung şarpenegru. În sforăitul egal al incendiului strigau cuvinte pe care nici ei nu leauzeau. Un copac se prăbuşea din când în când, se închidea în el însuşi ca

şi cum i-ar fi ajuns cât luminase şi râvnea să adoarmă în bezna cenuşii."Copacii pe care i-am fi doborât mâine sau în zilele următoare", îşi spuse Vincent. Ar fi trebuit să se simtă amărât, dar nu era. Se simea ciudat defericit, de bună seamă pentru că era noapte. În timpul zilei ar fi început săalerge alături de ceilali, cu securea în mână, să răcnească şi să dea cu unmănunchi de frunze în ferigile sfârâinde. Dar în noaptea asta nu-l priveanimic. — Vincent, strigă careva.Nu răspunse. Se gândea la ceea ce căzuse din cer. Focul nu-l interesa.

Toate pădurile pământului puteau să ardă şi să topească gheurile de lapoli. Dar ceva străbătuse cerul, depăşise atmosfera, văzuse stelele goale,fără învelişul vălurilor şi venise să se zdrobească atât de aproape, atât deaproape. "De-aş putea vorbi cu asta", îşi spuse. — Vincent ... Poate că ar trebui să mergem acolo? — Poate. "N-am chef, îşi spuse. Ce să fac acolo? Să alerg şi să mă aflu

în treabă! Să sap o groapă, să înal un zid de pământ. Sau să mă reped înfoc şi să văd, să pun mâna pe ce a venit din spaiu, din adevărata noapte." Vin, zise el. Vin. Aşteptai-mă!

Se lăsă să lunece de-a lungul acoperişului. Olanele aspre îi zdrelirăspinarea. Picioarele i se bălăbăniră apoi în gol şi se opri o clipă, după caresări. Era ciudat să-şi dea drumul în beznă şi să cadă timp de o zecime desecundă fără să simtă nimic în jur şi numai înăuntru, în cap, aşteptareaizbiturii. Nu sărea de la o prea mare înălime, dar închise ochii şi, în zeci-mea aceea de secundă, rătăci şi el prin vid, orb, inert, meteorit printre ste-le.

Îşi desprinse cămaşa, care spânzura de închizătoarea unui oblon şi otrase pe el. Apoi se întoarse şi văzu marea umbră caraghioasă a casei, pecare focul o desena pe coasta abruptă a dealului.

— O clipă, strigă. Alergând, dădu ocol casei. Crângul ardea liniştit, izolat cum se cuve-

nea. Îl înconjurau oameni cu căşti strălucitoare. Scânteile urcau drept, în văzduhul lipsit de vânt, şi se prăbuşeau în foc pentru a âşni din nou, în-tr-o mişcare neîntreruptă. Ceilali coborâră în fugă dealul, îndreptându-secătre drum. Şi alergând în urma lor, Vincent îşi spunea: "Ceva ce a fostmai aproape de stele decât oricare om. Mi-ar plăcea să am şi eu o bucată,măcar o aşchie, ca să simt mirosul vidului şi al focului de pe tărâmurileîncremenite".

Îşi aminti de nişte vise vechi. Copil fiind, îşi jurase să construiascămai târziu un uriaş telescop şi să cerceteze toate stelele şi să numere toateplanetele. Nu era o curiozitate de ordin ştiinific. Ci doar nevoia de ceva în-depărtat şi altfel şi, într-un fel, indefinisabil, neclintit şi vechi. Iar mai târ-ziu visase să construiască şi să conducă rachete, dar rachete tăcute, uşoa-


21/138

re, negre şi rapide. Numai vise.

Drumul era aglomerat de maşini rău garate, de biciclete, de oamenicare nu ştiau ce aşteaptă şi se mişcau anevoie în umezeala nopii. Nu-şigăsiseră somnul dincolo de ferestrele lor închise din pricina căldurii şi amuştelor şi primiseră incendiul ca pe un fel de salvare, iar lumina de pe

deal ca pe o poartă dând către activitatea liniştitoare de peste zi.Un radio cu tranzistori fredona o melodie demodată. Circulau burdufe

cu vin căldu. Vincent îşi croi drum prin grămada de oameni şi aparate. Larma gla-

surilor nu-l stânjenea. Se uita intă la foc. Copacii înali, ce mărgineau pă-durea, se scrumiseră aproape cu totul. Uriaşele grămezi de jar ale trun-chiurilor mai erau roşii, dar adevăratul incendiu se afundase în desişulcrângului. Pădurea era un fel de fruct, al cărui sâmbure strălucea printr-ocarne cenuşie, roşie şi străvezie. Vincent ajunse chiar la marginea focului.

Căldura era aproape insuportabilă, dar avea ceva fascinant în încremeni-rea ei apăsătoare. Îi strângea pielea din toate pările, ca un val de nisip invizibil blocând muşchii, oprind orice mişcare, chemând şi hipnotizând privirile.

Îl dureau ochii de atâta căldură. Nu putea vedea nimic în afara foca-rului scăpărător şi a liniilor de foc ale crengilor mistuite într-o clipită.

Se răsuci pe călcâie. Pompierii, spectatorii şi câinii, maşinile, gesturileşi vorbele păreau prinse-n capcana luminii. Apoi auzi sirena. Urla ciudatîn paşnicul vacarm al focului. Farurile maşinii croiau stranii tunele de lu-mină în laturea întunecată, prăfuită şi îndepărtată a drumului. Era omaşină străină. Până atunci focul fusese un fel de adunare de familie, depetrecere improvizată între vecini. Şi deveni, dintr-o dată, o treabă serioasăşi importantă.

Maşina năvăli pe drumul de pământ. Printr-o minune nu atinse pe ni-meni şi nimeni nu protestă, din oboseală. Se opri scrâşnind lung din cau-ciucuri, frânele gemură, portierele pocniră ca nişte gonguri pleznite şi o vo-ce rosti mecanic şi fără încetare, într-un difuzor: "Degajai pădurea. Dega- jai pădurea", de parcă ar fi fost chiar sunetul plămânilor maşinii, care as-pira şi expira.

Era o maşină neagră, cu o antenă lungă de care spânzura, tocmai lacapăt, o flamură murdară. Strălucea cumva neliniştitor. Coborâseră din eadoi bărbai. Cel mai în vârstă purta un costum întunecat şi prea strâmt.Celălalt, nişte haine de culoare deschisă. Emana din el ceva aspru şihotărât. Din punct de vedere profesional. — Cine conduce operaiile aici? întrebă bărbatul în haine de culoare

deschisă. Avea un glas uscat. — Primarul, bănuiesc, zise încetişor Vincent.

Studia cămaşa curată, cravata nouă, obrajii bine raşi şi ochii reci aiceluilalt. Îşi vârî mâinile în buzunare şi începu să se legene pe călcâie. — Eşti pompier? — Nu, zise Vincent. Sunt tăietor de lemne. Şi numai vara. Locuiesc a-

colo. Făcu un gest vag. Am venit să văd dacă-i nevoie de mine ... Aş ... aş


22/138

vrea să ştiu ce a căzut din cer. — Mai târziu, zise bărbatul în haine de culoare deschisă. Mai târziu.

Ne poi conduce?N-avea unde să-i conducă. Se aflau aproape în buza pădurii. Fragile,

ierburile şi frunzele înnegrite le trosneau sub picioare. Făcură câiva paşi.Bătrânul rămăsese puin în urmă, uitându-se, ca în extaz, la foc. — N-au fost rănii? întrebă bărbatul în haine de culoare deschisă.

— Pe câte ştiu, nu, zise Vincent."Ce altceva poate face, gândi el, decât am făcut şi noi? De ce a venit,

din odaia lui îndepărtată, într-un oraş îndepărtat? De ce a fost trezit penepusă masă de o sonerie pe când încerca să adoarmă sau să viseze,ştiind că somnul ăsta furtunos nu-i va aduce decâtcoş-mare? O fi atât deimportant? O fi ceva ce nu ştiu, ce nu ştie nimeni în afara lui şi care-iexplică tonul, mersul, haina, maşina? N-are importană!", îşi spuse, în celedin urmă. — A căzut ceva din cer, zise bătrânul. Glasu-i părea aproape stins. O-

chii nu i se dezlipeau de foc şi degetele i se crispau nervos peste nasturiihainei. Aşa-i? Povesteşte-mi cum a fost.

În tonul istovit al glasului era un fel de rugăminte. Vorbea încet şidesluşit şi, după fiecare cuvânt, părea că nu va mai putea rosti un altul. Avea vocea cu care se vorbeşte prin somn.

— Am fost de faă, dar nu ştiu nimic, zise Vincent. Se simi istovit. A-şa ceva nu se poate povesti, nici măcar ine minte. — Nu era o rachetă, zise încetişor bătrânul. Cel puin nu una de-a

noastră. Dacă era de-a noastră, aş fi ştiut. Sau poate că a venit de la cei-

lali? Au făcut mari progrese, în ultima vreme. — Fii atent ce spui, Baldini, zise bărbatul cu haine de culoare deschi-să. Aici nu suntem siguri de nimeni.

"Nişte savani, îşi spuse Vincent, savani care lucrează sub proteciaunei armate, în laboratoare ferecate, pe după două şiruri de sârme ghim-pate. Şi, dacă se uită pe fereastră, nu văd decât lungi spaii cimentate şioameni cu arme grele şi strălucitoare." — În câtă vreme se crapă de ziuă? întrebă bărbatul cu haine de cu-

loare deschisă. Vincent cercetă cerul:

— Cam într-o oră. — Presupun că până atunci nu putem face nimic. Adevărul e că tre-

buie să aşteptăm materialul special. Ai de pus vreo întrebare, Baldini? — Nu, zise bătrânul. Nu.Nu pierdea focul din ochi. Privea, dincolo de foc, ceva ce ardea tăcut şi

misterios. — Cel mai bun lucru pe care-l putem face e să ne întoarcem în oraş.

Pe primar o să-l vedem mai târziu. Ce zici, Baldini? — Nimic, zise Baldini.

Vincent vedea focul reflectându-se în ochii lui. Se întoarseră amândoişi coborâră către maşină. — Aşteptai, strigă Vincent. Se opriră. Vă pot fi de folos, adăugă el.

Cunosc oraşul şi oamenii. Aş vrea să vin cu dumneavoastră.Bărbatul în haine de culoare deschisă îl măsură, de parcă l-ar fi văzut


23/138

pentru întâia oară: — Îl luăm cu noi, Baldini? — Cum vrei. — Vino, spuseră hainele de culoare deschisă.În glasul lor răsuna o părere de rău.

Vincent era înghesuit în fundul maşinii, între bătrân şi un bărbat înuniformă. De vreo trei ori aruncă o privire spre oglinda retrovizoare, cău-tând lucirea stăruitoare a incendiului. Maşina sălta din şanuri şi atingeatufişurile. Farurile arătau în ultimul moment oameni ce păşeau liniştitprin mijlocul drumului şi maşina-i evita printr-o tresărire deznădăjduită. Ajunseră în oraş când cerul împrumuta culoarea murdară a zorilor. Merse-ră, fără să se oprească, până în piaa centrală. Apoi coborâră şi se insta-lară într-o măruntă cafenea. Se uitară la patron, care, fără a scoate o vor- bă, le pregăti cafeaua. Băură lichidul clocotit, privind pe fereastră ziua ce

albăstrea. Hainele de culoare deschisă se ridicară apoi şi întrebară de tele-fon. Vorbeau la telefon, uitându-se la Vincent. Privirea li se aintea deoda-

tă tare departe, apoi revenea la Vincent. — Vor să-i vorbească, Baldini, spuse bărbatul.Bătrânul luă receptorul. Nu spuse nimic. Lumina focului se mai vedea

în privirile lui. Asculta. Părea că zâmbeşte. — Au văzut ceva pe cer, ieri seară, zise el, apropiindu-se.Ceva pe cer. Cuvintele-i plăceau. Ceva pe cer. — Ei? ziseră hainele de culoare deschisă. — Venea de foarte departe, l-au urmărit încă din noaptea trecută şi

sunt pe cale să caute rapoarte mai vechi. — Ceilali? — Nici noi, nici ceilali. De altminteri, nu era o rachetă. Cel puin pe

câte ştiu. Nu venea de pe Pământ."Ştiam, îşi spuse Vincent cu un fel de fervoare care-l surprinse. Atâta

vreme am privit stelele, că poate mi-au trimis un semn, un mesaj." — Venea din spaiu, zise bătrânul. Cuvintele se strecurau anevoie

printre buzele lui fine şi moi, de parcă le-ar fi savurat: Din spaiu.

Şi-şi dădu capul pe spate şi contemplă tavanul alb, cu zugrăveala cră-pată, şi dincolo de crăpături, de ghips, de acoperiş şi de atmosferă, dincolode nori şi de stele, cine ştie ce tavan neclintit şi definitiv, şi începu să râdătăcut.

— Aşadar, iată ce-am dorit să fac multă vreme, zise în cele din urmă Vincent, să privesc printr-un telescop şi să construiesc rachete. Şi n-amfăcut niciodată una ca asta. Am făcut tot felul de meserii; am văzut tot fe-

lul de ări şi de ceruri, dar niciodată, niciodată n-am văzut stelele crescândşi palpitând în oglinda unui telescop. — Îneleg, zise bătrânul, îneleg. Avea un uşor accent. "Vine cu sigu-

rană, din Sud, gândi Vincent. Poate că în nesfârşite nopi calde contemplaşi el stelele, sub ceruri mai curate." De ani de zile studiez cerul, zise Baldi-


24/138

ni. Degetele lui lungi zgâriau masa în neştire şi ochii lui scormoneau ochiilui Vincent; semănau cu nişte focuri mici, arzând în fundul a două palidecaverne deschise către o faleză de cretă. Şi nu ştiu de ce. Privesc stelele şilor nu le pasă de mine! Disec soarele, şi nu-i nici mai cald, nici mai rece.Mă întreb dacă nu mi-am pierdut vremea. Poi iubi atâta vreme ceva saupe cineva, fără să primeşti în schimb măcar un surâs?

Îşi ridică paharul şi sorbi din berea călduă.

— Îmi pare bine că te-am întâlnit, îi spuse el lui Vincent. — Şi mie, zise Vincent.Se priviră, zâmbiră şi-şi goliră paharele. — Presupun, zise Baldini, că acolo sus se află o ară pentru străini.

Pentru toi străinii. M-am simit întotdeauna străin. Pretutindeni. Aici.Chiar acolo unde m-am născut. Am călătorit mult. Am văzut cu siguranămai multe oraşe şi am auzit vorbindu-se mai multe limbi decât oricine înara în care m-am născut. Dar nicăieri n-am fost la mine acasă. Am lucratpentru unii şi alii, dar nu lucram niciodată pentru mine. De fapt, nici

pentru altcineva. Cred că de patruzeci de ani n-am privit, într-adevăr, osingură dată stelele, nu, nici o singură dată. Dumneata, da. Te invidiez,ştii?

Eşti tot un străin, în felul dumitale. Bănuiesc că ne înelegem. Canişte stropi de apă mereu gata să lunece, să plouă, să se rostogoleascăpeste frunze sau să cadă în mare, dar neoprindu-se niciodată undeva,absorbind şi refractând într-una lumina lunii, fără s-o asimileze nicicând.Bănuiesc că aşteptam amândoi ceva, şi poate că asta aşteptam, ceea cefierbe domol în focul ăsta, se coace măre şi aşteaptă să gustăm. Mă camtem de ce o să descoperim. — Şi eu, zise Vincent. Vorbeau de atâta vreme şi băuseră atâta bere fadă că începea să i se

învârtă capul. Străbătuseră împreună mii de ani-lumină şi răscoliseră îm-preună galaxii. Exploraseră împreună lumi necunoscute şi primejdioase.

Erau, îşi zise Vincent, doi icnii în curs de a bate apa în piuă cu lu-cruri la mintea cocoşului şi răscolind cele mai vechi visuri ale fiecărui om.Fel de fel de oameni se aşezaseră lângă ei, băuseră şi plecaseră, fără să-i iamăcar în seamă. Cuvintele lor făcuseră doar vânt. Vincent se simi nespusde scârbit, de gol. Acolo sus, în spaiu, nu era decât un pustiu întunecat şi

duşmănos, ghintuit cu lumini strălucitoare şi duşmănoase, fără urmă decăldură, nici de viaă, nici chiar de duşmani. Vidul nu era decât replicatragică a Pământului. Inconştienă şi neputină. Plus slabul scârâit al ve-chii maşinării care se strică pe nesimite şi cade-n bucăi. Dar până şi as-tea erau tot nişte vorbe.

Şi, de fapt, ceea ce doreau era vidul, absena, deşertul presărat cu pu-uri de culoare, deşertul rece, inert, inuman şi străin, definitiv şi mort. Ni-sipurile de pe Marte, pulberile de pe Lună şi mările virgine ale spaiului,aburii soarelui şi delicata arhitectură a orbitei cometelor. "Erau dintr-o a-

semenea lume", îşi spuse Vincent, înecat în adâncul unui pahar cu bere,sufocându-se în căldura lipicioasă, stăpânind vagul hohot de plâns dinfundul gâtului, rătăcind pe un ocean de nenorociri ieftine, ascultând şi vorbind, bând, în vreme ce luminile jucau în jurul lui.

Piaa era năpădită de oameni şi aparate. Oamenii priveau aparatele


25/138

adormite. Uneori mugea o sirenă şi ei tresăreau, păreau gata s-o ia la fugă,îşi întorceau capetele şi căutau o ieşire în caz de pericol. Apoi se potoleauşi începeau să devoreze din nou cu privirea lucirile cromurilor, uriaşiicleşti spânzurând la capătul braelor de oel, costumele de protecie dinamiant semănând cu nişte oameni golii, supi de cine ştie ce caracatiămeticuloasă, costumele de scafandri cu un singur ochi de mică pestriă,ale căror detectoare zumzăiau ca nişte stupi. Aparate de filmat. Faruri stin-

se. Motoare.Şi oameni înarmai. — Presupun că incendiul se va stinge de la sine înainte de sfârşitul

după-amiezii, zise Baldini pe când se îndreptau cu maşina spre pădure. Vincent încuviină din cap, fără a-şi descleşta buzele. Se simea ciu-

dat de obosit, de loc aâat. Ceva cât se poate de important pentru ştiinăşi istorie, şi poate chiar pentru oameni, era pe cale să se producă. Dar to-tul trecuse peste el ca o furtună, într-o larmă exterioară de fulgere şi tune-te, şi se depărtase lăsându-l, pe dinăuntru, indiferent.

Prevăzuse asta de o sută de ori, îşi închipuise totul până în cele maimici amănunte, un glas străin străbătând vidul şi ajungând pe Pământ, onavă străină lăsându-se pe iarba grasă şi fiine străine coborând din ea,dar acum era doar un eveniment abstract şi îndepărtat, mort înainte de ase fi născut, ucis poate de oraşul prea mic şi prea mohorât, sau poate înă- buşit de toate maşinile, toi tehnicienii, toate măsurile şi planurile astea.

Ca o voce aşteptată o zi întreagă la telefon, prezentă în fiecare soneriestearpă şi absentă deodată, tocmai când, amortizată, fără buze şi fără plă-mâni, membrana receptorului se mişcă, în cele din urmă.

Se dădură jos din maşină. Pădurea era tot roşiatică. Dar marginea eiarăta cenuşie şi murdară, căci şuvoaiele de apă ale tulumbelor muiau ce-nuşa prefăcând-o într-o pastă moale, fără consistenă, fără culoare precisăşi semănând cu o monstruoasă cataplasmă aplicată pe pământ, de jur-îm-prejurul unui abces de foc. Nori de vapori urcau vertical în văzduhul fără vânt. În harababura asta roşie şi albă nu se putea desluşi nimic. Era foartecald, chiar lângă răcoroasele tentacule de apă.

Comprimai de garduri de sârmă strălucitoare, spectatorii din oraş seadunaseră pe înălimile din jur. Difuzoarele urlau ordine. Aşteptare. Baldi-ni şi Vincent se aşezară pe un taluz.

Baldini începu apoi să vorbească în microfonul unui magnetofon —un glas firav şi egala răsucire a bobinelor. Vincent se tolăni în iarbă, "De fapt, nu pot suferi să visez", îşi spuse,

chiar înainte de a adormi.

După-amiaza luă sfârşit. Incendiul însă nu se stinse. Nu mai rămăse-se nici un capăt de lemn care să poată arde, dar dealul era la fel de scăpă-rător ca un uriaş morman de jar învăluit în aburi. Ceea ce căzuse săpase

un crater ce părea plin de lavă în clocot. Ca nişte stâlpi înfipi în pământ şicufundându-se treptat sub permanentul şoc al tonelor de apă, rămăşieleînnegrite ale marilor copaci zăceau la limita dintre pământ şi foc. — Temperatura nu scade, zise Baldini.Faa-i era crispată. Stătea chiar la marginea craterului şi din două în


26/138

două minute se dădea îndărăt, ca să respire un aer mai răcoros. Dar abiadacă transpira. Pielea obrazului îi rămânea proaspătă şi palidă. — Nu pricep, zise Baldini. Apoi auziră un tunet. Căldura ajunse de neîndurat. În spatele lui Vin-

cent şi Baldini, dintr-un inut răcoros şi umed, de la un pol depărtat deacele tropice, oamenii începură să strige. Pământul uscat le tremură subpicioare. Vincent şi doi pompieri săriră îndărăt.

— Stai, răcni Baldini, nu pricep.O protoplasmă de foc âşni din sâmburele strălucitor. Apa încetă să

mai curgă din tulumbe. Apoi, solul se prăbuşi. Focul năvăli asupra lor, recuceri formele negre

ale copacilor arşi, clipoci pe pământ într-o maree de soare. Nisipul începusă se topească lângă ei, explodând şi pârâind. — Baldini. Fugi! — Nu pricep, zise liniştit Baldini. Treptat, pas cu pas, se trăgea îndărăt. Apoi se întoarse şi strigă câteva

cuvinte pe care nimeni nu le înelese. Nisipul se vaporiză în văzduh, Baldi-ni urcă grăbit talazul. Începu să alerge. Cu spatele la foc, alerga pe cât derepede îl duceau picioarele neîndemânatice. — Punei-vă la adăpost, repede.Pompierii îşi părăsiră tulumbele şi se răspândiră care încotro. Vincent

îl ajunse din urmă pe Baldini şi-l opri, apucându-l de bra. Simi, prin sto-fa subire, un tremur neliniştitor. Nu era nici oboseală, nici teamă, ci — Vincent înelese atunci când degetele începură să-i tremure şi lui — un felde aâare neliniştită, de vibraie ireductibilă, a oaselor şi nervilor. Era tre-murul pe care-l încerci când priveşti într-una stelele, când priveşti chipulfără mască al spaiului şi ghiceşti contururile date cu cerneală ale norilorstelari. — Punei-vă la adăpost, zise Baldini.Şi Vincent ştiu că Baldini dorise să ştie în asemenea măsură, încât

păşise în foc pentru a cunoaşte, într-o ultimă miime de secundă, ceea cecăzuse din spaiu. "Dar n-ar fi folosit la nimic, îşi spuse Vincent, alergândşi târându-l cu el pe savant. Nu poi cunoaşte nimic într-o miime de secun-dă, nici chiar într-o mie de ani; nici propriile tale vise. Nimic nu se cuvinecunoscut în sine, nici o cunoştină nu se cuvine păstrată pentru sine.

Visul stins al unor asemenea cunoştine se află doar în străfundul creie-rilor, legitimând singurătatea."

Solul se prăbuşi. Vincent căzu cu faa în jos şi-l trase cu el şi pe Bal-dini. Sub palmele lui pământul ardea. Cineva striga. Gâfâi. În stânga lui seaprinse un smoc de iarbă.

O âşnitură de apă îngheată îi izbi spatele şi ceafa. Se ridică şiroind,îl zgâlâi pe Baldini şi-l împinse înainte. De parcă ar fi alergat, se caărărepede pe un perete aproape vertical. Urmă să păşească multă vreme prin-tre oameni. Apoi simi că i se scoate carapacea de cenuşă coagulată, o sim-

i lunecând pe el şi părăsindu-l, şi i se făcu frig.

"Sunt un străin, îşi spuse Vincent sub cortul cu oxigen, privind intăspre transparena vătuită a acoperişului de plastic. Sunt un străin şi, prin


27/138

urmare, singurul de pe planeta asta care-mi seamănă. Respir un foc uşor.La drept vorbind, alcătuim cu toii o ciudată colecie de străini. Şi iată căun supra-străin vine să ne bată la poartă. Nu poate respira decât un focgreu. Nu mi-e nici mai străin, nici mai puin străin decât primul om venit.Poate că nu-i mai viu decât el, sau tot atât de mort. Dar nu-l pot înelege.Nu mi-l pot măcar închipui. Nu pot şti dacă barem e viu, dacă gândeşte,dacă mă poate imagina. Nu pot şti toate astea nici dacă-i vorba de primul

om venit. S-ar putea ca oamenii să n-aibă nici o existenă reală. S-ar puteasă nu fie decât nişte pietre lucrate. Le sunt prea străin ca să pot hotărî.Dar le pot împrumuta viaă, idei, aciuni, somn şi vise. Îmi pot închipui căau văzut Parisul, Londra sau Roma şi, la drept vorbind, îmi închipui căle-au văzut aşa cum le-am văzut eu; ştiu că-i o greşeală, dar îmi pot îngă-dui s-o săvârşesc. Locuim în lumi diferite, dar apropiate. În privina a ceeace avem pe dinăuntru suntem într-adevăr străini, dar pe dinafară semă-năm destul de bine.

Pentru ce arde acolo nu pot face totuşi nimic. N-am văzut spaiul aşa

cum l-a văzut, nici aceleaşi stele; noaptea n-are aceeaşi culoare pentru noi.N-avem aceeaşi cifră pentru cifre. Suntem străini, nu pentru că âm fi dife-rii, ci pentru că locuim spaii diferite. Nu pot să mă fi născut în inima u-nei stele, să fi trăit pe o lume de gheaă, să fi rătăcit un milion de ani prinnimic, să mă fi agăat de coasta unui crater de pe Lună sau să fi fost pur-tat, sub gingaşa înfăişare a unui spor, de către vântul şuierător de peMarte.

De atâta vreme am ştiut că sunt un străin şi mă întindeam noapteape un acoperiş pentru a privi stelele şi pentru a-mi spune că ara mea seaflă acolo, inaccesibilă, că e ara mea tocmai pentru că-i inaccesibilă. Şiacum, când a început să cadă pe Pământ, când a străbătut spaiul, uite cădistana rămâne aceeaşi şi sperana n-are leac."

"Nu pricep, îşi spunea Baldini sub albeaa lăptoasă a cortului cu oxi-gen. Nu pricep." Timpul era un mozaic de clipe şi crezuse că-i citeşte sen-sul general, crezuse că descifrează tainica scriitură a stelelor, dar o nouăcheie căzută din cer făcuse să se dărâme casa abia ridicată, în chiar clipacând pătrundea în ea. Şi timpul nu mai era din nou decât o serie de se-cunde prinse-n ace, de litere izbite unele de altele şi care se citeau într-unfel aici şi altfel dincolo.

Vincent clipi. Respiră adine şi-şi mişcă degetele. Purta nişte haine us-cate, dar prea largi. I se părea că-i un copil scăpat de la înec şi vârât în patfără a fi fost certat.

Sări din pat şi ieşi din cort. Era aproape noapte, dar focul încrustatpe dealuri lumina cerul. Craterul se mărise tare mult. Focul palpitaînvârtejindu-se în sânul unui vast ceaun de nisip clocotitor şi sticlăînchegată. Un elicopter zumzăia ca o gâză halucinată de o lampă. Şiruri de

camioane tunau pe drumurile din preajmă. — Sunt fericit să văd că vă simii mai bine, zise bărbatul în haine de

culoare deschisă.Faa i se scobise. O umbră neagră-i înconjura bărbia şi obrajii. — Cum stăm? întrebă Vincent. Domnule? ...


28/138

— Ferrier. Mă numesc Ferrier. Nu ştim nimic. Nici Baldini. Am pussă-l trezească. Nu ne-a putut spune nimic. Mai nimic. — Craterul se măreşte, aşa-i? — Întocmai. L-am inundat cu apă, l-am stropit cu zăpadă carbonică,

am dezlănuit asupră-i suflul unei explozii. Dar creşte. Prea repede. Dacăse dezvoltă în ritmul ăsta, după-masă înghite oraşul. — Nu izbutii să-l stingei?

Mâinile lui Ferrier se strânseră şi se desfăcură. — Am încercat totul. Putem stinge stelele?

"O cenuşă rău stinsă, care a străbătut vidul, îşi spuse Vincent. Sauun spor de foc, care a purtat prin spaiu propria şi strania viaă a flăcări-lor. O zgură străină, scăpată din nebăgare de seamă de la cine ştie ce ca-zan al vidului şi care riscă să ne distrugă. Să fie chiar din nebăgare de sea-mă?

Poate că ia foc tot Pământul şi începe să strălucească în vid. Poateplesneşte ca un fruct copt, pentru a pluti ani de zile şi a se prăbuşi, stri- vindu-se, în sfârşit, pe soare? Poate că săptămâna viitoare oamenii nu vormai fi decât nişte aburi cu aripi de praf, întinse prin spaiu?"

Craterul părea al unei alte lumi.Erao altă lume în curs de dezvoltarepe suprafaa Pământului, un deşert cenuşiu cu nivele de jar, cu falii fume-gânde; la suprafaă, stânci cu marginile topite scânteiau ici şi colo, ca şicum eroziunea vântului şi a apei n-ar fi fost decât o mângâiere uitată. Iarlumina soarelui pălea la strălucirea focului.

"Poate că pentru acest ceva străin, îşi zise Vincent, Pământul nu-i de-cât beznă şi tăcere, frig şi ostilitate. Poate că încearcă desnădăjduit să în-călzească coaja asta îngheată, aşa cum ai sufla peste buzele unui mort, înnădejdea de a-i transmite căldura vieii. Poate că, în felul lui, Pământul epe cale să renască."

Craterul inea poate de o frumusee mai deplină de-cât oricareprivelişte terestră familiară. Aduna în el căldura deserturilor, adâncimealuminoasă a fundurilor marine şi inumanitatea colorată şi geometrică a

mineralelor. Nici urmă de viaă. O splendoare limpede, scutită de moarte.Era ciudat şi semnificativ să-i vezi pe oameni clipind din pleoape sauferindu-şi privirile de atâta strălucire. Câi dintre ei doreau într-adevăr săştie ce zăcea în mijlocul măruntei stele?

Doi, poate.Celorlali li-e frică."Baldini şi cu mine, îşi spuse Vincent. De ce nu mă tem?Pentru că n-aştept nimic altceva. Pentru că viitorul meu, tot ce am a-

vut, era pe cer şi a căzut acum pe Pământ.

De fapt, n-am iubit niciodată viaa. Îşi spuse Vincent, ştergându-şisudoarea de pe frunte. Îmi plăcea să trăiesc pentru a gândi, pentru a ve-dea, atâta tot. Poate că ar fi fost mai bine să fiu o piatră, un bloc născutdin foc şi rătăcind, sărind din orbită în orbită, pierzându-mi din substanăde-a lungul vremii şi pe măsura spaiului, încrucişându-mă iar şi iar cu


29/138

propria-mi urmă fără să ştiu vreodată, orb sub luminile stelelor, surd laizbitura lumilor, curgând şi încremenit în mijlocul şuierului pricinuit deunde. Asta am încercat să fiu în toate verile, când priveam de pe acoperişcum lunecă stelele.

Şi Baldini. Ce-a visat el?N-o să ştiu niciodată, îşi spuse Vincent. N-aş fi ştiut nici dacă am fi

privit stelele împreună, timp de o sută de ani. Nu se poate să admire

acest ... ceva, ca mine! Orice-ar face, orice-ar gândi, rămâne un savant. Ar vrea să pună mâna pe el şi să-l sfârtece, să-l cântărească, să-l analizeze.Iar eu aş vrea sa-l rog pe acest ceva doar să-mi îngăduie să-l privesc." — De ce n-ai trimis pe nimeni acolo, înăuntru? întrebă fără veste

Vincent. — Eşti nebun? Nimeni nu poate spera să supravieuiască în internul

ăsta! — Nu-s chiar atât de sigur, zise încet Vincent. Nu cred că sunt

nebun ... Aş ... aş dori să mă duc eu.

— Ştii ce a spus Baldini când s-a trezit? Dai-mi un costum de protec-ie, dai-mi un costum de protecie. Trebuie să intru acolo. — E prea bătrân, zise repede Vincent. Nu s-ar mai întoarce. Nu-l lă-

sai să plece. Dar am să merg eu. Dai-mi un costum de protecie. Vă rog.Sunt major, teafăr la minte. Şi destul de rezistent ca să supravieuiesc.

Ferrier clătină din cap: — Nu te enerva. Nu ştim ce-i acolo. N-am să îngădui nimănui să în-

cerce. Nu înainte de a trece o bună bucată devreme. — N-o să se răcească niciodată îndeajuns. Nu vedei cum câştigă te-

ren? Nu vedei că tonele astea de apă n-au nici un rost? Mâine sau poimâi-ne o să înghită oraşul. Ziarele nu consacră azi acestui ceva decât un sfârşitde coloană în pagina a treia. Dar ce credei că au să zică mâine, când ora-şul o să ia foc, când zidurile se vor topi pe nesimite, în vreme ce acoperiş-urile se vor evapora? Iar săptămâna viitoare, când o mare de foc va acoperifaa pământului? O să fie prea târziu! Trebuie să aflăm cât mai multe, depe acum. — Credem că n-o să se stingă, zise obosit Ferrier. Am luat măsurile

necesare. La nevoie, oraşul va fi evacuat mâine. Nici vorbă să trimitem pecineva acolo, la sinucidere. Ajunge. Acum, linişteşte-te.

— Şi dacă nu se stinge? întrebă Vincent.Degetele lui Ferrier se crispară pe cureaua pantalonilor. — Nu ştiu ce o să facem atunci, zise Ferrier. Dar dumneata?Focul nu se stinse. Mugetele lui acoperiră larma oraşului şi, când se

lăsă noaptea, strălucirea lui stinse lumina stelelor. Noaptea fu atât de apă-sătoare şi de încinsă că Vincent dormi puin. Asculta cum, încăpăânat,focul îşi făcea drum prin crăpăturile pământului, prin vibraia pompelor şişuierul aburilor. Şi încerca să-şi închipuie zgomotul ăsta de mii de ori maiputernic şi acoperit pentru o clipă de un imens şi derizoriu vaiet omenesc.

Apoi, dimineaa îndulci umbrele, stinse reflexele cromurilor. Dar foculardea mai departe. Ziarele pomeneau evenimentul cu titluri mari, înzestra-te cu splendide semne de întrebare. O fotografie proastă îi arăta pe Baldini


30/138

şi pe Vincent alergând sub ploaia de cenuşă. Legenda spunea că Baldiniera cel mai bun savant din domeniul lui, fără a preciza care, şi că Vincentscrisese cândva un roman abstract. După care, Ferrier îi vorbi despre pasi-unea lui pentru Mallarmé, îi cită câteva din versurile pe care le scriseseînainte de a opta pentru fizică; îşi descoperiră prieteni comuni.

Coborâră împreună spre oraş, mergând pe jos. Îl străbătură dintr-oparte într-alta, abia ascultându-şi sunetul glasurilor, ateni la cel mai mic

semn. Oraşul era tăcut, mort, ca de obicei. Dar domnea peste el, ameste-cându-se cu căldura, un fel de aşteptare. Obloanele se întredeschideau pefuriş. Nimeni nu punea întrebări, dar ochi neliniştii pândeau siluetele is-tovite ale străinilor. De prin curi, dindărătul caselor se auzeau glasuri te-mătoare, înnăbuşite, mânioase. Arcurile unei străvechi maşini scârâiausub o masă ciclopică, alcătuită din coşuri de papură bucşite cu relicve în-grămădite sub un cearceaf. O pisică gemea într-o cutie de carton străpun-să de găuri neregulate. Era un oraş plin de bătrâni şi de lucruri bătrâneşti.

Ajunseră în piaă şi căutară o cafenea care să nu fie plină de unifor-me. Se aşezară pe o terasă aproape goală, umbrită de portocali pitici plan-tai în ciubere de lemn vopsit, cerură bere şi traseră pe nări mirosul plecă-rilor în vacană, care plutea în aer. — Orice poezie e metafizică, urmă Vincent.Privirile-i scormoneau golurile ferestrelor cu obloane întredeschise,

pereii de cărămidă presărai cu mică scăpărătoare şi porile înalte şi în-guste, de lemn plin şi întunecat. — Prea muli poei nu trăiesc decât datorită stilului. Dar stilul însuşi

n-are rost decât dacă exprimă o concepie despre lume. Nu poate fi frumosprin el însuşi. Poate să transcrie doar, cât mai exact cu putină, groaza sau bucuria sau absurditatea detectabilă în lume. Poate indica dacă Universule considerat drept o construcie estetică sau drept o capcană, sau dreptamândouă, în acelaşi timp. Concepia e totul. Restul nu-i decât un mijloc.Problema e dacă poate exista o concepie despre lume.

Piaa era împărită în două regiuni străine, aproape ostile. Întruna, peterasele cafenelelor, tehnicienii, ziariştii şi turiştii beau, vorbeau, meditauînchişi în neliniştile, grijile şi spaimele lor. Zmângăleau cifre şi cuvinte, se

uitau pe neaşteptate la biserică, singura clădire de piatră, cenuşie şi bătrâ-nă măcar că n-avea nici un secol, sau priveau, pe deasupra acoperişurilor,apropiatul panaş de aburi. Apoi reveneau la meditaia, la cuvintele şi neli-niştile lor de aiurea şi de nicăieri. — Ne putem îndoi de-a binelea, urmă Vincent. Privirile-i rătăciseră

pentru o clipă, în vreme ce rămăsese cu gura deschisă. Metafizica nu e,probabil, decât un joc verbal. Ne împrumută un destin, un loc de unde să venim, un loc unde să ne ducem. Graie ei ne hărăzim probleme, o inutili-tate, o esenă şi o existenă. Ea dă vieii noastre o valoare religioasă sau

dramatică, ceea ce înseamnă, poate, acelaşi lucru. E tot atât de grandiosreconfortant să te simi în luptă cu un destin cu D mare, sau proteguit dezei. Chestie de temperament. Jocul cu cuvintele echivalează cu exprimareaideii că cineva se joacă cu spea umană sau cu stelele. A rămâne la sintaxăînseamnă a te asigura că există o ordine absolută şi prestabilită.


31/138

Cealaltă parte a oraşului era populată de locuitorii aproape de nedeo-sebit de praguri, de stâlpi sau de vechile scaune şubrede pe care şedeau,confundându-se cu cărămida pereilor de care se sprijineau. Se mişcaupuin, cu gesturi lente alungau din când în când câte o muscă; vorbeau înşoaptă, de parcă buzele le-ar fi fost uzate. Sub pielea lor de culoarea pă-

mântului pârjolit, aşteptau. Atitudinea, felul lor de a vorbi, de a sta aşezaizicea nu. Străinii puteau aduce orişice, puteau face ce pofteau, n-avea im-portană. Toate aveau să lunece pe suprafaa oraşului, ca ploaia pe olaneleacoperişurilor. Aşezai în faa caselor, oamenii simeau mirosul iremedia- bilului care impregna văzduhul apăsător. Dar, orice s-ar fi petrecut, refu-zau dinainte sau negau totul, în bloc.

— Metafizica n-are, probabil, nici o realitate în afara ideilor care o al-

cătuiesc, zise Vincent. În consecină, nici poezia sau, mai general vorbind,literatura. Adevărata noastră problemă e probabil aceea de a fi lipsii deorice destin, iar condiia noastră, aceea de a ne făuri mereu câte unul,pentru a uita de golul ăsta. Acceptăm nefericirea cu condiia

Gerard Klein 1

Documents

Transcript of Gerard Klein 1