Cerşetorul de timp

Poeme

Dan David

2

ISBN: 978-0-557-30570-4 All Rights Reserved © 2010 by Dan David

Publisher: www.lulu.com Editare- Tehnoredactare–: Dan David (davidcd@ucla.edu) Coperta: Dan David

3

Dedicaţie: Dedic acest volum copiilor noştri Dan şi Camelia. Semn al preţuirii căldurii din ochii lor, semn al aprecierii mele pentru ce sunt şi pentru ce au realizat, pentru dragostea şi respectul lor faţă de familie, pentru curajul şi sacrificiul descoperirii şi cuceririi „lumii noi”.

4

5

Cuvânt înainte De ce “Cerşetorul de timp” ?

Odată cu vârsta, timpul aleargă mai repede, parcă. An după an trăim într-o exuberanţă inconştientă faţă de trecerea timpului. O materie (?) invizibilă, inepuizabilă, gratuită. Avem timp destul înainte, să ne putem realiza toate proiectele, măcar în parte, visele. “Nicio grabă, nu dau turcii!”.

Mult mai târziu, când ne-au mai rămas atâtea de făcut, începem să cântărim această noţiune; ne gândim la cât a trecut, cât a mai rămas, câte mai avem de făcut. Dacă nu avem nimic de făcut, nicio pagubă! Ne îndreptăm impasibili spre un sfârşit previzibil, implacabil. Dar dacă nu ne-am terminat proiectele, iar visele, chiar câteva doar dintre cele ale începuturilor, nu au fost împlinite încă, şi mai avem nevoie de timp? Ne grăbim, căutăm scurtături, ne lipsim de somn, furăm, abandonăm? Nu am răspunsuri la aceste întrebări. În volumul de faţă încerc din toate câte puţin şi, în plus, cerşesc timp. Bineînţeles, de la Cine îl are, şi îl poate dărui. Nu mult, nu atât al plăcerilor, al veseliei, cât mai mult al muncii, al strădaniei, în orice condiţii adesea, în speranţa compensaţiilor pe care mi le-ar putea oferi satisfacţia împlinirii idealurilor, a viselor, a proiectelor. Speranţă zadarnică? Nici la această întrebare nu am răspuns.

6

7

A treia vale Nu mai ştiu ajunge la a treia vale. Dacă urc pe aleea pe care brazii dorm, Gândind la câtă lume le trece pe sub coroane, Mă opresc dezorientat. Nu mai am pe cine întreba. Bătrânii s-au mutat departe cu tot cu casele lor Şi cu amintirile din care făceam şi eu parte. Loveam conurile brune cu picioarele goale. Veveriţele râdeau legănându-şi cozile stufoase Ca degetele părinţilor, ameninţătoare. Nu îmi terminasem tema la istorie. Negru Vodă abia aştepta să-mi încerce urechile. În poarta bisericii din deal Mă aşteaptă cerşetorii ca pe o salvare. Preotul bătrân coboară târşâindu-şi picioarele. Scot mărunţişul rămas prin buzunare. Îi mulţumesc pe câţiva. Nu toţi au şanse la Paradis. „Să trăieşti o mie de ani, boierule! Să fii sănătos!” Îmi pare rău că nu m-a recunoscut popa. Odată îi cântasem în cor. Îi duceam coliva supus.

- Cum aş putea ajunge la a treia vale, părinte? - Urcă fiule, urcă! - Nu mai ştiu drumul, părinte. - Mai sus, mai sus.

8

Abandon O coborâre în sine; Ireversibilă parcă. Uit pulsul înfundat al timpului. Spaţiul mi s-a chircit în piele. Sunt doar un punct acum; Nu mai am nicio dimensiune. Fiinţă anesteziată până la ultima fibră, Mă scufund, mă scufund. Îngerul îmi mângâie faţa. Palma lui de argint Peste ochii închişi. Secundele se aud tot mai rare; Ciocănitoare obosită agonizând În copacul care se usucă. Nu le mai număr acum. Îngerul pleacă. Se îndepărtează ca o amintire Dintr-un vis împlinit. Alunec într-o uitare de sine Ireversibilă, parcă.

9

Bârlogul albastru Azi m-am retras în bârlogul secret. Miroase a fum de mălai ajuns pe plita încinsă, A saună finlandeză cu frunze de mesteacăn. Pe acoperiş circulă nebunii de la Casa Diplomaţilor. Vor să arunce toate aparatele de aer condiţionat. Mârâie prea tare în nopţile în care duc tratative Cu teroriştii, mai nebuni de cât ei. Mi-am scos din ghiozdan şevaletul, Pânza de păianjen şi sticluţa cu lacrimi. Voi picta pereţii bârlogului meu În albastru marin. Să miroase a mare mângâiată de valuri.

10

Brake Avem nevoie de vacanţă Pe faleza cu îngeri albaştri. Avem nevoie de pauză pentru meditaţie; Cu yoga, cu dietă, cu petale de crin, Dacă nu vrem să înghiţim şi ultimul fir de nisip De pe aleile Spitalului de Nevroze. Parchetul scârţâie toată noaptea fără motive; Parc-ar fi o pisică chinuită. Pe sub uşă trage curentul. Frigiderul se defectează săptămânal. Se alterează toate sentimentele Puse temporar la răcoare. Copiii ne fumează ţigările A doua zi după ce ne-am lăsat de fumat. Preotul a refuzat să mai treacă la Bobotează. Mi se pare că s-au adunat prea multe! Hai să ne facem bagajele! Avem nevoie de pauză.

11

Cerşetorul de timp Cerşesc ani, Cerşesc zile, Cerşesc iertare. Morile vieţii mă macină Între dinţii roţilor uriaşe. Se învârt în tăcere Fără să le pese, fără să mă-ntrebe. Le privesc. Nu le pot opri. Le urăsc. Număr secundele; Diamante pe sita care le cerne Fără-ndurare. Mereu mai puţine rămân. Eu, mereu mai sărac. Cerşesc ani, Cerşesc zile, Cerşesc iertare.

12

Ciobanii Pãstorii nu se mai întorc. Şi-au pãrãsit oile Înşirate pe marginea drumurilor Ca mãrgelele pe pieptul pãros Al unui uriaş adormit. De undeva din Cer, de la strãmoşi, Poate chiar de la victima care s-a stins Din prea multã încredere-n oameni, Au primit semnalul abandonului Printr-un fluier din os. Câinii credincioşi, prieteni buni, au devenit lupi. În locul stânelor ca nişte ciuperci colorate Împrãştiate prin vãile verzi, Au apãrut creaturi din altã lume. Monştri din coşmarurile iernilor Petrecute prin pustietãţile Bãrãganului Adormit sub zãpezi. Spiriduşii sug lapte din ţâţele oilor. De pe bâtele moştenite de la bãtrâni Vor fi şterse urmele încrustãrilor Cu care cei pierduţi în istorie Îşi numãrau oile, împãrţeau laptele, Se rugau Cerului de iertare Pentru nevinovaţíi miei Sacrificaţi la mesele Paştilor. Vor fi adunate, uitate, La muzeul oierilor care nu se mai întorc.

13

Clipele naşterii Ochii mi se închid de la sine. Un nor cenuşiu îmi apasă tâmplele. Bătrânul cărunt ca un gând îmi sărută pleoapele; Să uit de mine, să urc din somn. Porţile grele se deschid huruind. Semn pentru mine. Cale întoarsă nu mai există. Din spatele ferestrelor mă privesc miraţi ochi răi, Braţe care mă împing. Îmi aşez rucsacul pe marginea şanţului. Capul îmi atârnă greu ca o piatră de râu Peste care apa alunecă mincinoasă. Ochii mi se închid de la sine. Uit de mine şi cobor într-un vârtej Pe frânghia alunecoasă. Dar râul acesta este din sânge! Pietrele acestea sunt oase! De undeva de departe se strecoară Un fir de lumină purpurie. Frânghia speranţelor mele se frânge Ca un sughiţ profund, ca o pasăre spânzurată. Semn că pentru mine nu mai există cale întoarsă.

14

Cum era mama, bunico? Stăm pe prispa bunicii. Grinda din stejar nu mai rezistă la timp. E mai bătrână decât buna. Chiar şi decât părinţii ei pe care nu îi cunosc; Doar din poveştile sale.

- Cum era mama, bunico? - Te-ai născut fără vreme, nepoate.

Un bulgăre de sânge închegat în jurul unei guri din care nu răzbătea răsuflare. Nici nu te-am botezat până la un an aproape, când ai început să semeni cu blestematul de taică-tău. Ne-am temut să nu te stăpânească diavolul, ca pe el.

- Dar cum era lumea pe vremea aceea, bunico? - Ei nepoate, grâul îl cumpăram cu o sută de lei maja iar o

pereche de boi ajungea la cinci mii; cine îi putea cumpăra. - Dar cum era mama, bunico? - Ei, era rea nepoate, ca toată lumea din jur.

I-a plăcut tare de rusul acela blond cu ochi albaştri. Două zile n-au mai ieşit din poiată. Le mai duceam eu de mâncare şi apă. Nici nu s-au atins de ele. Au stat până când au bombardat nemţii din nou şi nătărăul a trebuit să plece. După ce te-a născut, n-a mai trăit. Dumnezeu s-o ierte.

Stăm pe prispa bunicii. Grinda din stejar e mai bătrână decât buna. Chiar şi decât părinţii ei, pe care nu îi cunosc. Plângem amândoi, bătrâni, doi copii.

15

Dans în frig Ne trezim noaptea pe neaşteptate. Sub pături e frig. S-a ascuns tremuratul între fibrele roase, Împreună cu mirosul de umezeală. Părul tău încâlcit de vise, de tine, Nu îmi spune nimic. Dimineaţă îmi vei cere pieptenii Tăiaţi din oasele dragonului, Să-l aranjezi din nou; Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat Peste noapte. Ca să-mi demonstrezi că genele neamului tău Sunt trainice, rezistente, nu mor, Îţi lepezi pijamaua, ciorapii, Întrebările la care nu îmi poţi răspunde, Şi dansezi goală la miezul nopţii. Nu cred că vom putea adormi.

16

Dimineaţă cu ploaie Pe drumul de aer Am zărit Palatul de Cristal. Ceva ce nu mai văzusem vre-odată. Ceva despre care nu mi s-a povestit. Îngeri transparenţi zburau în jurul săgeţilor sale, Invizibile ochiului mort în pământ. A venit ploaia, val după val. Şuvoaiele nu s-au oprit La zidurile strălucitoare. M-am prăbuşit pe drumul de aer Pe lespezile Palatului de Cristal. Când m-am trezit îmi rânjea la fereastră Un soare murdar.

17

Excrescenţe Încerc să trec peste liniile zgâriate între noi; Şotron parşiv. Garduri din sârmă ghimpată, Lacăte încuiate, chei pierdute Ori aruncate înapoi peste umăr. Graniţele tale impenetrabile. Nici măcar cu zâmbete, cu priviri arse, Nu le pot trece. Încerc să le rup, să le şterg. În zadar. Televizorul ne aruncă tentaţii. Ne urmăreşte viclean cu ochi strălucind în culori. Nicio tresărire, niciun zâmbet, nicio lacrimă, Pe faţa ta încremenită ca un sloi. De undeva din plafon, Incapabilă să înţeleagă ce se petrece, Lampa muribundă râde de noi.

18

Intrarea în istorie, interzisă În sicriul greu cu capac aurit Nu se află nimeni. Nici în cavoul sumbru din marmoră albă. Pe poartă stă încrustat: „Intrarea în istorie, interzisă!” Cadavrele s-au ascuns În umbra celor care s-au vândut În ultima zi a târgului funest. „Aparthaidul e mort!” Ţipă difuzoarele neobosite. „Vrem să-i vedem hoitul împuţit!” Cer moale vocile celor care nu s-au vândut. Nu mai cred nimic. Din spate Lumânări viclene, ochi mici, Zâmbesc strâmb, speriaţi. Lilieci ascunşi într-o peşteră din carton Gata să se surpe. Pe poarta cavoului din marmoră albă Stă încrustat: „Intrarea în istorie, interzisă!”

19

Labirint interzis Noaptea e timpul când mă deşir. Umblu prin pustiul din mine. Continent ascuns. Doar nisip, mult nisip. Deşert, dune. Din galbenul înfierbântat, Din când în când, Mătreaţa pământului, Scorpioni bruni, capetele şi le ridică. Nicio oază, Niciun fir din care să înţeleg că soarele Nu străbate-n zadar Pustietăţile ascunse în mine, În spatele zâmbetului crispat Îndreptat către lume. Cum pot ascunde oare atâtea gânduri ucise? De ce nu s-au topit în anii care s-au dus? Păşesc greu prin deşertul fără orizont. Tălpile mi se scufundă în marea secată. Mă ustură sângele; fierbe. Nisipul îmi pătrunde în ochi, Printre degete. Nu mă mai ştiu întoarce acasă. Mă voi pierde prin pustietăţile acestea În care mă sufoc, abia mai respir. Mi-e drumul închis. Labirint interzis. Noaptea e timpul când mă deşir.

20

Lumea cealaltă (UFO) Reflector uriaş. Alură gârbovită Proiectată pe ecranul de nori. Înălţări şi căderi abisale. O lume pe care nu o cunosc. Lumea cealaltă?! Paşii rari, mărunţi, obosiţi, Desfid inerţia, măsura, legile firii. Ajung salturi mortale Pe ecranul de nori. Privesc ochi uimiţi, Lipsiţi de prejudecată. Pun întrebări fundamentale. Pe obrazul cerului, Sub reflectorul uriaş, Umbre zburătoare. O lume pe care nu o cunosc. Lumea cealaltă?!

21

Nu mai vine Ciori albe te trag de mânecă; Haide, haide! Dar nu vreau să-ţi deschidă capul! Acolo eşti tu, ai putea să pleci. I-am visat ieri noapte. Desenau linii complicate şi puncte Pe craniul ras, alb ca un cartof curăţat. Leacurile bune, Dragostea, sărutările, Îţi luau durerea, sau o ascundeau doar. Nu a durat. Clopote asurzitoare, ciocane, Orchestrele diavolilor, Îţi tulburau nopţile, visele, somnul. Zilele, apoi. În nopţile cenuşii Am jurat, am stat treji, ne-am rugat. Într-o glastră ascunsă creşteau cactuşi otrăviţi. Te speriau ghimpii arzători. Purtau în vârfuri picăturile ucigaşe Ca limbile şerpilor verzi pe care îi visai În dimineţile negre. „De unde veniţi?” întrebai. „Din tine, din tine!” rânjeau. Durerile hohoteau nebune; Să spargă carapacea inflexibilă, Cazemata în care se apărau până la ultimul glonţ Dihăniile cu ghimpi arzători.

22

Ţi-am căutat ochii. Aşteptam să-i deschizi, Poartă albastră spre tine. O cioară albă mi-a strâns braţul, vibrând. „A plecat. Nu mai vine!”

23

Pălăria albă Un înger alb, Fluture pe creştetul tău. În umbră faţa ta e şi mai frumoasă. Ai aterizat odată cu el? Are cerul îngeri cu pielea de culoarea apusului, Cu ochi de furtună Sub sprâncene lungi ca nişte săbii maure? De la fereastră, Nu ştiu cum să te chem Fără să destram liniştea împrejurului. Vreau să-ţi văd ochii Ascunşi sub faldurile îngerului Aşezat pe creştetul tău.

24

Pasărea uriaşă Nu simţi cum zboară timpul, Pasăre uriaşă? Poartă Universul pe aripile sale. Universuri paralele, Păsări care îşi intersectează traiectoriile Către un punct comun, ascuns. Noaptea, întins în iarbă, Privesc spre îndepărtatele stele. Simt fâlfâind pe la gene Fulgii păsării uriaşe. Între ei ţine somnul ascuns. Uitarea, semnul zborului său. Vom ajunge vreodată, Vom ajunge la punctul comun La adunarea păsărilor uriaşe? Obosite, Vor ciuguli din palmele Tainei O clipă. Sincronizarea unui nou început.

25

Portocalul Furtuna nu a mai lăsat nicio floare la locul ei. Balconul, ordonat ca o dantură bine întreţinută într-o gură frumoasă mereu zâmbitoare, discret rujată, era acum devastat. Mocheta verde închis mustea de apă. Tălpile subţiri ale papucilor tăi de casă lipăiau de parcă ai fi călcat pe muşchi într-o pădure inundată. Te aplecai încruntată. Culegeai petalele răvăşite; Parcă voiai să le dai din nou viaţă; Din viaţa ta. Te priveam, trist şi eu. Palmele îţi erau învineţite de umezeală, de frig. Ţi-ai îndreptat spatele. Mâinile reci îţi atârnau pe lângă corp. Deznădejde.

- După nimic nu-mi pare atât de rău, cât după portocalul pitic pe care mi l-ai dăruit acum doi ani, de Valentine’s Day. Înflorise pentru prima oară. Doream să-ţi aşez pe masă micile fructe galbene, de ziua ta.

- Da? Ce păcat! Nu mai ţineam minte.

- Era mica mea surpriză pentru tine. - Da, da, mare păcat!

26

Primăvara din noi Am ieşit în februarie pe faleză. E Valentine’s day. Confundasem iarna din calendare Cu primăvara din noi. Alături, agitând nisipul, Valurile albe se zbat frigide. Astrul nu are încă destulă putere Să le resusciteze Din moleşeala drumului lung Pe spinarea oceanului mătăhălos. Fără minte, ne scoatem sandalele. Neîndurătoare, Cuţitele apelor reci ne crestează tălpile până la os. Am ieşit în februarie pe faleză La Santa Monica la plimbare, De Valentine’s day. Confundasem iarna din calendare Cu primăvara din noi.

27

Scaring movies Într-o lume de spaime, Noaptea mi se aşează peste ochi Ca o cuvertură murdară. Miroase a transpiraţie veche, A cal obosit, A geamantan ţinut închis Într-o cămară igrasioasă. Dacă ţin un cuţit între dinţi, Aproape de limbă, Şi mă încrunt până ţâşneşte foc din orbite, Pistolul cu sânge de sub pernă Înroşeşte tavanul. Nici nu mai e nevoie să adorm. Visele îmi năvălesc peste somn Ca paraziţii dintr-o cuvertură murdară. Se suprimă reciproc fără milă. Nopţile mele, Poveşti cu care speriu copiii vecinilor, Dacă derbedeii intră în grădină Să-mi culeagă ciupercile.

28

Schelete plutind (Baghdad, martie 2007) Nu a mai rămas nimic nerăscolit de vântul uscat al dimineţii. Vârtejuri în jurul palmierilor teferi, Ori răniţi cu frezele odată verzi, jumulite. Un praf roşu pluteşte învârtindu-se în jurul clădirilor Cu găuri hidoase rânjind în toracele din cărămizi fumegânde. De departe, de undeva de unde întunericul urlă ca ca o hienă a deşertului, Fluviul vine tulbure, trist. Curge împuţit spre o vărsare în care ar vrea să-şi spele păcatele Adunate în lungul parcurs peste pieptul rănit al ţării marilor califi. Poartă atâta sudoare, atâta sânge, atâta carne, atâţia viermi! Abia le mai poate duce pe spinarea scrijelită de biciul cel nou al istoriei. Un Dumnezeu eluziv plânge disperat undeva în cerul încins ca un cuptor duşmănos. Albe ca nişte păcate uitate, scheletele plutesc nepăsătoare. Coboară în grupuri cu mâinile legate. Trădătoare, liniştea se aşterne ruşinată. Timpul se opreşte o clipă să le îngroape.

29

Shevalinga Mi se prăvălesc peste mâini Bolovani împinşi de ploile diluviene Din erele pe care le descopăr abia acum. Pietroaie şlefuite de timp La forma capetelor, a sufletelor; Tefere, nebune, vesele, triste. Câte rugăciuni ar trebui să rostesc Până când inima mi se va linişti? Stau în drum şi privesc la deal. Se rostogolesc bulgării sparţi Între măselele timpului, Mângâiaţi cu limba lui aspră, Şlefuiţi la forma capetelor, a sufletelor. Îl iau pe cel mai curat. Îl pun lângă inimă, la fereastră.

30

Tăcerea pietrelor Sunt prins într-o piatră. Trăiesc, bine ascuns, în inima ei.

De când am dispărut, nu mă mai amintiți. Eu vă văd. Nu vă strig. Nici nu s-ar auzi în marasmul din jur. Aici nu se mişcă nimic. Nu scad, nu cresc. Abandonat undeva într-o piatră, Rămân captiv ca o lege nescrisă În minţile oamenilor Ajunşi la capătul puterilor, Fără să mai aibe vre-o şansă, Vre-o speranţă, ceva pentru mâine. Pietre în aceeaşi grămadă, Vă văd. Vă cunosc. Tăcem.

31

Triste Alură tragică, figură tristă Destinată parcă suferinţei. Madona alături de lemnul însângerat Al răstignirii Fiului Său. Cum o fi viaţa în care cunoşti Atât de rar fericirea? Când ochii ţi s-au deschis, Părinţii s-au stins. Singură, piatră prăfuită La marginea drumului Pe care lumea aleargă indiferentă Să-şi caute rosturile necunoscute. Când i-ai chemat cu disperare, Copiii nu au venit. O singurătate amară, o linişte bolnavă, Ţi s-au mutat în casă, pe masă, în pat. Împingi căruciorul. Vegetezi lângă un om care nu mai ştie demult De unde-a venit, când, unde-a plecat. Alură tragică, figură tristă Destinată parcă suferinţei. Madona alături de lemnul însângerat Al răstignirii Fiului Său.

32

Un loc de reculegere De bună seamă, Pe lumea aceasta nu toate cârciumile sunt la fel. Mi-aş dori domnule, un loc în care să mă pot reculege. Aşa cum ar fi o biserică; Să poţi intra la orice oră din zi sau din noapte. Să nu aibă oră de închidere, pauză de curăţenie, zile de dezinfecţie, Săptămâni de închideri forţate, Dispuse de tot felul de inspecţii şi organe competente. Aş sta o zi întreagă în faţa unui pahar cu vodcă, ori două. M-aş gândi la părinţi, la familie. Chiar şi la mine din când în când, la sufletul meu. L-aş condamna pe tata. Nu ştia să selecteze, să fie mai pretenţios. Intra în orice cârciumă; Fără stil, fără clasă, gălăgioasă, cu lăutari transpiraţi; Simpli scârţari. Dar ce suflet avea, domnule! Bun ca al unui sfânt. Aş plânge la amintirea mamei. Ne-a lăsat singuri, neajutoraţi, pe tata şi pe mine, Fără cămin, prin cârciumile vieţilor noastre. De aceea mi-aş dori domnule, un loc în care să mă pot reculege. Să pot intra la orice oră din zi sau din noapte.

33

Ai rămas la fel de frumoasă Cornelia

Cine nu a văzut Târnăvenii, Ar trebui să treacă pe-acolo, să-i miroase clorul gălbui, Ceaţa dimineţilor plicticoase. Te conduceam seara acasă. Discutam despre radicalii liberi, despre polimeri. Erai atât de slabă; îmi era milă de tine. Urcam alături dealul de la fabrica de cărămidă. Ortacii lui Zoltan m-ar fi ciomăgit dacă m-ar fi prins. Mi-ai zis într-o noapte: „Hai să ne logodim!” „Dar nu te lasă mătuşa-ta”. „Ce dacă? Hai atunci să ne aruncăm în Târnavă, La locul nostru ascuns, să murim deodată!” Doamne, aveai nişte idei atât de trăznite! Când ne-am reîntâlnit, după zeci de ani, Mi-ai promis că o să-mi trimiţi o fotografie La post restant. Nu am primit-o niciodată. Colegii mi-au spus mai târziu că te-ai călugărit, Dar ai rămas la fel de frumoasă.

34

Amintiri prăfuite Mi-am adunat amintirile prăfuite De prin colţurile caselor în care mi-am numărat anii. Cele câteva uliţe cu colbul dormind toată vara, Se pierd în uitare gata să se scufunde. Se ivesc, lumânări licărind în beznă, Trotuare cu asfaltul crăpat, Câini răi mârâind în spatele gardurilor vlăguite, Şi mama care mă chema seara la cină. Capitalele marilor puteri, Aeronavele uriaşe zgâriind cerul oceanelor, Automobilele scumpe, Operaţia cu lasser pe cord, S-au şters toate. Se răzbună oare copilăria Şi alungă umbrele Care nu mi s-au încrustat pe suflet? Voi afla la inventarul următor, poate.

35

Arlechin în camera albastră Ninge cu fulgi de lumină În camera albastră. Strecuraţi prin sitele cerului, Bălăciţi în spumele norilor, Ninge peste ochii tăi. Fiecare fulg e un înger albastru; O muză care coboară, Un gând care luceşte o clipă Şi se aşează, vers pe fila albă. Arlechin caraghios cu sprâncenele arcuite, Priveşti uimită. Un ochi râde, celălalt plânge; Pentru acelaşi motiv. Ochii tăi albaştri nu se mai disting. Într-o zi vei ieşi atârnată de gâtul violinei albastre, Pe ritmul cuvintelor unor poeme Închegate din fulgi de lumină.

36

Beat de atâta primăvară Primăvara îmi mângâie obrazul Cu degete delicate, din vânt. Nu mai ascult nicio lecţie de bună purtare! Braţele ei din flori de cais Îmi cuprind umerii, mă scot din pământ. Seve călâi îmi inundă capilarele anchilozate de iarnă. Mă trezesc privind cerul; Fereastră mâzgălită cu lapte şi cu cerneală, Cu ochii lui Picasso din aventura albastră. Chiui beat de atâta primăvară, Ca după un chef cu pălincă de pară.

37

Calul (Autism) Ca să-mi dovedesc că sunt independent, sigur de mine, Sculptez un cal dintr-o rădăcină de nuc. Tata curăţă curtea. M-am ascuns în spatele casei Între brusturii reci cu frunze mari, groase. Burcuş cu prietenii lui se hârjonesc, latră. Miroase a lături, a urină. Mama mă priveşte nepăsătoare. Ştiam, nu-i place că stau singur, Izolat de fraţi, de prietenii de la şcoală. S-a prefăcut că nu bagă de seamă. Cel mai greu a fost la copite. Erau prea mici, prea fine, iar briceagul era cam tocit. Le-am vopsit cu cerneală roşie. Ca atunci cu Elena în luncă, În seara când au plecat cazacii. Dar ce, parcă ea mai ţine minte? Vecinul Hosu trece pe uliţă; îi înjură pe şefii de la judeţ. I-au tăiat autorizaţia la atelierul de cazane şi plite. „Ce faci acolo măi drace?” „Fac un cal bade Ioane, că noi nu avem.” „Da’ la ce-ţi trebuie, puiule? Nu ţi-a spus taică-tău că ăştia omoară caii, Să facă loc la tractoare?”

38

Coada nu mi-a ieşit cum aş fi dorit; era prea scurtă. Aş fi vrut să fie o coadă lungă, stufoasă. Smărăndiţa s-a apropiat tiptil, mi-a pus mâna pe spate. Ce ştie ea ce este un cal? Ea cu păpuşile, cu pisicile, cu oglinda. A plecat fără să spună ceva. Mi-a părut bine că am rămas singur. „Mamă, bădia ciopleşte un cal. Arată ca unul adevărat, dar are copitele roşii. Nu vorbeşte cu mine; ciopleşte şi tace.” Seara la culcare mi-am luat calul lângă mine în pat. „Vedeţi să nu vă zgâriaţi cu drăcovenia aia la noapte. Şi înveliţi-vă bine.” „Doar noaptea asta, mamă. De mâine o să-l ţin legat la iezle în grajd.”

39

Aprinde luna şi o stinge iar Ce dacă pomii se clatină şi frunzele cad? Firele de nisip de pe alee Nu simt vre-un fior pentru ele. Sunt jos sub tălpile noastre; Cu durerile lor. De ce taci când luna se ascunde în spatele pomilor Ca o lampă care se stinge? Ţi-e frică de noapte? Uiţi atunci toate întâmplările vechi? Te simţi singură fără ele? Ţi-e teamă de tine, de mine? Dar şi când luna se arată iar, tot noapte e! Vântul se joacă în pletele tale. Cu legănatul pomilor, Aprinde luna şi o stinge iar. Nimeni nu plânge după frunzele Care cad printre umerii noştri.

40

Cămaşa de noapte Nu pot umbla prin spital cu fesul, În cămaşă de noapte. O să creadă lumea că sunt nebun, Şi n-o să te mai pot vedea niciodată. Când ies în curte, dragostea mea, Te caut cu privirea şi dincolo de gardul din plasă. Nu înţeleg de ce nu te găsesc. Ştiu că eşti acolo, pe undeva. Încerc să adun nisip cu pumnii, să-ţi fac statuie. Mi-o dărâmă cu sandalele profesorul Istrate. Nu i-am dat aseară la cină porţia mea de iaurt. Am vrut să-i dau o gutuie, Dar nu a vrut. Mi-a zis: Nu se poate! O să îmbrac costumul negru cu şliţ, De l-am purtat la ultimul revelion. Fesul o să meargă la costum, Mai bine decât la cămaşa de noapte.

41

Când seacă fântânile Când seacă fântânile, Nisipul plânge fără lacrimi. Se strânge fir cu fir şi boceşte Ca femeile cînd a murit popa Barboloviciu. Scotea steagurile pe vreme de secetă. Le apleca pe la răstigniri. Le plimba pe Luncă, pe Branişte, pe Alom, Şi intra cu ele din nou în biserică, Pline de praful galben-gri, Doar când se vedea venind dinspre Badon Fulgerând, tunând, ploaia întunecată. „Sapă Costică, sapă!” I-a zis tatei ajuns la capătul puterilor, în fundul pământului. „Până treci de argilă, Până dai de nisip.” Apa a venit după o săptămână Şi n-a mai secat niciodată.

42

Castele pe plajă Stau toată ziua pe plajă. Construiesc castele. Ştiu că nu vor dăinui prea mult. La prânz vin copiii; mi le dărâmă. Ce dacă undeva departe e război? Castelele mele nu vor fi cazemate. Nici pescăruşilor nu le voi pune mitraliere în pliscuri, În locul peştilor strălucitori. Copiii n-au mai venit. Săpând până târziu spre seară, Am avut timp să dezamorsez toate bombele ne explodate Rămase din cel de al treilea război. Înainte de căderea întunericului, Am găsit desenat pe nisip Ceasul pierdut la trecerea la ora de vară.

43

Doamne, cum mai trece timpul! Secundele trec pe lângă noi înghesuindu-se; Scântei mărunte ca nişte clipe vii. „Doamne, cum mai trece timpul! Parcă ieri v-a adus barza şi uite, sunteţi mari acum!” „Ha-ha-ha! Bunico, ştii doar că nu barza ne-a adus! Am venit aşa, cu mama de mână; Ca şi cum am fi fost la plimbare.” Secundele trec pe lângă noi înghesuindu-se; Scântei mărunte ca nişte clipe vii. Bunica a trecut demult; Cu timpul său, cu secundele sale. Stau în grădină. Copleşit de mirare, Privesc florile împrejur. Doamne, cum mai trece timpul!

44

Două pahare cu whisky şi ghiaţă La masa tăcerii stăm faţă în faţă; Fiecare cu ochii, cu gândurile, în altă parte. Două pahare cu whisky şi ghiaţă. Nu te-am văzut de atâta timp! De atâta timp gol. De atâta tăcere, Mi-s urechile surde. Brâncuşi a tăiat masa tăcerii Stând faţă în faţă cu soarta Pe care nu o putea înţelege. Nu i s-a destăinuit. Îl văd cu ochii minţii Încercând să pătrundă neînţelesul. Faţă în faţă, Fiecare cu ochii, cu gândurile, în altă parte. Masa noastră, masa tăcerii. Tu şi eu. Două pahare cu whisky şi ghiaţă.

45

Echinox Mi-am spălat picioarele. Am răzuit de pe tălpi urmele iernii, Până la os. Intru curat în primăvară. Voi călca peste mulţimi de petale. Le voi plânge de milă. Ultima lor zi. Peste legiuni de fire de iarbă Abia renăscute. Nu le pot murdări! Mâinile tale din ramuri vor înmuguri. Privirile noastre, Pârâuri firave din zăpadă topită, Se vor uni într-un fluviu fierbinte. Vom ţese între noi o poveste Pe care va coborî primăvara la noapte. Urmele iernii, o amintire. Covoarele primăverii se ţes între noi, Curaţi, Din iubire.

46

Fericit cel surd Stau în faţa zidului. Număr cărămizile; Pe coloane, pe rânduri, pe culori. Mintea mi-e plină de numere. E faţa zidului doar! În spate e o altă lume. Pe cealaltă parte Privirea mi se îneacă într-o tencuială plictisită Rămasă gri, nepieptănată, obosită, De la început, de demult. Doar sunetele trec prin zid; În ambele sensuri. Îmi acopăr urechile să nu le aud. Între două lumi, mă simt singur. Dintr-o parte mă latră dulăii. De dincolo mă huiduie oamenii.

47

Focul şi apa Sunt omul de zăpadă. Mi-s tălpile reci. Dansez în jurul tău, Flacără aducătoare de moarte, Micşorându-mă în fiecare zi Ca un gând bun care pleacă. Voi rezista oare până la iarnă? Poate! Sufletul meu îngheţat va fi cea dintâi picătură Din puhoiul care se va stârni. Va spăla trecutul în care suntem împotmoliţi. Ne vom îmbrăţişa. O flacără aducătoare de moarte Şi un om de zăpadă cu tălpile reci.

48

Fotografii care nu se mai fac 9 Ostaşul sovietic

Caut printre amintiri, Printre vechile fotografii, Ceva care să nu mă doară, Să nu mă strângă de gât Cu şerpii emoţiilor dezgropate. Ceva care să treacă lin ca o apă. Părinţilor abia le mai desluşesc vocile slabe. Parcă vorbesc din pod, din lăzile cu boarfe. Când mă întîlnesc cu mine, Nu mai ştiu ce culoare aveau ochii aceia Care abia mai târziu au învăţat Ce e minciuna, dezamăgirea. În faţa nucului mare cât o catedrală verde, Un copil pricăjit şi un soldat sovietic cu dreapta la beretă, Şi în stânga cu o sticlă de vodcă. M-am oprit.

49

Fragii îi vom culege a doua zi Nu mai putem rămâne în grădină. Noaptea se revarsă peste noi ca o matahală neagră Şi nu mai vedem pe unde călcăm. Nici fragi nu mai putem culege. Îi vom confunda cu urzicile de sub gard Şi vom plânge apoi bandajându-ne. Cuvintele terapeutice, cum ar fi „te iubesc!”, Ne vor feri de ploaia de stele. Nu voi lăsa Luceafărul să-ţi cadă în plete. Îngerul ne va aştepta cocoţat pe stâlp la ieşire. Ne va urmări cu privirea până la poartă Şi ne va spune „Noapte bună!”. Va avea vocea mea. Fragii îi vom culege a doua zi pe lumină.

50

Gândul şi faţa Sunt un om rău; Un vampir, un călău. În nopţile mele acide dispar suflete dezamăgite. Le înghit norii de aburi otrăvitori Din cazanele viselor mele fără cheie. Nu ştiu de ce mă vorbeşte lumea de bine: Ce om cumsecade, ce domn! Câtă bunătate i se revarsă Din ochii de icoană încercănatătă! Vă înşelaţi! Din ochii mei nu izvorăşte bunătate. Este milă, poate, Pentru victimele care nu au nevoie de milă. În luptă cu viaţa Am învăţat să-mi ascund gândurile. Să nu le vând înşirându-le, mască pe faţă; Afiş despre un spectacol anost, Pe un gard cu tencuiala coşcovită. Să nu dormiţi, să nu visaţi lângă mine! Feriţi-vă de gândurile nopţilor mele! Veniţi mai degrabă ziua. Vă zâmbesc, vă privesc cu bunătate, Cu ochi de icoană încercănată.

51

Intermezo la ora zero Neliniştit, palmierul îmi şfichiuie ţiglele Cu frunzele ca nişte bice. Vultur uriaş, încearcă să prindă acoperişul în ghiare Şi să-l ridice. În plină noapte, Am impresia că regina întunericului vrea să mă trezească, Să-mi prezinte lista cu întâmplările următoarelor vise. Vrăjitoare neinvitată în conflict, Pendula bate solemn ora zero pe nicovala aurită. Mă asaltează din toate părţile vestitorii lui mâine. Ochii mei obosiţi refuză dialogul stupid. Se ascund în spatele obloanelor cu gene cărunte.

52

Întoarce-te şi le regăseşte! Mi-am turnat sufletul într-un borcan. L-am îngropat lângă ai mei în deal; Acolo unde va urca şi trupul meu cândva, Într-o zi încruntată ca faţa unui curcan. Păcatele, eşecurile, erau mai multe decât amintirile. Au învins. Borcanul s-a spart. Bunicul, ostaş căzut în tranşeele Moldovei, Răpus de tifosul exantematic, nu de gloanţele lui Makenzen, Fapt pentru care i-am regretat moartea si mai mult, M-a certat părinteşte: „Păi bine mai nepoate, După ce că ai acumulat atâtea eşecuri, atâtea păcate, Şi puţinele amintiri rămase le-ai uitat? Întoarce-te şi le regăseşte!”

53

Ipocrizii Nu este pomul mai greu decât umbra. Nici încruntarea şi sufletul gri, Mai amare decât lacrimile izvorâte din ele. Au fost satisfacţiile, Meritată răsplată pentru păcatele cu care-am plătit? Le potrivesc perechi-perechi, Pe cântarul măsluit din sufletul meu. Taljere, ochii care au tânjit, limba care-a minţit. Adun în jurul meu vulturii negri şi le cer: Ridicaţi-mă, Cât să-mi intre sub tălpi un strop, o rază de speranţă, Măcar! Nu mă pot clinti. Nu poate fi dreaptă judecata hoţului asupra faptelor sale. Nici umbra nu poate măsura Frumuseţea florilor care au născut-o Zambindu-i astrului, nepăsătoare.

54

Mantaua (Malaika Butoy) Cu ochii tăi negri ascunşi în spatele ochelarilor de soare, Nu poţi citi Gogol! Nicolai Vasilievici e prea complicat Să-l poţi înţelege cochetând cu mine Ca o păpuşă mecanică rămasă în funcţiune După ce arcurile i s-au stricat.

- L-ai citit pe Gogol? m-ai întrebat fluturându-mi prin faţă un volum cu „Mantaua”.

- Da, desigur, demult. Dar favorita mea e „Suflete Moarte”.

- Ei lasă-mă! De asta nu ştiam. Ai schimbat vorba, grăbită, De teamă să nu te întreb cine e Kosak Şi să-mi dau seama că porţi cartea cu tine-n ghiozdan Doar să faci impresie prin parc.

- Dar nu ai vrea să mi-faci un rezumat? Alături ochilor tăi negri ascunşi în spatele ochelarilor de soare, Gogol mi-e şi mai drag.

55

Mioriţa Mă caută ciobanii de la Sibiu. Bineînţeles, prin reprezentanţii lor. Oieri aşezaţi pe secole de tradiţii, Nu le analizează, nu le discută; le fac. Le mai adaptează din când în când, doar. Nu ştiu să înjure? Ei nu; sigur că ştiu! Nu pot plânge? Ei nu; sigur că pot! Păşunile abia reuşesc să le cuprindă lacrimile.

- Domnule, versurile din Mioriţa nu ne mai satisfac. Vrem şi noi să păstorim prin Europa, Să ne plimbăm turmele prin Pirinei, prin Alpi, Să vindem urdă şi miei la Bruxelles. Şovinismul, lupta de clasă, nu mai merg. Scrie-ne dumneata nişte versuri noi: ”Că ungureanu’ şi vrânceanu’ au făcut tot ce-au putut să-l salveze pe bietul moldovean, Dar sărmanul era prea bătrân; Îşi pierduse vederea şi simţul orientării,

Și s-a lăsat pradă lupilor veniţi noaptea să-l viziteze; Cu intenţii bune, de la început. Dar viaţa e grea şi până la urmă l-au îngropat La umbră de brad, cu cerul aproape. I-au pus şi fluieraşul sub cap.”

- Parcă ar merge mai bine aşa; nu ţi se pare? - Nu! - Păcat!

56

Nu mai am timp Nu mă vor înţelege pomii înfloriţi abia în mai. Am aşteptat după ei o veşnică iarnă. Încă din februarie tremuram de nerăbdare. În martie ziceam acum-acum. Dacă am văzut că nici în aprilie, Gata; am abandonat proiectul. Nu mai am timp. Şi cât de mult aş fi dorit Să am pomii înfloriţi, alături. Când biletul doctorului a căzut, Am văzut. Mai, era încercuit cu roşu; ca un cerc de foc. Chiar şi ochii tăi aplecaţi mi-au mărturisit. Nu mă vor înţelege pomii înfloriţi abia în mai. Nu mai am timp.

57

Păcăleala Soarele s-a ivit zâmbăreţ printre obloanele trase. Făt Frumos cu ochi negri s-a trezit. S-a ridicat în capul oaselor.

- Bunicule, ce ai păţit? Ţi s-a-nnegrit mustaţa.

- Nu se poate. Ei, să fie! La oglindă, nimic.

- Te-am păcălit bunicule; e întâi aprilie! Ascunsă după bufet, Ileana Cosânzeana, firavă ca o nuieluşă, Râde şi ţopăie de bucurie.

- Te-am păcălit bunicule, te-am păcălit. La anul să fii mai atent! Ori ştiai tu ceva, dar ne-ai lăsat Să credem că am izbutit? Haide în sufragerie! Am pregătit şi pentru Bunica ceva. Să nu ne dai de gol! Aşa cum eşti dumneata, dumneaei se prinde. E isteaţă; ne va fi greu cu ea!

58

Palmier cu rădăcini din aur Medium gold

Seara când soarele apune, Părul tău este cel mai frumos din lume. Fac o impietate, răsfirându-l; Ca şi cum aş intra în biserică purtând un gând ucigaş. Dacă aş fi pom, palmierul din colţ de pildă, Aş vrea să-mi fie rădăcini, părul tău! Mi-ar zice azaleea, magnolia, invidioase: „Uite palmierul cu rădăcini din aur!” Primele fire albe ţi-au apărut dincolo de visele mele. „De mâine va trebui să-mi schimb şamponul. Medium gold, numărul şase.”

59

Patria Dintr-o mie de steaguri Nu poţi face o patrie, Dacă nu ai o limbă, un gând. Trebuie să te doară Ca o zgârietură pe piept, Fiecare silabă, fiecare gând, Fiecare drum, fiecare pod, fiecare piatră, Fiecare om care te întreabă: Ştii unde e inima acestui pământ? Trebuie să te doară Păcatele celor care scuipă pe stradă, Care taie pomii înainte de timp, Care ucid chipurile Dumnezeirii: Pruncii şi mamele. Timpul şi ploile spală culorile. Vârstele se adună ca florile. Întorc putere În trunchiul care le-a săltat către cer Să se vadă. O mie de steaguri fac Patria; Dacă ai o limbă, un gând, O silabă care să te doară Pentru ea.

60

Plictiseli Dialoguri sterile, Vorbe aruncate în vânt, Fraze fără început şi fără sfârşit; Doar să fie. Privim acelaşi soare, dar nu ne scaldă aceeaşi lumină. Istoriile vechi le-am uitat amândoi. Să facem altele, nu mai suntem în stare. La apus, ochii se întrabă: Unde e lumina care ne perfora irişii, pleoapele? Sunt serile iată, jumătăţi ale nopţilor noastre.

- Icoana de deasupra şemineului e gata să cadă. - Plasa de la uşa balconului e spartă.

Ţânţarii intră până la miezul nopţii. Sătui, se duc şi ei la culcare.

- Sforăie vecinul de la parter, sau raşchetează parchetul blonda de la doi?

- Sună telefonul. O fi Florica; vrea să vorbească iar cu tine la ora asta târzie.

- Mâine e ultima zi de plată a luminii. Dacă nu plătim, ne deconectează şi nu mai poţi sta toată ziua la televizor.

- Dar citeşte dragă, ziua, nu toată noaptea ca o bufniţă fără somn.

- Da, ţie îţi vine uşor! Dormi şi ziua şi noaptea. Ca un urs aşezat să hiberneze la Polul Nord.

Dialoguri sterile, Vorbe aruncate în vânt, Fraze fără început şi fără sfârşit; Doar să fie.

61

Poezie-primăvară Acesta nu este un poem! veţi zice. Este un eseu, este proză. Vă dau dreptate. Dar viaţa însăşi este o proză! Poezie este doar primăvara, La grădiniţă, de mână cu Anna. A uitat poezia şi a-nceput să plângă Alergând în braţe la mama. Nu ne vor ierta părinţii, de prin iernile lor, Dacă vom îngropa primăverile noastre Alături de celelalte anotimpuri. Aşa cum trec anii, Poeziile noastre devin tot mai scurte, mai reci. Încep târziu, se sfârşesc înainte de vreme. Doar câteva zile fără zăpadă; şi dacă se pierd... De mână cu Anna, primăvara începe brusc în ianuarie Şi continuă, caldă, din ce în ce mai frumoasă, Până în decembrie târziu. Un şirag de versuri colorate; Feerie în jurul gâtului său.

62

Poezie şi cuvinte încrucişate Despre noi nu vorbim. Versurile nu mi le citeşti. Descifrezi cu frenezie juvenilă Tomuri de cuvinte încrucişate. Parcă te-ar fi angajat serviciile secrete Să dezlegi şarade cu înţelesuri multiple, Ori careuri cu grile difuze. „Inspiraţia e o scânteie de inteligenţă Într-o noapte diformă, într-un ocean de prostie. Nu luminează, dar se desconspiră Când ţi-e utilă. Apropo, tu, care le ştii pe toate; Află-mi un cuvânt din şase litere, Substitut la supravieţuire!” Mă priveşti cu ochi de ofiţer de securitate. „O fi iubire?” Brusc, privirea ţi s-a umplut de milă.

63

Sechestrare de suflet Dar aş putea să te acuz de sechestrare, De furt! Cu privirile tale moi ca nişte braţe de înger, Într-o zi m-am trezit cu sufletul legat la ţăruş. Nu mă mai puteam mişca. Dureri dulci-amare, Pe care în taină mi le doream, Ţâşneau din ochii tăi de un verde fanatic. Nu se opreau în scutul anemic Pe care abia îl puteam ridica deasupra ochilor Arşi de văpăile de clorofilă, Devastatoare. Dacă nu te văd dimineaţa, Trupul mi se pare olog, mutilat. Aşteptarea şi teama Îşi împletesc lianele otrăvite În jurul sufletului meu sechestrat.

64

Sensul căderii Nu te-am întrebat Unde sunt punctele cardinale. Te-am urmat. Lângă tine, sensul căderii îmi era indiferent. Cu ochii la aura din jurul frunţii tale, Cu auzul vrăjit de melodiile pe care pluteam, Nu te-am întrebat încotro e susul, ori josul, ori abisul. Pentru mine erau rosturi de neînţeles. Până când m-am zdrobit de asfalt. Tată, unde e mama? Muritorule, unde îţi sunt lumina şi visul? Au plecat.

65

Singur 2 Amintirile despre tine mă dor. Toate, nu doar cele triste. Am ieşit în cartier. Şterg cu tălpile pietrele pe care le-am călcat împreună. Aerul serii îmi e străin; Mi se pare irespirabil, o ceaţă de clor. Lumina de pe terasa Clarei mă irită. Lovesc umbrele, frunzele căzute, Imaginile care mă inundă. Zadarnic îmi repet în gând să cobor, Să cobor. În cutia poştală nu găsesc nimic; La fel ca ieri, ca luna trecută, ca acum un an! Privesc încruntat la balconul lui Doran. Din cameră curg, le simt în urechi, Lacrimile pianului său dezacordat. Mi-e dor de ceva, Mi-e dor de toate pe care noaptea asta le înghite. Aerul serii îmi e străin. Mi se pare irespirabil, o ceaţă de clor. Amintirile despre tine mă dor. Toate, nu doar cele triste.

66

Trecere prin Purgatoriu Îmi scot sandalele. Pătrund călcând cu teamă pardoseala din piatră fierbinte. Din aluatul pus la dospit, Printre paşi, de sub tălpile arse, Se înalţă coloane de aburi albicioase. Se unduie leneşe, iau forme de oameni palizi. Se ridică, se întind pe plafon abţibilduri, picturi, icoane, Într-un spectacol fără început şi fără sfârşit. „Aici a trăit odată un sfânt.” Îmi şopteşte o piatră ascunsă în întunericul de sub tavan. Plânge cu lacrimi limpezi. Picură ca secundele. Se încheagă, coloane albicioase, Printre paşi, pe sub tălpile arse. O fi timpul, îmi zic, şi mi-e frică. Din inima Pământului se înalţă lumină Printre rocile învrăjbite. Aruncă umbre pe feţele sfinţilor Aşezaţi în sicrie din eter pe tavanul ca un cer cu stele. Dar scheletul acela cocoşat, un semn de-ntrebare, Este al meu; sunt chiar eu! Îmi recunosc cele câteva păcate nemărturisite Şi tijele din titaniu din tibia şi din peroneu. Îmi zâmbeşte strâmb, ca într-o oglindă În care se reflectă un crâmpei de viaţă din secolul viitor. Păcatele mi se văd clar, toate; o radiografie perfectă. Din colţul său modest, Sfântul îmi zâmbeşte, admonestându-mă cu deget mustrător.

67

Unde este finalul? Străzile îşi schimbă forma. Se încolăcesc unele cu altele ca nişte maţe flămânde. Aruncă pietre din caldarâm în trecătorii întârziaţi. Le e teamă, parcă. Cine mai ştie de unde vin, ori unde vor ajunge? În drum spre aeroport m-am rătăcit printre semne. Dintr-un semn de întrebare în altul. Doar cu minciuna, Naivă, semiprostuţă, cu un zâmbet din care nu ai ce alege, Reuşesc să pătrund, să mă strecor. La poarta fără niciun paznic Alergători transpiraţi se calcă unii pe alţii Respirând sacadat. Se întreabă unde este semnul care arată finalul.

68

Viaţă, oraş prăfuit Târnăveni

Simt viaţa acelui oraş prăfuit. Simt în oase varul, mortarul, cărămizile sale. Între dinţii timpului meu scrâşneşte nisipul De pe malurile râului plin de gunoaie. Primăvara îmi gîlgâie prin artere Apa tulbure, murdară, din şanţurile înnecate. Feţele oamenilor, liliacul grădinilor, merele toamnelor, Se înghesuie în amintirile mele Ca în valiza unui recrut. Vioara lui Stanciu îmi scărţăie fals în urechi. Roata ne unsă a roabei pline cu pietriş Atîrnată de braţele subţiri ale unui copil tăcut, În gară, la încărcat de vagoane. Simt viaţa acelui oraş prăfuit. Sub iarba din deal îmi dorm colegii În somn spre uitare. Drumurile sale îmi poartă amprentele tălpilor Crescute cu anii până la numărul patruzeci şi cinci. De pe balcon, în nopţile fără somn, Văd cu ochii minţii în faţa Primăriei Felinarul în care era agăţată steaua roşie uriaşă; Cât inimile noastre bolnave, Cât minţile noastre găurite de piroanele vremurilor.

69

Algoritmi inversaţi Sunt un corp greşit. Un ou gol în care algoritmii fixării calciului în oase Şi a fosforului în creier au fost inversaţi. Sintaxele interioare mi se prăbuşesc peste fibre. Vibrează fals, corzi dezacordate la pianele unor muzicieni desfrânaţi. Cuvintele importante, mamă, acasă, ţară, neam, atâtea altele, Şi-au domolit sonorităţile până la nivelul şoaptei; Parc-ar fi rostite într-un ultim efort de un gâtlej retezat. Prietenii mă pun la zid fără să fi citit buletinul de ştiri care explică totul: „Omul acesta s-a înecat în găleata cu lăturile societăţii. Nu a învăţat să înoate în orice condiţii.” Părintele Alexe, mentorul meu de acum, Nu e ca popa Barboloviciu, înţeleptul din primăverile copilăriei. Mă sfătuia: „La deal, ia-o încet fiule. Inima! Inima!” Primesc alte sfaturi acum, prin buletinul săptămânal. Parohia mi-l transmite prin e-mail vinerea seara la opt: „Singurele locuri în care poţi câştiga timp sunt curbele, prietene. Taie-le, taie-le!” Când au plecat în grabă, nemţii au abandonat un tanc în viroaga cu bolovani de râu, sub Zirea. La desprimăvărare, după ce trecuseră şi ruşii pe lângă tanc, Am descoperit că fusese ocupat peste iarnă de un stol de ciori. Dac-ar fi avut suflet, ştiu ce ar fi simţit urmaşul firmei Krupp, ajuns acum un handicapat: „Sunt un corp greşit. Un ou gol în care algoritmii fixării timpului s-au inversat. La timpuri noi, locatari noi la manşele tancurilor care împing lumea spre cine mai ştie care sfârşit.”

70

Amnezii Am impresia că mă întorc de undeva. Nu mai ţin minte dacă am plecat într-acolo vreodată. Dimineaţa mă întorc din somn, din vise. Când am intrat? Seara mă întorc din viaţă, ca din iad. Când am căzut? În această casă minusculă, Fără sufragerie, fără bucătărie, fără balcon, Doar câteva flori la fereastră, Mă simt singur; sabie într-o teacă. Pereţii din umbre mă înăbuşe. Întunericul din jur izvorăşte din sufletul meu, Nu din etajele superioare. Le car în spinare ca pe-o cocoaşă. Nu mă auzi; îţi pot spune orice. Eu te aud chiar dacă nu vorbeşti. Acum îmi spui că sunt nebun, că sunt orb. Florile din fereastră râd mai vesele decât ieri, Mângâiate de ochii cuiva. Ochii tăi? Cu urechile înfundate, Să nu-mi aud bătăile inimii în fereastră, Cu ochii acoperiţi Să nu mă orbească lumina de la reclamele din stradă, Alunec în somn. Ai plecat cu un geamantan de idei, cu regretele-n geantă. Întunericul din jur izvorăşte din sufletul meu. Nu mai ţin minte dacă am plecat într-acolo vreodată.

71

Ard flori Arde pădurea. Florile ard şi ele. Focul ucigaş îşi fâlfâie săbiile; Limbile unor balauri fără de lege. Sufletul meu, balon din eter, Simte pârjolul ca pe o revoltă a secetei, A întunericului care nu poate plânge. Ne-am lăsat bicicletele în poiană. Mirosul cauciucului ars ne-a trezit. Fugim hăituiţi. La capătul drumului, pârâul secat. Într-un dans al disperării, Balonul din eter urcă la nori; Se desparte de oase. Întunericul a început să plângă. Balaurii se tânguie în ploaie, Să moară pe scrumul florilor arse.

72

Baba oarba, ghici cine e? Ştiu că nu există un sfârşit la chemările dintre noi. Noaptea nu mă mai pieptăn; cred că aşa te aud mai bine; Te simt cum respiri şi sufletul tău se lipeşte de vârfurile firelor părului meu ciufulit. Ştiu că şi tu aştepţi un semn. Tipul a venit să repare gaura aceea din perete, dar nu m-am liniştit. Câte gânduri, câte vorbe de-ale mele se pot strecura! Blocul întreg va şti că-mi este dor de tine. Şi ţie. Domnul Marvi de la trei sute unu ţi-a trimis o frezie import din Cambodgia, învelită-n celofan de lux. Nu ştia că eşti atât de încărcată cu electricitatea mea, încât s-a produs o scânteie şi s-a găurit ţipla aceea nenorocită. Până seara frezia lui s-a ofilit. Adevărul e că nici tu nu trebuia să pleci aşa, dintr-odată. Am mai fi stat de vorbă; găseam o cale până la urmă. Mai ales că ţi-au rămas o mulţime de pantofi în debara şi câteva rochiţe de vară mai vechi. Ce bine era atunci când erau noi! Vreau să rup toate firele de la telefon şi cablul de la antena parabolică. O să scot siguranţele de la monitor, să scap de toate bruiajele care mă despart de tine. Ce-mi mai trebuie?

73

Mi-am cumpărat pantofi cu talpă din cauciuc poros să mă pot apropia, Să-mi pun palmele peste ochii tăi şi să te întreb cu voce schimbată, Ca a unui copil neastâmpărat; Ştii, cum era copilul nostru: Baba-oarba, ghici cine e? Tu o să fii surprinsă, o să plângi şi o să te-ntorci cu faţa spre mine. Şi eu o să plâng şi o să ne privim....... Şi o să-ţi arăt pantofii vechi şi rochiţele de vară pe care i-ai uitat, Şi poate vom râde puţin.

74

Călugăr orb Veniţi, veniţi la mine! Aruncaţi-vă straiele mânjite de viaţă. Rămâneţi înşivă! Nu vă văd, nu vă fie ruşine. Mărturisiţi-vă, acoperiţi de anonimat. Fiecare îşi cunoaşte noaptea din sine. Închideţi ochii, să vă iertaţi. Mă rog pentru fiecare păcătos. Viaţa nu-mi va ajunge. De departe, de pe celălalt mal, Mulţimi de oglinzi reflectă întunericul În ochii mei lipsiţi de lumină. Fiecare e o rugăciune. În inima fiecăreia, o speranţă. În noaptea din jur, Marea lumină se ascune în ochii mei orbi. Veniţi, veniţi la mine! Aruncaţi-vă straiele mânjite de viaţă. Nu vă văd, nu vă fie ruşine. Fiecare îşi cunoaşte noaptea din sine. Închideţi ochii, să vă iertaţi.

75

Cărţi N-o să vă placă aceste cărţi. Sunt prea pline de mine. Miros a transpiraţia ochilor mei; Lacrimile nopţilor lungi. Numerotarea paginilor este învălmăşită, ca viaţa mea. Privite în lumină ultravioletă, Paginile de copertă arată ca nişte timbre vechi. Developează o figură tristă; Se chinuie să zâmbească, deconspirându-se. Nu vă aplecaţi să citiţi semnele de întrebare. Ascund răspunsurile în punctele de dedesubt, Invizibile ochilor neobişnuiţi cu întunericul tainelor. Vă spun un secret: Citiţi-le cu ochii închişi, Goliţi de imaginile pieţei de vechituri în care trăiţi, De imaginile feţelor zarafilor care vă înghit banii pe neobservate, În timp ce voi vă mărturisiţi. Înainte de a trece la paginile finale, intraţi în pădure. Culegeţi frunzele căzute sub arbori şi puneţi urechea la pământ. Veţi auzi gemetele anilor gata să suie.

76

Cerul, tu peste tot Oraşul acela s-a stins. Pentru mine nu mai există. Când mi-ai scris că pleci şi nu mi-ai dat viitoarea adresă, Am privit harta Întinsă pe perete ca o vampă neruşinată. I-am înţepat locul acela din care vrei să dispari. Acolo era desenată inima mea. Nu pot trăi fără să ştiu unde eşti. Decât să stau toată ziua cu ochii pe hartă, Să te caut ca un tâmpit, Fără să ştiu numele oraşului, judeţului, Al lacului din vecinătate, al vulcanului celui mai apropiat, Prefer să renunţ la tot. Mai bine privesc cerul de la fereastră ore întregi. Harta unei lumi în care nu te poţi ascunde. Vei fi peste tot şi oriunde.

77

Cimitire din hârtie Ne căutăm printre oasele străbunilor Aranjate în albume ca în nişte cimitire din hârtie. Nu mă vei găsi atât de uşor! M-am ascuns printre genele lor. Am migrat alene spre Nord. Barba mi-a prins culoarea zăpezii. Degeaba te caut printre relicvele de la Eforie. Ochii tăi verzi, cum nu mai întâlnisem alţii, Nu mai au culoarea aceea a mării. Şi-au pierdut strălucirea misterioasă din iulie. Ne căutăm prin albume; nu ne găsim. Ne privim cu ochi mari, umezi. Cine este zâna cu fustă scurtă portocalie?

78

Desculţi, întinşi pe mochetă. Din toate câte mi-ai lăsat, nu pot alege nimic. Casa e mare, e drept, Dar suferă de sindromul de singurătate Pe la ferestre, pe la uşile prea înalte. Mă simt în el ca un tuareg pitic Într-un templu pierdut în deşert. Argintăria, mobilierul, maşina chiar, Poartă blazoane care nu-mi aparţin; Mă obosesc, mă sugrumă. Nopţile mi se par triste, prea lungi. Aş fi preferat filele acelea mâzgălite în grabă Despre iubire, despre cer, despre flori, Despre o fată cochetă, Pe care ţi le citeam de ziua ta seara, la gura sobei, În faţa farfuriei cu nuci şi a sticlei cu vin, Desculţi, întinşi pe mochetă.

79

Dragă copilărie 1 (Oraşul din carton) Într-o noapte lungă cât un vis cu strigoi, S-a ridicat un oraş de carton. Oamenii, tot oameni; oameni noi. Ochii doar, le semănau cu ai şoarecilor. Priveau speriaţi; parcă ar fi locuit în cutii de pantofi. Cimitirul vechi în care ne petreceam timpul când fugeam de la şcoală, nu s-a extins. Nu au mai avut loc. I s-au pus în jur ziduri; ca nişte centuri. Printre morminte, tufe; nu mai cresc flori. Morţii vechi, părăsiţi de urmaşi, morţi şi ei, Se mai ridică din când în când şi cad din sicriile putrede, De pe poliţele cavourilor cu tencuieli coşcovite. Pe străzi şi prin arterele mele fâşâie maşini cu plămânii roşi de benzină. Rar câte o căruţă; doar noaptea, când luna insomniacă se chinuie să apună. Pe la periferie dorm câini de pripas, în casele vechi părăsite, prin curţile foştilor buni gospodari. Aerul nopţilor se limpezeşte târziu prin livezile acelea vrăjite În care îţi atârnam cireşe la urechi şi ne sărutam pe gură ca oamenii mari.

80

Dragă copilărie 2 (Obraznica Paulina) Voiam să mă înscriu la şcoala de băieţi frumoşi. Cu ochii înţepeniţi în oglindă, îmi udam părul în fiecare dimineaţă. Dinţii mi-i spălam mai rar; cu degetul şi cu sare.

Nemții luaseră periuţele şi pasta de dinţi când s-au retras pe aliniamentul Carei-Satu Mare. Degeaba îmi arunca obraznica Paulina: „Nu te mai da mare, Păcală! Eşti înalt şi slab ca un cocostârc.” Voiam să fiu ca Traian, împăratul romanilor. Am început să mă bărbieresc dintr-a cincea cu briciul tatei, Rostfrei, adus de pe front de la Kursk, Dar mă temeam ziua de gâşte şi noaptea de visele cu strigoi. Doar mama, Dumnezeu să o ierte, îmi zicea „Prinţul mamei.” M-am încrezut; m-am luat după ea. Am început să leg znopii la Alom pe mirişte ca un bărbat şi să merg singur cu căruţa după lemne la pădure la Zirea. Ei, plămânii mi s-au înceţoşat mai târziu, iarna următoare. Mă spălam dimineaţa în zăpadă în picioarele goale. În vară Traian a intrat la horă. Îi adusese taică-său laibăr nou; lucra la mină la Anina. Eu mă mutam din spital în spital. Acum sunt mult mai bine. Nu am uitat-o pe obraznica Paulina.

81

Dragă copilărie 3 (Fântâna de la Dealul Măgurii) Fântâna în care noaptea mi se scufundau stelele, nu avea apă bună. Era sălcie ca după amiezele de duminică ploioase, Când nu se mai ţinea hora după slujbă şi stăteam, care mai de care mai trişti, pe la casele noastre. Apa limpede strecurată printre rocile de var, de feldspaţi, aducea a leşie, a blesteme, a păcate fără iertare. Spălam cu ea strugurii când coboram de la vie, şi noroiul de pe picioare. Mi-a povestit nana Margareta că în fântâna de la Dealul Măgurii s-a înecat o fată de-a Bărnuţilor, demult. Nu au lăsat-o părinţii să se mărite cu un jandarm ungur din Mocirla. De aia poate îi dormeau stelele pe oglindă când coborau, către ziuă; Să o mai înveselească pe fată, să-i facă o cunună de mireasă. I-am spus şi mamei dar ea nu credea; nici acuma nu crede. „E o prostie puiul mamei; nu am auzit niciodată aşa ceva.” Eu o credeam pe nana Margareta. Ea ştia atâtea poveşti de demult, adevărate; de când era fată! Acum e bătrână şi, biata, nu mai vede.

82

Eva 1 Decât să stau singur în casă şi să mă tot gândesc fără rost la ce e mai rău, Am ieşit să fac un tur prin cartier. Măcar trece timpul mai repede şi nu mai stau în tensiune. Mi-am luat şi telefonul celular; Doctorul mă poate suna oricând dacă are ceva nou să-mi spună. Florăreasa îmi face semn cu ochiul, ca altădată; nu ştie cât de trist sunt azi. „Dar unde e doamna, domnu’? E acasă? Frumoasă mai e, vă spun drept! Norocosule! Ce să-ţi dea Florica azi?” „Azi nu cumpăr nimic, doamnă; poate mâine.” Trec pe la scările rulante; le urc, le cobor. Fiecare femeie pe lângă care trec mi se pare o fantomă dintr-un vis urât, care aş dori să se sfârşească mai repede. Nici ceaiul de la Pete’s Caffe nu mai e ca altădată! Pe lângă staţia de benzină am trecut încet. M-am oprit în dreptul palmierului bătrân în spatele căruia te ascundeai seara. Mă prefăceam că nu ştiu unde eşti şi întrebam trecătorii de pe trotuar dacă nu au văzut o doamnă tânără, frumoasă ca o regină; că am pierdut-o şi mor de dorul inimii ei. Mă priveau uimiţi. Unii mai isteţi îşi dădeau seama şi intrau în jocul meu. Mi te arătau ascunsă după copac. Râdeam ca nişte copii.

83

În staţia de-alături m-am urcat într-un autobuz şi am călătorit fără bilet. La coborâre am cumpărat două şi le-am aruncat la coş. Conductorul nu ştia ce să creadă. Mă credea nebun... M-am întors pe jos. Mergeam cu capul aplecat, mă ciocneam de trecători. O fată şi-a vărsat cafeaua pe blugi, mi-a zis „Idiotul!”. Nu mi-a păsat! Nu m-a sunat doctorul. Uite, au trecut cinci ore de când am ieşit din casă. Poate că e un semn bun, nu!? Mai am o pastilă de melatonină, trei miligrame; o s-o iau când mă culc, să pot adormi, să fiu odihnit mâine. La nouă o să mă postez în faţa spitalului şi o să stau acolo până când o să-mi vină rândul să intru să vă iau acasă. Scaunul pentru Eva, cumpărat împreună cu trei luni în urmă, l-am asigurat bine pe bancheta din spate, în dreptul scaunului tău.

- Bună seara vecine! Când vine doamna? - Da, bine, mâine!

84

Gânduri, vise Seara nu reuşesc să-mi pun gândurile în ordine; Să le curăţ, să le spăl dinţii cariaţi, măselele cavernoase, Şi după o rugăciune scurtă Să le pun pijamalele, să le iau la culcare. Rămân aşa, cu nişte cioturi ca nişte spini. Îmi perforează baloanele viselor Cu care încerc să trec dincolo de ceaţa fiecărei zile. Nu se mai găsesc balanţe nemăsluite în lume. Prin talciocurile gălăgioase totul se cântăreşte la ochi. Plăteşti cât nu face! Pupeze în cuiburi dereticate în grabă, Dau lecţii de higienă, de moralitate. Isteţul pe care l-am prins cu mâna în buzunarul meumă înjură, mă face gloabă: „Umbli prin târg ca un nesimţit, cu portofelul gol!” Dimineaţa le găsesc tot aşa, înţepate. O iau de la capăt. Gânduri rămase de ieri, Vise din care au mai rămas doar baloanele sparte.

85

Grindină Cerul naşte grindina Din aerul îmbâcsit de larma vocilor noastre. Ne loveşte la întâmplare, nu după fapte. Dacă mi-aş cunoaşte îngerul, Dacă l-aş putea localiza după căldura ochilor, I-aş duce grindina în palme, să-mi ierte păcatele. Câte unul pentru fiecare bob. Mă aştepţi în ploaie la capătul străzii, Ghemuită ca o pisică. Numeri gloanţele albe. Mă apropiu cu pumnii plini cu ghiaţă. Râzi încântată. Dinţii, mai albi decât pietrele revărsate din cer. Grindina mi se topeşte în palme. Curge printre degete. O ploaie banală. La căldura ochilor buni, am uitat de păcate.

86

Hruba La capătul patului, martor otrăvit, Cutia în care se aruncă siringile uzate, tampoanele, fiolele sparte. Din când în când mă trezesc. Nu am ce face. Le număr în gând, le aranjez pe mărimi, pe culori. Fereastra mă priveşte încruntată ca o babă chioară, şi tace. Uşa scârţâie sinistru; Tren înfrânat la curbe pe Valea Oltului. Mohorât ca privirea unui ochi cu albeaţă, Un val călâi năvăleşte în salon.

- Fetelor, dar aici e un frig de hrubă. Băiatului ăstuia o să-i îngheţe şi puţinul suflet care i-a mai rămas.

- Domnule doctor, pastilele galbene îmi provoacă greaţă.

87

Izvoarele mele Izvoarele mă leagă de Pământ. Rădăcinile mele din apă. Îmi domolesc poverile insolubile, Îmi udă tălpile înfierbântate de atâta umblat. Din izvoarele sale, Coloane lichide suportându-mi setea, Sufletul Pământului îmi dăruie câte ceva. Ochii mi se vindecă văzându-le, doar. Mă mângâie cu palmele botezului. Păcatele mi se scurg, şerpi de pe piele. Urăsc seceta, arşiţa. Strangulează izvoarele Pământului; Izvoarele mele.

88

Maternal lineage Mama mă aşteaptă grasă, albă, cu ţâţele pline.

- Ia puiul mamei de suge; ţi-o fi foame, ori sete! - Dar sunt bătrân acum, mamă!

Mi-au căzut dinţii de lapte. Am şi eu reumatisme; uite, am şi barbă.

De pe raftul de sus o bunică pe care nu o cunosc Mă priveşte cu ochii negri Ai unei călugăriţe cu două feţe. Faţa dinspre mine râde. Cealaltă, de cremene, Îi suduie pe beţivii care nu vor să plătească.

- Nu mai dau pălincă pe datorie, Toadere!

89

Mi s-au urcat furnicile pe picioare Ce tot priveşte lumea la tălpiele mele? Lighioanele mici şi rele sunt zdrobite acum; nu mai mişcă. Acidul inimilor de furnică îmi sfârâie printre degete, Îmi arde bătăturile. Mă tem că voi fi pedepsit. Cine poate ierta masacrele? Atotputernicii ascunşi în umbrele cerului fac la fel; Dar legea lor e mai sus decât tălpile mele. Şi-i oarbă. Nu răspund pentru faptele lor.

- Mamă, mi s-au urcat furnicile pe picioare. - Du-te la pârâu de te spală!

90

Obrazul care nu poate ierta Sub stropii care vin şi îmi ciuruie pielea, Cu şuvoaiele care se scurg de pe mine, Se duce şi jegul depus ca o crustă, De-o viaţă. Mă simt ca un şarpe Care îşi leapădă otrăvurile târâte prin lume. Ca să mă poţi ierta, îmi voi rade şi barba. De prin dulapurile familiei O să-mi aleg cravata pe care şi-a pus-o tata la nunta lui Petre. N-o să mă recunoşti! Te voi alege Regina Balului. Mă voi preface într-un înger de catifea. În iluminaţia orbitoare, Nimeni n-o să observe cum lacrimile îţi spală rimelul Şi se scurg, dâre negre, pe obrazul care nu mă poate ierta.

91

Ochii părinţilor Aş vrea să pot număra până la infinit. Să-i arăt tatei că nu m-a trimis degeaba la şcoală. Parcă-l aud: „Învaţă fiule, matematică! Aici e cheia acestei lumi.” Aş vrea să adun pietrele de pe marginea drumurilor; Rotunjite de timp, de tălpile trecătorilor. Să le duc mamei, să-i arăt câtă frumuseţe se ascunde în ele. Parcă o aud: „Priveşte fiule, împrejur! Frumuseţea desăvârşită doarme peste tot în cale. Aşteaptă să fie văzută” Dacă privesc adânc în ochii lor, Îl văd pe Dumnezeu zâmbindu-mi.

92

Ochiul din sticlă Pe Strada Mare nu văd pe nimeni. Parcă s-au ascums toţi prietenii, necunoscuţii, vecinii. Vor să-mi dea o lecţie de singurătate. Afară e frig. În vitrina slab luminată, Doar imaginea reflectată a ochilor mei. Privesc nedumeriţi la umbra din faţă şi râd. „Are ochii încrucişaţi. Dreptul e stângul, stângul e dreptul. Globul de sticlă stă nemişcat în orbita lui.” Un abur ca o aură albă mi se ridică de sub fular. Se lipeşte şi moare pe fereastra-ngheţată; Diademă din cristale în jurul frunţii, Care nu se mai vede. O fi respiraţia scăpată de sub cravată, Amprenta palpabilă a sufletului congelat, Ori ochiul din sticlă mi se prăbuşeşte în vid? E miezul nopţii. E ianuarie, Şi afară e frig.

93

Pietroiul (Lecţie de căinţă) De câte ori trec pe cărare, Mă lovesc de pietroiul ascuns printre ierburi. Tace. Un „Au!” şi înjur apa în care s-a scăldat, s-a rotunjit. Dacă cineva mi-ar spune că pietroiul s-a rostogolit din munţi de la sine, nu l-aş crede. Poate suferinţele asinilor Urcând pantele cu păcatele oamenilor pe spate, Lovindu-şi copitele pe cărările acestor Golgote, Să-l fi adus. Doar timpul şi suferinţele pot învinge piatra şi omul; Rotunjindu-i, îmblânzindu-i. Cine mai ştie? Niciodată nu l-am ridicat, nu l-am privit de aproape, Nu l-am întrebat. Mi-ar fi spus despre toate. Aş fi învăţat istorie, arheologie, geografie, Suferinţă, răbdare, căinţă, Şi n-aş mai fi înjurat azi, poate, Apa în care s-a scăldat, s-a rotunjit.

94

Poetul a rămas mutilat Aşa cum citeam în cartea aceea, Undeva se înălţa o moară galbenă ca o durere. Alături un spital, apoi o şcoală. Dincolo de barieră o închisoare. Un oraş cu urme de străzi, Cu urme de oameni Bucuroşi că iar a venit o sărbătoare. În oraşul cu urme de oameni, Copii tăcuţi fac baie la pod. Dedesubt se varsă unul într-altul, Cu gândul la mare, două pâraie. Un poet cu faţa mutilată de bombele din cuvinte, A uitat să pună semnul exclamării după „Trăiască”. A ajuns primul locatar dincolo de barieră. Făurarii, infinit mai înalţi decât cititorii, Tropăie cu urme de paşi, pe urme de străzi, Pentru urme de plată. La sfârşit, când s-a schimbat vântul dintr-o rână, S-a ridicat şi o biserică pentru cele sfinte. Străzile au devenit străzi, oamenii, oameni. Poetul a rămas mutilat de bombele din cuvinte.

95

Prognoze Un gol greu, Sferă de plumb în mijlocul pieptului. Casă părăsită, cu ferestrele sparte. Bântuie deznădejdile. Privesc pierdut fila blestemată. Nu pot crede ce văd. „Vă mai acordăm şase luni; poate şapte.” Adânc în spatele ochilor Zboară o pereche de fluturi Cu aripi albastre.

96

Rămân Apele curg, Râme albastre gâlgâind peste pietre, Peste tălpile mele crăpate. Chipul meu oglindit se leagănă strâmb. Peşti din argint viu mă străpung fără să lase urme. Se îndepărtează alunecând pe nişte patine tăcute. Apele curg gâlgâind peste pietre, Ca timpul; Fără să se mai întoarcă. Chipul meu strâmb, tălpile mele crăpate, Rămân. Trăiesc iluzia trecerii, doar. Înşelat la târgul cu timpul, Alergătorul necinstit. Rămân.

97

Rana şi rânjetul (Procurorului Toma) Da, mi s-a vindecat rana de pe inimă; Tăietură parşivă ascunsă în ipocrizie, Peste care mi-au picurat saramură din lacrimi. Am uitat lama cu care au tăiat. Au numit-o „datorie”. Era mânjită cu sângele meu, Bolnav de prea multă conştiinţă de sine. Ori de orgoliu prea mare? Ce nu s-a vindecat, ce nu pot uita, Sunt rana şi rânjetul. Ochii aceia de lupi încrâncenaţi de ură Domnind peste gurile strâmbe. Voiau să vadă în creierul meu. L-au anesteziat, l-au perforat, bănuindu-l. Supurează încă un lichid galben-verzui; Bale, resturile otrăvii rămase după ochii neruşinării. Toma preacredinciosul, preazelosul, şi toţi ai săi, Încă nu s-au spânzurat. Niciodată nu-i prea târziu. Roba neagră şi balanţa de pe masa acoperită cu pânză roşie Erau doar decorul unei comedii negre cu final regizat.

98

Rostogoliri Ce e cu nebunia asta împrejur? Am început să mă rostogolesc. Până în vale Doar tufe în care ţipă spânzurate Coarne coapte roşii, mure, ca nişte sfârcuri. Soarele cade sângerând spre apus. S-a încurcat şi el, flăcău tomnatic, Printre spinii vrejilor de muri. Dar unde sunt oasele mele? Unde sunt unghiile, pleoapele, dinţii? Sub ploaia de coarne, de mure, Nu-mi mai găsesc nici limba, Obială agăţată de ultimele vorbe nerostite. De pe celălalt mal, ameninţătoare, Mama îmi face semne cu palmele mici şi moi, De care nu îmi mai era teamă. Ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc Înainte de a mă pierde în somn, Este o mângâiere pe frunte Şi sângele care îi picură-n palmă.

99

Şi dacă tot nu înţelegem de unde răsare Simt cum se crapă un ochi în Pământ. Mă cheamă diavolul în hăul fierbinte, Ademenindu-mă cu roşcove coapte pe jarul păcatelor De sub plita lui Belzebut. Aş vrea să mă retrag, să fug, Dar cerul, norii de cenuşă, mă apasă ca o cupolă din plumb. Gleznele mi se afundă în umoarea-nchegată, Scursă din ochiul crăpat în Pământ. Scuipatul în sân, sfintele semne, rugăciunile cu ochii ridicaţi către cer, nu ajută. Fierbinte, vâscoasă, limfa Pământului mă învăluie ca o carcasă; Corabia viermelui de mătase, Din care fluturele nu mai poate să zboare. Pui arestat într-un ou cu coaja din zgură. Să ies din zalele condamnării la sufocare, Am nevoie de un fierar, de un ciocan, de-un fierăstrău; Ori trimite Doamne un înger, mai bine, Să mă ridice la umărul Tău.

100

Şi mâine e o zi Ai început să te dezbraci. Hainele alunecau unele după altele Ca florile, ca zilele; Cascadă colorată, curcubeu pe podea, Lângă picioarele desculţe. Ai rămas ca un lujer firav. Crin singuratic într-o vază străină. Tremurai nesigură, Nuia de pe care frunzele s-au desprins înainte de vreme. Nu mai erai tu. Era un înger fără aripi. Alungând ochii diavolului dintre noi, Mi-am dezbrăcat haina Şi ţi-am atârnat-o pe umerii goi.

101

Statuie Stau în picioare; Înalt cât un pin uriaş din Sud. Fruntea îmi sparge norii. Mai înalt decât Colosul din Rhodos. Crăcănat ca Omul lui Leonardo. Printre picioare Argeşul curge leneş. Îl văd până departe, la poduri, Spre locul vărsării. Apele se unesc învolburate ca străinii; Mirii unei căsnicii formale. Nu se cunosc. Măreţia statuii nu le ajută. Viaţa e la fel pentru toţi. Zilele se îneacă unele după altele, trec. Hoarde brune, Furnicile mi se urcă pe picioare. Mă ard cu saliva, mă mestecă. Sunt statuie. Nu pot să m-aplec!

102

Strada Umbroasă Am urcat la Cetate. Luna tocmai se certa cu pietrele din turnuri. Se plângeau că nu sunt luminate destul, şi se tem; Chiar acum când e ora sosirii fantomelor. Jos la cafenea, sub Strada Umbroasă, Pacea nu se instalase printre mesele răsfirate. Gustav beţivul extrăgea esenţele Din zaţul de pe fundul ceştilor Şi îi spunea fiecăruia ce îl aşteaptă. De la masa mea şchioapă privesc pe fereastră. Luna mângâie tandră turnul; Piatră cu piatră.

103

Tu ai fi putut! Greu îmi este când trec pe lângă mormintele strămoşilor! În seceta vremurilor pământul vechi doarme peste ei. E crăpat. Le văd oasele împrăştiate ca nişte arşice Pe masa unor jucători care nu au câştigat niciodată nimic.. Le văd orbitele goale privindu-mă ca nişte semne de întrebare. Cârcotaşi, orgolioşi, arţăgoşi, cor de umbre, Îi aud gângurind cu maxilarele strâmbe.

- Ce ai făcut fiule, ce ai făcut nepoate, cu viaţa ta pe Pământ? - Mai nimic, dragilor.

M-am luat după voi şi am tot aşteptat vremuri mai bune. Nu au apărut.

Corul de umbre cântă refrenul: - Am muncit pentru tine.

Te-am trimis la şcoli. Din întunericul nostru te-am împins la lumină. Tu ai fi putut!

104

Ultima minciună Decât să mint în fiecare zi câte puţin, Mai bine mint odată şi bine! O să-mi iau autobiografiile vechi; Dosar cu dosar, filă cu filă. Voi schimba sensul căderii. Unde am scris „nu”, voi şterge şi voi scrie „da”. Unde voi găsi „da”, voi şterge. Nu voi mai scrie nimic. Nu am reuşit să învăţ la timp Trucurile din care se compune viaţa. Tobă de ele acum, Nu mai am timp să le folosesc. Le voi lua cu mine în ultimul drum. Cu pieptul plin de medaliile trucate, Cocoţat la falsa tribună, În sunetele famfarelor mincinoase, Voi ajunge la capătul drumului Cu ultima mare minciună.

105

Vai, vai, vai! Ţi-am aflat secretele, durerile, atât de uşor: Te-am ascultat. Din când în când câte un „Ei!?” Sau chiar „Vai, vai, vai!” Vorbele tale îmi intrau în creier prin ochi. Faţa ta e un generator de stări, de imagini; Le-aş fi înţeles fără vorbe. Încet, aşa cum se scurge nisipul dintr-o clepsidră, Povara inimii tale a urcat pe umerii mei. Seara ne-a acoperit cu tăcere. M-ai privit cu ochii milei: „Ai ceva pe inimă; vrei să-mi spui? Nu te sfii! Sunt aici să-ţi fiu alături, să te ascult; Cu bune, cu rele.”

106

Vârsta critică Simt o nelinişte pe dinăuntru; Ou încălzit la microunde, Nu mai am mult şi pleznesc! Ştii că din revoltă unii pot face infarct? Ceasul cu termometru şi barometru de pe bord Nu mai arată nimic. Se face că nu înţelege. Speriat şi el, se comportă ciudat! Dar gândul meu e numai la tine! Dacă nu ştiu ce faci, unde te duci, Fierb sugrumat ca sarmalele într-o oală de tuci. Pe Boxer l-am scos pe balcon. Latră ca un apucat; îi e şi lui dor. Vreau să stau de vorbă cu tanti Florica de la Piteşti; E înţeleaptă, a trăit multe. Să mă înveţe cum să trec peste toate. Să nu mă mai intereseze unde te duci, ce faci, unde eşti.

107

Zidit într-o clipă M-am trezit zidit într-o clipă. Îţi spălai picioarele cu apa ploilor întârziate. Ciocârliile cântau singure, Răguşite de vârstele timpului care se oprise; Nu mai voia să se mişte. Traseele către eternitate erau blocate. Era dimineaţă. Plita era rece. Ligheanul albastru cu buline albe era gol. Ca de obicei, practică, ai luat un bold şi ai înţepat clipa. A pocnit ca un balon. Timpul a început să se mişte din nou.

108

Ziua copiilor Vecina mă scuipă peste gard să nu mă deoache. „Doamne puiule, că mare te-ai mai făcut!” Vara creşteam ca din apă. Ca un lujer de cucută în gardul sub care primăvara cresc urzici. Mama le taie la raţe. Face şi ciorbă din ele dar mie nu-mi place. Mai demult, într-a cincea, vecina mi-a urzicat dosul când m-a prins jucându-mă cu Anuţa. Inventasem un joc al nostru. Cam naivă, vecina nu l-a priceput. Era pe întâi iunie. Diriginta dintr-a cincea ne-a spus că este ziua copiilor; să ne jucăm, să fim fericiţi. Aruncam o monedă veche cu efigia regelui. Nu mai era bună; atunci era Republica Populară Română. Câştiga cel care nimerea cu moneda în gaura de sub gard. Cine pierdea, lua o palmă la fund. Anuţa pierdea mai mereu. I se înroşiseră fesele de câte palme a încasat. La început şi-a ridicat rochiţa mai greu. Când a apărut vecina, Anuţa tocmai îmi aplica pedeapsa. M-a pedepsit şi vecina. Era furioasă. Nu i-am spus mamei. Nici vecina nu m-a pârât. Acum, într-a şaptea, Ziua copiilor nu mai e la fel de frumoasă.

109

Alaska (Bocet)

Într-o linişte de fundătură de timp, Ca dintr-un mormânt, Străbat ţipete înăbuşite. Gâtlejul unui spânzurat care nu mai poate mărturisi. Din trupul gheţarului se prăbuşesc toate speranţele. Agonia unui lepros descărnat. Mă dor coloanele translucide. Îngenunchiază învinse peste lehamitea din ochii vulturilor. Pleacă triste de la sânul mamei, La care-au crescut, de la care au supt. Monah cărunt părăsit de dumnezeul său, Gheţarul rănit se retrage să moară Ca un urs istovit În munţii care l-au purtat pe braţe de piatră. Câine care a muşcat şi fuge laş, Părtaş, soarele râde fără jenă. Oamenii petrec şi se ceartă.

110

Apele, oasele Dacă mi s-ar împrăştia oasele prin lume Ca ştirile nopţilor, Mitraliere de împuşcat vise, Dimineaţa ziarele ar trage cu ochiul. Ar urla toate posturile interzise. Nu ştiu de unde vin apele alunecoase, murdare. Parcă ar fi spălat păcatele unor oameni fără Dumnezeu Şi se retrag acum undeva, de ruşine, Să nu le vadă nimeni cum fură Oasele bunicului meu. Opreşte-te turmă de ulcele crăpate! Bunicul meu a murit la Oituz. Au găsit doar numele nevestei şi ale copiilor Lângă numele său, pe gamela boţită Din care băuse ultima doză de ură, Ultima ciorbă de refuz. Nu i-au găsit trupul să-i clădească şi lui oasele În piramida sub care s-a închegat neamul, Să-i picteze ochii albaştri pe tun. Dacă mi s-ar împrăştia oasele, Ar veni din istorie apele, Să le împingă în groapa fiilor ne numiţi, Pierduţi departe de pământul străbun.

111

Arborele meu cu flori albastre Câtă durere poate strânge un arbore În florile albastre, în sine, Primăvara când plânge? Petalele îi alunecă triste în iarbă; Ploaie dintr-un nor de cerneală. Sunt lacrimile În care sunt topite Toate frustrările din iarnă! Peste genele strânse, Peste cartea deschisă, Peste pletele tale ca ceara, Primăvara plânge cu petale albastre. Eşti ca o sirenă ieşită din mare. Cu lacrimile tale albastre, Parcă plânge Arborele meu, primăvara.

112

Arunc vina ucigaşului, pe topor Într-o lume în care binele şi răul Se împletesc în ţesătura desăgilor în care ne duce viaţa, Confund adesea păcatul cu virtutea, Ziua cu noaptea, Apele curate cu cele murdare; Arunc vina ucigaşului, pe topor. Tata m-a învăţat; crescusem, eram mare, „Nu săpa fântâna copile, de la grajd mai la vale; Şi spală-ţi picioarele, ochii, la zece stânjeni de la izvor!” Nu pot lua ploaia Să mi-o fac spălătoarea păcatelor. Noaptea aş visa doar ape murdare, Puhoaie în care mă zbat să trec în amonte, Să stau, curat, cocoţat pe un nor. Orb, confund adesea păcatul cu virtutea, Ziua cu noaptea, Apele curate cu cele murdare; Arunc vina ucigaşului, pe topor.

113

Bariere de lumină În camera albă Ne jucăm cu vorbele, cu lacrimile. Tu, pe scaun alături. Razele apusului se strecoară abile prin perdelele albe. Se reazemă, blonde, pe genunchii bronzaţi. Ne despart. Bariere de lumină între vorbele care zboară-ntre noi Să ne mângâie. Ai spus „te iubesc!” de mai multe ori decât mine. Abia mă târâi printre vorbe. De când cu iradierile, Genunchii nu mai sunt atât de inflamaţi Dar limba s-a lenevit; Se mişcă mai greu, Ca un şarpe zvârcolindu-se prin noroi. Ţi-am zărit lacrima alunecând peste zâmbetul fals. Te-am provocat: „Cine poate plânge mai vioi!” M-ai întrecut iar. Lacrimile nu-mi vin, Tocmai când am mai mare nevoie de ele. Altădată, mai ales când sunt singur, nu le pot opri! Mi-ai promis că o să treci şi mâine; Tot către seară. Când m-ai îmbrăţişat, nu mai vorbeam. M-ai privit, te-am privit, în tăcere. Barierele de lumină s-au ridicat. Nu mai era nevoie de ele.

114

Bastard Pornesc semnalele, coboară barierele. Ochiul roşu al soartei clipeşte; Blestem în cădere liberă. Presimţea; Ceva se va frânge. Plăcerile şi durerile Nu se cântăresc cu aceleaşi măsuri, La aceeaşi balanţă. Păcatele dor şi când dorm! Dintr-un episod singular, Consecinţe cu ecouri îndepărtate; Până la capătul timpului. Lacrimile nu pot spăla urmele Părăsite la voia-ntâmplării, în somn. Până la urmă a primit numele tatălui.

115

Caut umbră şi eu Măslinul şi-a înfipt rădăcinile În nisipul ars din Mojave; Până la roca mângâiată De lacrima fierbinte a unui minuscul izvor. Petrol să fi căutat, Aur, linişte, iarba fiarelor, Ar fi fost mai uşor! Şopârle gălbui, scorpioni însetaţi, Urcă pe trunchiul pipernicit, Să scape de iadul nisipului ars. Caut umbră şi eu. Spinul brun, un zmoc de frunze aspre, Niciodată-nsetat, Mă urmăreşte protector. Pe cerul din cristal topit bârfesc în şoapte Motoarele avionului invizibil, Întors de departe.

116

Crucea Sudului Stângăciile din clasele primare Nu se îndură să-mi dea pace. Îmi accelerează respiraţia şi acum; Mai ales noaptea. Se adună, bolovani colţuroşi, Cuţite înfipte hoţeşte în călcâi. Achile pierde din nou. Alergătorului i se refuză cununa de lauri. Vreau să cobor în picaj la Polul Sud, Să-mi înfig fruntea în gheţurile fără vârste. Copiii, nepoţii, vor trece să mă viziteze. Se vor lăuda cu strămoşul lor Care nu a îndurat umilinţa. Ignoranţii se vor întreba: Cine doarme acolo? Li se va răspunde: citeşte în stele! Pe cerul curat al emisferei, Crucea Sudului va fi şi crucea mea.

117

Dar gleznele, dar genunchii? Corectez defectele de fabricaţie şi uzura de-o viaţă. Aplic un machiaj substanţial; O mască. De pe rafturile de sus Şterg praful amintirilor care mă chinuie. Ridurile încep să se-ntindă; devin mai discrete. Dar sub mască.....?! Din geamantanele vechi arunc boarfele, Jignirile, lacrimile, ochii la pândă. Prietenii care mi le-au dăruit, odată cu ele! Dar gleznele înţepenite de atâta mocirlă? Dar genunchii anchilozaţi de atâta târât? Mai caut o mască să le ascundă.

118

Disperări 4 Mă tem pentru mâine ca de întuneric, de frig, Ca de moarte. Mâine, cineva se va teme pentru poimâine; Şi aşa mai departe. Nu mă pot bucura de frunze, de un copil, De răcoarea lacului în care mă scufund Să m-ascund. Uraganele pustiitoare, Ploile care nu se mai sfârşesc, Fierbinţeala ucigaşă a verilor în care pământul crapă Şi rădăcinile se rup şi mor, Blestemele uliţelor dintre vecini, Întunericul din suflete, din minţi, Nu mă lasă să dorm. Vinovat de păcatele lumii, Mă tem pentru mâine ca de întuneric, de frig, Ca de moarte. Nu pot alunga frica din visele crunte Ale nopţilor lungi. Disperarea îşi înscrie numele În riduri pe frunte.

119

Eva 2 Eu la noi, tu la voi. Ne vedem. Străveziu, gardul din nuiele Nu mă împiedică să-mi imaginez Mitul Evei şi a lui Adam. Mi-e ruşine să te privesc în ochi. Ţie nu.

- De ce mă priveşti atât de straniu? Nu îţi răspund.

- O fi din cauza soarelui! Ai făcut insolaţie? Te doare capul?

Continui să tac. Îmi înec gândurile, vorbele, cu o înghiţitură în sec. „Eh, dar Eva era goală. Sub soarele raiului doar pletele îi ascundeau trupul. Poate de-aia Adam........” De la casa vecină, din dosul perdelelor, Doamna profesoară, Mamă şi ea, vezi bine, Mă priveşte cu ochii lui Dumnezeu. Gata să cad. M-am simţit gol. Nu aveam plete. Mânat de păcatul din gând, m-am întors. Am luat-o la fugă spre iad.

120

Galeria fantastică Trudy

Privirea mi se pierde în albul galeriei fantastice. Uitate peste noapte, Cearşafuri întinse pe bloc la uscat. Cerul se umflă ca un balon gata să crape. Pereţii din aer mi se prăbuşesc împrejur. Trudy urcă singură. Numără treptele. Pe casa scărilor becul e ars. Şi lacrimile. Fată de moravuri uşoare, Luna îşi mestecă plictisită misterul. Antenele de televiziune O reflectă ca pe o străină din alt cartier. Să plece! Să plece! Obosită, ascultătoare, îşi flutură faldurile stranii. Coboară învăluită ca o fantomă. Galeria fantastică se uneşte cu cerul.

121

Generalul Eram militar în termen; răcan. Am visat-o pe mama. Casa noastră era cazarma. Nucul mare din curte, cu gura spurcată, Blestema toamna. I-a risipit frunzele şi l-a lăsat chel. Mama era generalul armatei noastre. Nu era general mai frumos decât mama! De pe pieptul încărcat cu decoraţii strălucitoare, Ordinul Gloria Maternă îmi era cel mai drag. Îmi amintea de surori, plecate pe la casele lor, De fraţi, care mai de care mai mare, mai important. De tata, care a plecat într-o zi cu zâmbetul său cu tot. Nimeni nu mi-a mai zâmbit, de atunci, Cum o făcea el. „Sunt general dar sunt singură, ostaş. Uite, după zece naşteri mai sângerez şi acum. Gura mi-e uscată de prea mult alăptat.”

122

Începuse ploaia; un şuvoi brun. Mereu mi-a fost teamă de ploile reci ale toamnei. Îmi făceau greaţă ca frunzele de pelin. Mă duceau cu gândul la înmormântarea bunicii. Am căzut la pat cu aprindere la plămâni. Mama plângea pentru amândoi acum. „Adunaţi-vă în jurul meu, soldaţi! Chemaţi cavaleria, sunaţi alarma. Duşmanii ne urmăresc prin ferestre. Trageţi perdelele, stingeţi luminile. Nu vă predaţi!” Am visat-o pe mama. Era generalul armatei noastre. Nu era general mai frumos decât mama!

123

Hm! Deci le vede şi el! Mă simt ca un câine alergat de spaimele nopţii. Dacă mă privesc în oglindă, ca într-un vis, Văd nevăzutul hlizindu-se în jurul capului meu. Mă speriu şi ţip, şi fug, Şi oglinda se sparge. Nici nu-mi dădeam seama cât sunt de bătrân! Copilul m-a privit mirat:

- Bunicule, de ce sunt roşii coarnele tale? „Hm! Deci le vede şi el!”

- Sunt bătrân, nepoate. Păcatele s-au adunat în viaţa mea lungă.

Oglinda s-a spart. Noaptea a căzut peste umerii mei Ca o ploaie.

124

Malul de care mă despart De ce am plecat?

De pe malul de care mă despart, Arar, lumina farului pulsează Sincron cu inima mea. Doar gândurile se mai întorc de unde-am plecat. Reptilă flămândă, Noaptea o stinge încet, o sugrumă; Îi înghite-n tăcere fotonii, rază cu rază. De ce am plecat? Încotro mă îndrept? De pe malul de care mă despart, Cu fiecare leghe Lumina farului pulsează mai des. Mă cheamă, Ori doar inima îndoită Nu înţelege?

125

Melosimetrii 1 Nu te mai întorci la mine. Nucul plânge ca o ploaie Lacrimi verzi din barba verde. Lampa de pe noptieră E mai tristă decât noaptea Pentru care luminează. Dinspre moară suflă vântul; Un străin cu gura strâmbă. Nu-nţeleg de ce blesteamă. L-aş ierta dac-ar întoarce Paşii tăi din nou spre mine.

126

Melosimetrii 1A Mine la întorci mai te nu. Ploaie o ca plânge nucul Verde barba din verzi lacrimi. Noptieră de pe lampa Noaptea decât tristă mai e Luminează care pentru. Vântul suflă moară dinspre Strâmbă gura cu străin un. Blesteamă ce de nţeleg-nu. Întoarce ar-dac ierta-laş Mine spre nou din tăi paşii.

127

Mincinoasa Ochii tăi, galbeni cu puncte negre, Erau ca două viespi de care îmi era teamă. Flăcările unor lumânări înăbuşite. Râdeam de tine că aveai doar patru degete la piciorul stâng. Într-o zi m-ai lăsat să ţi-l caut pe-al cincilea. Am pipăit şi l-am găsit ascuns sub piele Ca o unghie încarnată. Nu erai şchioapă. Nu erai nici prea frumoasă. Ochii tăi mi se păreau două garoafe din hârtie. Mama îmi zicea serioasă: Băiete, ai grijă de Ileana, că e mai mică. Să nu mănânce ciuperci otrăvite, Corcoduşe verzi, măcriş sălbatic, Ori să bea din urmă de cal, să se sluţească. Într-o zi vacile au intrat în porumb. „Vaca lui înainte”, i-ai spus miliţianului. Preşedintele i-a tăiat tatei zilele-muncă. M-am supărat. I-am spus mamei: Nu e mică mamă, e mincinoasă!

128

Nana Nana nu ştia carte; doar poveşti. Era bătrână şi blândă. Era trecută de treizeci! Doar Miţa, pisica gălbuie, mai era blândă ca Nana. „Doamnă, Gelu stă toată ziua la gard cu căţeii boacterului. Mă tem să nu ia vre-o boală; că ăştia de acum....” Seara ne spăla picioarele cu apă caldă şi cu săpun. Patru perechi de picioare mici, rozalii ca botul lui Viorel, Viţelul de l-a adus barza primăvara Când au venit şi moldovenii cu „Trenul Foamei”. Nana a rămas la noi s-o ajute pe mama. Noi cei mici ne-am bucurat cel mai mult. Ne-a zis „drăgălaşilor”, ne-a dat „botoşei” din lână colorată; De la ea din Moldova. Câteodată era mai frumoasă decât mama. Lucra pentru mâncare, dormit şi pentru hainele vechi ale mamei. Pe cele elegante, chiar vechi, nu le accepta. „Da’ nu le iau doamnă, nu sunt de mine!” Nici chiloţi nu purta. Când mulgea vaca stătea pe vine. Noi ne uitam prin grajd pe sub iesle după iepurii cenuşii. Eram cel mai mare; îmi era ruşine. Într-o duminică dimineaţa vorbeau în şoaptă, cu mama. Amândouă au plâns. Nana s-a rujat; Doamne, n-aş fi crezut! Pe la zece a venit Serghei şi ne-a luat-o pe Nana.

129

Restul, nimic Întorc orele pe toate feţele. Mai pestriţe decât clepsidra în care se scurg Din trecut către azi, către mâine. Ignor mărturisirile mincinoase, Dulcegăriile din amurg, Clipele pârjolite de focurile Pasiunilor concentrate în lentile false; Un uriaş dintr-un pitic. Rezemat de gardul de la drum Număr pe degetele unei singure mâini Adevărurile vieţii noastre. Restul, nimic.

130

Reuşesc Încerc să mă joc de-a Dumnezeu; Chiar cu mine. Mii de bilete la loterie. Decid: niciunul câştigător! Reuşesc. Îmi îndrept gândurile către tine. Ai plecat; nu te mai întorci. Munţi de tristeţe să crească-n casa mea. Să se usuce florile-n grădină, azaleea de pe balcon. Reuşesc. Tinereţea nesăbuită nu mai e pentru mine. Mai bine o bătrâneţe firavă, Un strop de rom în cafea, Ochi injectaţi, glas tremurat, un baston. Reuşesc.

131

Rex latră la lună Mi-e dor de tine. Somnul mi s-a ascuns în spatele lunii. Mă învârt în jurul rondului pustiu. Florile sunt uscate. În mijlocul tufelor sterpe, Rex scormoneşte nervos în ţărână. Îşi scutură botul plin de furnici agitate. Probabil că ai uitat ce-a fost aseară Şi dormi ca un înger nepăsător. Rex latră la lună fără să înţeleagă, fără să ştie. Mi-e dor de tine. Mi-e dor.

132

Salteaua Stau alungit pe canapeaua mea nouă Cu saltea tempurpedică. Mă gândesc la toate; mai ales la tine! Dacă am sta împreună, Amprentele trupurilor Ni s-ar păstra în memoria buretelui încăpăţânat. A ta ar fi mai adâncă niţel; pe la fese. Dar nu! Refuzi să te muţi. „Nici nu concep una ca asta, băiete! Doar cu inel, iubitule, doar cu inel.” A fost de ajuns să-ţi spun Că mi-am cumpărat o saltea dintr-un burete nebun Care ţine minte toate prostiile pe care le simte; Ca să te fac curioasă.

- Cum să ţină minte aşa ceva, că doar nu-i vie? - N-o fi ea vie, dar nici moartă nu e!

Ţi-a plăcut salteaua; n-ai mai plecat. Ai uitat de inel.

133

Schimb de tură pe ISS Am ieşit în stradă să scap de gânduri. Nu le mai puteam suporta. Mă strangulau ca un guler prea strâmt, Ca un monstru dintr-un vis urât. Am lăsat ceaiul în ibric, Portocala pe măsuţa din hol lângă cuţitul cu zimţi, Şi am sărit în şlapi, în minte cu tine. Cât poţi fi de departe! Nici gravitaţia nu te mai ajunge. Aproape de lună, În frigul în care astrele se plimbă plictisite Pe aceleaşi orbite, mereu. Eşti planeta mea cu inimă fierbinte. Dacă Pământul nu te mai ajunge, Ori nu te mai vrea În braţele sale prea scurte, Nicio pagubă; ştii că eşti dragostea mea, Şi te-aştept să cobori astă noapte În caleaşca spoită-n argint. Din stradă, în şlapi şi în pantaloni scurţi, Privesc cerul, te caut. Vei fi fiind steaua aceea mică, Ori poate nici nu te văd, Doar te simt?

134

Secundarul Am luat ceasul de pe noptieră. L-am privit îndelung. Fiecare secundă îmi intră în creier ca o pioneză. Se înfige odată cu braţul auriu Săltând pe ecranul minuscul. Încrustează numele tău. Eternitatea îmi râde sarcastic în hohote de secunde. Nu credeam că te va înghiţi aşa, pe neaşteptate, Fără să ai răgaz să-i rezişti. Ce voi face cu el? O să-l privesc în fiecare seară, În fiecare dimineaţă. N-o să-l sărut. M-ar podidi lacrimile şi tu ştii; Niciodată n-am plâns când erai de faţă. Îmi vor răsuna în creier bulgării uscaţi Dispărând în groapă cu un sunet surd. Odată la cinci ani îi voi schimba bateriile. Iar va porni secundarul auriu. Iar voi număra secundele sale Ascuţite ca nişte pioneze care îmi intră în creier Şi încrustează numele tău.

135

Silent auction (Head of Parvait) Fiecare are preţul său. Îţi stau alături fişe detaliate; Spovedanii făcute de alţii pentru tine. Pentru mine nu contează cine te va alege. Sufletele acestea îngheţate vor să câştige Mai mult decât valoarea bronzului. Te întorc pe toate feţele. Îţi pipăie sânii, ochii. Zeiţă oarbă, la preţ jumătate. Orbitele goale aşteaptă zmaraldele furate De cine ştie cine, cine ştie când, pe cine ştie unde. Ştiu, nimeni nu înţelege Ce este dincolo de pustiul orbitelor tale. Cine va plăti, cine te va alege? Nimeni, poate. Voi rămâne ultimul cumpărător Pentru ochii tăi goi, Pentru sufletul adormit În tăcerea verde a bronzului coclit.

136

Stângăcii impardonabile Între noi există cortine, Stângăcii impardonabile. Există bariere adevărate. Nu ne putem încărca unul de la celălalt. Sunt un înger cu aripile anchilozate. Legătura mea cu pământul e întreruptă. Sar scântei la fiecare atingere. Pereţii se prăbuşesc peste polarităţile noastre opuse. Adormi târziu. Nopţile scurte ne poartă pe orbite defazate. Nu se intersectează. Fiecare cu capul în norul său, Pe perna sa, Pe altă durere. Scenariu în care nu există eroi pozitivi; Doar ambiţii copiate din cărţi citite demult. Ca o iederă, Încerc să văd ascunsul din spatele zidului. O prăpastie infinită! Mă întorc. Legătura cu pământul e întreruptă. Pereţii se prăbuşesc peste polarităţile noastre opuse.

137

Staţia „Libertăţii” Stăteam ore întregi cu lumina stinsă În camera îngheţată. Ne temeam de oameni, mai tare decât de Dumnezeu. Ascultam cu sonor sugrumat Muzica aceea bruiată, guiţată, sughiţată. Red Zeppelin, Deep Purple, Mik Jager, Santana, Elvis, Erau martorii nopţilor fără somn. Clopotele unei lumi promise. Două ceşti cu cafea, Nouăzeci la sută năut, ne ţineau de urât. Ne iubeam în pauzele de ştiri, Inconştienţi, indiferenţi, la frământările mondiale, locale, La caracatiţa care îşi întindea umbra, Ţol greţos peste vieţile noastre. De undeva din fundal Un polonez arţăgos ameninţa un general piţigăiat. Spre ziuă pe la cinci lătra câinele vecinilor. Auzeam gâlgâitul apei trase la veceu. Plecam la slujbă cu entuziasm potolit. Jăratec scufundat în nisip. Tramvaiul galben murdar scârţâia pe la curbe, Zdrăngănea pe la ace. Mă trezea din când în când; tresăream speriat. Nu înţelegeam cum Bob Marley poate ţipa în română: „Avansaţi, avansaţi! Urmează Staţia Libertăţii.” Refuzau să-mi iasă din minte Ritmurile ascunse ale nopţii.

138

Umbră Te-ai mai gândit la mine vre-odată, de-atunci? Nu te grăbi! Nu spune nu! Te-ai gândit la moarte? Ţi s-a întins un alb imens în spatele ochilor închişi? Dimineaţa cu răcoare viorie, Seara cu umbre alungite, Feţele ei triste, Sunt urmele trecerii mele. Sunt eu în preajma sufletului tău. A venit furtuna. Vraja s-a rupt. A fugit fiecare să se salveze de puhoiul nebun. Îţi văd şi acum urmele pe nisipul ud Şi nimic apoi. Te-ai gândit la moarte? Ţi s-a întins un alb imens în spatele ochilor închişi? Sunt urmele trecerii mele. Sunt eu în preajma sufletului tău. Te-ai mai gândit la mine vre-odată, de-atunci?

139

Un fluture galben Stăteam pe marginea patului lângă bunica Maria. A venit doctorul, alb ca un vampir dezinfectat. Mi-a fost frică. M-am mutat pe scaunul de la fereastră. Nici nu m-am uitat când a înţepat-o nemilos. Privea florile din ulceaua din lut negru Şi îmi zâmbea trist. „Nu-i aşa că-i frumoasă?” I-o adusese mama de dimineaţă. Eu le-am pus apă. Doamne, ce plăcinte bune făcea; cu smântână. Le aşeza una peste alta în farfurie până la lampă. Of, acul acela atât de gros! I-am văzut ochii negri şi mi s-a făcut milă. Nu mai străluceau ca în primăvară, de Paşte. M-am mirat de ce mă tot priveşte fără să clipească. Aveam impresia că nu mă mai cunoaşte. „Sunt eu bunico, nepotul tău Gavrilă!” Nu mi-a răspuns. „Eh, doarme cu ochii deschişi.” Un fluture galben dansa printre petale. A intrat mama, palidă, cu buzele strânse. Şi-a aşezat geanta pe noptiera cu de toate. „A murit bunica, Gavrilă!” A plâns.

140

Volbură Noaptea încordează rădăcinile în pământ. Se cutremură pietrele, fundaţiile palatelor, Solzii din cremene de pe spinările străzilor, Pereţii lumii în care trăim târându-ne, Căţărându-ne; Volbură. Dovezile trecerii noastre? Târâitul melcilor orbi, Urme vâscoase de la o rădăcină la alta. Vântul, timpul, usucă urmele. Cutremură fundaţiile palatelor, Spinările străzilor, Pereţii lumii pe care ne căţărăm Târându-ne; Volbură.

141

Vultur pe cerul de sticlă Zbor pe deasupra deşertului. Umbra îmi alunecă peste dunele aurii. Scorpionii, şerpii, au prins de veste. S-au ascuns în tainiţele nisipului, În labirintul fierbinte. Ochiul meu simte Alunecarea sângelui rece prin catacombe. Sunt lucruri pe care nu le pot înţelege. Dimineaţa vine cu buretele de lumină. Şterge tot ce era de la sine-nţeles. Scorpionii şi şerpii Nu vor sta mereu în umbra caldă. Vor dori şi ei o rază în ochii orbi. Voi coborî, săgeată cu cioc aurit. Rezultatul va fi unu la zero. Deşertul va râde Cu dinţii săi de cal bătrân, Turnat din nisip.

142

Zbor de fluturi N-o să vorbim acum, exhaustiv, despre fluturi. Ar fi prea mult! Fandările imprevizibile, zborul lor frânt, dezordonat, Îmi apar ca mersul dezinvolt, aparent nepăsător, al unor nobili. Ori ca mersul clătinat al deţinuţilor intrând la Aiud În acel august blestemat. Erau profesori, ziarişti, politicieni, militari, industriaşi, oameni de cult. În mersul lor se ascundea o nobleţe abia înfrânată; O demnitate care nu fusese încă sfărâmată În cei doi ani de anchete, în procesele care-au urmat. Era o frondă exprimată prin tăcere demnă, Prin paşi calmi apăsaţi, nestandardizaţi din ordin, Necocoloşiţi în târşâituri slugarnice, furişate. „Ţine pasul, deţinut! Ţine rândul, bandit!” Cum le vor fi fost paşii când au ieşit, În drum spre locul execuţiei sau spre o libertate plătită scump? Vor fi fost ca paşii vulpilor hăituite, ai câinilor dresaţi? Nu ştiu! Să mai fi putut păstra, după anii de umilinţă, de apăsare, Vre-un rest din nobleţea paşilor convoiului de la intrare? Nu ştiu! Norul de fluturi în zborul căruia mi-am imaginat nobleţea gestului liber, Să mai fi putut ieşi din iad, viu?

143

Conținut Titlul Pagina

1 A treia vale 7 2 Abandon 8 3 Bârlogul albastru 9 4 Brake 10

5 Cerșetorul de timp 11 6 Ciobanii 12

7 Clipele nașterii 13 8 Cum era mama, bunico? 14 9 Dans în frig 15

10 Dimineață cu ploaie 16

11 Excrescențe 17 12 Intrarea în istorie, interzisă 18 13 Labirint interzis 19 14 Lumea cealaltă (OZN) 20 15 Nu mai vine 21 16 Pălăria albă 23

17 Pasărea uriașă 24 18 Portocalul 25 19 Primăvara din noi 26 20 Scaring movies 27 21 Schelete plutind (Baghdad…) 28 22 Shevalinga 29 23 Tăcerea pietrelor 30 24 Triste 31 25 Un loc de reculegere 32 26 Ai rămas la fel de frumoasă 33

144

Titlul Pagina 27 Amintiri prăfuite 34 28 Arlechin în camera albastră 35 29 Beat de atâta primăvară 36 30 Calul 37

31 Aprinde luna și o stinge iar 39

32 Cămașa de noapte 40 33 Când seacă fântânile 41 34 Castele pe plajă 42 35 Doamne, cum mai trece trimpul! 43

36 Două pahare cu whisky și ghiață 44 37 Echinox 45 38 Fericit cel surd 46

39 Focul și apa 47

40 Ostașul sovietic (Fotografii care nu se mai fac) 48 41 Fragii îi vom culege a doua zi 49

42 Gândul și fața 50 43 Intermezzo la ora zero 51 44 Ipocrizii 52

45 Întoarce-te și le regăsește! 53 46 Mantaua 54

47 Miorița 55 48 Nu mai am timp 56 49 Păcăleala 57 50 Palmier cu rădăcinile din aur 58 51 Patria 59 52 Plictiseli 60 53 Poezie-primăvară 61

145

Titlul Pagina 54 Poezie și cuvinte încrucișate 62 55 Sechestrare de suflet 63 56 Sensul căderii 64 57 Singur 2 65 58 Trecere prin Purgatoriu 66 59 Unde este finalul? 67

60 Viață, oraș prăfuit 68

61 Algoritmi inversați 69 62 Amnezii 70 63 Ard flori 71 64 Baba oarba, ghici cine e? 72 65 Călugăr orb 74

66 Cărți 75 67 Cerul, tu peste tot 76 68 Cimitire din hârtie 77

69 Desculți, întinși pe mochetă 78

70 Dragă copilărie 1 (Orașul de carton) 79 71 Dragă copilărie 2 (Obraznica Paulina) 80 72 Dragă copilărie 3 (Fântâna de la Dealul Măgurii) 81 73 Eva 1 82 74 Gânduri, vise 84 75 Grindină 85 76 Hruba 86 77 Izvoarele mele 87 78 Maternal lineage 88 79 Mi s-au urcat furnicile pe picioare 89 80 Obrazul care nu poate ierta 90

146

Titlul Pagina 81 Ochii părinților 91 82 Ochiul de sticlă 92

83 Pietroiul (Lecție de căință) 93 84 Poetul a rămas mutilat 94 85 Prognoze 95 86 Rămân 96

87 Rana și rânjetul 97 88 Rostogoliri 98

89 Și dacă tot nu înțelegem de unde răsare.. 99

90 Și mâine e o zi 100 91 Statuie 101 92 Strada Umbroasă 102 93 Tu ai fi putut! 103 94 Ultima minciună 104 95 Vai, vai, vai! 105 96 Vârsta critic 106 97 Zidit într-o clipă 107 98 Ziua copiilor 108 99 Alaska (Bocet) 109 100 Apele, oasele 110 101 Arborele meu cu flori albastre 111

102 Arunc vina ucigașului, pe topor 112 103 Bariere de lumină 113 104 Bastard 114

105 Caut umbră și eu 115 106 Crucea Sudului 116 107 Dar gleznele, dar genunchii? 117 108 Disperări 4 118

147

Titlul Pagina

109 Eva 2 119 110 Galeria fantastică 120 111 Generalul 121

112 Hm! Deci le vede și el! 123 113 Malul de care mă despart 124 114 Melosimetrii 1 125 115 Melosimetrii 1A 126 116 Mincinoasa 127 117 Nana 128 118 Restul, nimic! 129

119 Reușesc 130 120 Rex latră la Lună 131 121 Salteaua 132 122 Schimb de tură pe ISS 133 123 Secundarul 134 124 Silent auction (Head of Parvait) 135 125 Stângăcii impardonabile 136

126 Stația „Libertății” 137 127 Umbră 138 128 Un future galben 139 129 Volbură 140 130 Vultur pe cerul de sticlă 141 131 Zbor de fluturi 142

148

149

Repere biografice

-Născut la 9 sept. 1936 în Leleiu, jud. Sălaj, în familia învăţătorilor Florica şi Constantin David.

-Domiciliul actual în: Los Angeles, California, USA. e-mail davidcd@ucla.edu sau sabadus36@gmail.com.

-Căsătorit, are 2 copii stabiliţi în USA.

-Şcoala Elementară în comuna Bocşa, jud. Sălaj.

-Între 1951-1954 urmează Liceul Tehnic de Chimie din Târnăveni.

-Între 1956-1963 urmează Facultatea de Chimie Industrială la Universitatea Politehnică Bucureşti.

-Între 1954-1996 lucrează ca tehnician şi inginer tehnolog la Copşa Mică, Oneşti si Piteşti.

-În 1997 emigrează în USA. Lucrează la University of California- Los Angeles.

-În România a publicat în colaborare cu Victor Laiber, carte tehnică la Editura Tehnică în 1977 şi literatură ştiinţifică pentru copii la Editura Ion Creangă în 1977 – 1978.

-Publică regulat în Revista Clipa din Los Angeles, în română, poezie, scurte proze, precum si eseuri, începând cu anul 2000 până în 2004.

-Publică din 2003 poeme în română pe internet în situl www.revistarespiro.com.

-Publică din 2003 poeme în română în revista Origini-Romanian Roots.

-Publică regulat din 2000, poeme în engleza în situl www.poetry.com al International Society of Poets, al cărui ”Laureat poet” devine în 2001

-Publică ocazional în 2000, în engleză, în situl www.poeticvoices.com.

-I se publică, între 2001- 2004, poezii în engleza în cinci volume de antologie de poezie la International Society of Poets, USA.

-I se publică în 2003 poezie in engleză în antologia

„Theatre of the Mind" la Casa de Editura Noble House, London, U.K.

150

-În 2003 îi apare primul volum de poezie în română, „Bună Dimineaţa, America", la editura Criterion Publishing, Georgia, USA.

-În 2004 i se acorda premiul de poezie al Societaţii scriitorilor şi artiştilor români din America, Literart XXI, pentru volumul de poeme „Bună Dimineața, America”.

-În 2004 devine „Graduated Freelance Writer" al Institutului Thomson, USA.

-În 2004 îi apare al doilea volum de poezie în romană la Editura Paralela 45, România, intitulat “Leuştean pentru America de Nord”.

-În 2004 îi apare un volum de poezie în engleză intitulat “ Master and Servant” la Casa de Editură

“i Universe” din USA. www.iuniverse.com

-În 2003 şi 2004 este nominalizat şi publicat în antologia “Who’s Who in International Poetry” de International Society of Poets, din USA.

-În 2004-2010 publică poezie pe internet în site-ul www.poezii.biz

-În 2006-2010 publică poezie, proze scurte şi fotografie în siturile www.poezie.ro, www.timpul.ro, www.romanialibera.com, www.bocancul-literar.ro

-La sfârşitul lui 2006 îi apar 12 poeme în volumul antologic “Timpul Rană Sângerândă – Poeţi români în Lumea Nouă” la Casa de Editură Criterion Publishing.

-În 2007 publică un nou volum de poezie la Casa de Editura LULU.com (www.lulu.com/dandavid) intitulat „Dealul galben”.

-In 2008 publică volumul de proză scurtă „Gardul - Pustiul dintre noi”, la Casa de Editura LULU.com (www.lulu.com/dandavid)

-In 2007 și 2009 i se publică poezie în volumele „Zamolxex gratia ab Romania Condita” și „ Ce enigmatică ești, femeie” la editura 3D, TurnuSeverin.