12881509 Doug Batchelor La Picioarele Lui Isus Evanghelia Dupa Maria Magdalena

LA PICIOARELE

LUI ISUS

Doug Batchelor

EVANGHELIA DUPĂ MARIA MAGDALENA

At Jesus Feet: The Gospel According to Mary MagdalenaDoug Batchelor

Traducere: Dumitru Popa

Redactor: Delia Buciuman

Corectură: Lavinia Goran

Tehnoredactare: George Toncu

Coperta: Dragoș Drumaș

© 2003, Editura „Viaţă și Sănătate”, București

www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

Doug Batchelor

La picioarele lui Isus / Doug Batchelor

București, 2003

ISBN 973-7933-09-5

Cuprins

La picioarele lui Isus… în rușine

ADULTER ÎN TEMPLU ................................................... 9

La picioarele lui Isus… în durere

„RUGĂCIUNE PENTRU UN MORT” ......................... 36

La picioarele lui Isus… în studiu

PREOCUPĂRILE MARTEI ............................................ 59

La picioarele lui Isus… în sacrificiu

OSPĂŢUL LUI SIMON................................................... 80

La picioarele lui Isus… în consacrare

LA CRUCE .................................................................... 100

La picioarele lui Isus… în slujire

LA MORMÂNT ............................................................ 128

La picioarele lui Isus… în cântare

ÎNVIEREA...................................................................... 149

PREFAŢA AUTORULUI

De ce o carte despre Maria Magdalena? A avut ea oare o

minte strălucită, asemenea lui Solomon? Probabil că nu! A fost

ea tot așa de frumoasă ca Bat-Șeba? Biblia tace cu privire la acest

lucru. Nu, Maria Magdalena a fost foarte generoasă cu mijloacele

ei materiale, deși n-a avut averea lui Zacheu. Când în dimineaţa

învierii a crezut că cineva a luat trupul lui Isus din mormântul

lui Iosif, Maria s-a oferit cu îndrăzneală spunând: „Spune-mi

unde L-ai pus și mă voi duce să-L iau” (Ioan 20,15). Să însemne

oare aceasta că, din punct de vedere fizic, era puternică – o

femeie Samson?

Faima ei nu se datorează pornirii firești de a deveni cineva, de

a avea un renume, tendinţă pe care, de obicei, lumea o asociază

cu măreţia. Atunci, ce anume o face pe Maria să fie deosebită?

Această femeie a avut trei mari trăsături de caracter vrednice de

laudă: o mare iubire, o credincioșie de nezdruncinat și o devoţiune

desăvârșită. Și toate acestea, izvorând dintr-o viaţă ce a fost odată

murdară și răvășită.

Majoritatea dintre noi nu vom avea niciodată înţelepciunea

și bogăţia lui Solomon sau frumuseţea Bat-Șebei, dar dacă ne

lăsăm învăţaţi de Maria, vom fi și noi din nou curaţi și niște

făpturi noi, asemenea ei. Putem crește astfel mai presus de

slăbiciunea noastră și putem avea acea extraordinară iubire și

devoţiune ca să Îi slujim Domnului Isus aici, acum și în toată

veșnicia. Cu pași umili și noi putem să o urmăm pe Maria, de la

rușinea vrednică de plâns la cântul de mulţumire și laudă.

ISTORIA ȘI STUDIUL VIEŢII EI

Fiecare capitol al acestei cărţi are două părţi: relatarea istoriei

Mariei și un studiu asupra vieţii ei. Cei mai mulţi probabil că își

vor concentra atenţia asupra istorioarei, dar vor sări peste studiu

și vor trece mai departe.

Am ales subiectul Mariei Magdalena pentru că viaţa ei este

atât o poveste mișcătoare, cât și cel mai fascinant și mai edifi-

cator studiu. Relatarea minunatei istorii a Mariei, din Sfânta

Scriptură, constituie punctul de plecare pentru un studiu pro-

fund, totuși simplu, care îl va fixa bine pe cititor în adevărurile

fundamentale ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Poţi fi ispitit să citești relatările referitoare la Maria și să

treci peste studiile cu privire la viaţa ei. Aceasta ar fi însă ca și

când ai veni de la piaţă după ce ai cumpărat cele necesare pentru

masa de prânz, numai ca să descoperi că ai uitat sacoșa cu cele

cumpărate acolo unde ai plătit și că ai adus acasă numai desertul.

Vă asigur că majoritatea capitolelor de studiu conţin, de

asemenea, povestiri interesante.

INTRODUCERE

Scrierea acestei cărţi a constituit o ocazie unică și nouă. Pentru

a ţese laolaltă diferite povestiri și evenimente în care apare Maria

și a menţine un flux continuu în domenii în care Biblia tace, a

trebuit să trag de câteva fire ale imaginaţiei și de un fir sau

două de supoziţii sfinte. Oriunde și ori de câte ori a fost posibil,

am făcut cu credincioșie tot ce s-a putut mai bine pentru a întări

ceea ce este descoperit în Sfânta Scriptură și în comentariile

inspirate.

Pentru început, vreau să spun că nu am pretenţia că sunt

un profet sau fiu de profet, cu toate acestea, în decursul celor

cinci ani cât am lucrat la acest manuscris, m-am rugat de multe

ori ca Dumnezeu să mă ajute să văd ce s-a petrecut acum 2000

de ani, astfel încât să pot fi corect în prezentarea evenimentelor

de atunci. De nenumărate ori, când priveam ecranul computerului

meu, am avut simţământul că eram transportat înapoi în timp,

ocazie cu care mi se descopereau diferite aspecte din viaţa

Mariei, ca și când aș fi fost prezent acolo, privind desfășurarea

dramei vieţii sale.

Aștept cu nerăbdare ziua când voi întâlni personajele din

acest volum, astfel încât să-mi dau seama dacă aceste „viziuni”

au fost descoperiri divine sau numai o imaginaţie bogată. Nu

cumva câte puţin din amândouă? În cele din urmă, îmi doresc

mult să mă întâlnesc faţă în faţă cu Domnul Isus, care m-a

salvat din străfundurile păcatului.

CAPITOLUL

UNU

LA PICIOARELE LUI ISUS… ÎN RUºINE

ADULTER ÎN TEMPLU

Prindeţi-o! strigă o voce supărată, spărgând liniștea dimi-

neţii, în timp ce ușa grea de lemn s-a deschis în forţă și

s-a lovit de zid cu un zgomot înăbușit, făcând o gaură

mai adâncă în tencuiala deja deteriorată.

Surprinsă de această invazie neașteptată, inima Mariei a

îngheţat. Se pare că ziua de care se temea așa de mult, sosise.

– Desfrânato! Prostituato! au strigat invadatorii.

Dispreţul se revărsa de pe feţele lor răutăcioase ca saliva din

gura câinilor turbaţi. Cu intenţia vădită de a o ucide, rabinii de

la templu și preoţii au năvălit în mica și retrasa ei încăpere

unde ea își desfășura „afacerile”.

Clientul ei a ieșit de sub cearșafuri speriat și ridicând din

umeri se îmbrăcă, acţionând fără să fie nici un pic surprins de

cei ce au năvălit peste ei.

E o cursă, a gândit ea în timp ce privea la oamenii ce în umbră

se rezemau de zid. Feţele lor, oarecum jenate, erau învăluite de

ultimele umbre ale nopţii. Mulţi dintre ei erau foștii ei clienţi,

dar știa că a-i identifica acum nu făcea decât să îi îngreuneze

iminenta pedepsire.

Din timp în timp, pentru a păstra o formă de evlavie, cum

și pentru a da dovadă de cucernicie, oamenii legii și preoţii

obișnuiau să dea ca exemplu pe una dintre prostituatele ce nu

LA PICIOARELE LUI ISUS1 0

erau din Ierusalim, purtând-o pe străzi pentru ca trecătorii și

gură-cască s-o blesteme și s-o scuipe. Apoi, cu o batjocură așa-

zis evlavioasă, ei aveau să-și alunge victima din cetatea sfântă,

prin Poarta Gunoaielor, ca manifestare a unei artificiale indig-

nări.

Ar fi trebuit să rămân în Magdala, gândea Maria în timp ce

strângea cearșafurile subţiri de pe pat. Înfășurându-se cu înve-

litoarea patului, pentru a-și ascunde goliciunea, ea s-a ridicat

în picioare.

– Prindeţi-o! N-o lăsaţi să scape, strigă unul dintre preoţi în

vreme ce un altul s-a repezit spre ea.

O a treia persoană – un om din garda templului – a prins-o strâns

de braţ, unghiile lui înfigându-se adânc în carnea sa plăpândă.

Maria a încercat să se opună, dar omul o ţinea strâns. Înspăi-

mântată, femeia a început să tremure necontrolat. I se păruse

suspect acest nou client care apăruse așa devreme în cadrul ușii

ei, în acea dimineaţă. Vor să facă din mine un exemplu, gândi ea.

– Daţi-i ceva să se îmbrace!

Și unul dintre oamenii legii o smulse din mâinile gărzii de la templu.

– Hm! Faceţi cum vă spun și luaţi-o așa cum este, spuse un

cărturar, va fi mai convingător.

– Nu! El este în templu și n-o putem duce așa cum este,

adăugă un preot bătrân, cu autoritate, în timp ce-și plimba ochii

peste corpul ei tremurând.

Unul dintre oamenii care se rezemau de zid i-a întins preotului

o rochie murdară și mototolită ce era pe un scăunel.

– Pune asta pe tine! Acoperă-ţi rușinea! șuieră arţăgos

printre dinţi preotul, aruncând îmbrăcămintea murdară spre

femeia ce tremura.

Recunoscătoare chiar și pentru îmbrăcămintea aceea grosolană,

Maria a smuls rochia din mâna întinsă și s-a îmbrăcat cu ea.

Deși era o prostituată, avea încă un simţ al decenţei. Sub privirea

pofticioasă a acuzatorilor săi, Maria și-a acoperit trupul gol.

ADULTER ÎN TEMPLU 1 1

Degetele îi tremurau în timp ce își strângea cordonul în jurul

mijlocului, peste acea rochie murdară și foarte largă.

La porunca bătrânului preot, doi oameni din garda templului

au luat-o de mâini și au împins-o spre ușă. Rabinii s-au dat

înapoi, lăsând ca cele două gărzi și femeia să treacă înainte.

Ieșind, ea a schimbat o privire, ca între cunoscuţi, cu unul dintre

rabini. El și-a lăsat rușinat ochii în jos. Conducătorii respectaţi,

așa cum era el, nu se atingeau niciodată – bineînţeles, în public

– de o femeie cu o reputaţie ca a ei.

Gărzile au târât-o pe străzi. Degetele lor musculoase i-au rănit

pielea măslinie. Părul ei lung și splendid, mândria și gloria ei, îi

cădea în dezordine pe faţă, în timp ce se lupta să-și poarte pașii

peste pietre, de-a lungul drumului. Unde mă duc? se întrebă ea.

Înainte, în zare, se deslușea Templul cel sfânt. Templu? Neliniștea

ei începu să crească. De ce la templu?

În timp ce mergeau mai departe, Maria auzea strigătele și

blestemele rostite de trecători. Gospodine și negustori curioși

au început să se adune în spatele acestei stranii procesiuni.

O, Doamne, se ruga Maria, Te rog, nu o lăsa pe Marta sau pe

Lazăr să mă vadă cum sunt în realitate. Un râs bolnăvicios și

deznădăjduit izbucni printre suspine. Cum pot să aștept ca

Sfântul lui Israel să asculte rugăciunea unei păcătoase murdare,

așa cum sunt eu? Am mers prea departe, mult prea departe ca

Dumnezeu să mă mai ierte vreodată sau să-mi asculte rugăciunea.

O mișcare de pe una din părţile străzii înguste a făcut ca

răsuflarea să i se oprească în piept. Preoţii luau în mâini pietre

destul de mari ce erau împrăștiate în faţa clădirilor, bolovani

folosiţi pentru a ţine deschise ușile prăvăliilor.

Mă vor omorî cu pietre, își zise ea cu răsuflarea întretăiată. O

mică haită de câini agitaţi urma procesiunea, mârâind și lătrând

în toată această agitaţie matinală. Maria se tânguia: Mă vor

omorî cu pietre, iar acești câini, ce se hrănesc cu stârvuri, mă vor

mânca, așa cum au mâncat-o pe Izabela.


Ea auzise de multe ori această istorisire, căci crescuse într-un

credincios cămin iudaic. Dar nu și-a imaginat niciodată că soarta

ei va fi ca a nelegiuitei regine a lui Ahab. Soldatul din gardă care

o ţinea de braţ i-a aruncat o privire plină de simpatie, apoi se

concentră din nou la cum să-și croiască drum prin marea de

spectatori curioși. În stânga, a observat cum patronul unui

magazin a pus mâna pe o piatră. Un vânzător de pește a făcut

același lucru, de partea dreaptă a drumului. Mintea Mariei lucra

febril. A început să tremure și mai mult. Răsuflarea ei era scurtă

și sacadată. Înaintea ochilor a început să vadă pete și puncte

negre amestecându-se; era ca și când ar fi fost într-un tunel și

simţea că e gata să leșine.

– De ce mă duc la templu? l-a întrebat Maria cu nedumerire

și durere pe gardianul din dreapta. De ce nu mă ucid cu pietre

dincolo de poartă?

– Încă mai ai o șansă. Dacă Îl ucid cu pietre pe Învăţătorul,

atunci, probabil că îţi vor da drumul. De fapt, pe El Îl vor ei, a

șoptit garda pe la colţul gurii la urechea tinerei și simpaticei

femei.

Învăţătorul! Ea auzise despre Învăţătorul care mergea din

loc în loc prin ţară, vindecând și binecuvântând oamenii. Toţi

auziseră despre Învăţătorul. La un moment dat, din praful

ridicat de mulţimea de spectatori curioși și de închinători veniţi

la sărbătoare, au răsărit zidurile albe ale sanctuarului lui Dumnezeu

și aurul strălucitor în lumina soarelui din acea dimineaţă.

O briză răcoroasă i-a răvășit Mariei părul negru și lung.

Tremura. Femeia nu era sigură ce anume o înspăimânta mai

mult: gândul că în curând avea să fie omorâtă cu pietre pentru

adulter sau că era purtată și dusă în Casa lui Dumnezeu așa

cum era – pe jumătate îmbrăcată și vinovată de o scandaloasă

fărădelege.

Brutali, preoţii și gardienii templului au mers înainte ultima

sută de metri, intrând în curtea unde schimbătorii de bani


mânioși și comercianţii animalelor de jertfă erau îngrămădiţi

cu toţii la ușa templului. Curios, gândea Maria, de obicei își aduc

animalele și mesele cu bani în curtea interioară.

Mai mulţi vânzători de animale pentru jertfe i-au acostat

pe preoţii care o însoţeau pe Maria, plângându-se:

– El a făcut un bici și ne-a gonit afară, spuse unul rânjind,

mi-a răsturnat masa cu bani!

– Cine i-a dat acestui Galilean o așa autoritate, întrebă un

altul, agitându-și pumnul în faţa rabinului. Acest om trebuie

oprit.

Cu o hotărâre reînnoită, preoţii au lăsat capul în jos și s-au

îndreptat spre templu. Prinsă în desfășurarea acestei drame,

Maria aproape că a uitat ce rol juca ea în toate acestea, până când

o femeie tânără și mânioasă și-a dat vălul la o parte și i-a ţipat

Mariei în faţă:

– Stricato!

Apoi, la fel ca o cămilă, femeia a aruncat un proiectil de

salivă bine ţintit în direcţia Mariei. Maria a privit în jos la pata

de pe rochie, care era și așa murdară, și s-a făcut și mai mică.

Niciodată nu se simţise așa de murdară.

Înăuntrul curţii sfinte atmosfera se schimbase. Behăitul oilor

și al caprelor, gunguritul porumbeilor și tot mirosul de grajd

pe care cel care venea să se închine îl întâlnea când intra în

curtea templului, lipseau. În locul acestora era un aer plăcut

de pace și liniște solemnă. Fără nici un fel de avertizare, gărzile

și-au încetinit pasul și s-au oprit. În același timp au mai slăbit

strânsoarea ca de fier asupra braţelor ei. Maria își frecă pielea

rănită.

Preoţii care conduceau procesiunea s-au oprit și ei. Cu glasuri

înăbușite discutau despre surprinzătoarea schimbare de la

templu. Dar, la scurt timp, și-au recâștigat atitudinea arogantă

și... pioasă.


– Acolo! Acolo este! șopti unul dintre ei, arătând spre o mare

mulţime care se strânsese în jurul Unuia ce stătea pe treptele

templului.

Preoţii s-au oprit pentru a-și scutura praful de pe poalele

hainelor și apoi și-au tras mâinile în mânecile albastre, cu ciucuri,

ale veșmintelor lor albe, într-o atitudine religioasă de respect. Apoi,

schimbând între ei un semn din cap, îngâmfaţi și siniștri, s-au

grăbit pe holul de marmură către un grup de închinători adunaţi

pe treptele templului. Gărzile, mai puţin ostile acum faţă de femeia

ce era în custodia lor, i-au urmat.

În timp ce procesiunea preoţilor se îndrepta spre mulţime,

închinătorii s-au dat într-o parte și alta lăsându-i să treacă, până

când aceștia au ajuns înaintea Unuia care era, în mod clar, în

centrul acelei întâlniri.

Maria privea încremenită și cu temere. Deși auzise de El –

cu toţii auziseră – ea nu mai văzuse niciodată până atunci un

om ca El. Trăsăturile Lui erau colţuroase, severe și în mod sigur

nu era străin de munca grea sau de viaţa în aer liber. Cu toate

acestea, în înfăţișarea Sa, ea a văzut bunătate – o expresie de

inocenţă amestecată cu înţelepciune și demnitate. Întreaga Sa

înfăţișare avea o simetrie perfectă și un echilibru ce purta

amprenta unei combinaţii de nobleţe și compasiune. Maria nu

mai văzuse niciodată o astfel de măreţie la vreun om, deși

cunoscuse mulţi oameni la viaţa ei.

Din anumite motive, de care nu-și putea da seama cu

exactitate, Maria a simţit un sentiment de pace și siguranţă în

prezenţa Lui. Înconjurată de un zid de spectatori, ce făcea ca

scăparea să-i fie imposibilă, Maria a fost eliberată și tremurând

a căzut la picioarele lui Isus.

A închis ochii, și-a luat capul între mâini, nefiind în stare să

mai continue să privească la acest Om sfânt, dorind, dacă era

posibil, ca acest coșmar să se termine. Mai presus de strigătele


și cuvintele de batjocură, ea i-a auzit pe acuzatorii ei prezentân-

du-I lui Isus vina ei aducătoare de moarte.

– „Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când

săvârșea preacurvia. Moise, în lege, ne-a poruncit să ucidem

cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici?” (Ioan 8,4.5)

Realitatea situaţiei umilitoare în care se afla și lipsa speranţei,

au copleșit-o pe Maria. Toată gama emoţiilor îngrozitoare au

făcut-o să-și piardă cunoștinţa. Ghemuită pe pavajul rece de

marmură, nimeni n-a observat că ea leșinase. Nimeni, cu

excepţia Isus, care n-a scăpat nimic neobservat din cele ce se

petreceau cu tânăra femeie. Cu mult înainte ca ea să intre în

curtea templului, cu mult înainte ca primul străin să fie primit

în patul ei, cu mult înainte ca ea să facă primul pas ce avea s-o

conducă la umilire și suferinţă, El anticipase – în timp – acel

moment.

După câteva clipe, Maria și-a recăpătat cunoștinţa. Atmosfera

din curtea templului se schimbase. Era o liniște stranie. Ea privi

iscoditor printre firele de păr despletit, ca să-L vadă pe Isus,

care scria, calm, ceva în praful de pe pavajul templului. La

început, n-a putut desluși cuvintele. L-a văzut doar cum S-a

ridicat și a spus:

– „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu

piatra în ea” (vers. 7).

Maria s-a făcut mică de tot, așteptând ca o ploaie de pietre

să cadă asupra ei. În schimb, a auzit un zgomot înăbușit și pe

cineva care pleca.

Deschizând ochii, ea a văzut cum Învăţătorul S-a aplecat încă

o dată, continuând să scrie. Ce scria oare? Ascultând șoaptele

mulţimii ce se împuţina, și-a putut da seama: El enumera păcatele

oficialilor de la templu, făcându-le cunoscute în faţa tuturor.

După un timp, ce Mariei i s-a părut a fi o veșnicie, mâna

plină de delicateţe a lui Isus i-a atins umărul. Ea și-a dat la o

parte părul de pe faţă și și-a ridicat ochii. Pe faţa Lui era un


zâmbet ciudat, mirat, ca și când ar fi întrebat-o de ce oare se

târa pe pământ într-un mod atât de nedemn în acel loc sfânt.

Ridicându-se încet și privind în jur, Maria a văzut că fariseii și

cărturarii au dispărut. Ipocriţii care i-au întins o cursă au fugit

de la templu. Atunci, Isus, adresându-i-se în mod respectuos, îi

spuse:

– „Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”

(vers. 10)

Maria privi stânjenită în jur și spuse:

– „Nimeni, Doamne” (vers. 11).

„Și Isus i-a zis:

– ’Nici Eu nu te osândesc. Du-te, și să nu mai păcătuiești’”

(vers. 11).

Maria credea că era prea frumos ca să fie adevărat: Să mă

duc și să nu mai păcătuiesc? Dar sunt o prostituată! Și singura

Lui mustrare este: „Du-te și să nu mai păcătuiești”?

Incredibil. Era liberă să plece. Fusese graţiată, scăpată de

pedeapsa ce o merita. Iniţial, instinctul ei a fost să fugă din acel

loc și cât mai repede cu putinţă, dar s-a simţit constrânsă de o

copleșitoare recunoștinţă faţă de Apărătorul ei. Bucuroasă,

Maria s-a aruncat la picioarele Domnului și și-a revărsat în

lacrimi aprecierea inimii ei. Apoi, a privit în jos, și acolo, în praful

din curtea templului, ea a văzut cuvântul „adulter,” care parcă

privea fix la ea. Faţa i s-a luminat de o puternică eliberare, la

vederea literelor strălucitoare din praful de pe marmură.

Înainte ca să poată căuta un răspuns pe faţa bună și blândă

a Învăţătorului, o puternică rafală de dimineaţă a suflat prin

curtea templului, ștergând întregul catalog de păcate, scris acolo

în praf. În acel moment, Maria a simţit că imensa povară de

vinovăţie i-a fost luată de pe suflet.


STUDIU

IOAN 8,2–11

„Dar dis-de-dimineaţă, a venit din nou în Templu; și tot norodul

a venit la El. El a șezut jos și-i învăţa. Atunci cărturarii și fariseii I-au

adus o femeie prinsă în preacurvie, au pus-o în mijlocul norodului,

și au zis lui Isus: ’Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar

când săvârșea preacurvia. Moise, în lege, ne-a poruncit să ucidem

cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici’? Spuneau lucrul acesta

ca să-L ispitească și să-L poată învinui. Dar Isus S-a plecat în jos,

și scria cu degetul pe pământ.

Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus, și le-a

zis: ’Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra

în ea’.

Apoi S-a plecat iarăși, și scria cu degetul pe pământ. Când au

auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor, și au

ieșit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la

cei din urmă. Și Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc.

Atunci S-a ridicat în sus; și, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe

femeie, Isus i-a zis: ’Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a

osândit’? ’Nimeni, Doamne’, i-a răspuns ea. Și Isus i-a zis: ’Nici

Eu nu te osândesc. Du-te, și să nu mai păcătuiești’.”

CINE ERA MARIA?

Cine era această femeie prinsă în adulter? Biblia nu o identifică

niciodată pe nume, dar eu cred că era Maria Magdalena și că această

relatare, pe care o găsim numai în Evanghelia lui Ioan, a fost prima

întâlnire a Domnului Isus cu ea. Aici, se face referire în mod simplu

la ea: „o femeie”. Și în alte locuri din evanghelie ea este numită, de

asemenea, „o femeie” (Luca 7,37), poate, pentru că, după această

experienţă, Maria devine un foarte devotat discipol, iar Ioan,

recunoscând că era o situaţie destul de stânjenitoare, a ales să redea

istoria ei într-un mod anonim, pentru a-i proteja reputaţia.


Pentru următoarele motive, eu împreună cu mulţi cercetători

ai Noului Testament credem că Maria Magdalena și Maria din

Betania, menţionată în evanghelii, este una și aceeași Marie.

Iată, în cele ce urmează, câteva motive.

� Nici una dintre ele nu era măritată.

� Amândouă aveau o reputaţie proastă.

� Amândouă aveau bani.

� Amândouă aveau același nume.

� Amândouă erau cu Domnul Isus, dar numele lor n-au

fost niciodată menţionate împreună.

Textele care sprijină acest punct de vedere sunt următoarele:

„La sfârșitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze în

spre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie,

au venit să vadă mormântul” (Matei 28,1). Cealaltă Marie, se

înţelege a fi mama lui Iacov și Ioan, soţia lui Cleopa.

„Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov,

al lui Iose, al lui Iuda și al lui Simon? Și nu sunt surorile lui aici,

între noi?” (Marcu 6,3)

„Între ele erau Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și

al lui Iose și mama fiilor lui Zebedei” (Matei 27,56).

„Acolo erau niște femei, care priveau de departe. Printre ele erau

Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel mic și a lui Iose, și

Salome” (Marcu 15,40).

Numele Maria este echivalentul numelui ebraic Miriam,

însemnând „amar, amărăciune, aspru”. Și în prima prezentare pe

care i-am făcut-o, Maria se afla, într-adevăr, într-o aspră sau amară

„rușine”. Dar aici intervine marea întrebare: Cum s-a ajuns ca numele

Mariei Magdalena să aibă o așa conotaţie de imoralitate? Cum

poate ajunge o femeie până într-acolo încât să se vândă celui care

plătește mai mult? O disperată nevoie de bani poate determina o

mamă să se prostitueze pentru a-și crește copiii, dar în majoritatea

cazurilor, motivul este mult mai profund.


ÎN CĂUTAREA IUBIRII

Cu câţiva ani în urmă, în timp ce locuiam în Palm Springs,

California, obișnuiam să cânt, după orele obișnuite de lucru, la

chitară și cu flautul într-un restaurant hippy, numit „The Peach

and Frog” (Piersica și broasca, n.tr.). Slujba aceasta n-a durat

prea mult, managerul convingându-se că nu sunt un muzician

prea bun și că eram un solist foarte slab. Cu toate acestea, majo-

ritatea patronilor care veneau aproape beţi, după închiderea

altor baruri din oraș, găseau că ceea ce cântam eu suna chiar

bine.

Într-o noapte, sau aș putea spune în zorii dimineţii, în timpul

scurtei mele cariere de cântăreţ folk, am plecat de la serviciu

pe la orele trei dimineaţa și m-am îndreptat pe străzile pustii la

volanul mașinii mele Volkswagen, spre apartamentul în care

locuiam. Pe strada principală din Palm Springs, am văzut un

om cam de 55 de ani și pe fiica sa de aproximativ 20 de ani,

așteptând în staţia de autobuz.

Trebuie să fie turiști, mi-am zis eu, și nu știu că autobuzele nu

mai merg după miezul nopţii. Eram un creștin tânăr și mai aveam

încă multe de învăţat. Dorind să fiu „un bun samaritean”, am

oprit lângă ei și le-am spus că autobuzele nu mai circulă la ora

aceea.

Omul beat a privit la mine prin ochii săi înceţoșaţi și mi-a

spus:

– Am chemat un taxi acum mai bine de o oră, dar n-a venit.

N-aveam nici o îndoială că băuse mai mult decât un pic.

– Bine, cât de departe mergeţi? am întrebat eu.

– Până la hotel, cam 3 kilometri spre sud, la marginea ora-

șului, spuse el cu o notă de speranţă în glas.

– Bine, urcaţi-vă și am să vă duc până acolo.

Atât bărbatul, cât și fata au ales să se înghesuie pe bancheta

din spate, în loc ca unul dintre ei să se așeze comod pe locul

liber din faţă.


Pe când parcurgeam puţina distanţă până la hotel, am privit

întâmplător în oglinda retrovizoare la cei doi pasageri și mi-am

dat seama că relaţia dintre ei nu era deloc relaţia dintre tată și

fiică.

Când am oprit mașina în faţa hotelului, omul nostru a

sărutat-o pe tânără în semn de la revedere, s-a căznit să iasă

din mașină și a plecat, împleticindu-se și rostind un „mulţumesc”

peste umăr. N-am fost prea sigur cui anume i-a mulţumit.

Pentru un moment, am rămas într-o tăcere confuză, apoi,

recăpătându-mi prezenţa de spirit, am întrebat-o pe pasagera

care rămăsese în mașină:

– Dumneavoastră unde mergeţi?

– Eu locuiesc în partea de nord a orașului, a răspuns ea sfioasă.

Calm, am întors mașina și m-am îndreptat în direcţia din

care tocmai venisem. Din nou am privit în oglinda retrovizoare

și am putut vedea – la lumina de pe stradă – că faţa ei tânără

avea o expresie goală, pierdută. Era întruchiparea perfectă a

nefericirii.

Am dorit s-o ajut. De curând făcusem cunoștinţă cu Domnul

Isus prin Sfânta Scriptură și eram nerăbdător să spun tuturor

despre pacea pe care am găsit-o atunci când I-am cerut să ia în

stăpânirea Sa întreaga mea viaţă.

– Vrei să oprim să bem o cafea? am întrebat-o eu, încercând

să fiu detașat și prietenos.

– Sigur, de ce nu? a spus ea, uitându-se pentru prima dată la

mine, în oglindă.

Cu timpul, mi-am dat seama că nu fusese cea mai bună metodă

de a da mărturie despre Domnul Isus. Dar eram tânăr, impulsiv,

un copil în ale credinţei. Nu cunoșteam la data aceea nici o metodă

mai bună și sunt sigur că Tatăl meu iubitor a trecut cu vederea

neștiinţa mea (Fapte 17,30). Astăzi, i-aș sfătui pe tineri să evite

posibilele probleme și să nu facă studii biblice cu femei singure,

în special la ora 3:30, în zorii zilei.


Am oprit și am intrat într-un local deschis toată noaptea.

N-a fost greu să găsim un loc la ora aceea matinală. După câteva

minute de discuţie am aflat numele ei – Marlene. Am întrebat-o:

– Așa deci... ești o pasăre de noapte? fiind dintotdeauna cam

direct.

Ea a fost puţin cam surprinsă de întrebarea mea și mi-a

răspuns dând din cap, afișând un zâmbet șiret, care însemna:

„Gata pentru afaceri”.

Când mi-am dat seama că intenţiile mele au fost înţelese

greșit, am tresărit și am fost mai mult decât încurcat. Am

întrebat-o imediat:

– Ești fericită?

Acum era rândul ei să fie surprinsă. Întreaga ei înfăţișare s-a

schimbat. Era ca și când întrebarea mea a adus-o înapoi la realitatea

situaţiei ei mizerabile și o mare greutate de vinovăţie și rușine

apăsa asupra sufletului său.

Pentru că nu mi-a răspuns la întrebare, i-am povestit cât de

încurcată și goală a fost viaţa mea până când L-am întâlnit pe

Isus. La rândul ei, Marlene mi-a povestit cum a plecat, de fapt,

cum a fugit de acasă, dintr-un cămin plăcut, pentru a trăi cu

un codoș nemilos, care într-o zi o bătea, iar în ziua următoare

îi cumpăra mici bijuterii lipsite de valoare, cheltuind astfel toţi

banii pe care ea îi aducea acasă. Lacrimile i-au umplut ochii și îi

curgeau pe obraji, formând mici canioane în machiajul ei gros.

Marlene avea numai 17 ani.

Am vorbit aproape o oră. I-am dat câteva sugestii cum ar

putea să înceapă o viaţă nouă. Când am dus-o acasă, ne-am

rugat împreună.

Nu-mi amintesc mare parte din discuţia noastră din noaptea

aceea, dar un lucru nu-l voi putea uita și anume, dorinţa ei:

Vreau, pur și simplu, să mă iubească cineva.

Mă întreb câţi bărbaţi și câte femei din întreaga lume au

probleme datorită acelorași greșite încercări de a umple golul


din inima lor nu cu dragostea lui Dumnezeu, ci cu un înlocuitor

ieftin. Așa cum spune un cântec popular: „Ei caută greșit iubirea

în locuri unde nu există!”

CONSACRAT LUI DUMNEZEU

Eu am o teorie radicală, și anume că Dumnezeu i-a făcut pe

toţi oamenii dependenţi. Da. Fiecare dintre noi este dependent.

Adică, Dumnezeu ne-a creat în așa fel încât să fim dependenţi

de El. Și atunci când oamenii Îl resping, ei se luptă zadarnic să

umple cu alte obsesii acel gol negru, cavernos.

Unii devin robii muncii excesive, alţii se dedau la mâncare și

suferă de bulimie sau obezitate. Alţii aleg alcoolul, drogurile

sau ţigările ca dependenţa lor preferată. Pentru alţii e sexul sau

muzica; iar pentru alţii moda, înfăţișarea exterioară. Ei devin

stăpâniţi de materialism și deșertăciune. Mai sunt unii care

devin dependenţi de alte persoane, într-o împletită relaţie code-

pendentă. Toate acestea iau naștere într-o încercare mascată

de a umple golul destinat lui Dumnezeu.

Fiinţele omenești au fost create pentru a fi umplute cu

Duhul lui Dumnezeu, și atunci când Dumnezeu nu este centrul

vieţii lor, ei vor căuta disperaţi să umple acel gol cu altceva.

Dumnezeu ne-a făcut să fim dependenţi de El. Numai în El

vom găsi bucurie și satisfacţie.

DAR SĂ NE ÎNTOARCEM LA RELATAREA NOASTRĂ

Să privim mai în amănunt ce s-a întâmplat cu Maria în acea

zi la templu. Conducătorii iudei urmăreau să-L distrugă pe

Domnul Isus și în scopul acesta erau gata să pună într-o situaţie

jenantă sau chiar să omoare o tânără femeie depravată, doar

pentru a-și aduce la îndeplinire planurile. Astăzi, am numi acest

lucru prinderea cuiva în cursă.

Faptul că a fost prinsă la o oră atât de matinală indică faptul

că a avut loc o înscenare și e clar că „pentru un tango este nevoie


de un cuplu”. Ce s-a întâmplat cu bărbatul în cauză? Dacă a

fost o înscenare, atunci bărbatul s-ar fi putut amesteca foarte

bine în mulţime, având asupra lui un sac plin cu pietre, fiind

gata s-o omoare cât ai clipi.

Același lucru îl face și diavolul. Ne ademenește în păcat, apoi

se ridică pentru a ne acuza și condamna. Tatăl minciunii îţi va

spune să faci ceva rău și apoi te va face să asculţi de el. Nimic

din schema aceasta nu L-a luat prin surprindere pe Divinul

Învăţător. Dintr-o privire, Domnul Isus a înţeles întreaga scenă.

El a citit motivele pline de mândrie și complicitatea con-

ducătorilor. Și, de asemenea, El a cunoscut și inima frântă și plină

de umilinţă a femeii ce plângea și tremura la picioarele Lui.

În înţelepciunea și iubirea Sa, Domnul Isus nu dorea să

mărească și mai mult rușinea Mariei, îndreptându-Și privirea

asupra ei. Cel care într-o zi va judeca lumea putea s-o ardă cu

privirea Sa, făcând-o scrum, dar El n-a venit să osândească, ci

să mântuiască (Ioan 3,17).

Fariseii și cărturarii Îl presau pe Mântuitorul să rezolve cazul

lor: „Moise, în lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel

de femei: Tu dar ce zici? Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească

și să-L poată învinui. Dar Isus S-a plecat în jos, și scria cu degetul

pe pământ” (Ioan 8,5.6).

Acești încrezuţi conducători religioși credeau că sinistrul

lor complot nu putea da greș. Dacă Domnul Isus avea să fie de

acord cu legea lui Moise, ei plănuiseră să o târască imediat pe

Maria afară din cetate și s-o omoare. Apoi, aveau de gând să

meargă imediat la romani, spunându-le că Isus Și-a asumat o

autoritate rezervată numai romanilor – dreptul de a pronunţa

pedeapsa cu moartea. (De aceea, mai târziu, ei L-au dus pe

Domnul Isus la Pilat, pentru a obţine de la el ordinul de execuţie

înainte de a-L putea crucifica.)

Pe de altă parte, dacă Domnul Isus avea să zică: „Lăsaţi-o să

plece”, atunci El călca într-o altă groapă cu vipere. Cărturarii


și fariseii știau că, deoarece romanii ocupaseră Palestina și le-au

impus iudeilor cultura lor păgână, poporul manifesta un zel și

un devotament exagerat pentru Lege și Moise. Conducătorii

religioși au hotărât să simuleze o indignare și să incite poporul

la răscoală. Ei aveau atunci să-L omoare cu pietre pe Domnul

Isus, pentru că era împotriva lui Moise. (Câţiva ani mai târziu,

ei vor încerca același lucru cu apostolul Pavel, așa cum este

relatat în Faptele Apostolilor 21,28.) În oricare dintre aceste

două cazuri, oricum ar fi răspuns Isus, ei așteptau să aibă o

ucidere cu pietre în dimineaţa aceea.

Dar Isus nu le-a acordat acestor ipocriţi nici un pic de atenţie.

În schimb, S-a aplecat și a început să scrie cu degetul în praful

de pe pavajul templului. Astfel, El avea să o încurajeze pe Maria

și să-i umilească pe cărturari și pe farisei.

„Tu mântuiești pe poporul care se smerește, și cu privirea

Ta, scobori pe cei mândri” (2 Sam. 22,28).

Cărturarii și fariseii erau mânioși că Isus a îndrăznit să-i ig-

nore, să-i provoace și chiar să-și asume autoritatea lor. Câteva

ore mai devreme, El îi izgonise pe schimbătorii de bani din

templu, iar negustorii încă se mai ascundeau în dosul porţii,

temându-Se de autoritatea lui Isus și clocotind din cauza fugii

lor rușinoase.

Da, conducătorii religioși erau încrezători că plasa întinsă

de ei era sigură, nu trebuia decât ca El să răspundă, într-un fel

sau altul, la întrebare. Astfel că ei au repetat-o și au insistat să

primească un răspuns. N-au anticipat nicidecum răspunsul pe

care Isus li l-a dat.

JUDECATA

„Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus, și le-a

zis: ’Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce cel dintâi cu

piatra în ea’. Apoi S-a aplecat iarăși și scria cu degetul pe pământ”

(Ioan 8,7.8).


Când au auzit lucrul acesta, au rămas cu gura căscată. S-au

uitat unul la altul, întrebându-se cum să combată acest

neașteptat răspuns. Mulţimea spectatorilor și închinătorilor

creștea la număr, îndreptându-și privirea pătrunzătoare spre

conducătorii lor religioși. Va îndrăzni vreunul dintre acești

oficiali corupţi de le templu să arunce primul cu piatra și să

pretindă astfel că este fără păcat? Chiar Scripturile Vechiului

Testament spun că toţi au păcătuit.

„… căci nu este om care să nu păcătuiască…” (1 Regi 8,46).

„Noi rătăceam cu toţii ca niște oi, fiecare își vedea de drumul

lui…” (Is. 53,6).

„… nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar…”

(Ps. 14,3).

În timp ce căutau febril un răspuns potrivit la invitaţia

provocatoare a acestui Om, ei au privit pentru prima dată în

jos, la ceea ce scria Isus în praful de pe marmura templului.

De trei ori este raportat că Dumnezeu a scris ceva.

� El a scris cu degetul Cele Zece Porunci pe tablele de piatră.

� El a scris cu degetul sentinţa de condamnare a Babilonului,

pe zidul sălii de ospăţ.

� El a scris cu degetul păcatele ipocriţilor, în praful de pe

pardoseala templului.

Adesea, am jucat cu toţii rolul ipocriţilor. Dar, o veste bună!

Deși a gravat Legea Sa pe o piatră veșnică și a scris blestemul

Babilonului pe peretele din lemn de cedru al sălii de ospăţ, Isus

a scris păcatele noastre în praf, praf ce poate fi spulberat de su-

flarea iubirii și iertării Sale.

Acolo, înaintea ochilor celor mândri și îngâmfaţi, într-o

scriere ebraică perfectă, Isus demasca păcatele lor. „Mândria,

lăcomia, minciuna, gânduri rele, pizmă și invidie.” O frică

îngrozitoare le-a cuprins inima când, deodată, și-au dat seama

că se aflau în prezenţa Unuia care le putea citi, dintr-o privire,


întreaga viaţă. Bărbaţii, care în comportarea lor exterioară pre-

tindeau că sunt oamenii lui Dumnezeu, dar înăuntrul lor au

făcut pact cu diavolul, simţeau că acum se aflau înaintea Unuia

care într-o zi va judeca lumea; „… Hristos Isus, care are să judece

viii și morţii, și pentru arătarea și Împărăţia Sa” (2 Tim.

4,1).

Situaţia s-a schimbat. În loc să fie judecată prostituata

pentru păcatele ei, ei erau cei judecaţi și găsiţi vinovaţi. S-au

albit la faţă. Unii au început să-și facă aer cu mâna. Alţii și-au

acoperit ochii de rușine, dându-și seama că falsa lor mantie a

neprihănirii a fost smulsă de pe ei, expunându-și în faţa tuturor

goliciunea ipocriziei lor.

Unii, în mod instinctiv, s-au îndreptat spre bătrânii poporului

pentru sfat și îndrumare. Șocaţi, bătrânii au rămas și ei fără

cuvinte. Ei aveau cel mai voluminos dosar de păcate. În umilinţă,

și-au acoperit capul semeţ și au fugit din prezenţa lui Isus și

din curţile sfinte ale templului.

Cartea Apocalipsa ne spune că această scenă se va repeta

atunci când Isus Se va întoarce pentru cei credincioși ai Lui.

Nelegiuiţii și cei trufași vor fugi din prezenţa Sa și vor spune:

„Cădeţi peste noi, și ascundeţi-ne de faţa Celui ce șade pe

scaunul de domnie și de mânia Mielului” (Apoc. 6,16).

„Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de

cugetul lor, și au ieșit afară, unul câte unul, începând de la cei

mai bătrâni, până la cei din urmă. Și Isus a rămas singur cu

femeia, care stătea în mijloc” (Ioan 8,9).

Asemenea gândacilor de bucătărie care fug spre colţurile în-

tunecoase, atunci când vine lumina, acuzatorii Mariei au fugit

din prezenţa sfântă a Domnului. Biblia ne spune că există un

aspect al judecăţii care are loc înainte ca Isus să revină, pentru

că atunci când El revine va împărţi răsplata Sa de viaţă sau

moarte. „Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine, ca

să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22,12).


Astfel că, în mod clar, unele aspecte ale judecăţii au loc înainte

ca să vină Hristos. Apostolul Petru ne vorbește despre scopul

acestei judecăţi, care îi are în vedere pe cei care susţin că sunt

credincioși. Aceia care spun: „Doamne, Doamne”, dar nu fac

voia Lui, vor fi demascaţi. „Căci suntem în clipa când judecata

stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Și dacă începe cu noi,

care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu”?

(1 Petru 4,17)

Ca și în cazul judecatei din templu, această judecată începe

cu bătrânii. „Ei au început cu bătrânii care erau înaintea

Templului” (Ezechiel 9,6).

ARUNCAREA CU PIETRE

În Sfânta Scriptură, o femeie curată, cinstită simbolizează

biserica. „Pe frumoasa și subţirica fiică a Sionului, o nimicesc”

(Ier. 8,2). „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit și Hristos

biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5,25). „Prezbiterul

către aleasa Doamnă” (2 Ioan 1).

În întreaga Biblie există o paralelă continuă între Maria și

biserică. În Apocalipsa 12, diavolul încearcă să distrugă o femeie

„învăluită în soare” – în lumină – care este un simbol al bisericii

lui Dumnezeu. Și asemenea falșilor conducători religioși din

raportul Scripturii cu privire la Maria, Satana este cel care o acuză

pe femeie. „Pentru că pârâșul fraţilor noștri, care zi și noapte îi

pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos” (vers. 10).

„El, îngerul, mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând în picioare

înaintea Îngerului Domnului, și pe Satana stând la dreapta lui,

ca să-l pârască” (Zaharia 3,1).

Spiritul de a acuza și de a ucide cu pietre nu este spiritul lui

Hristos, ci al diavolului. Cu toate acestea, pentru mulţi,

criticarea bisericii lui Dumnezeu a devenit a doua natură și o

foarte populară formă de recreaţie religioasă, ca o conversaţie

despre vreme. Asemenea persoane ar trebui să fie prudente


atunci când vorbesc de rău biserica. În ciuda imperfecţiunilor

ei, ea este „lumina ochilor” lui Dumnezeu (Zaharia 2,8).

Dacă facem precum fariseii, aruncând cu pietre în alţii,

judecând și acuzând, vom vedea într-o zi degetul Domnului

Isus scriind păcatele noastre în praf, în văzul tuturor.

ÎN PICIOARE PENTRU PRONUNŢAREA SENTINŢEI

„Și Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc. Atunci

S-a ridicat în sus; și, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe

femeie...” (Ioan 8,9.10).

La acest moment al relatării, Maria stătea faţă în faţă cu Isus.

Ea își aștepta condamnarea.

În toată lumea există dintotdeauna obiceiul ca persoana

acuzată să stea în picioare înaintea judecătorului, atunci când

acesta pronunţă sentinţa. „Căci toţi ne vom înfăţișa înaintea

scaunului de judecată al lui Hristos” (Rom. 14,10).

La sfârșitul timpului, când Judecătorul celei mai înalte curţi

Se ridică, El nu va mai asculta dovezile prezentate. El este gata

să pronunţe sentinţa. Când judecata preadventă a bisericii este

încheiată, Mihail (Domnul Isus) se va ridica, și atunci va fi un

mare timp de strâmtorare; atunci, Domnul Isus Se va întoarce

pe acest pământ (Dan. 12,1.2).

JUDECATĂ ȘI DESĂVÂRȘIRE

Isus a spus că n-a venit ca să-i condamne pe păcătoși, dar

nici n-a venit ca să treacă păcatul cu vederea. În timp ce stătea

tremurând înaintea lui Isus, așteptându-și sentinţa, Maria cred

că a citit pe faţa Sa iubire și compasiune. Deși nu cunoștea

harul pe care El i-l oferea, ea a crezut și l-a primit. „Nici Eu nu

te osândesc”, a spus El.

Dar, ca să nu înţelegem greșit natura mortală a păcatului,

El a adăugat: „Du-te și să nu mai păcătuiești”.


Stai puţin, ne cere oare Isus să fim fără păcat? ar putea gândi

cineva. Categoric, da. Isus nu poate spune cu nimic mai puţin.

Păcatul era boala care o ucidea pe Maria.

Ce ai fi dorit să spună Isus? „Du-te și să păcătuiești ceva mai

puţin?” „Du-te și mai renunţă la ceva din viaţa ta de prostituată?”

Isus n-a venit ca să ne salveze, să ne mântuiască în păcatul

nostru, ci din sau de păcatul nostru (Matei 1,21). Noi suntem

salvaţi de pedeapsa păcatului, cum și de sub puterea păcatului,

iar în final, suntem scoși din prezenţa păcatului. Personal, nu

pretind că sunt desăvârșit, dar sunt urmaș al unui Mântuitor

desăvârșit. Și Domnul Isus mi-a lăsat un exemplu desăvârșit.

Dacă aș spune că Dumnezeu nu mă poate împiedica să mai

păcătuiesc, mă aventurez pe un teren primejdios. Dacă Satana

este destul de puternic să mă ispitească să păcătuiesc, cum ar

putea Isus să nu fie destul de puternic încât să mă ajute să nu

mai păcătuiesc? Sfânta Scriptură făgăduiește: „Cel ce este în

voi, este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4,4). Dacă

aș putea aduce o scuză pentru păcat, acesta ar înceta să mai fie

păcat.

De asemenea, L-aș acuza pe Dumnezeu de o mare și crudă

nedreptate atunci când mi-ar cere să fac imposibilul, pedepsin-

du-mă apoi pentru că nu l-am făcut. Ar fi ca și când un tată ar

cere micului său fiu, care abia a învăţat să meargă, să atingă

tavanul cu mâna. Și, în timp ce mititelul se ridică pe vârful

picioarelor ca să atingă tavanul, care este la o înălţime de doi metri

și jumătate, sărind în zadar cu piciorușele lui câţiva centimetri,

tatăl îi dă o palmă, aruncându-l grămadă la pământ: „Ţi-am

spus să atingi tavanul și tu nu m-ai ascultat”.

E o imagine neplăcută, cu siguranţă. Dar să presupunem

că cer băieţelului meu să atingă tavanul cu mânuţele și în timp

ce el se căznește și se întinde cât poate pentru a face imposibilul,

eu, cu gingășie, mă aplec, îl iau în braţe și îl ridic sus de tot, ca

el să întindă mâna și să atingă tavanul. Așa Îl înfăţișează Biblia


pe Dumnezeu. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu conţine o

inerentă putere de a o păzi. Când Tatăl ceresc cere copiilor Săi

să treacă oceanul fără barcă, desface oceanul în două; sau în

cazul lui Petru, El îl face în stare să umble pe apă. În limbajul

nostru de astăzi, i-ar putea da un echipament de scafandru.

PĂCATUL SĂ NU MAI DOMNEASCĂ

Păcatul este mai mult decât o simplă ofensă; păcatul este un

stil de viaţă, un mod scandalos de a trăi. Înainte ca Domnul

Isus să ne salveze, noi eram robi ai păcatelor noastre. După ce

ne-a salvat, noi cădem ocazional și ne rănim genunchii, dar

„păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră” (Rom. 6,14).

În ceea ce-i privește pe creștini, acolo unde cândva trona

păcatul, fără să i se opună rezistenţă, acum stă Isus ca Domn al

domnilor și Împărat al împăraţilor. „Deci, păcatul să nu mai

domnească în trupul vostru muritor, și să nu mai ascultaţi de

poftele lui” (vers. 12). Ioan spunea: „Copilașilor, vă scriu aceste

lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem

la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit” (1 Ioan

2,1).

Acest concept este descris în mod detaliat în cunoscuta carte

Calea către Hristos: „Caracterul nu este dezvăluit prin faptele

bune ocazionale sau prin greșelile întâmplătaoare, ci prin

tendinţa manifestată în cuvintele și faptele noastre de zi cu zi”

(ed. 2002, p. 41).

NICI TRECUT CU VEDEREA, NICI CONDAMNAT

„Isus i-a zis:

– ’Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?’

– ’Nimeni Doamne’, I-a răspuns ea.

Și Isus i-a zis:

– ’Nici Eu nu te osâdesc. Du-te, și să nu mai păcătuiești’” (Ioan

8,10.11).


Stai puţin! Era vinovată. A trecut Isus cu vederea păcatul adul-

terului? Nu, nicidecum. Declaraţia lui Isus confirmă contrariul.

Fiul viului Dumnezeu considera adulterul un păcat atunci când

a spus: „Du-te și să nu mai păcătuiești”.

Acuzatorii femeii plecaseră. Și dacă nu mai erau acuzatori,

au căzut și acuzaţiile lor. Iar Isus spusese deja că nici El nu o

osândea. Deci, ea era liberă să plece.

Gândiţi-vă: dacă Isus a venit ca să ne acuze de păcatele noastre,

atunci n-ar fi destule pietre în lume pentru a-i ucide pe cei vino-

vaţi și nici destui oameni nevinovaţi care să arunce cu pietre.

„Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume, ca să

judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3,17).

Dacă motivul venirii Sale pe acest pământ era condamnarea,

atunci n-ar fi fost niciodată nevoie să vină, pentru că noi ne

naștem sub condamnarea păcatului. „Oricine crede în El, nu

este judecat; dar cine nu crede, a și fost judecat, pentru că n-a

crezut în numele singurului Fiu al lui Dumnezeu” (vers. 18).

Unii sugerează ideea că atunci când Isus I-a spus Mariei:

„Nici Eu nu te osândesc” (Ioan 8,11), El spunea, de fapt: acum

Legea a fost înlăturată, nu mai e valabilă.

Pe când adevărul este exact contrariu! „Păcatul este fărădelege”

(1 Ioan 3,4).

În esenţă, Isus îi spunea Mariei: „Eu voi lua asupra Mea pedeapsa

păcatului, pentru că te iubesc. Păcatul te-a rănit și păcatul m-a

rănit și pe Mine. Eu voi fi jertfa pentru păcat în locul tău. Pentru

că Mă iubești, du-te și nu mai păcătui, nu mai călca Legea.”

POCĂINŢA AUTENTICĂ

Sara era o minunată creștină care avea o deosebită și profundă

legătură cu Domnul ei. Dar fratele ei, George, era proverbiala

oaie neagră a familiei, antiteza vieţii surorii lui. George avea o

serioasă problemă cu alcoolul. După ani de zile de dependenţă,

corpul său era o epavă. Rinichii se deteriorau pe zi ce trece.


Doctorii i-au spus Sarei că George va muri cu siguranţă în scurt

timp, dacă nu i se va face un transplant de rinichi.

– Deci, cum este cu transplantul? a întrebat ea.

– Din cauza problemelor lui George cu băutura, nici măcar

nu e sigur că poate fi trecut pe lista de așteptare.

Fără ezitare, Sara l-a întrebat pe doctor dacă ea ar putea

dona unul dintre rinichii ei fratelui bolnav.

– Dacă sângele tău are aceeași grupă sangvină cu a lui, se

poate, a răspuns doctorul. Dar aceasta este o operaţie foarte

scumpă și ne întrebăm dacă este înţelept să punem în primejdie

viaţa ta pentru o persoană cu astfel de obiceiuri distructive.

– Te rog, doctore, vezi dacă rinichiul meu este compatibil.

S-a constatat că grupele lor sangvine se potriveau. Când depar-

tamentul de contabilitate a adus vorba de bani, s-a descoperit

că George nu avea asigurare medicală. Atunci, sora lui și-a pus

casa drept garanţie și s-a angajat să plătească tot ce va fi necesar.

Cu o persistenţă neabătută, ea a convins echipa de medici să

efectueze operaţia.

Transplantul a decurs bine pentru George, dar nu și pentru

Sara. Ea a avut o reacţie alergică rar întâlnită la anestezice și

după operaţie s-a trezit paralizată de la mijloc în jos.

Sara a suportat mai bine această veste tragică atunci când i

s-a spus că starea sănătăţii lui George este foarte bună.

– Dacă pot să-i dau fratelui meu câţiva ani de viaţă, timp în

care să-L găsească pe Mântuitorul, merită, chiar dacă eu nu voi

mai putea merge niciodată.

Ce nobilă și generoasă iubire de soră! Cu toate acestea, nu

nobleţea caracterului ei este motivul pentru care v-am relatat

acest caz, căci realitatea este mai ciudată decât povestirile ima-

ginare. Cum credeţi că s-a simţit Sara când fratele ei nu s-a

oprit niciodată la patul ei ca să-i mulţumească pentru sacrificiul

costisitor pe care ea l-a făcut? Și cum credeţi că s-a simţit Sara

când a aflat că primul lucru pe care l-a făcut fratele ei după ce


a ieșit din spital a fost acela de a merge la un bar ca să sărbăto-

rească evenimentul?

Majoritatea oamenilor se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu

și, asemenea lui George, le irosesc în mod egoist. Cum credeţi

că se simte Isus atunci când cei ce se declară creștini, după ce

s-au bucurat de mila Lui și de viaţă, pleacă din prezenţa Lui și se

întorc la comportamentul care L-a costat pe Mântuitorul atâta

suferinţă? Atunci când vom vedea și vom înţelege cât de mult

L-au costat păcatele noastre, nu vom mai dori să îmbrăţișăm

monstrul ce L-a rănit atât de profund.

Domnul Hristos n-a murit pe cruce pentru a ne cumpăra

dreptul de a păcătui. El a venit ca să ne salveze din păcat. Iar

iubirea este puterea ce ne face în stare să ne îndepărtăm de acele

păcate. „Sau dispreţuiești tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei și

îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu

te îndeamnă la pocăinţă”? (Romani 2,4)

REPETAREA GREȘELII

Istoria Mariei nu se încheie pe pardoseala templului. Și nici

viaţa noastră. Faptul că am putea repeta aceleași greșeli și am

putea cădea în aceleași păcate, mai mult decât o singură dată,

nu înseamnă că Dumnezeu ne-a uitat. „Mai erau și niște femei,

care fuseseră tămăduite de duhuri rele și de boli; Maria, zisă

Magdalena, din care ieșiseră șapte draci…” (Luca 8,2). „Isus, după

ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat

mai întâi Mariei Magdalena din care scosese șapte draci” (Marcu

16,9). De șapte ori Maria a căzut din nou în vechile practici ale

păcatului, și Isus a iertat-o. „Căci cel neprihănit de șapte ori cade,

și se ridică, dar cei răi se prăbușesc în nenorocire” (Prov. 24,16).

Problema noastră este că, o dată ce am fost eliberaţi de

demonii unui anume păcat, dacă nu umplem imediat golul cu

înlocuitori pozitivi, atunci, în curând, cădem în vechile tipare

de comportament.


„Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin

locuri fără apă, și caută odihnă. Fiindcă n-o găsește, zice: ’Mă

voi întoarce în casa mea, de unde am ieșit.’ Și când vine, o găsește

măturată și împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte

șapte duhuri, mai rele decât el; intră împreună în casă, se așază

în ea, și starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea

decât cea dintâi” (Luca 11,24-26).

Acești șapte demoni reprezintă șapte domenii în care Maria

trebuia să aibă biruinţa. Aţi auzit de expresia: „Cele șapte păcate

capitale”? Deși ele nu sunt chiar biblice, Scriptura vorbește despre

șapte domenii în care copiii lui Dumnezeu trebuie să obţină biruinţa.

„Șase lucruri urăște Domnul, și chiar șapte Îi sunt urâte”

(Prov. 6,16). Iată care sunt:

1. „Ochii trufași” (vers. 17).

2. „Limba mincinoasă” (vers. 17).

3. „Mâinile care varsă sânge nevinovat” (vers. 17).

4. „Inima care urzește planuri nelegiuite” (vers. 18).

5. „Picioarele care aleargă repede la rău” (vers. 18).

6. „Martorul mincinos” (vers. 19).

7. „Cel ce stârnește certuri între fraţi” (vers. 19).

Dacă, asemenea Mariei, te pocăiești de același păcat de mai

multe ori, nu dispera. Domnul Isus spune în Luca 17,3.4: „Luaţi

seama la voi înșivă! Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta,

mustră-l! Și dacă-i pare rău, iartă-l. Și chiar dacă păcătuiește

împotriva ta de șapte ori pe zi, și de șapte ori pe zi se întoarce

la tine și zice: ’Îmi pare rău’, să-l ierţi”.

Dacă Dumnezeu ne cere să ne iertăm unii pe alţii de șapte

ori pe zi, va face El oare mai puţin pentru noi? Dumnezeu ne

va ierta de fiecare dată când ne pocăim în mod sincer. Cu toate

acestea, există primejdia să ajungem până acolo, încât să

judecăm sau să folosim greșit harul Său și să abuzăm de iertarea


Lui, împietrindu-ne inima faţă de iubirea Sa, stingând astfel

orice scânteie de sentiment de vinovăţie.

Este nevoie de efort pentru lepădarea de sine și pentru trăirea

unei vieţi creștine. Biblia spune că noi ne războim, ne luptăm,

alergăm și ne străduim. Dar lupta aceasta este lupta cea bună a

credinţei. Ne străduim să ne încredem în voia și în planul lui

Dumnezeu pentru noi, mai degrabă decât în planurile noastre.

Ne luptăm să stăm strâns lângă Isus. Asemenea Mariei, suntem

ocrotiţi, feriţi de păcat, atunci când rămânem cu Domnul Hristos.

„Oricine rămâne în El, nu păcătuiește” (1 Ioan 3,6).

În ziua aceea, Maria L-a întâlnit pe Isus în templu și pentru

prima dată în viaţa ei a găsit pe cineva care a iubit-o necondiţionat.

Ea a găsit un om care era mai interesat de sufletul ei decât de

corpul ei. Din momentul în care L-a auzit zicând: „Nici Eu nu

te osândesc; du-te și să nu mai păcătuiești” (Ioan 8,11), Maria

a înţeles că El avea să ia cumva locul și osânda ei. Ea a văzut

privirea ucigașă a preoţilor și știa că nu se vor lăsa până când nu

se vor răzbuna pentru că au fost umiliţi înaintea poporului. În

ziua aceea, în templu, Domnul Hristos a stat între o femeie

vinovată și condamnată și acuzatorii ei. El avea să poarte osânda

ei. E ceea ce Isus a făcut și încă mai face pentru fiecare dintre

noi.

CAPITOLUL

DOI

LA PICIOARELE LUI ISUS… ÎN DURERE

RUGÃCIUNE PENTRU UN MORT

Respiraţia greoaie a lui Lazăr devenea din ce în ce mai

rară. Toată noaptea, fratele bolnav al Mariei se zbătuse

între viaţă și moarte. Dimineaţa, trupul cuprins de febră

îi tremura, iar ochii săi deschiși priveau fix.

Unde este Isus? se întreba Maria. De ce Îi ia atât de mult să ajungă

aici? Mesajul urgent I-a fost trimis acum patru zile. Trebuia să fie

deja aici.

Solul trimis Îl găsise pe Isus și se întorsese deja.

– „Învăţătorul a spus că boala aceasta nu este spre moarte, ci spre

slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit

prin ea” (Ioan 11,4).

La început, cuvintele solului au dat curaj sufletului biciuit al Mariei.

Dar pe măsură ce orele treceau și starea sănătăţii lui Lazăr se înră-

utăţea, își făcea apariţia îndoiala, mușcând din ungherele minţii.

Să nu moară, să nu moară, repeta Maria în inima ei, asemenea

unui cânt de reasigurare, deși ochii și urechile îi spuneau că

singurul ei frate era pe moarte. Ea privea cum sora ei mai mare,

Marta, răcorea fruntea și barba înfierbântată a lui Lazăr cu o

cârpă umedă și rece, apropiindu-se din când în când de urechea

fratelui său care zăcea în necunoștinţă, șoptindu-i:

– Învăţătorul va veni imediat și totul va fi bine. Te rog, rezistă!

„RUGÃCIUNE PENTRU UN MORT” 3 7

Maria știa că Marta repeta aceste cuvinte mai mult pentru

liniștea ei, deoarece Lazăr încetase să mai răspundă comentariilor

lor din timpul lungii nopţi.

Trecuseră mai multe luni de când Maria Îl întâlnise pentru

prima dată pe Isus cu ocazia episodului rușinos din templu. De

atunci a început să-L urmeze. De la templu, Maria s-a dus di-

rect la Marta și la Lazăr, în casa din Betania, cam la 3 km

depărtare de Ierusalim. Cu lacrimi de pocăinţă, ea a mărturisit

familiei întregul incident și le-a povestit deschis viaţa ascunsă

de păcat pe care o trăise și cum Isus o iertase.

Maria gândi cu voce tare:

– Ar putea oare acest rabin din Nazaret să fie Mesia? Acela

pe care noi Îl așteptăm de atâta timp?

Zvonurile despre Învăţătorul atinseseră deja inima Martei

și a lui Lazăr. Ei erau de acum convinși de misiunea divină a lui

Isus din Nazaret și nu au fost surprinși de mărturisirea Mariei.

Aveau însă îndoieli cu privire la motivul pentru care Maria s-a

mutat în Magdala.

Magdala era un oraș cu o reputaţie proastă, fiind așezat pe

ţărmul de vest al lacului Galilea. Era o staţiune romană frecventată

de militarii aflaţi în concediu. În fiecare noapte, porneau de la

docurile din Magdala ambarcaţiuni luminate, pline cu soldaţi

cheflii, femei de moravuri ușoare și mult vin. Muzica lor

stridentă și râsul de beţivi erau blestemul pescarilor locali.

Ani de zile, Maria le spusese Martei și lui Lazăr numai parţial

adevărul, și anume, că își câștiga existenţa cârpind hainele

militarilor. Ei însă vedeau că sumele de bani pe care sora lor le

aducea acasă cu ocazia fiecărei vizite erau cu mult mai mari

decât ce putea ea câștiga prin munca pe care susţinea că o face.

Marta și Lazăr se rugau zilnic ca sora lor să renunţe la viaţa

imorală pe care o ducea. Ei credeau că așa cum Iehova a

transformat-o pe desfrânata Rahav într-o respectată mamă în

Israel, o va putea salva și pe Maria. Mulţumirea lor se revărsa


din belșug pentru această schimbare neașteptată în sora lor

mai tânără. Pentru prima dată în decursul anilor, ochii Mariei

erau strălucitori și fericiţi.

În aceeași după-amiază, Lazăr L-a căutat și L-a găsit pe Isus,

insistând ca El și prietenii Lui să vină în casa lor pentru a lua

masa împreună. Domnul Isus a fost de acord și, după ce au

servit cina, Marta și fratele ei i-au invitat pe Isus și pe prietenii

Săi să vină și să rămână în căminul lor ori de câte ori se vor găsi

în regiune.

Mulţi oameni au venit cu interes să-L audă pe Isus învăţând,

dar puţini L-au invitat să vină în căminul lor. Fariseii și saducheii

au convins poporul iudeu să-L considere pe Isus un vrăjmaș

periculos al credinţei lor. A-L invita în casele lor însemna o

sinucidere socială, atrăgându-și asupra lor mânia conducătorilor

locali ai sinagogii.

Isus l-a avertizat pe Lazăr de potenţialul pericol în care s-ar

fi aflat, dacă-L găzduiește pe Acela care era atât de urât de mai

marii iudeilor. Dar Lazăr nu s-a temut. El I-a repetat faptul că

locuinţa sa spaţioasă era deschisă întotdeauna pentru El și ucenicii

Săi. Cu mulţumire, Învăţătorul a accepatat gestul de ospitalitate

din partea lui Lazăr.

În curând, a devenit clar faptul că Învăţătorul se simţea bine

împreună cu acești fraţi. Casa lui Lazăr și a Martei era o oază

permanentă, unde se retrăgea după aglomeraţia lucrării Sale.

Lui Isus îi plăcea curăţenia și ordinea ce o înconjurau pe Marta.

Tâmplari amândoi, Lazăr și Isus au schimbat între ei diverse

tehnici de prelucrare a lemnului. De asemenea, Învăţătorul a

găsit reînviorătoare „foamea” simplă a Mariei după adevăr, în

contrast cu rezistenţa continuă a cărturarilor și a conducătorilor

religioși.

Astfel, a luat naștere o puternică prietenie între Isus, Lazăr,

Maria și Marta. Ei au devenit familia Lui ori de câte ori se afla

în vecinătatea Ierusalimului. Acesta avea să fie singurul loc în


timpul lucrării Sale pe pământ în care El se putea bucura de

confortul oferit de un cămin liniștit și de căldura unei familii.

El și ucenicii Lui găseau adesea refugiu în căminul din Betania,

cu excepţia cazului când vremea era blândă. Atunci, Isus prefera

să doarmă sub bolta stelelor într-o grădină de măslini mai

retrasă, chiar în afara Ierusalimului, un loc numit Ghetsemani.

Luând în consideraţie puternica iubire a lui Isus pentru fratele

ei, Maria nu putea să-și imagineze că Învăţătorul nu se va grăbi

să fie lângă prietenul Său când a auzit de boala lui Lazăr. Dar,

deodată, ritmul neregulat al respiraţiei lui Lazăr s-a oprit. Marta

și Maria și-au fixat privirea asupra corpului liniștit al scumpului

lor frate. În liniștea netulburată, ele strigau în mintea lor: Respiră!

Respiră!

Ca și când ar fi putut auzi acest îndemn nerostit al inimii

lor, Lazăr a mai inspirat o gură de aer, pe care apoi, în respiraţia

sa lentă, l-a dat afară. Pentru un moment, liniștea din camera

bolnavului atârna asemenea unui linţoliu întunecat și greu.

Deodată, tăcerea lungă și de nesuportat a fost întreruptă de

geamătul sfâșietor al Martei, apoi și al Mariei. Acolo, lângă patul

umed din cauza febrei, cele două femei au căzut în genunchi,

suspinând și plângând lângă corpul rece al fratelui lor.

Unde era Isus? Vindecase fără nici un efort atât de mulţi

străini! De ce oare n-a venit ca să-l vindece și pe prietenul Său?

Întotdeauna Lazăr și Marta I-au urat bun-venit în căminul lor,

i-au hrănit și adăpostit pe ucenicii Săi. Dar El n-a venit atunci

când era nevoie de El. În mintea celor două surori, s-au ridicat

tot felul de întrebări și îndoieli.

După un timp, Marta s-a ridicat și, hotărâtă, și-a șters lacri-

mile cu o batistă.

– Trebuie să facem pregătirile necesare, a spus ea, cu bărbia

înainte.

Așa că Marta și-a găsit liniștea și echilibrul în activitate. În

încrederea lor că Isus va veni să-l vindece pe Lazăr, nu s-au


așteptat nicidecum ca el să moară, și de aceea nu făcuseră nici

o pregătire.

– Trebuie să merg la piaţă ca să cumpăr pânza și uleiul nece-

sare pentru înmormântare, spuse Marta în timp ce-și ștergea

ochii cu batista.

De la calvarul stânjenitor de la templu, rareori sora cea mică

mai ieșea în oraș.

Îndreptându-se spre ușă, Marta s-a întors spre Maria:

– Nu avem mormânt, spuse ea.

Când cuvântul „mormânt” i-a ieșit de pe buze, vocea i s-a

frânt și noi lacrimi au început să-i curgă pe obraji.

Maria și-a cuprins în braţe sora mai mare, spunând:

– Ce spui de bucata de pământ din afara Betaniei pe care

ne-au lăsat-o părinţii noștri? Lui Lazăr îi plăcea foarte mult să

stea pe stânca din vârful dealului.

– Știu, dar terenul de acolo este dintr-o rocă dură. E nevoie

de mai mulţi oameni care să lucreze o săptămână, dacă nu mai

bine, pentru a săpa acolo un mormânt și acela nu foarte adânc,

remarcă Marta.

– Adevărat. Dar după câte mi-aduc eu aminte, în coasta dealului

sunt niște grote unde obișnuiam să mă joc pe când eram copil,

recunoscu Maria. Știu o grotă care este destul de mare pentru

a îngropa chiar și un rege.

Marta se încruntă și își strâse buzele în timp ce se gândea la

sugestiile surorii ei.

– O grotă ar fi mai bună decât o groapă în pământ. Și părin-

tele Avraam a fost îngropat într-o grotă, iar Lazăr a fost nobil

ca și un rege. E o sugestie bună. Vom folosi o grotă!

O dată hotărât locul înmormântării, Marta a intrat în acţiune.

– Maria, am nevoie să te duci la familia Jabin și să le spui de

pierderea noastră. Ei sunt cei mai buni bocitori din vale. Roagă-i

să vină la noi mâine cât mai de dimineaţă, împreună cu alţi

câţiva bocitori. Și vom angaja și câţiva muzicanţi.


Ieșind repede din cameră, adăugă:

– Îl vom ruga pe conducătorul sinagogii să înalţe rugăciunea

înainte ca tu și cu mine să însoţim procesiunea la mormânt.

Faptul că serviciul de înmormântare avea să decurgă bine

nu era nici o surpriză, căci ori de câte ori Marta își lua răspun-

derea unui eveniment, întotdeauna programul acelei ocazii

mergea strună. Era cunoscută în toată regiunea ca un bun

organizator, ca un expert în detalii.

A doua zi, au sosit mai mulţi veri de-ai lor, din nord, pentru

a se alătura bocitorilor. Marta și Maria au apreciat gesturile de

împreună-simţire din partea familiei și a prietenilor. Dar din

când în când, unul sau altul întreba:

– Credeam că sunteţi buni prieteni cu Rabinul vindecător

din Galilea. Mă așteptam să-L văd aici. E destul de grav că n-a

venit la timp pentru a-l vindeca pe dragul de Lazăr.

Cu fiecare remarcă de genul acesta, o dureroasă confuzie

producea o nouă rană în inima lor. De ce n-a venit? De ce oare

a îngăduit Dumnezeu ca fratele lor să moară? Marta îl întrebase

mereu și mereu pe mesager:

– Ești sigur că El te-a înţeles?

– Da, da, răspundea tânărul. Rabi mi-a spus că boala lui Lazăr

nu era spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul

lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea. Este exact ce a spus.”

Atunci, de ce n-a venit? Să se fi întâmplat ceva cu El pe

drumul spre Betania? L-au arestat cumva iudeii? Zăcea cumva

Învăţătorul în vreo celulă murdară a închisorii romane, așa cum

s-a întâmplat cu vărul Său mai în vârstă, Ioan Botezătorul?

În dimineaţa celei de a patra zile, Marta tocmai terminase

de servit masa rudelor care-i vizitaseră, cum și celorlalţi oaspeţi,

când unul dintre verii săi a dat buzna în bucătărie și i-a șoptit

ceva Martei:

– Unul dintre ucenicii lui Isus m-a rugat să-ţi spun că Isus

te așteaptă afară din sat.


Știind că Domnul are mulţi vrăjmași în Ierusalim și în

împrejurimi și voind să evite să atragă în mod inutil atenţia,

Marta s-a strecurat în liniște afară din casă, fără să-i spună ceva

Mariei. Ea l-a urmat pe tânăr în livada de măslini de lângă

Betania.

Curând, Marta L-a văzut pe Isus stând pe marginea unei

prese de măsline, odihnindu-Se după călătoria făcută. Alergând

spre El, a îngenuncheat înaintea Lui și, suspinând, I-a spus:

– „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!”

(Ioan 11,21)

Era atât o întrebare, cât și o afirmaţie. Marta a privit ţintă la

faţa lui Isus și a citit ceva la care nu se aștepta deloc. Acolo

unde credea că va găsi părere de rău, durere, ea a descoperit

pace și bucurie. O licărire de speranţă s-a aprins imediat în

mintea Martei. Isus mai înviase pe cineva înainte. Era tânăra

aceea de lângă Capernaum. O, da, cărturarii au spus că în

realitate, ea nu fusese moartă, ci căzuse numai într-un somn

adânc. Dar Petru, Iacov și Ioan, care au fost martori la învierea

copilei, au asigurat-o că fata era cu totul rece, ţeapănă și fără

viaţă. Și când Isus a spus: „Fetiţo, scoală-te, îţi spun!” copila a

revenit la viaţă.

Atunci, Marta și-a reamintit și de fiul sărmanei văduve din

Nain. Tânărul era dus spre mormânt când Isus a oprit procesiunea,

S-a atins de raclă, obligându-i pe cei ce o purtau să se oprească.

Atunci, El a spus: „… Tinerelule, scoală-te îţi spun!” (Luca 7,14).

Și acolo, în mijlocul drumului, băiatul care fusese mort s-a sculat

și a vorbit cu mama lui.

Putea oare Isus să facă același lucru pentru Lazăr chiar și

după patru zile? După ce a cântărit fiecare gram de credinţă,

Marta a spus:

– „Dar și acum, știu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îţi va

da Dumnezeu” (Ioan 11,22).


Isus Și-a pus cu blândeţe mâna pe umărul ei și a privit plin

de iubire faţa scăldată de lacrimi a acestei femei îndurerate.

– „Fratele tău va învia”, a spus El (vers. 23).

Dorind să se încredinţeze că ea și Isus se referă la același

eveniment, Marta a replicat:

– „Știu că va învia la înviere, în ziua de apoi” (vers. 24).

Acum, venise rândul lui Isus să clarifice problema. Dacă El îl

va învia pe Lazăr, aceasta va fi numai o prelungire a vieţii pe

acest pământ. Lazăr va muri din nou. Dar viaţa pe care Isus a

venit ca să i-o dea, prin cruce, era una care nu va avea sfârșit.

Atunci, Isus i-a zis:

– „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine

trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul

acesta?” (vers. 25, 26)

Întrebarea aceasta a tăiat-o pe Marta până în adâncul sufle-

tului și și-a reamintit de îndoielile pe care le nutrea de când

Lazăr murise. Credinţa a fost întotdeauna problema supremă

în legătură cu Învăţătorul.

Cu convingere, Marta a spus:

– „Da, Doamne, cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu,

care trebuia să vină în lume” (vers. 27).

Atunci, Isus, cu blândeţe și plin de milă, a luat mâna Martei

în mâna Lui.

– Du-te în liniște și adu-o cu tine pe Maria. Vom merge îm-

preună la mormânt.

Marta s-a întors cât a putut de repede acasă, fără însă să dea

totuși impresia că fuge. Dar pe când sărea peste pietrele de pe

drum, în mintea ei au apărut reţineri. Da, Isus i-a înviat pe

morţi, dar aceia fuseseră morţi de numai câteva ore. Dar Lazăr

este mort de patru zile.

Ea se scutură însă de aceste îndoieli deloc binevenite în mintea

sa. Trebuie să cred că El poate să facă până și lucrul acesta.

Apropiindu-se de casă, totul era liniștit, în afară de șoaptele


plânse ale bocitorilor. Muzicanţii, obosiţi, opriseră pentru un

timp ciclul de rugăciuni și melodii de jale.

Marta a văzut-o pe Maria stând pe marginea unei bănci,

lângă fereastră, legănându-și trupul de la mijloc în sus înainte

și înapoi și privind în gol. Ea își pusese un șal negru pe umeri și

pe cap. Părea că își încrucișase mâinile peste piept ca și când

i-ar fi fost frig, chiar dacă era o după-amiază în care adia o briză

caldă. Buzele tinerei femei se mișcau, dar nu ieșea nici un cuvânt.

Marta și-a pus mâinile cu delicateţe pe spatele Mariei și i-a

șoptit la ureche:

– A venit Învăţătorul și te cheamă.

Marta a sperat să nu atragă atenţia cărturarilor prezenţi la

funeralii. Oricine știa că aceștia, împreună cu preoţii, erau

împotriva Galileanului vindecător.

Când a auzit mesajul surorii sale, Maria a tras aer în piept.

Tânăra soră a sărit în picioare și a ieșit în grabă din casă. Tocmai

se rugase ca Domnul să vină mai repede.

Iudeii care se aflau în casă pentru a le consola le-au văzut pe

Maria și pe Marta fugind. Presupunând că cele două surori merg

la mormânt ca să plângă, ei le-au urmat, spunând unul către

altul:

– Azi este ultima zi de bocet. Trebuie să le însoţim.

Domnul Isus stătea încă liniștit în locul în care Îl întâlnise

Marta prima dată. Când Maria L-a văzut, a căzut la picioarele

Lui, spunând printre suspine:

– „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”

(vers. 32).

Când a văzut lacrimile ei și ale bocitorilor care urcau încet

dealul, Isus le-a simţit durerea. Cu blândeţe și milă, El a șters o

lacrimă de pe obrazul Mariei. Isus Și-a plecat capul și Și-a închis

ochii. Era ca și când o agonie supranaturală apăsa greu asupra

Lui. Un geamăt al inimii îndurerate I-a scăpat de pe buze. Apoi,

i-a ridicat faţa Mariei ca s-o întâlnească pe a Sa și a întrebat:


– Unde l-aţi pus?

Marta a răspuns:

– „Doamne, vino și vezi” (vers. 34).

În timp ce Isus și femeile au intrat în luminișul de la piciorul

dealului, bocitorii s-au oprit în spatele familiei, cu faţa spre

mormânt, pentru a se lansa din nou într-o virtuoasă demonstraţie

de durere, iar muzicanţii îi acompaniau cu melodii funerare.

Voiau să-L impresioneze pe renumitul Rabin cu profundele lor

emoţii.

Ochii Învăţătorului se prelungeau în lacrimi; acei mușchi ai

durerii contorsionau expresia feţei Sale. Isus plângea.

Unul dintre cărturari, mișcat de această autentică manifestare

de durere, spuse sarcastic:

– El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca omul

acesta să nu moară?

Isus a auzit remarca și a privit în sus. Faţa Îi era udată de

lacrimi. După ce Și-a recăpătat echilibrul interior, Învăţătorul

a privit la piatra cea mare care acoperea grota. Acolo, în întunericul

rece, zăceau rămășiţele în descompunere ale prietenului Său.

El știa că nu peste mult timp propriul corp, lipsit de viaţă,

avea să fie pus într-un mormânt, asemenea lui Lazăr.

Chiar în momentul în care plânsul bocitorilor și notele

stridente ale muzicii se avântau într-un nou crescendo, Isus a

uluit mulţimea:

– „Daţi piatra la o parte”, a spus El cu voce tare (vers. 39).

Imediat plânsetele și bocetele au încetat, urmate de o lungă și

stânjenitoare tăcere. Întreaga asistenţă a rămas fără glas, privind

la Isus, apoi la Marta. Nedorind să fie lipsită de tact în astfel de

situaţii, în faţa oaspeţilor săi, Marta dori să se asigure că a înţeles

bine cererea Domnului. Cu toată amabilitatea posibilă, Marta

I-a zâmbit lui Isus cu îngrijorare.

– „Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile” (vers. 39).


Un zâmbet abia perceptibil a apărut în colţul buzelor

Învăţătorului.

– „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui

Dumnezeu?” (vers. 40).

Respiraţia Martei s-a oprit brusc, în timp ce încet s-a întors

spre Maria pentru a-i cere un semn de aprobare. Maria a dat

nerăbdătoare și aprobator din cap. Trăgând aer în piept, pentru

a prinde curaj, Marta a făcut semn unor tineri robuști, care o

ajutaseră să pregătească mormântul cu câteva zile mai înainte,

și le-a spus:

– Faceţi așa cum a spus El.

Repede, au găsit parii pe care îi folosiseră ca să rostogolească

piatra de la intrarea în mormânt și au aruncat o ultimă privire

spre cele două surori, în speranţa că vor reveni asupra acestei

cereri ciudate. În schimb, în expresia feţei lor, ei au văzut o ho-

tărâre definitivă.

În timp ce doi oameni au fixat capetele parilor la baza stâncii,

alţii s-au împins cu spatele în stâncă până când lespedea de

piatră s-a mișcat cam un metru mai la stânga, lăsând liberă

intrarea în mormântul lui Lazăr. Oamenii ar fi putut să miște

lespedea mai mult, dar mirosul copleșitor de descompunere a

celui mort, care a răbufnit din grotă, i-a făcut să fugă cât puteau

de repede de pe dealul pe care se afla mormântul.

Cu demnitate regală, Isus Și-a ridicat capul și Și-a întins

mâinile spre ceruri, rostind:

– „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Știam că totdeauna

Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur,

ca să creadă cu Tu M-ai trimis” (vers. 41, 42).

Apoi, cu autoritate și încredere, El Își fixă privirea asupra mor-

mântului și cu o voce clară – ca de trâmbiţă – rosti chemarea:

– „Lazăre, vino afară!”

Pentru câteva momente timpul s-a oprit în loc. Fiecare ochi

era pironit asupra mormântului. Din întunecimea grotei a


străbătut un sunet înăbușit și umbra unei mișcări. Strigăte și

respiraţii gata să se sufoce s-au auzit ca un murmur prin

mulţimea ce s-a dat un pas înapoi, cu excepţia Martei și Mariei,

care au început să se apropie de mormânt.

Din mijlocul mormântului putea fi auzit sunetul distinct al

unui foșnet, cum și o voce înăbușită, confuză, urmată de un

chip lugubru, care și-a făcut apariţia la intrare. Un om înfășurat

într-o pânză galbenă, de înmormântare, se lupta cu mâinile legate

să-și elibereze faţa, în același timp împiedicându-se de fâșiile de

pânză ce i se desfășuraseră de pe picioare.

În mulţimea de oameni, se auziră strigăte. Atunci, Isus Se

adresă unora dintre spectatorii îngroziţi:

– „Dezlegaţi-l, și lăsaţi-l să meargă” (vers. 44).

Marta a fost prima care a ajuns la Lazăr. Cu bucurie, ea a

rupt bucăţile de pânză în care tot ea înfășurase, cu patru zile

în urmă, corpul său mort. Și Maria s-a îndreptat spre fratele ei.

Dar înainte de a ajunge la el, ea s-a întors spre Isus și, căzând

din nou la picioarele Sale, și-a revărsat mulţumirile printre lacrimi

de fericire.

În spatele familiei reunite, mulţimea șoptea:

– Acest om trebuie să fie Hristos.

Neobservaţi de mulţimea uimită, doi dintre oaspeţi se furișară

din mijlocul acelei adunări funerare care se transformase într-o

sărbătoare.

– Preoţii trebuie să audă imediat despre acest fantastic miracol.

STUDIU

Ioan 11,1-4

„Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei și al Martei, sora

ei, era bolnav. Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir, și

I-a șters picioarele cu părul ei, și Lazăr cel bolnav era fratele ei.

Surorile au trimis la Isus să-I spună: ’Doamne, iată că acela pe


care-l iubești, este bolnav.’ Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a

zis: ’Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu;

pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea’.”

UN MODEL DE MĂREŢIE

Este interesant să reţinem că cele șapte învieri care au legătură

cu Domnul Hristos par să aibă loc într-o ordine precisă și cu o

putere și un dinamism în creștere.

� Prima a fost a unei fetiţe care murise de numai câteva ore

(Marcu 5,35-43).

� Apoi, învierea tânărului care era dus la locul de îngropare

(Luca 7,12-16).

� Urmează minunea învierii lui Lazăr, care era mort de patru

zile (Ioan 11).

� Apoi, minunea învierii Domnului Isus care a fost însoţită

de învierea multor sfinţi din Ierusalim, care erau morţi

de ani de zile (Matei 27,51-53).

� Următoarea înviere va fi a celor morţi în Hristos, care

vor învia atunci când El va veni în slavă (1 Tes. 4,16).

� Și, în final, va fi învierea ce va cuprinde cel mai mare

număr de oameni ce au înviat vreodată. Cei pierduţi din

toate timpurile vor fi înviaţi pentru judecată și pedeapsă,

la sfârșitul celor o mie de ani (Apoc.20,5).

RUGĂCIUNEA PENTRU CEI MORŢI ÎN PĂCAT

Învierea lui Lazăr a fost, fără îndoială, printre cele mai drama-

tice și mai impresionante minuni ale lui Isus din timpul lucrării

Sale pe pământ. Poate că această relatare a fost omisă de ceilalţi

scriitori ai evangheliilor, pentru că ei au scris în vreme ce Lazăr

era încă în viaţă; sau poate că ei nu l-au menţionat de teamă să

nu stârnească răutatea conducătorilor iudei. Ioan 12,10.11


spune că vrăjmașii lui Isus căutau să-L omoare pe Lazăr, pentru

a face să dispară un monument viu al puterii și bunătăţii lui

Hristos, ce a rămas pe pământ.

Dar este mult mai mult de învăţat din această relatare decât

numai faptul că Isus are puterea de a da o nouă viaţă unei

materii inanimate. Martin Luther spunea: „Dumnezeu creează

din nimic. De aceea, până când omul nu devine nimic,

Dumnezeu nu poate face nimic din el. Înainte ca Isus să ne

poată da o nouă viaţă spirituală, noi trebuie să murim faţă de

eu sau să fim ’răstigniţi împreună cu Hristos’” (Gal. 2,20).

În Biblie, termenul moarte este adesea un simbol al absenţei

vieţii spirituale. Dumnezeu le-a spus lui Adam și Evei: „Dar

din pomul cunoștinţei binelui și răului să nu mâncaţi, căci în

ziua în care veţi mânca din el, veţi muri negreșit” (Gen. 2,17).

Nu numai că Adam și Eva au început să moară fizic din ziua în

care au mâncat din fructul oprit; dar mai important, ei au murit

din punct de vedere spiritual. Din ziua aceea și până astăzi,

toţi copiii lui Adam sunt născuţi morţi din punct de vedere

spiritual; de aceea ei trebuie să fie născuţi din nou, în Isus.

„Dar Isus i-a zis: ’Lasă morţii să-și îngroape morţii, și tu du-te

de vestește Împărăţia lui Dumnezeu’” (Luca 9,60).

„De aceea, după cum printr-un singur om (Adam), a intrat

păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea și astfel moartea

a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”

(Rom. 5,12).

Atâta vreme cât nu suntem născuţi din nou, noi suntem con-

trolaţi de natura firească și astfel suntem morţi din punct de

vedere spiritual. „Voi eraţi morţi în greșelile și în păcatele

voastre” (Efes. 2,1). „Noi știm că am trecut din moarte la viaţă,

pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubește pe fratele său, rămâne

în moarte” (1 Ioan 3,14).

Fiecare persoană pierdută stă pe „banca morţii”, așteptând

pur și simplu judecata. „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe

Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţă” (1 Ioan 5,12).


Cu aceste cuvinte ale Scripturii în minte, să nu uităm că

Maria este un tip sau un simbol al bisericii; așa cum ea a înge-

nunchiat la picioarele lui Isus, plângând pentru fratele ei, tot

așa biserica trebuie să petreacă timp rugându-se și chiar

plângând la picioarele lui Isus, cerându-I să-i învie pe fraţii și

pe surorile care sunt morţi din punct de vedere spiritual. Numai

așa ne putem aștepta la aceleași rezultate pe care le-a avut Marta

și Maria – o nouă viaţă spirituală pentru cei dragi. „Eu sunt

învierea și viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va

trăi” (Ioan 11,25).

Aceasta înseamnă mai mult decât învierea fizică la revenirea

Domnului Hristos. Numai aceia care au experimentat în această

viaţă o moarte, o îngropare și o înviere spirituală vor fi pregătiţi

pentru învierea fizică, la revenirea Domnului Isus.

Aceia care s-au născut o singură dată vor muri de două ori.

Aceasta, desigur, e moartea a doua, la care se face referire în

Apocalipsa 20,14. Dar acela care este născut de două ori va

muri numai o singură dată. Cel care este născut fizic și apoi

spiritual va experimenta moartea fizică numai o dată.

RUGĂCIUNE STĂRUITOARE

Așa cum Maria a intervenit și a plâns la picioarele lui Isus

pentru învierea fratelui ei, biserica Noului Testament a fost, de

asemenea, înviată prin rugăciunile și lacrimile lui Pavel și a altora

asemenea lui. „Mulţumesc lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc cu

un cuget curat, din moși-strămoși, că neîntrerupt te pomenesc

în rugăciunile mele, zi și noapte” (2 Tim. 1,3). „V-am scris cu

multă mâhnire și strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi,

nu ca să vă întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare

pe care o am faţă de voi” (2 Cor. 2,4).

Noi trebuie, de asemenea, să ne rugăm și să cerem în mod

stăruitor ca Dumnezeu să le dea viaţă prietenilor și celordragi.

Ilie s-a rugat de trei ori înainte să învie copilul mort și de șapte


ori înainte să plouă (1 Regi 17,21; 18,43). Iacov 5,16 spune:

„Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit”. „Să

nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită vom secera,

dacă nu vom cădea de oboseală” (Gal. 6,9).

Amiralul Rober E. Peary a reușit să cucerească Polul Nord

numai pentru că a fost stăruitor. El a făcut cercetări timp de

mulţi ani. Eschimoșii i-au spus: „Tu ești ca soarele. Întotdeauna

te întorci”. Dorinţa lui puternică l-a făcut să stăruiască, în ciuda

dificultăţilor fizice, financiare și naturale. Mai târziu, el a spus:

„Timp de 24 de ani, dormind sau fiind treaz, visul meu a fost să

înfig la Pol steagul cu stele și dungi”.

Să fim noi oare mai puţin stăruitori atunci când ne rugăm

pentru biruinţe veșnice? Prin stăruinţă melcul a ajuns la corabie,

și stropii mici de apă au distrus pietre mari.

Cunosc o femeie care s-a rugat timp de 50 de ani pentru

convertirea soţului ei. În cele din urmă, el a fost, în mod uimitor,

convertit.

Ca și în cazul Mariei, rugăciunile noastre stăruitoare, ca Isus

să învie în mod spiritual prietenii și familiile noastre pierdute,

vor fi răsplătite.

CÂND VA AVEA LOC ÎNVIEREA?

Nu putem trece în grabă peste acest subiect al morţii și

învierii lui Lazăr fără să luăm în consideraţie unele concepţii

greșite, totuși populare, despre starea fiinţelor omenești în

moarte.

Mulţi au fost învăţaţi, în mod fals, că de îndată ce o persoană

moare, el sau ea primește imediat răsplata în cer sau în iad.

Această învăţătură își are originea în vechile religii păgâne; ea

nu se bazează pe Sfânta Scriptură.

Să ne aducem aminte de ce a spus Marta: „Știu că va învia la

înviere, în ziua de apoi” (Ioan 11,24). Învierea generală a celor

morţi în Hristos, în ziua cea mare a judecăţii, și primirea răsplatei


de către cei drepţi nu va avea loc înainte de a doua venire a lui

Isus. Iată câteva texte ale Sfintelor Scripturi, demne de luat în

consideraţie:

„Și voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot

ceea ce Mi-a dat El, ci să-i înviez în ziua de apoi” (Ioan 6,39).

„Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care

M-a trimis; și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (vers. 44).

Dacă atunci când moare, omul este catapultat direct în cer

sau în iad, atunci pentru ce mai este nevoie de judecată și înviere

la sfârșitul lumii?

La revenirea Sa, Isus îi va trezi la viaţă pe cei morţi. În 1 Te-

saloniceni 4,16-18, Pavel ne spune: „Căci însuși Domnul, cu un

strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbiţa lui Dumnezeu,

Se va coborî din cer, și întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi,

noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei,

în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom

fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste

cuvinte”.

Pavel se referă din nou la această înviere, în 1 Corinteni 15,23:

„Dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi,

la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos”. Iar în Apocalipsa 22,12

Ioan scrie: „Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine,

ca să dau fiecăruia după fapta lui.” Putem vedea că atunci când

va veni, El va împărţi răsplătirile Sale.

FĂRĂ COMENTARII

Să nu uităm că Lazăr, după ce a fost mort timp de patru zile

și apoi înviat, nu s-a plâns că Isus l-ar fi luat prea repede din

porţile slavei și ale comuniunii cu îngerii cerului și l-a adus înapoi

în această lume întunecată. Acesta ar fi un șiretlic murdar, nu-i

așa? Pe de altă parte, Lazăr nici nu I-a mulţumit lui Isus pentru

că l-a salvat din focul chinuitor al iadului sau din lipsa de confort

a purgatoriului.


Dar, dacă această înviere s-ar fi întâmplat în zilele noastre,

primul lucru pe care toţi reporterii l-ar fi întrebat pe Lazăr, în

timp ce-i împingeau în faţă sute de microfoane, ar fi fost: „Ce

ai văzut după ce ai murit?” „Ce ai simţit?”

E incredibil, dar Lazăr n-a făcut nici un comentariu cu privire

la experienţa sa de după moarte. De ce? Pentru că n-a avut nici

una. Biblia ne învaţă că moartea este un somn fără vise, o odihnă

fără durere. Iată ce a spus Isus: „Lazăr, prietenul nostru, doarme:

dar Mă duc să-l trezesc din somn” (Ioan 11,11).

Când a înviat-o pe micuţa copilă, Isus a spus: „Copila n-a

murit, ci doarme” (Marcu 5,39).

Să analizăm și următoarele texte ale Sfintelor Scripturi care

ilustrează că în moarte, persoana în cauză nu mai gândește, nu

mai este conștientă. „Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri;

dar cei morţi, nu știu nimic” (Ecl. 9,5). „Tot ce găsește mâna ta

să facă, fă cu toată puterea ta! Căci în locuinţa morţilor, în care

mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știinţă, nici

înţelepciune” (vers. 10). „Nu morţii laudă pe Domnul și nici

vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii” (Ps. 115,17). „Nu

vă încredeţi în cei mari, în fiii oamenilor, în care nu este ajutor.

Suflarea lor trece, se întorc în pământ, și în aceeași zi le pier și

planurile lor” (Ps. 146,3.4).

Biblia este deosebit de clară cu privire la starea de inconștienţă

în moarte. Cu toate acestea, mulţi cred că dacă lovești un creștin

cu un ciocan în cap, și acesta își pierde cunoștinţa, el nu mai

știe nimic câtă vreme rămâne leșinat; pe când dacă îl lovești

puţin mai tare, încât să-i produci moartea, el este dus în ceruri,

într-o stare de conștienţă, cunoscând totul. Vi se pare normal?

IEȘIRE ÎN AFARA CORPULUI

Dar, Doug, poate veţi întreba, cum rămâne cu textul Sfintei

Scripturi care spune: „Da, suntem plini de încredere, și ne place

mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la


Domnul” (2 Cor. 5,8)? Acest pasaj nu vrea, oare, să ne spună

că, de îndată ce o persoană mântuită moare, este dusă imediat

în prezenţa lui Dumnezeu? Răspunsul meu este da și nu! Știu

că lucrul acesta sună de parcă aș căuta să fiu pe placul tuturor,

dar ascultaţi-mă:

Să reţinem că, în moarte, nu mai avem noţiunea timpului;

când un sfânt moare, următorul gând al lui sau al ei va fi la înviere

în prezenţa lui Dumnezeu. Chiar dacă pe pământ trec o mie

de ani, cel mort nu știe nimic. Lui i se pare ca fiind „într-o clipă,

într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va

suna, morţii vor învia, nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbaţi”

(1 Cor. 15,52).

În Ziua Cincizecimii, Petru a spus cu privire la bunul rege

David: „Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor,

să vă spun fără sfială că a murit și a fost îngropat; și mormântul

lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi. [...] Căci David

nu s-a suit în ceruri” (Fapte 2,29-34).

La patruzeci de zile după învierea lui Isus, Petru a spus că David,

care murise cu o mie de ani înainte, dormea încă în mormântul

lui și nu s-a suit încă la ceruri. Au trecut trei mii de ani de la

moartea lui David, dar acest om evlavios nu știe nimic cu privire

la această perioadă. Când Isus va reveni, pentru acest puternic

rege totul va fi ca o clipă. După ce a închis ochii murind, urmă-

torul lucru de care David va fi conștient este învierea, noul său

corp glorificat și faptul că se află în prezenţa lui Dumnezeu.

BOGATUL ȘI SĂRACUL LAZĂR

Un alt cuvânt al Sfintei Scripturi care este adesea citat în

încercarea de a dovedi că morţii merg direct în ceruri sau în iad

după ce mor, și aceasta înainte de înviere sau de judecată, este

parabola omului bogat și a săracului Lazăr, pe care o găsim în

Luca 16,19-31. Principala întrebare este aceea dacă această relatare

despre omul bogat și săracul Lazăr este adevărată, dacă o luăm


ad litteram – sau este o parabolă. Iată patru motive pentru care

ea nu poate să fie luată ad litteram:

1. Săracul a murit și a fost luat de îngeri și dus în sânul lui

Avraam. Nimeni nu crede că sânul lui Avraam, în mod literal,

este locuinţa neprihăniţilor care mor. Nu ar fi suficient de încă-

pător pentru a-i cuprinde pe toţi. Aceasta este o expresie figu-

rată sau o parabolă. Îngerii îi vor strânge pe sfinţi, dar în armonie

cu cele scrise în Matei 24,31, aceasta va avea loc la a doua venire

a Domnului Hristos și nu la moartea fiecărei persoane.

2. Cerul și iadul sunt înfăţișate în această parabolă ca fiind

despărţite de un golf, cu toate că persoanele din fiecare parte

(din cer și din iad) pot vorbi unele cu altele. Probabil că sunt

puţini oameni în lume care să creadă că acesta este adevărul cu

privire la cei mântuiţi și la cei pierduţi (Luca 16, 26).

3. Omul bogat era în iad cu un corp fizic. El avea ochi, limbă

etc. (vers. 23, 24). Cum de a ajuns corpul său în focul iadului,

în loc de mormânt? Nu cunosc pe nimeni care să susţină că

trupurile celor nelegiuiţi merg în iad de îndată ce mor. Această

relatare nu poate fi reală. Nu poate fi luată în mod literal.

4. Cererea ca Lazăr să-și înmoaie vârful degetului în apă și

să vină prin flăcări pentru a răcori limba omului bogat, în mod

clar, nu este reală. Câtă umezeală i-ar mai fi rămas și câtă ușurare

i-ar fi putut aduce?

Întreaga relatare este nerealistă și simbolică. Bogatul din

parabolă reprezintă fără îndoială naţiunea iudaică, pentru că

numai un iudeu se putea ruga „Părinte Avraame”. Săracul Lazăr

simboliza neamurile, care erau socotite nevrednice să primească

adevărul. Chiar numele de Lazăr (Laz uh ruhs) înseamnă „cel

pe care îl ajută Dumnezeu” (Holman Bible Dictionary). În Matei

15,27, mama caananită recunoștea că oamenii din poporul său –

adică neamurile – erau ca niște cerșetori la masa iudeilor. Na-

ţiunea iudaică benchetuia la masa Cuvântului lui Dumnezeu,

în vreme ce neamurile din jurul lor mureau de foame, tânjind


după câteva firimituri de adevăr, asemenea multor așa-ziși

creștini din bisericile de astăzi.

Probabil că Isus a ales să folosească numele Lazăr în parabolă

pentru că știa că mai târziu avea să-l învieze pe Lazăr din morţi.

Punctul de apogeu al întregii parabole, învăţătura principală

pe care Domnul Hristos a intenţionat să o dea, o găsim în Luca

16,31: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede

nici chiar dacă ar învia cineva din morţi”. Cu siguranţă că ei nu

credeau nici chiar atunci când unul numit Lazăr a fost înviat

în faţa ochilor lor.

TÂLHARUL ȘI... O VIRGULĂ

Poate că cineva se gândește: Nu a promis oare Isus tâlharului

de pe cruce: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai?”

(Luca 23,43). (Tradus din limba engleză, textul ar putea fi:

„Adevărat îţi spun astăzi, vei fi cu Mine în Rai”. – n.r.)

Îmi pare rău, dar Isus nu a spus așa ceva. Când originalul grecesc

a fost scris, nu exista nici o punctuaţie. După scrierea Bibliei,

rafinamentul în literatură nu s-a dezvoltat timp de veacuri.

Traducătorii de mai târziu au trebuit să hotărască unde anume

să pună virgula. Deoarece, credinţa populară era aceea că la

moarte, fiecare mergea în cer sau în iad, exista un puternic

motiv politic pentru ca traducătorul să așeze virgula înainte

de cuvântul „astăzi”, în loc de a o pune după acest cuvânt,

schimbând astfel complet semnificaţia acestui verset.

O virgulă pusă greșit poate comunica un mesaj cu totul eronat

faţă de acela care a fost intenţionat de autor. De exemplu, în

anul 1920, un bogat om de afaceri și-a trimis soţia la Paris, de

ziua ei de naștere, împreună cu câţiva prieteni. Înainte de a se

întoarce, ea a trimis soţului ei o telegramă, cerându-i permisiunea

să-și cumpere o superbă haină de blană de vulpe albă, care costa

o mie de dolari. Soţul său i-a telegrafiat înapoi, spunând: „Nu e

prea scumpă”. Bucuroasă de bunăvoinţa soţului ei, ea și-a

cumpărat frumoasa haină de blană albă.


Când, la întoarcere, soţul a întâmpinat-o, ea a coborât de pe

vapor îmbrăcată cu noua și scumpa ei achiziţie. Mânios, jignit,

soţul ei a întrebat-o:

– De ce ai cumpărat haina? Ţi-am spus doar că este prea scumpă!

Nedumerită, ea a răspuns:

– Dar scumpule, nu mi-ai spus tu că nu este prea scumpă?

El a dat din cap:

– Eu am spus: Nu, e prea scumpă!

Cel de la oficiul telegrafic neglijase să pună virgula după cuvântul

„nu”.

Știm că tâlharul nu putea să meargă în Paradis o dată cu

Isus în ziua crucificării, pentru că în Ioan 20,17, Isus i-a spus

Mariei: „Nu mă ţine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci

du-te la fraţii Mei și spune-le că Mă voi sui la Tatăl Meu și la

Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru.”

Această declaraţie a fost făcută duminică dimineaţa, lângă

mormânt. Isus S-a adresat tâlharului vineri după-amiaza. Cum

putea tâlharul să fie cu Isus în Paradis vinerea, dacă Domnul

cel crucificat încă nu se urcase la Tatăl nici duminică dimineaţa?

Dacă punem virgula după cuvântul „astăzi”, toate vor fi la

locul lor. Isus sublinia astfel: „Deși nu arăt ca un domn sau ca

un rege, îţi făgăduiesc astăzi, că vei fi cu Mine în rai”.

E TIMPUL SĂ TE ROGI

În numeroasele religii ale lumii, oamenii aprind lumânări și

se roagă pentru sufletele celor dragi sau pentru strămoșii lor.

Biblia este clară în privinţa aceasta, că o dată ce o persoană

moare, cazul lui sau al ei s-a închis. El sau ea merge în mormânt

cu păcatele fie șterse de sângele lui Isus, fie expuse, așteptând

fie răsplătirea, fie osânda.

„Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură

dată, iar după aceea vine judecata…” (Evrei 9,27). „Și morţii au

fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile

acelea” (Apoc. 20,12).


Nu mulţimea rugăciunilor sau a mijlocirilor din partea celor

vii vor schimba situaţia unei persoane de îndată ce el sau ea a

murit. Cu toate acestea, vestea cea bună este că noi putem

face ceva acum, rugându-ne și plângând la picioarele lui Isus

pentru aceia care sunt morţi în păcat.

ELIBERAŢI DE ZDRENŢELE MURDARE ALE MORŢII

Punctul final al analizei noastre referitoare la învierea lui

Lazăr este că, după ce l-a înviat, Isus a poruncit ca Lazăr să fie

eliberat de vechile zdrenţe ale morţii, care-l înfășurau. Isaia 64,6

spune: „Toţi am ajuns ca niște necuraţi, și toate faptele noastre

bune sunt ca o haină mânjită”. Isus a venit să ne dea viaţă și să

ne elibereze din robia morţii veșnice. „Și mortul a ieșit cu

mâinile și picioarele legate cu fâșii de pânză, și cu faţa înfășurată

cu un ștergar. Isus le-a zis: ’Dezlegaţi-l, și lăsaţi-l să meargă’”

(Ioan 11,44).

Isus a venit să ne dea viaţă, nu moarte. El ne-a eliberat de

zdrenţele murdare ale nelegiuirii și morţii ce ne înlănţuie și ne-a

acoperit cu haina albă a neprihănirii Sale.

CAPITOLUL

TREI

LA PICIOARELE LUI ISUS… ÎN STUDIU

PREOCUPÃRILE MARTEI

Încântată, Maria stătea la picioarele lui Isus în casa Martei,

ascultându-L împărtășind vestea cea bună despre principiile

Împărăţiei Sale și iubirea fără margini a Tatălui Său ceresc.

Poate că ar fi stat mai confortabil pe o canapea de partea cealaltă

a camerei, dar era prea departe de Isus. Maria dorea să-L pri-

vească în ochii Săi blânzi. Învăţăturile păreau că reflectă o veș-

nicie de cunoștinţe. Erau așa de profunde și de expresive, chiar

divine! Uneori, Maria era stânjenită, atunci când își dădea seama

că privea fix la Isus, gândindu-se că ar putea chiar să se cufunde

în ochii Lui și să se înece în iubirea pe care o vedea acolo.

De obicei, Isus era înconjurat de ucenicii Săi și de mari mulţimi,

dar ori de câte ori venea în vizită în căminul din Betania, rămâ-

neau numai ucenicii. Atunci, Maria se bucura de rara ocazie

când putea fi aproape de El fără cerinţele și agitaţia mulţimii.

Avea atât de multe întrebări de pus! Cu toate acestea, Maria

știa că nu era potrivit ca o femeie, în mod deosebit o femeie cu

reputaţia ei, să-i pună lui Isus vreo întrebare în public. Aici

însă, în sufrageria surorii sale, Maria s-a gândit că este liberă de

orice cenzură.

După ce Isus l-a înviat pe Lazăr din morţi, Maria s-a mutat

din Magdala în Betania, împreună cu Marta și Lazăr. Pentru un

timp, ea a încercat să-și păstreze locul din nordul staţiunii


romane, pentru că Isus a petrecut mai mult timp învăţând

lângă Marea Galileii decât în Ierusalim. Dar Maria a învăţat

aspra lecţie – știa cât de slabă era despărţită de Învăţătorul.

Întorcându-se în vechiul mediu din Magdala, asocierea cu

prietenii și cunoștinţele din trecut au făcut-o să cedeze repede

ispitei. Mai multe nopţi, după ce fusese din nou ademenită în

păcat, Maria avea să stea singură, plângând în lumina slabă a

unei lămpi cu gaz, strângându-și lacrimile ce se rostogoleau pe

obraji, în vasul ei de lacrimi.

Asemenea altora din timpul său, Maria a cumpărat un flacon

albastru de sticlă, cu gâtul asemenea unei pâlnii, cu o buză cu

care putea să-și strângă lacrimile rușinii și ale durerii. Izvorul

durerii Mariei era așa de adânc, încât de două ori ea a fost nevoită

să cumpere o sticlă mai mare pentru a-și strânge lacrimile.

Acesta era jurnalul său zilnic în stare lichidă. De șapte ori,

în timpul cât a stat în Magdala, Maria L-a căutat pe Isus și I-a cerut

s-o ierte și s-o scape de demonii vinovăţiei și ai plăcerilor ce o

ţineau legată. Și Isus a făcut întotdeauna acest lucru, iertând-o.

A șaptea oară, plină de rușine, ea a căzut în genunchi la picioa-

rele lui Isus, care spunea o pildă mulţimii ce-L asculta. Maria a

știut că parabola era în mod special adresată ei.

„Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin

locuri fără apă, și caută odihnă. Fiindcă n-o găsește, zice: ’Mă

voi întoarce în casa mea, de unde am ieșit’. Și când vine, o găsește

măturată și împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte

șapte duhuri, mai rele decât el; intră împreună în casă, se așază

în ea, și starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea

decât cea dintâi” (Luca 11,24-26).

Isus i-a spus Mariei că avea nevoie de un nou început. Ea

avea nevoie să-și umple viaţa cu noi prieteni și un mediu de

viaţă nou, dacă nu, demonii cei vechi vor continua să se

întoarcă. Astfel că ea și-a vândut casa ce o avea la Magdala și

toate bijuteriile și darurile primite din partea soldaţilor. Și-a

PREOCUPÃRILE MARTEI 6 1

luat îmbrăcămintea „șic”, folosită pentru atragerea clienţilor,

și a ars-o în locul unde se depozita gunoiul cetăţii.

Numai cu flaconul ei de lacrimi și câteva piese modeste de

îmbrăcăminte, a parcurs cei 121 de km până în Betania, în cămi-

nul lui Lazăr și al Martei. Întorcând spatele vieţii ei cele vechi,

Maria a simţit o mare eliberare și pace. Această biruinţă avea

să fie permanentă. Așa cum spunea adesea Domnul Hristos, ea

„a pus mâna pe plug și nu s-a mai uitat înapoi”.

Stând la picioarele Domnului Hristos, Maria asculta cu nesaţ

cele ce o învăţa El. Învăţătorul îi zâmbea, încurajând-o să pună

întrebările ei simple, dar profunde.

De fiecare dată când Marta trecea repede pe lângă oaspeţii

săi, un nor proaspăt de praf se ridica în urma poalei rochiei.

Marta mergea atât de grăbită, cu umerii înapoi și capul sus, încât

nu se vedea că, de fapt, ea fuge. Mersul aprig prin casă nu era

un lucru demn și, nu de alta, dar Marta era foarte atentă cu

înfăţișarea ei, în mod deosebit atunci când Isus era în vizită.

De la secătura de cea mai joasă speţă de pe stradă și până la

cel mai distins om al legii, toată Betania știa că mai târziu, în

aceeași zi, Isus va lua masa în casa lui Simon. Oricine era

considerat „cineva” în satul acela avea să fie acolo, nu numai

pentru că Isus avea să fie prezent, ci și pentru că Lazăr, cel

înviat din morţi, avea să fie printre invitaţi.

Nu cu mult timp în urmă, ei fuseseră martori la uimitoarea

întâmplare, când trupul său rece, ţeapăn, înfășurat în pânza

de înmormântare îmbibată cu aloe, fusese pus în mormântul

întunecos din coasta muntelui, afară din Betania. Apoi, a venit

Isus și a uimit întreaga regiune, sculându-l în mod miraculos

din morţi la viaţă. Dar poate motivul principal pentru care

oamenii doreau să fie prezenţi la această masă era acela că

unchiul Simon în persoană avea să fie prezent.

Ani de zile, unchiul Simon, un fariseu, fusese unul dintre

cetăţenii cei mai prosperi și mai respectaţi din Betania. Dar

într-o dimineaţă s-a răspândit vestea prin oraș că preoţii templului


l-au declarat bolnav de lepră, ceea ce însemna o virtuală condam-

nare la moarte.

Lepra era cea mai devastatoare boală și flagelul cel mai

groaznic, fiind cunoscut uneori sub numele de „blestemul” sau

„degetul lui Dumnezeu”. Când Marta i-a spus Mariei care era

situaţia unchiului Simon, ea a adăugat:

– Trebuie să existe un păcat în viaţa lui. Altfel Dumnezeu

n-ar fi îngăduit ca unchiul Simon să contracteze această boală.

Și, dând din cap, a spus ca pentru ea:

– Femeile!

Se dusese zvonul că Simon avusese o aventură cu o tânără.

Maria și-a plecat capul și n-a zis nimic. Ea cunoștea prea bine

cele referitoare la unchiul Simon. El fusese acela care o condu-

sese pe drăguţa lui nepoată pe spirala decăderii. Maria păstra

această rușinoasă taină înmormântată adânc în trecutul ei.

Unchiul Simon era un fariseu tipic timpului său. El predica...

kilometri, dar trăia... centimetri. În public vorbea ca un preot,

dar în umbră trăia ca un vameș, un strângător de biruri.

După ce preoţii l-au declarat lepros, el a fost scos din sat

pentru a trăi cu ceilalţi leproși în lagărul „celor morţi”. Aceste

colonii erau cele mai mizerabile, cele mai jalnice și cele mai

disperate locuri de pe pământ. Deasupra coloniei, ulii se roteau,

supraveghind și așteptând să se înfrupte din victimele leprei.

Aceste colonii erau locuri în care bărbaţi, femei și copii, alungaţi

din familiile lor din cauza acestei boli blestemate, erau trimiși

să moară lent, suferind din cauza plăgilor infectate, a membrelor

lipsă și a orbirii, înainte de ultima răsuflare.

Simon fusese lovit de acest deznădăjduit caz de lepră de atât

de mult timp, încât a fost poreclit Simon Leprosul. Cu credin-

cioșie, Marta îi ducea mâncare lui Simon. Ea punea coșul cu

mâncare în afara coloniei și apoi îl striga. Marta știa că trebuie

să stea la o aruncătură de piatră de unchiul ei. Cât despre coș,

el nu mai putea fi folosit din nou de oamenii „curaţi”.


Martei nu-i păsa că aceasta cere timp și efort. Îi făcea plăcere,

pur și simplu, să slujească nevoilor oamenilor. Cu ocazia fiecărei

vizite, ea încerca să-l convingă pe unchiul Simon să meargă la

Isus, dar el refuza, fiind sigur că Dumnezeu l-a uitat.

Cu prilejul unei asemenea vizite, Marta i-a transmis, strigând, un

mesaj care a însemnat o rază de speranţă pentru Simon:

– Unchiule Simon, am auzit că Învăţătorul a vindecat un lepros

în Galilea.

O dorinţă disperată s-a aprins în inima lui Simon. Marta a adăugat:

– Dacă Învăţătorul a putut să-l învieze pe Lazăr după patru

zile de stat în mormânt, El poate cu siguranţă să te vindece și

pe tine. Mergi la El, l-a îndemnat Marta, El nu te va izgoni.

Când s-a întors la colonie, Simon le-a povestit colegilor lui

de suferinţă ce-i spusese Marta.

– Dacă un om a vindecat și a iertat alţi leproși, atunci poate

că El mă poate vindeca și pe mine. Am să plec să-L caut pe acest

Isus și să-L rog să mă curăţească. Merită să încerc.

Unii și-au bătut joc de planul său absurd, dar mai erau acolo

nouă, între care și un samaritean, care au insistat să meargă cu

el. Astfel, această paradă de leproși vrednică de milă și-a început

lunga sa călătorie spre nord, unde au auzit că se afla Isus,

învăţând. Cu fiecare pas pe care îl făceau, ei sperau că El va

avea milă de ei. La un moment dat, cei zece oameni erau gata

să abandoneze în disperare, fiindcă fuseseră bătuţi cu pietre de

o bandă de tineri ce blestemau și strigau:

– Leproșilor! Leproși murdari! Blestemaţi de Dumnezeu!

Căci neinspirat, grupul de leproși s-a aventurat prea aproape

de un oraș din drumul lor. Când, în cele din urmă, ei i-au găsit pe

Isus și pe ucenicii Lui, El tocmai intra într-un mic sat de pescari.

Fiindu-le interzis să se apropie de Învăţător și de cei din anturajul

Lui, Simon a strigat de pe marginea dealului din apropiere:

– Isuse! Învăţătorule, ai milă de noi.

Manifestând încă o dată, aceeași iubire uimitoare și răbdare,

Isus le-a spus:


– Duceţi-vă și arătaţi-vă preoţilor.

La început, ei au rămas nedumeriţi de porunca aceasta. Fuseseră

cercetaţi de preoţi și declaraţi leproși. Dar cu credinţă, Simon s-a

întors ca să aducă la îndeplinire porunca Învăţătorului. Ceilalţi

nouă au făcut la fel. Pe când se întorceau, au simţit parcă o undă

de vitalitate și putere curgând prin trupurile lor. Imediat ochii lor

orbi s-au vindecat, plăgile de pe trupul lor au dispărut, până și

degetele de la mâini și de la picioare, care le lipseau, au crescut la

loc. Orice urmă de lepră a dispărut de pe trupurile lor.

Fuseseră eliberaţi. Sărind și lăudându-L pe Dumnezeu, ei au

pornit în goană spre templu pentru a-i găsi pe preoţii care

puteau să-i declare vindecaţi. În bucuria lui debordantă, Simon

a privit la ceilalţi oameni care fugeau, asemenea lui, și și-a dat

seama că samariteanul nu mai era cu ei. Simon și-a închipuit

că, deoarece știa că preoţii nu-l vor declara pe un samaritean

curat, omul a ales să se ducă în Samaria. Doar că mai târziu,

Simon a descoperit că samariteanul a fost singurul din grupul

lor care s-a întors ca să-I mulţumească lui Isus pentru vindecarea

sa, iar Isus l-a lăudat pe samaritean pentru gestul său.

Apăsat de ingratitudinea sa, unchiul Simon a dorit să facă

ceva extraordinar, ceva grandios pentru a-și demonstra recu-

noștinţa faţă de Isus. Când a auzit că Isus a venit la Ierusalim

pentru Paște, Simon a hotărât să dea un ospăţ bogat în cinstea

Lui. El avea să-i invite și pe ucenicii Săi și, desigur, pe condu-

cătorii comunităţii locale. Și cine altcineva ar fi fost mai potrivită

să se îngrijească de pregătirea ospăţului lui Simon decât nepoata

sa, Marta?

În bucătăria ei din Betania, Marta a continuat pregătirile

culinare într-un mod frenetic, dar organizat. Asemenea altora,

Maria se mira cum de sora sa mai mare era în stare să facă atât

de mult și atât de multe.

Ţesătoare, ca ocupaţie, Marta producea cele mai bune și

cele mai strălucitoare covoare de lână din Ierusalim. Maria se


delecta privind cum mâinile Martei zburau pe deasupra pânzei

cu o rară meticulozitate și perfecţiune, pe fiecare urzeală și

bătătură. De fapt, nu mult după ce s-au împrietenit cu Isus,

Maria a ajutat-o pe sora ei să ţeasă pentru Isus o haină fină,

dintr-o bucată, deci fără nici o cusătură. Nu mai văzuse nicio-

dată o combinaţie mai frumoasă de culori în vreo pânză. Maria

și-a închipuit că așa trebuie să fi fost și haina pe care patriarhul

Iacov i-a dat-o fiului său Iosif.

Din clipa în care se scula în fiecare dimineaţă și până în

momentul în care lăsa lucrul ca să se culce, Marta era într-o

activitate continuă. Maria se amuza atunci când, în fiecare

Sabat, în sinagogă, vedea cum energia ritmică a Martei o făcea

să se foiască și să se agite, deși încerca să stea liniștită și să-l

asculte pe rabin citind din sulurile sfinte.

Cu toate acestea, tocmai darul Martei de a conduce și energia

ei nestăvilită au fost acelea care i-au intimidat și i-au înspăimân-

tat în decursul anilor pe aceia care au dorit să o ceară în căsătorie.

Deși Marta nu recunoștea niciodată, Maria știa însă, cu tristeţe,

că sora ei se luptă cu teama tainică de a muri fată bătrână și de

a nu cunoaște niciodată un bărbat sau cum e să alăptezi un

prunc la sân.

Trecând pe lângă Maria și Isus, Marta îi prăfui din nou cu

poala rochiei. Se opri totuși pentru a trimite un zâmbet forţat

spre Isus și o privire severă către sora ei mai tânără. Maria a

înţeles mesajul nerostit: Ridică-te și ajută-mă. Nu vezi ce ocu-

pată sunt?

Te rog, nu acum! și-a formulat Maria cererea tăcută, comuni-

când prin expresia feţei, pe care numai cei de o mamă o pot

înţelege. Ucenicii ieșiseră, și discuţia dintre Isus și Maria devenise

din ce în ce mai intensă. Maria avea sentimentul că El se pre-

gătea să-i împărtășească ceva de o importanţă vitală.

Desigur, Isus știa că vor fi întrerupţi din nou, dar Maria trebuia

să audă mesajul. Cu ochii Săi triști, Învăţătorul Se aplecă spre ea:


– Marie, Fiul omului urmează să fie dat în mâinile oamenilor

și aceștia Îl vor ucide. Dar după ce va fi omorât, El va învia a

treia zi.

De multe ori înainte, Maria Îl auzise pe Isus făcând această

declaraţie ucenicilor, dar acești doisprezece bărbaţi, care Îl

urmau de mai bine de trei ani, n-au părut niciodată alarmaţi.

Probabil se gândeau că Isus le vorbea din nou în pilde. Dar acum

Maria înţelesese ceea ce ei nu au înţeles, și anume că Isus era,

în mod intenţionat, cât mai clar și mai realist cu putinţă.

Ea știa că El avea un număr tot mai mare de vrăjmași, care nu

vor găsi odihnă până când El nu va fi mort. Și-a adus aminte că

l-a auzit pe Ioan Botezătorul referindu-se la Isus ca la „Mielul

lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Prietenii Săi nu știau

oare acest lucru? N-au înţeles ei oare că mielul dedicat ritualului

de la templu, cel care purta păcatele poporului, întotdeauna

murea?

Stând la picioarele lui Isus, adevărul devastator al afirmaţiei

Sale i-a străpuns inima Mariei ca o lance romană. În curând,

Isus avea să moară pentru păcatele ei și pentru păcatele lumii.

Lacrimile izvorau din ochii Mariei și i se rostogoleau pe obraji.

În timp ce privea la ochii ei, Isus îi cerceta și inima. Așa cum

știa că El Însuși avea să moară pentru ea, Isus mai știa că numai

Maria Îi înţelegea misiunea.

Au trecut câteva momente de tăcere în care ea medita la di-

mensiunea uimitoare a acestui adevăr. În acest timp, Marta

fierbea în bucătărie, agitată din cauza ingratitudinii surorii sale

mai tinere. Cum putea Maria să fie așa de lipsită de bunăvoinţă?

Cei mai de seamă oameni din localitate urmau să vină în curând

la ospăţ și, în ciuda eficienţei și hărniciei Martei, mai erau încă

multe lucruri ce trebuiau făcute. Ea și Lazăr o primiseră cu

braţele deschise pe Maria, iertându-i trecutul rușinos, gest în

virtutea căruia sora ei ar fi putut, cel puţin, să manifeste puţină

apreciere, dând o mână de ajutor la bucătărie.


Marta a reţinut tonul potolit al discuţiei lor, dar s-a hotărât

să protesteze împotriva lipsei de respect a surorii sale. Agitată,

ea și-a îndreptat observaţiile către Isus. Dacă n-o putea face pe

Maria să asculte, cu siguranţă că sora ei mai mică avea să asculte

de Isus.

– „Doamne”, spuse iritată Marta, bătând cu piciorul în po-

deaua camerei și ţinând mâinile încrucișate la piept, „nu-Ţi pasă

că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute”

(Luca 10,40).

Răspunsul Domnului n-a fost acela pe care l-a așteptat Marta:

– „Marto, Marto, pentru multe lucruri de îngrijorezi și te

frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria și-a ales partea

cea bună, care nu i se va lua” (vers. 41, 42).

Uluită la început, Marta a simţit că-i arde faţa de jenă și

rușine. Și ea și-ar fi dorit să stea asemenea Mariei și să aibă

părtășie cu Isus. Și ea ar fi avut de pus o mie de întrebări alesului

ei Oaspete, dar se temea ca nu cumva Isus, trecând cu vederea

carapacea ei de stăpânire de sine, să vadă teribila singurătate

care o făcea să fie mai retrasă.

Surogatul acesta al Martei, de activitate continuă, i-a abătut

atenţia de la păcatele și durerea inimii ei. Preocupată de fru-

museţea lucrurilor exterioare, Marta n-a realizat cât de mult

timp a petrecut sora ei cu Isus. Maria, care fusese așa de ușor

biruită în trecut, avea nevoie disperată de această învăţătură

din partea lui Isus pentru a prinde putere împotriva ispitei.

Fără să mai spună un cuvânt, Marta a lăsat capul în jos și s-a

întors la treburile ei.

Cu ochii fixaţi asupra lui Isus, Maria s-a sculat încet în picioare.

În loc să se îndrepte spre bucătărie, ea și-a făcut drum spre

mica ei cameră, unde își avea punga cu bani, și s-a furișat pe

ușă. Din ce i-a spus și cum i-a spus Isus, Maria a înţeles că nu-i

mai rămăsese mult timp la dispoziţie. Trebuia să găsească un

dar potrivit pentru un rege.


STUDIU

(Atenţie! Nu săriţi peste următorul studiu! Dă impresia că e

mai pretenţios, dar este important pentru a înţelege esenţa Evangheliei.

Cei care totuși nu vor citi acest studiu, o vor face în paguba lor.)

Luca 10,38–42

„Pe când era pe drum, cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat.

Și o femeie numită Marta, L-a primit în casa ei. Ea avea o soră

numită Maria, care s-a așezat jos la picioarele Domnului, și asculta

cuvintele Lui. Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede

la El, și I-a zis: ’Doamne, nu-Ţi pasă că soru-mea m-a lăsat să

slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute’. Drept răspuns Isus i-a zis:

’Marto, Marto pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânţi tu,

dar un singur lucru trebuie. Maria și-a ales partea cea bună, care

nu i se va lua’.”

LA LUCRU PENTRU DOMNUL

Acest pasaj conţine două probleme fundamentale. Ele trebuie

examinate în ordinea cuvenită. Una este „a lucra pentru Domnul”

și alta este „o relaţie cu Domnul”. A le confunda sau a înţelege

greșit locul de drept al acestor două principii poate avea efecte

devastatoare pentru veșnicie.

1. Noi nu lucrăm pentru Domnul ca să fim mântuiţi sau ca să

fim acceptaţi. Noi lucrăm pentru El, deoarece deja suntem mân-

tuiţi și acceptaţi.

2. Noi putem fi salvaţi numai prin comuniunea ce se dezvoltă

stând la picioarele Sale și ascultând Cuvântul Lui.

Marta a fost împovărată de prea multa slujire a altora. Dar

a-I sluji Domnului nu constituie niciodată un substitut al unei

reale cunoașteri a Lui. Domnul Isus a spus în Matei 7,22.23:

„Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ’Doamne, Doamne! N-am

proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele

Tău? N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le


voi spune curat: ’Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de

la Mine, voi care lucraţi fărădelegea’.”

Este posibil să faci lucruri bune pentru Isus fără a avea o

legătură mântuitoare cu El. Domnul a avertizat că mulţi vor

face greșeala fatală de a crede că lucrurile sau faptele bune

garantează mântuirea. Slujirea lui Dumnezeu, slujirea adevăra-

tă, reală, izvorăște dintr-o veritabilă cunoaștere a lui Dumnezeu.

Și această cunoaștere de Dumnezeu este esenţa mântuirii.

„Și viaţa veșnică este aceasta; să Te cunoască pe Tine,

singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis

Tu” (Ioan 17,3). „Poporul Meu piere din lipsă de cunoștinţă”

(Osea 4,6).

O dată ce Îl cunoaștem pe Dumnezeu, faptele bune vor

apărea ca o consecinţă. Biblia afirmă clar că noi nu suntem

mântuiţi prin faptele noastre, ci vom fi judecaţi și răsplătiţi

după faptele noastre. „Și morţii au fost judecaţi după faptele

lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apoc. 20,12).

„Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau

fiecăruia după faptele lui” (Apoc. 22,12).

Mulţi vor pretinde că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar faptele

lor vor dovedi contrariul. „Ei se laudă că Îl cunosc pe Dumnezeu,

dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o scârbă; nesupuși și

netrebnici pentru orice faptă bună” (Tit 1,16). „Cine zice: Îl

cunosc, și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos, și

adevărul nu este în el” (1 Ioan 2,4).

Isus a spus în Matei 7,20: „Așa că după roadele lor îi veţi

cunoaște”. Maria cunoștea mai mult cu inima decât cu mintea.

Orice fariseu o putea uimi foarte repede cu amânunte doctri-

nare, dar la disciplina „cunoaștere de Dumnezeu”, Maria avea

„centura neagră”.


CONSACRAREA

Importanţa devoţiunii personale și a participării la serviciile

divine ale bisericii sunt adesea subestimate. Este posibil să fim

așa de ocupaţi cu lucrarea lui Dumnezeu, încât să-L uităm pe

Domnul lucrului pe care-l facem. Ori, asemenea Martei,

devenim așa de ocupaţi, lucrând pentru Domnul, încât, în

realitate, nu ajungem să-L cunoaștem niciodată.

În declaraţia Sa din Luca 10,41.42, Isus a stabilit o ordine a

priorităţilor între credinţă și fapte: „Marto, Marto, pentru multe

lucruri de îngrijorezi și te frămânţi tu, dar un singur lucru

trebuie. Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.”

Care era acel „singur lucru” despre care vorbea Isus? Era

acel „singur lucru” despre care El a spus tânărului bogat că îi

lipsește? „Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit, și i-a zis: ’Iţi lipsește

un lucru’” (Marcu 10,21).

Este același singur lucru pe care El l-a subliniat dintotdeauna:

Să-I acordăm prioritate lui Dumnezeu, să avem o relaţie cu El,

care are ca rezultat o credinţă mântuitoare. Un lucru este

necesar; fără acest „singur lucru”, toate faptele bune din lume

nu pot salva pe nimeni.

„Și fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” (Evrei

11,6). „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Și aceasta

nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca

să nu se laude nimeni (Efes. 2,8.9).

Isus a spus că singura faptă bună care ne poate mântui este

credinţa în El. „Isus le-a răspuns: ’Lucrarea pe care o cere

Dumnezeu este aceea să credeţi în Acela pe care L-a trimis El’”

(Ioan 6,29).

Noi suntem mântuiţi prin credinţa în Dumnezeu, dar cre-

dinţa reală, mântuitoare, în Dumnezeu va rezulta numai după

ce noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu și, ca rezultat, ne încredem

în El.


Să ilustrez: Dacă cineva cu totul necunoscut vine la mine în

aeroport și-mi întinde un cec de un milion de dolari, voi fi mai

de grabă suspicios, decât fericit. Necunoscând persoana, mă

voi întreba dacă e vorba de o farsă. M-aș întreba dacă persoana

n-a scăpat cumva dintr-un spital de boli mintale. Aș avea, cu

certitudine, serioase îndoieli cu privire la valoarea cecului. De

ce? Pentru că nu cunosc persoana care mi-l oferă. Pe de altă

parte, am câţiva prieteni care sunt milionari. Dacă unul dintre

ei mi-ar înmâna un cec de un milion de dolari, aș fi foarte fericit.

Care este deosebirea? Faptul că îi cunosc îmi dă încredere în

făgăduinţele lor.

Tot la fel, credinţa în Dumnezeu vine în urma cunoașterii

lui Dumnezeu. Și cum ajung să-L cunosc pe Dumnezeu? Cu-

noașterea și credinţa în Dumnezeu vin în primul rând prin

citirea Cuvântului Său. „Astfel, credinţa vine în urma auzirii;

iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10,17).

Această simplă succesiune a acestor trei puncte, dacă este

înţeleasă, poate schimba viaţa oricui:

1. Noi nu-L putem asculta de Domnul dacă nu-L iubim. „Dacă

Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14,15).

2. Nu putem să-L iubim pe Domnul dacă nu-L cunoaștem.

3. Noi nu-L vom putea cunoaște pe Domnul, numai dacă pe-

trecem, în mod regulat, timp cu El, la picioarele Lui, învăţând

cine este El în realitate.

Fiecare relaţie de iubire este legată de timp – timpul petrecut

pentru a comunica, pentru a vorbi și a asculta. Când ne rugăm,

vorbim cu Dumnezeu. Când studiem Biblia sau ascultăm

Cuvântul rostit, Dumnezeu ne vorbește. Deci, aceasta este o

comunicare în două sensuri.


MAI ÎNTÂI CUVÂNTUL

Așa cum a descoprit și Maria, a sta la picioarele lui Isus și a

asculta Cuvântul Lui devine o prioritate pentru toţi creștinii

plini de Duhul Sfânt. Apostolii au acţionat pe acest principiu

al priorităţii, atunci când i-au întărit pe cei șapte diaconi.

„Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor și au zis:

’Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu

ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi șapte

bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt și înţelepciune,

pe care îi vom pune în slujba aceasta. Iar noi vom stărui

necurmat în rugăciune și în propovăduirea Cuvântului” (Fapte

6,2-4).

Pe scurt, Cuvântul trebuie să fie mai important decât fapta

sau lucrarea. Lucrarea Domnului nu va înflori până când

Cuvântul Domnului nu are întâietate în inima poporului Său.

Dacă un om are un atac de inimă și cei de la urgenţă vin și

încep să-i spele faţa, să-i facă manichiura și să-i pieptene părul,

în loc să-i administreze tratamentul ce se impune, probabil că

el va muri. Sau, încearcă să reînviorezi o plantă deshidratată

prin ștergerea frunzelor de praf, în loc să-i pui apă la rădăcină.

De foarte multe ori am stat la amvon în timpul serviciilor

divine din comunităţi sau la întâlniri în aer liber, așteptând cu

mult zel să predic Cuvântul, dar am fost nevoit să privesc la o

nesfârșită paradă de anunţuri, preliminarii, introduceri și „nu-

mere speciale”, care devorează timpul preţios ce ar trebui

dedicat propovăduirii Cuvântului. Când, în sfârșit, am deschis

Biblia pentru a expune Cuvântul lui Dumnezeu, mulţi dintre cei

prezenţi în sală erau neliniștiţi și nervoși, privind deja la ceas,

gata să plece. Alţii, suferind de hipoglicemie, oricum nu erau

în stare să înţeleagă ce le spuneam. Deseori, Domnului nu I se

oferă altceva decât rămășiţele și darul unei atenţii șchiopătânde.

Chiar dacă sunt importante, anunţurile din biserică, muzica,

dedicarea copiilor, da, chiar și botezurile și serviciul Sfintei Cine


n-ar trebui niciodată să înlocuiască sau să eclipseze citirea sau

prezentarea Cuvântului lui Dumnezeu.

MANA DIN ZORI

Dimineaţa este timpul cel mai bun pentru a-L cunoaște pe

Dumnezeu. Acest principiu a fost profund imprimat în mintea

poporului Israel prin darul zilnic de mană. Hrana îngerilor a

căzut ca ploaia din cer în zorii dimineţii, șase zile pe săptămână,

timp de patruzeci de ani. Dacă cineva întârzia prea mult cu

culesul, mana avea să se evapore în dogoarea soarelui din deșert.

„Astfel, în toate dimineţile, fiecare strângea cât îi trebuia pentru

hrană; și când venea căldura soarelui, se topea” (Exod 16,21).

Tot la fel, dacă așteptăm prea mult pentru devoţiunea noastră,

grijile și apăsarea problemelor zilnice ne vor capta atenţia

înainte ca Dumnezeu să poată face acest lucru. Cu cât devenim

mai ocupaţi și cu cât avem mai multe de făcut, cu atât avem mai

multă nevoie să ne luăm timp pentru rugăciune. Să nu lăsăm

ca mana să se topească.

Isus – exemplul nostru – practica devoţiunea de dimineaţă.

„A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus

S-a sculat, a ieșit, și S-a dus într-un loc pustiu. Și Se ruga acolo”

(Marcu 1,35).

Renumitul evanghelist Charles Spurgeon spunea: „Dimineaţa

este poarta zilei, și ea trebuie bine păzită cu rugăciune. Ea este un

capăt al sforii pe care sunt înșirate acţiunile zilei care trebuie să fie

bine împletite cu devoţiune. Dacă avem simţământul maiestăţii

vieţii, atunci ar trebui să fim mai atenţi cu dimineţile ei.

Cel care se scoală în grabă din pat și fuge la treburile sale,

fără să-și ia timp să se roage, este tot așa de nebun ca și când nu

s-ar îmbrăca deloc sau nu și-ar spăla faţa și este tot așa de neînţelept

ca și când s-ar arunca în luptă fără arme sau armură. Ar trebui

să ne scăldăm în râul comuniunii cu Dumnezeu, care curge liniștit,

mai înainte ca arșiţa pustiei și povara zilei să înceapă să ne apese.”


PÂINEA CUVÂNTULUI SCRIPTURII

Hrana spirituală este tot așa de importantă ca și hrana fizică.

Dacă am întârziat și trebuie să plecăm la lucru, fiind puși în

situaţia de a alege între o farfurie cu cereale și rugăciunea

personală, mulţi pot simţi că timpul petrecut în liniște cu

Dumnezeu este bine folosit. Fibra din cereale, oricât de impor-

tantă ar fi pentru sănătate, nu ne va ocroti de păcat, atunci

când va veni ispita.

„Am apreciat cuvintele gurii Lui mai mult decât hrana nece-

sară mie” (Iov 23,12). „Când am primit cuvintele Tale, le-am

înghiţit” (Ier. 15,16). Când ne rugăm: „Pâinea noastră cea de

toate zilele dă-ne-o nouă astăzi…”, ar trebui să ne referim mai

mult la pâinea spirituală, decât la pâinea coaptă în cuptor (Matei

6,11). Când Domnul Isus a fost ispitit în pustie, după patruzeci

de zile de post, El i-a spus diavolului: „Este scris: ’Omul nu trăiește

numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu’”

(Luca 4,4).

Noi nu putem depinde de alţii să ne hrănească spiritual.

Creștinii maturi trebuie să înveţe să-și coacă propria „pâine din

Cuvântul Scripturii”.

Dacă aţi vizitat vreodată Yellowstone National Park, probabil

că vi s-a dat la intrare o bucată de hârtie pe care era tipărită cu

litere mari avertizarea: „Nu hrăniţi urșii”. Dar de-abia aţi intrat

în inima parcului, că pretutindeni aţi văzut oameni hrănind urși.

Un turist l-a întrebat odată pe un îngrijitor: „De ce vă mai

obosiţi cu avertismentele și pancardele?” Îngrijitorul a răspuns:

„Turiștii nu înţeleg pe deplin implicaţiile situaţiei”. El i-a povestit

cum iarna, personalul trebuie să meargă de jur împrejurul

parcului, cu o mașină cu remorcă, să care trupurile moarte și

îngheţate ale urșilor care au murit de foame pentru că nu s-au

mai putut hrăni singuri. Ei s-au obișnuit atât de mult să

mănânce gogoși și dulciuri oferite de turiștii bine intenţionaţi,

încât și-au pierdut capacitatea de a vâna hrana pe care le-a


destinat-o Creatorul. Când parcul se închide pentru iarnă și

sunt lăsaţi să se hrănească singuri, urșii mor de foame.

PUTEREA HRANEI

Nu am nici o explicaţie logică, dar hrana spirituală se pare

că Îi dădea lui Isus nu numai tărie spirituală, ci și putere fizică.

Ioan 4,31.32 spune: „În timpul acela, ucenicii Îl rugau să mă-

nânce și ziceau: ’Învăţătorule mănâncă!’ Dar El le-a zis: ’Eu am

de mâncat o mâncare, pe care voi n-o cunoașteţi’”. Ilie a primit

o putere fizică supranaturală, mâncând din pâinea cerului, pe

care a pregătit-o un înger. „Îngerul Domnului a venit a doua

oară, l-a atins și i-a zis: ’Scoală-te, mănâncă, fiindcă drumul pe

care îl ai de făcut este prea lung pentru tine.’ El s-a sculat, a

mâncat și a băut; și, cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea

aceasta, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopţi, până la

muntele lui Dumnezeu, Horeb” (1 Regi 19,7.8).

Dacă te vei trezi ceva mai devreme pentru a avea mai mult

timp pentru rugăciune și comuniune cu Dumnezeu, vei

constata că ai sporit în energie, putere fizică și mintală în tot

timpul zilei. Pentru a rezista ispitelor zilnice care ne asaltează,

avem nevoie de aceeași armă secretă pe care a folosit-o Isus. Ea

este descrisă în Efeseni 6,17: „Luaţi și coiful mântuirii și sabia

Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu”.

ISUS ÎN MINE

O mamă și fiica ei de trei ani călătoreau într-o mașină când,

deodată, fetiţa a pus capul pe pieptul mamei și a început să

asculte.

– Ce faci? o întrebă mama.

– Îl ascult pe Isus în inima ta, a fost răspunsul.

– Și ce auzi?

Copilul nevinovat s-a uitat în ochii mamei cu o privire dezo-

rientată și a spus:


– Se aude de parcă El ar face cafea!

Creștini fiind, nu numai că avem făgăduinţa că Isus va fi cu

noi până la sfârșit (Matei 28,20), dar, de asemenea, El dorește

să locuiască în noi. Cum ne implicăm noi în realizarea acestei

făgăduinţe? „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcă-

tuiesc împotriva Ta!” (Ps.119,11). Având în vedere că Isus este

Cuvântul, nu ar fi greșit să spunem că Isus Hristos este arma

secretă. Atunci când petrecem mai mult timp cu Isus în rugă-

ciune și studiul Bibliei, Îl vom cunoaște mai bine și Îl vom iubi

mai mult. El va fi prezent în gândurile și inima noastră. Așa

cum ni se pare normal să vorbim despre aceia pe care îi iubim, tot

așa, ni se va părea normal să vorbim altora despre Domnul

nostru Isus Hristos. După cum mușchii se întăresc prin exerciţiu,

tot astfel, când spunem altora despre Isus, propria credinţă va

deveni mai puternică.

Mai multă iubire, mai multă mărturie, mai multă supunere,

mai multă energie vor face să fie mai puţină descurajare și mai

puţină disperare. Toate acestea constituie o reacţie în lanţ ca

urmare a folosirii armei secrete de devoţiune personală.

Toţi avem nevoie disperată ca Isus să locuiască în inima

noastră. Cum Îl putem aduce acolo? Deoarece un alt nume

pentru Isus Hristos este Cuvântul, prin studierea Cuvântului

noi Îl invităm direct pe Isus în inima noastră, în mintea și viaţa

noastră. „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Col. 1,27).

NECUNOAȘTEREA BIBLIEI

Singurul și cel mai important lucru pe care îl putem face pen-

tru a avea experienţa unei reînviorări personale și organizate

în viaţa noastră este acela de a asculta și a studia Cuvântul lui

Dumnezeu. Dar, în ultimii ani, am fost alarmat din ce în ce mai

mult de înspăimântătoarea ignoranţă și necunoaștere a Sfintelor

Scripturi, pe care am observat-o în comunităţile și școlile creștine

pe care le-am vizitat.


Cele ce urmează sunt răspunsurile tragicomice date de elevi,

cu referire la unele întrebări biblice de bază:

1. Soţia lui Lot a fost un stâlp de sare ziua și o minge de foc

noaptea.

2. Moise s-a urcat pe vârful muntelui Cyanide pentru a primi

Cele Zece Porunci.

3. Porunca a șaptea este: „Să nu admiţi adulterul”.

4. Iosua i-a condus pe evrei în lupta de la Geritol.

5. Domnul Isus S-a născut pentru că Maria a avut o imaculată

contracepţie.

6. Oamenii care Îl urmau pe Isus au fost numiţi cei doispre-

zece apostoli.

7. Epistolele erau soţiile apostolilor.

8. Unul dintre „oposumi” a fost sfântul Matei (Oposum, de

la opassom, un nume dat mai multor marsupiale din America.

Nume indigen american – n.tr.).

9. David s-a luptat cu Frankinsteinii – o rasă de oameni care

au trăit în timpurile biblice.

10. Un creștin trebuie să aibă o singură nevastă. Aceasta se numește

sfânta monotonie.

Din nefericire, aceste răspunsuri tragicomice din partea copiilor

reflectă o serioasă și lăuntrică foame spirituală printre adulţi.

LEGI SPIRITUALE ȘI FIZICE

La începutul experienţei mele creștine am întâlnit un om

care a imprimat ferm în mintea mea acest adevăr. Într-o zi, pe

când mergeam pe stradă, am auzit tricicleta sa scârţâind în

spatele meu. Fratele Harold era o legendă vie printre tinerii din

Palm Springs, California, fiind un evreu creștin de 70 de ani,

care știa cum să pună în practică ceea ce credea. Ziua fratelui

Harold începea la ora patru dimineaţa, cu două ore de studiere

a Bibliei și cu rugăciune, urmate de câteva ore în care mergea

pe străzi împărţind broșuri. După aceea, mergea la spital, unde


slujea ca pastor sau capelan voluntar. Vizita pacienţii și le

împărtășea un text sau două din Sfânta Scriptură – toate din

memorie. Nu voi uita niciodată cum vocea îi tremura de bucurie

și cum faţa îi strălucea ori de câte ori cita din Biblie.

Eu eram un nou convertit, aveam în jur de 17 ani, și mă lup-

tam să separ fosta mea filozofie hippy – filozofie orientală – de

adevărurile Bibliei. În realitate, simţeam – în ceea ce privește

calitatea mea de creștin – un oarecare eșec.

Fratele Harold m-a întâmpinat în acea dimineaţă cu:

– Ce zi minunată ne-a dat Dumnezeu astăzi.

(Fratele Harold era întotdeauna „în al nouălea cer”).

– Da, plăcută zi, am răspuns eu.

El și-a dat seama că ceva lipsea din vocea mea, așa că m-a

întrebat cu o sclipire în ochi:

– Cât de mult poţi să-ţi ţii respiraţia, Doug?

Ce întrebare curioasă! Dar mi-am amintit că în școală obiș-

nuiam să-mi ţin respiraţia, așteptând să sune clopoţelul. Deve-

nisem destul de bun la acest joc.

Am râs și i-am răspuns:

– Dacă mai întâi respir adânc, pot să-mi ţin respiraţia timp

de patru minute.

– Atunci, fiule, să nu mergi mai mult de patru minute fără să

te rogi, spuse el cu înţeles. „Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni

5,17), și vocea lui a tremurat de un profund respect pentru Sfânta

Scriptură.

– De câte ori mănânci? m-a întrebat el în continuare.

Acum am înţeles unde bătea.

– Cam de două, trei ori pe zi, am răspuns eu încet.

– Bine, înseamnă că de atâtea ori ar trebui să studiezi și să

meditezi la Cuvântul lui Dumnezeu.

S-a oprit pentru un moment, apoi a continuat:

– Doug, ce s-ar întâmpla cu corpul tău dacă nu te-ai mișca

niciodată?


– Bănuiesc că voi deveni slab și ofilit.

– Este exact ce se întâmplă credinţei tale dacă nu o exersezi,

a spus el.

În timp ce pedala la tricicleta sa, mergând mai departe, mi-a

strigat peste umăr:

– Aceleași legi pe care le aplici corpului trebuie aplicate și la

sănătatea spirituală.

Am știut că fratele Harold a pus degetul pe cea mai mare

nevoie a mea. Eu neglijam să stau, așa cum stătea Maria, la pi-

cioarele lui Isus și să ascult Cuvântul. Cuvântul lui Dumnezeu

este pâinea care ne hrănește, sabia cu care ne apărăm și cucerim

și lumina care ne călăuzește spre biruinţă.

CAPITOLUL

PATRU

LA PICIOARELE LUI ISUS… ÎN SACRIFICIU

OSPÃÞUL LUI SIMON

După ce a plecat din casa Martei, Maria s-a grăbit să

parcurgă cei aproximativ trei kilometri și jumătate

până la Ierusalim, pe o stradă unde se aflau cele mai

bune magazine. Era atât de preocupată să găsească darul per-

fect pentru Isus, încât târziu și-a dat seama că era pentru prima

dată când se întorcea în orașul sfânt din acea zi extraordinară,

când Isus a salvat-o de la uciderea cu pietre.

Tocmai când se gândea la toate acestea, ea l-a văzut pe unul

dintre foștii ei clienţi – un om al legii. Acesta mergea agale, pe

strada cea îngustă, în aceeași direcţie cu ea. Bărbatul, asemenea

unui animal tras cu un belciug de nas, își urma soţia, care făcea

cumpărături fără să se grăbească. Pe moment, Maria a fost

cuprinsă de panică, pe măsură ce amintirile din trecutul ei josnic

i-au inundat mintea. Dar, înainte ca ea să poată intra într-unul

din magazine, omul legii a privit direct la ea, fără nici cel mai

mic indiciu cum că ar recunoaște-o, deoarece Maria nu mai

purta podoabele colorate și seducătoare ale unei prostituate.

Era totuși ceva mai mult. Maria era alta și în lăuntrul ei. Prietenii

și familia comentau că, de când a devenit un discipol al lui Isus,

ea strălucea de o lumină lăuntrică.

Copleșită de o nouă apreciere pentru Isus și pentru tot ceea

ce El a făcut pentru ea, Maria și-a concentrat atenţia să găsească

OSPÃÞUL LUI SIMON 8 1

un dar vrednic de Învăţătorul. Dacă era cazul, ea era dispusă

să-și golească de tot punga pentru a-l plăti. Banii pe care îi

avea, agonisiţi din vechea ei viaţă, cum și din vânzarea casei ce

o avusese în Magdala, făceau în total o sumă substanţială care,

însă, era o amintire continuă a câștigului de pe urma păcatului.

Maria s-a hotărât să cheltuiască în ziua aceea, dacă era necesar,

toată suma, pentru a cumpăra un dar nobil, ca o jertfă de

mulţumire pentru Domnul.

În timp ce examina un raft plin cu stofe fine de purpură,

fosta prostituată a simţit deodată mirosul unui parfum puternic

și rar, parfum ce umplea aerul și îi mângâia cu blândeţe nările.

Mirosul venea de la o drogherie de peste drumul îngust, pavat

cu pietre. Ea a lăsat la o parte stofa regală de purpură și s-a

îndreptat spre locul unde ultimele picături ale esenţei înmires-

mate erau turnate dintr-un recipient, în care aromele fuseseră

amestecate, într-un vas de alabastru frumos ornamentat. Aroma

rară și plăcută a atras la ușa prăvăliei și alţi cumpărători, cum

și pelerini ce veniseră pentru sărbătoarea Paștelui, asemenea

albinelor asupra unei flori pline de nectar.

– Ce parfum incredibil este acesta? întrebă una dintre cliente,

cu un ton de teamă și respect în glas.

– Acesta, scumpa mea, și patronul magazinului a ridicat sus

vasul scump ca să-l vadă cu toţii, este amestecul meu special

de nard și rășină mirositoare. Am pregătit formula parfumului

după cea descrisă în Cântarea Cântărilor lui Solomon.

El începu să vorbească în faţa mulţimii de cumpărători adu-

naţi la ușa prăvăliei.

– Numai o dată pe an caravana din Seba îmi aduce suficient

de mult material pentru a umple o sticlă. De fapt, și făcu o

pauză pentru ca mulţimea să se aplece ca să audă mesajul lui

secret, flaconul meu cu nard de anul trecut l-a cumpărat Pilat

și l-a trimis în dar Cezarului. Dar amestecul aromelor din acest


an, și omul a făcut din nou o pauză, ţinând sus vasul frumos

gravat, este cel mai bun din câte am realizat.

„O-huri” și „a-huri” s-au auzit prin mulţimea ce creștea din

ce în ce mai mult la număr. Simţind că era împinsă parcă de

îngeri, Maria și-a făcut drum mai în faţă și a întrebat:

– Cât costă acest parfum?

Omul s-a uitat la tânăra femeie cu ţinută zveltă, îmbrăcată

în haine obișnuite și spuse în zeflemea:

– Tânără doamnă, ca să poţi cumpăra un dar ca acesta, este

necesar salariul pe un an de zile!

Maria ridică în sus punga cu bani ca el s-o vadă și întrebă

din nou:

– Cât costă?

Ochii specialistului în parfumuri s-au făcut mici și lacomi la

vederea pungii de piele umflată, gata să plesnească. Expresia

feţei sale deveni mai serioasă. După un moment de gândire, el

anunţă:

– 350 de dinari.

Mulţimii i se tăie respiraţia la auzul preţului exorbitant cerut

pentru parfum.

Maria a oftat, apoi a zâmbit amuzată – era obișnuită să se

tocmească cu oamenii lacomi.

– Am 300 de dinari. Poţi să faci vânzarea imediat.

Comerciantul a rămas uluit că o femeie de condiţia ei poartă

cu ea atât de mulţi bani, dar a ţinut la preţ.

– Îmi pare rău, scumpă doamnă, a spus el, dar nu fac decât o

singură dată pe an un astfel de parfum și…!

Maria însă n-a dorit să audă explicaţia lui.

– Este un dar pentru Isus din Nazaret.

Omul a făcut un pas înapoi și a studiat bine faţa Mariei timp

de un minut. Mulţimea s-a apropiat și mai mult ca să audă

răspunsul lui.

– Ai spus Isus din Nazaret?


Maria a aprobat dând din cap, iar un om din mulţime a iz-

bucnit:

– Mulţi spun că El este fiul lui David și va domni ca noul

nostru rege.

Mulţimea a aplaudat aprobator. De teamă ca nu cumva

creatorul parfumului să-și schimbe hotărârea, Maria a vărsat

imediat conţinutul pungii sale pe tejghea și, înainte ca el să

termine de numărat banii, ea a deschis vasul frumos, sigilat de

curând, și-a închis ochii și a inhalat parfumul persistent.

– Mulţumesc, a rostit ea în timp ce mulţimea cumpărătorilor

s-a dat la o parte, făcându-i loc. Fie ca Domnul să te binecuvân-

teze, a adăugat ea peste umăr.

– Șalom, a răspuns negustorul.

Maria s-a grăbit spre casă, ţinând atent noua sa achiziţie cu

amândouă mâinile. Când a sosit la casa Martei și a lui Lazăr din

Betania, fraţii plecaseră deja la casa unchiului Simon. Schimbân-

du-se repede și îmbrăcând o rochie curată, ea a așezat vasul de

alabastru într-o geantă și a pornit spre ușă. S-a oprit gânditoare

pe prag, apoi s-a întors în camera ei ca să ia și celelalte lucruri

de valoare pe care le avea. Curând, picioarele îi alergau spre casa

lui Simon, pe străzile pavate cu pietre.

Ceasul pentru mult vestitul ospăţ sosise. Satul întreg zumzăia

de freamăt. În toată după-amiaza aceea trecători curioși zăbo-

viseră pe lângă intrarea în curtea casei unchiului Simon, sperând

să poată arunca o privire asupra Omului care a putut învia morţii

și vindeca leproșii.

Din cauza publicităţii pe seama ospăţului ce urma să aibă

loc, Isus a ales să se retragă în Grădina Ghetsemani, pentru a

petrece un timp liniștit cu ucenicii Săi. O atmosferă solemnă Îl

înconjura pe Isus în timpul ultimelor zile. Era nerăbdător să fo-

losească fiecare ocazie pentru a fi singur cu cei doisprezece ucenici

ai Săi, pentru a-i instrui în cele privitoare la Împărăţia Sa.


Chiar și ucenicii aveau simţământul că ceva monumental

avea să aibă loc. În taină, ei sperau că Isus era pe punctul de a

acţiona și de a-Și folosi puterile supranaturale pentru a răsturna

Imperiul Roman ca să Se urce pe tronul lui David. Ce altă perioadă

putea fi mai bună pentru stabilirea noii Sale Împărăţii decât

săptămâna Paștelui, atunci când, gândeau ei, zeci de mii de cre-

dincioși pelerini iudei se vor afla în Ierusalim pentru a intra în

rândurile noii armate?

Subiectul guvernării pământești a Domnului Hristos a dat

naștere întotdeauna la discuţii cu privire la cine va avea poziţiile

cele mai înalte în noul guvern. Singurul lucru asupra căruia au

putut totdeauna cădea de acord era acela că Iuda trebuia să fie

trezorierul noului cabinet.

Iuda avea mai multă educaţie formală decât ceilalţi ucenici

și era astfel foarte respectat de colegii săi. El fusese un scrib

care, după ce a fost martor la una dintre minunile de vindecare

făcute de Domnul Hristos, s-a apropiat de Domnul și I-a spus:

„Învăţătorule, te voi urma oriunde vei merge”.

Ei au fost cu totul surprinși atunci când Isus, ca și când l-ar

fi avertizat că nădejdea sa pentru cele lumești era deșartă, a

spus: „Vulpile au vizuini, și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul

omului n-are unde-Și odihni capul” (Luca 9,58). În ciuda răs-

punsului criptic, ambiţia l-a făcut pe Iuda să-L urmeze pe Mân-

tuitorul. Om inteligent, Iuda și-a pus ca ţintă să se infiltreze,

astfel încât să fie aproape de Domnul până când avea să fie

considerat unul dintre ucenicii Săi. La puţin timp după ce fostul

scrib s-a alăturat grupei, ceilalţi unsprezece au și fost de acord

că el trebuia să aibă grijă de puţinii bani ce-i aveau în pungă.

Iuda o făcea pe Maria să se simtă stânjenită. Dacă nu la

altceva, fosta prostituată se pricepea, cel puţin, să-i citească

după faţă pe oamenii înșelători. Ea a sesizat ceva nesincer în

comportamentul lui. Iuda și-a dat seama că ea putea să-l demaște

și de aceea n-a fost niciodată prea amabil cu Maria.


Dintre toţi ucenicii lui Isus, Matei era cel mai sensibil și mai

înţelegător cu Maria. El însuși un fost vameș, Matei știa ce

înseamnă să fii considerat un paria al societăţii, putând să se

alăture Mariei în aprecierile faţă de mila lui Isus.

Când Maria a sosit la ospăţ, Marta tocmai le arăta oaspeţilor

din curtea lui Simon care erau locurile lor la masă. Maria și-a

dat seama cu ușurinţă că Iuda se simţea insultat pentru faptul

că Isus, Lazăr și Simon erau în capul mesei, în vreme ce el fusese

așezat undeva mai la urmă, cu unii oaspeţi mai puţin însemnaţi.

Chiar Ioan, cel mai tânăr din grup, era mai aproape de capul

mesei. Maria și-a dat seama că Iuda încerca, fără succes, să-și

ascundă mândria rănită. Cu toate acestea, n-a trecut prea mult

timp până să se vadă că era indignat și îngândurat.

Apoi, Isus, observând cum Iuda și unii oaspeţi se uitau după

cele mai bune locuri la masă, a rostit o mică predică moraliza-

toare:

– „Când ești poftit la cineva la nuntă, să nu te așezi la masă

în locul dintâi; ca nu cumva, printre cei poftiţi de el, să fie altul

mai cu vază decât tine, și cel ce te-a poftit și pe tine și pe el, să

vină să-ţi zică: ’Dă locul tău omului acestuia’. Atunci, cu rușine,

va trebui să iei locul de pe urmă. Ci, când ești poftit, du-te și

așază-te în locul cel mai de pe urmă; pentru ca, atunci când va

veni cel ce te-a poftit, să-ţi zică: ’Prietene, mută-te mai sus’.

Lucrul acesta îţi va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la

masă împreună cu tine. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; și

cine se smerește, va fi înălţat” (Luca 14,8-11).

Chiar dacă Isus a rostit această subtilă mustrare într-o formă

generală, Iuda s-a înroșit la faţă, arătând că a simţit înţepătura.

Credea că el fusese ţinta, așa că s-a înfuriat și mai tare.

Între timp, Maria aștepta nerăbdătoare un moment să fie

singură cu Isus, ca astfel să-I dea darul său. Și-a dat seama că

dacă avea să-I prezinte darul înainte ca vrăjmașii să-L aresteze,

atunci trebuia să acţioneze repede. Totuși, Maria știa că a oferi


darul în public cu ocazia acestui eveniment ar putea da naștere

unui spectacol care să fie în mod categoric înţeles greșit. În

timp ce Maria se gândea ce și cum să facă, Isus a început să le

prezinte o altă lecţie.

De data aceasta, El Și-a îndreptat atenţia spre Simon:

– „Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii

tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii tăi

bogaţi, ca nu cumva să te cheme și ei la rândul lor pe tine, și să

iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci, când dai o masă,

cheamă pe săraci, pe șchiopi, pe schilozi, pe orbi. Și va fi ferice

de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va

răsplăti la învierea celor neprihăniţi” (vers. 12-14).

Când unul dintre cărturarii care stăteau la masă cu El a auzit

aceste lucruri, a spus cu un aer pios:

– „Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu’”

(vers. 15)

Atunci Isus i-a zis:

– „Un om a dat o cină mare și a poftit pe mulţi. La ceasul

cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiţi: ’Veniţi, căci

iată că toate sunt gata’. Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au

început să se dezvinovăţească. Cel dintâi i-a zis: ’Am cumpărat

un ogor, și trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierţi’. Un

altul a zis: ’Am cumpărat cinci perechi de boi și mă duc să-i

încerc iartă-mă, te rog’. Unul a zis: ’Tocmai acum m-am însurat

și de aceea nu pot veni’. Când s-a întors, robul a spus stăpânului

său aceste lucruri. Atunci stăpânul casei s-a mâniat, și a zis ro-

bului său: ’Du-te de grab în pieţele și uliţele cetăţii, și adu aici

pe cei săraci, ciungi, orbi și șchiopi’. La urmă, robul a zis: ’Stăpâne,

s-a făcut cum ai poruncit și tot mai este loc’. Și stăpânul a zis

robului: ’Ieșiţi la drumuri și la garduri, și pe cei ce-i vei găsi

silește-i să intre, ca să mi se umple casa. Căci vă spun că nici

unul din cei poftiţi, nu va gusta din cina mea’” (Luca 14,16-24).

După această parabolă a urmat o liniște stânjenitoare, ca și

când Isus ar fi demascat atitudinea multora dintre oaspeţi. Dar


această ultimă povestire a făcut-o pe Maria să fie conștientă că

trebuie să se grăbească. Dacă nu va acţiona acum, ocazia de a-și

arăta iubirea pentru Isus nu va mai veni niciodată. Inima ei

plină de curaj cântărea situaţia; palmele îi transpirau.

Simon n-a făcut economie cu ocazia acestui eveniment. El a

servit tot ce era mai bun. Oaspeţii stătau într-o poziţie culcată,

sprijinindu-se pe pernele puse pentru asemenea ocazii, având

picioarele întinse, mai departe de masă. Ei stăteau în așa fel încât

servitorul să le poată spăla picioarele înainte ca masa să fie servită.

Marta dirija un continuu șir de slujitori care aduceau delicioase

sortimente de mâncare pe tăvi de argint. Maria a șoptit surorii

sale, Marta:

– De ce unchiul Simon n-a spălat mai întâi picioarele

oaspeţilor?

Neatentă, Marta i-a spus Mariei:

– Unde ai fost? Nici nu m-ai ajutat să pregătesc cele necesare

pentru acest eveniment, și acum îmi spui de un lucru pe care

l-am uitat.

Marta și-a rotit ochii, uitându-se spre tavan, apoi a adăugat:

– Simon a uitat să facă rost de lighene și prosoape. Ce mai

puteam face?

În ciuda gafei sociale a lui Simon, toţi păreau să se bucure de

mâncarea foarte bună și de conversaţia animată.

– Aș fi avut, cu siguranţă, nevoie de ajutorul tău în această

după-amiază, repetă sora mai în vârstă.

Observând un slujitor care aducea o tavă cu un chec de orz

învelit în frunze de viţă-de-vie, dar care era mai puţin copt,

Marta s-a dus repede să-l oprească să nu servească la masă

această hrană necoaptă bine. Maria s-a uitat la sora ei cum îl

trimite pe slujitor înapoi la bucătărie.

Pentru că toţi ochii erau îndreptaţi spre Isus în timp ce vorbea,

nimeni n-a băgat de seamă când Maria a intrat liniștită în camera

de ospăţ și a îngenuncheat în tăcere lângă picioarele Domnului.


De teamă, aproape că nu mai respira, dar acum, îngenunchind

la picioarele Lui, o pace familiară s-a așternut peste ea. Avea

simţământul că este în siguranţă sub aripile veșnice ale Celui

Atotputernic. S-a rugat în tăcere ca Isus să accepte dovada iubirii

ei. Orice alt gând nu mai avea nici un rost pentru ea.

Apoi, cu o delicateţe plină de iubire, ea a rupt sigiliul vasului

de alabastru și a vărsat cu dărnicie uleiul preţios de nard pe

picioarele lui Isus. El nici măcar nu a tresărit, ci doar S-a oprit

din vorbire, a zâmbit în semn de recunoștinţă faţă de Maria,

arătându-i că era receptiv la gestul ei de slujire și sacrificiu.

Apoi, a continuat să vorbească.

Cum uleiul parfumat curgea pe picioarele lui Isus, o picătură

a căzut pe ceramica podelei. Dându-și seama că, din grabă, a

uitat să aducă un șervet sau un prosop ca să întindă uleiul uni-

form, fără a se mai gândi, Maria și-a scos șalul cu care își acoperea

capul și și-a despletit părul lung și foarte bogat. Ea a început

să-I șteargă picioarele lui Isus, întinzând uleiul cu părul.

Lacrimi de mulţumire și iubire îi curgeau din belșug pe obraji,

căzând pe picioarele lui Isus și amestecându-se cu uleiul de nard.

Când a văzut lacrimile strălucind pe picioarele lui Isus, Maria

și-a adus aminte de cealaltă comoară preţioasă. Scoţând flaconul

de sticlă dintr-un buzunar, a înlăturat capacul de ceară și a

început să spele picioarele lui Isus cu lacrimile ei și să le usuce

cu părul ei. Maria era așa de absorbită de bucuria de a-I sluji lui

Isus, încât nu a luat în seamă reacţia oaspeţilor din jurul mesei.

De îndată ce a spart vasul de alabastru, camera s-a umplut de

parfumul acestui nard scump și exotic. Conversaţia din cameră

s-a redus la un murmur agitat. Până și slujitorii au îngheţat,

neștiind ce ar trebui să facă într-o astfel de situaţie.

Maria simţea acum privirea fixă a tuturor celor prezenţi.

Temându-se ca nu cumva cineva să-i interzică să-și ducă până

la sfârșit misiunea, ea s-a ridicat hotărâtă și a turnat pe capul

lui Isus uleiul care a mai rămas, în mijlocul exclamaţiilor de uimire.


Actul ei, deși nepremeditat, era tradiţionalul simbol printre iudei

pentru numirea și ungerea unui nou rege sau preot.

Iuda, prefăcându-se indignat, a protestat în surdină, dar

destul de tare ca să audă cei din jur.

– „’Ce rost are risipa aceasta de mir? Mirul acesta s-ar fi putut

vinde cu mai mult de trei sute de dinari’. Și le era foarte necaz

pe femeia aceea” (Marcu 14,4.5), după care, ca un gând care să

acopere planul său lacom, a adăugat: „Ar fi trebuit să se dea

mai bine săracilor”.

Unii dintre ceilalţi oameni au dat aprobator din cap. Ceea

ce tovarășii lui Iuda nu știau era faptul că inima sa egoistă a

fost aspru mustrată de generozitatea Mariei.

Isus i-a auzit pe credincioșii Săi ucenici făcându-se ecoul mur-

murării lui Iuda. Cu o tristă compătimire, El le-a spus:

– „De ce-i faceţi supărare? Ea a făcut un lucru frumos faţă

de Mine. Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi și le puteţi face bine

oricând voiţi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Dacă a turnat

acest mir pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea

pregătirii Mele pentru îngropare” (Marcu 14,6-8).

Această clară aprobare din partea lui Isus a produs o bucurie

până la extaz în inima Mariei. Tot ce-și dorea era să știe că

gestul ei era acceptat de Isus. Plângând, a căzut din nou în

genunchi și a început iarăși să-I sărute picioarele.

Iuda s-a făcut roșu de indignare. Era și așa destul de rău că

fusese pus să stea în coada mesei, acum Isus l-a mai și mustrat,

și încă în public, în faţa tovarășilor săi. Dacă Isus nu aprecia

înţelepciunea și talentele sale, atunci el, Iuda, știa pe cineva

care va face lucrul acesta. De la ospăţ, el s-a dus direct la

preoţi, pentru a-L vinde pe Mântuitorul lumii pentru... câţiva

arginţi.

Simon, pe de altă parte, nu a fost așa de mult ofensat de

darul Mariei, cât de cea care îl oferise. El cunoștea prea bine

trecutul murdar al Mariei și a fost șocat de faptul că Isus a lăsat


ca o femeie cu reputaţia ei să se atingă de El. Majoritatea

conducătorilor religioși nu permiteau nici măcar ca umbra unui

vameș sau a unei prostituate să-i atingă în public, de teama de

a nu pierde respectul oamenilor.

Simon a strâns din buze și s-a încruntat. „Omul acesta”, a

gândit Simon, „dacă ar fi un prooroc, ar ști cine și ce fel de

femeie este cea care se atinge de El; că este o păcătoasă” (Luca

7,39).

Domnul a rupt tăcerea stânjenitoare și a răspuns gândurilor

lui Simon:

– „Simone, am să-ţi spun ceva” (vers. 40).

– „Spune, Învăţătorule” (vers. 40).

– „Un cămătar avea doi datornici; Unul îi era dator cu cinci

sute de lei, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă nu aveau cu ce plăti,

i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai

mult?” (vers. 41, 42)

– „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult” (vers. 43).

– „Drept ai judecat” (vers. 43).

Isus a privit la femeie, apoi la Simon.

– „Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, și nu mi-ai

dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele

cu lacrimile ei, și Mi le-a șters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai

dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute

picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns

picioarele cu mir. De aceea îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe,

sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubește

puţin” (vers. 44-47).

În loc ca mânia lui să crească împotriva lui Isus, așa cum a

făcut Iuda, ochii lui Simon s-au umezit, plini de regret. El uitase

foarte repede cât de mult i se iertase atunci când Isus îl vindecase

de lepră. De îndată ce dovada vizibilă a leprei sale a dispărut, el

s-a întors la fel de repede la poziţia lui de neprihănit prin fapte

proprii, uitând că fusese un păcătos tot așa de mare ca și Maria.


Apoi, pentru a înlătura orice îndoială cu privire la scopul

principal al misiunii Sale, Isus S-a întors spre Maria și a spus:

– „Iertate îţi sunt păcatele!” (vers. 48)

Cuvintele lui Isus erau asemenea unei muzici cerești pentru

urechile ei. Maria s-a prosternat la picioarele Sale ca cea mai

nevrednică închinătoare, în timp ce ultimele picături ale vino-

văţiei și ale rușinii se evaporau din sufletul ei, în strălucirea

caldă a iertării Sale.

Deși uitată de privirile celorlalţi oaspeţi, ea le-a auzit clar

vocea înăbușită: „Cine este acesta de-i iartă chiar și păcatele?”

(vers. 49). Dar pentru Maria, faptul că gestul ei era primit de

Isus era tot ce conta. Ea era deja mulţumită, dar pentru a înde-

părta orice suspiciune care ar putea persista în mintea lor, cum

că ea ar putea fi acceptată printre ucenicii Săi, Isus a adăugat:

– „Adevărat vă spun că oriunde va fi propovăduită Evan-

ghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia

aceasta, spre pomenirea ei” (Matei 26,13).

Apoi, Isus a pus cu delicateţe mâna pe capul ei, a binecu-

vântat-o și i-a zis:

– „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace” (Luca 7,50).

STUDIU

Ioan 12,1-3

„Cu șase zile înainte de Paște, Isus a venit în Betania, unde eraLazăr, care fusese mort, și pe care îl înviase din morţi. Acolo I-aupregătit o cină. Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeaula masă cu El. Maria a luat un litru de mir de nard curat, de marepreţ, a uns picioarele lui Isus, și I-a șters picioarele cu părul ei; șis-a umplut casa de mirosul mirului.”


Marcu 14,3

„Pe când ședea Isus la masă, în Betania, în casa lui Simonleprosul, a venit o femeie, care avea un vas de alabastru cu mir denard curat, foarte scump; și, după ce a spart vasul, a turnat mirulpe capul lui Isus.”

CÂT DE MULT COSTĂ?

La picioarele lui Isus, Maria a fost, din multe puncte de

vedere, în cea mai înaltă poziţie de sacrificiu și slujire. Lucrul

acesta este evident din faptul că Isus a imortalizat fapta ei

declarând: „Oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în

toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia aceasta, spre

amintirea ei” (Matei 26,13). De ce? Pentru că Maria a dat totul.

S-ar putea să vi se pară o idee radicală sau chiar înfricoșătoare,

dar a fi mântuit înseamnă a da totul. O supunere totală, un sa-

crificiu total. Acesta este și motivul pentru care Isus a lăudat-o

pe văduva care a pus în vistierie ultimii săi doi bănuţi – ea a dat

tot ce avea. „A văzut și pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi

bănuţi. Și a zis: ’Adevărat vă spun, că această văduvă săracă a

aruncat mai mult decât toţi ceilalţi’” (Luca 21,2-4).

Mulţi nu ajung să trăiască niciodată experienţa păcii și

puterii depline a lui Dumnezeu, pentru că se predau doar

parţial. Domnul poate umple vasele noastre numai în măsura

în care noi le golim.

„Pentru că oricine va vrea să-și scape viaţa, o va pierde; dar

oricine își va pierde viaţa pentru Mine, o va câștiga” (Matei

16,25).

„Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă

într-o ţarină. Omul care o găsește, o ascunde; și, de bucuria ei,

se duce de vinde tot ce are, și cumpără ţarina aceea. Împărăţia

cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare

frumoase. Și, când găsește un mărgăritar de mare preţ, se duce

de vinde tot ce are, și-l cumpără” (Matei 13,44-46).


Când tânărul bogat L-a întrebat pe Isus ce trebuie să facă

pentru a avea viaţa veșnică, Isus i-a spus:

„’Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci,

și vei avea o comoară în cer. Apoi vino, și urmează-Mă’. Când a

auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că

avea multe avuţii” (Matei 19,21.22).

Ce tragic! Acest tânăr, deși avea multe avuţii, simţea și multă

tristeţe. Milioane de oameni din lumea întreagă fac aceeași ale-

gere greșită, străduindu-se să găsească fericirea în materialism și

bani. De aceea Dumnezeu a rostit în continuare avertizarea:

„Adevărat vă spun că cu greu va intra un bogat în Împărăţia

cerurilor” (vers. 23).

Și din nou, El i-a avertizat: „Vedeţi și păziţi-vă de orice fel de

lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belșugul avuţiei lui”

(Luca 12,15). „Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă

și-ar pierde sufletul?” (Matei 16,26)

Imediat după ce le-a umplut plasele până la refuz, fiind cea

mai bogată pescuire din întreaga lor viaţă, Isus le-a cerut lui

Petru, Andrei, Iacov și Ioan să lase totul și să-L urmeze. Și aceștia

L-au urmat. „Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul, și au

mers după El” (Luca 5,11). „Atunci Petru a zis: ’Iată, că noi am

lăsat totul și Te-am urmat’” (Luca 18,28).

Ne cere oare Domnul să ne lichidăm toate bunurile, toată

averea și să-L urmăm? Nu, nu e nevoie de așa ceva. El ne cere

doar să punem totul pe altarul Său și să fim dispuși să facem

tot ce ne cere El. Isus ne cere toată inima noastră, după care, în

mod natural, va avea tot ceea ce ne aparţine.

RENUNŢAŢI LA TOT ȘI URMAŢI-L PE DUMNEZEU

Se spune că vânătorii de maimuţe din Africa de Nord au o

metodă înţeleaptă de a-și prinde prada. Un număr de tigve sunt

umplute cu nuci și legate bine de un copac. Fiecare tigvă are

câte o gaură destul de mare pentru ca maimuţa nebănuitoare


să poată să-și bage mâna prin ea. Când un animal flămând sau

curios descoperă această comoară, bagă mâna, ajunge la nuci și

ia un pumn plin. Dar gaura este prea mică pentru ca maimuţa

să-și poată scoate mâna cu pumnul plin de nuci și, deoarece n-are

destulă minte ca să deschidă mâna și să dea drumul la prada

înșelătoare, maimuţa este foarte ușor prinsă.

Iată o ilustraţie care îi reprezintă pe mulţi dintre creștini.

Cu capcanele lui iscusite, diavolul îi prinde în cursă; el face

apel la lăcomia lor înnăscută și la apetitul firesc, ducând la

pierderea lor spirituală. Atâta vreme cât ţin această momeală

lumească, ei nu pot să scape din cursa lui Satana. Dar el con-

tinuă să-i îndemne, spunând: „Ţineţi strâns, nu-i daţi drumul!”

Ascultând vocea ademenitoare a ispititorului, ei se străduiesc

zadarnic să scape, fără a se debarasa însă de cele lumești.

Dumnezeu nu poate intra până când nu te-ai debarasat mai

întâi de tot și de toţi. Da. Este adevărat – nici chiar oamenii nu

trebuie să aibă prioritate atunci când este vorba de relaţia cu

Dumnezeu. De aceea prima și cea mai mare poruncă este să-L

iubești pe Dumnezeu cu toată inima ta; apoi, în al doilea rând,

să ne iubim aproapele ca pe noi înșine.

„Cine iubește pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine,

nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu sau pe fiică mai

mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10,37).

Vestea cea bună este că oricine are credinţă în Dumnezeu și

lasă tot de dragul Domnului Hristos, va fi în mod îmbelșugat

recompensat în viaţa aceasta și în cea veșnică.

Isus a spus: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi

lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau nevastă, sau copii, sau holde,

pentru Mine și pentru Evanghelie, și să nu primească acum, în

veacul acesta, de o sută de ori mai mult; case, fraţi, surori,

mame, copii și holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor,

viaţa veșnică” (Marcu 10,29.30).


IUBIREA OFERĂ DIN ABUNDENŢĂ

Cunosc un om de afaceri al cărui fiu a fost condamnat la

închisoare pe viaţă, pentru crimă. Tatăl lui iubitor, convins că fiul

său era nevinovat, și-a amanetat casa, a vândut toate lucrurile de

patrimoniu, pentru a plăti taxele legale ca fiul său să fie rejudecat.

Chiar dacă fiul său a rămas condamnat, tatăl n-a regretat niciodată

sacrificiul făcut. De ce a făcut el lucrul acesta? Pentru că iubirea

dă totul până la sacrificiu. Cunoașteţi textul: „Căci atât de mult a

iubit Dumnezeu lumea, că a dat…!” Dumnezeu Tatăl a dat totul

atunci când L-a trimis pe unicul și iubitul Său Fiu.

Când Naaman, sirianul, a fost vindecat de lepră, prima reacţie

a fost aceea de a da ceva profetului Elisei, nu ca să plătească

pentru vindecare, ci dintr-o profundă recunoștinţă (2 Regi 5).

Darul său generos era proporţional cu marea sa mulţumire.

După ce Zacheu a fost iertat de Domnul Hristos, reacţia sa a

fost aceea de a da din abundenţă (Luca 19,1-10).

Maria, de asemenea, s-a simţit îndemnată să dea Mântuito-

rului din prea plinul mulţumirii ei, pentru că a apreciat cât de

mult fusese iertată. „De aceea îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe,

sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubește

puţin” (Luca 7,47). Este, de asemenea, un lucru cert a spune că

acela care e conștient de cât de mult a fost iertat, va iubi mult. De

aceea Maria a oferit cu generozitate, slujindu-I lui Isus.

„Și mai erau și niște femei, care fuseseră tămăduite de duhuri

rele și de boli. Maria, zisă Magdalena, din care ieșiseră șapte

draci, Ioana, nevasta lui Cuza, ispravnicul lui Irod, Susana, și

multe altele, care-L ajutau cu ce aveau” (Luca 8,2.3).

Aproape de sfârșitul vieţii pământești a lui Isus, Maria I-a

oferit totul, în acel moment de criză, când a cumpărat parfumul

din vasul de alabastru.

„Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere

de rău, sau de silă, căci, pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu”

(2 Cor. 9,7).


CEL UNS

Din vremurile de demult, preoţii și regii erau unși cu ulei într-un

cadru ceremonial, ca semn al numirii oficiale în slujbă și ca simbol

al Duhului lui Dumnezeu și al puterii revărsate asupra lor.

„Din undelemnul pentru ungere a turnat pe capul lui Aaron,

și l-a uns, ca să-I slujească” (Lev. 8,12). Un alt exemplu, este ungerea

căpitanului Iehu cu o sticluţă de untdelemn, de către unul dintre

profeţi, pentru a confirma numirea sa ca rege. „Să iei sticluţa

cu untdelemn, să-l torni pe capul lui, și să zici: ’Așa zice Domnul:

Te ung împărat al lui Israel!’” (2 Regi 9,3)

Aceasta arată importanţa extraordinară a gestului Mariei

de a-L unge pe Domnul chiar înainte de cruce, Isus fiind confir-

mat ca Împărat al nostru, ca Preot și Jertfă.

Cuvântul ebraic Mashach, sau Mesia, și cuvântul grecesc

Christos, înseamnă Cel Uns.Spălarea picioarelor lui Isus cu lacrimile Mariei era un lucru

important pentru Isus, care a purtat suferinţele noastre și a

simţit durerile noastre. „Tu numeri pașii vieţii mele de pribeag;

pune-mi lacrimile în burduful Tău; nu sunt ele scrise în cartea

Ta?” (Ps. 56,8). Picioarele noastre au fost scăldate în lacrimile

Sale și capul Său a fost încoronat cu spinii păcatelor noastre.

De aceea profetul a spus:

„El suferinţele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a

luat asupra Lui” (Is. 53,4).

SLUJIREA UMILĂ

Un vizitator a văzut odată într-un spital o asistentă pansând

rănile unui pacient lepros și a zis:

– N-aș face așa ceva nici pentru un milion de dolari!

Dar asistenta i-a răspuns:

– Nici eu n-aș face. Dar o fac pentru Isus și o fac gratis.

Adevărata iubire este dispusă să slujească fără nici un fel de

recunoștinţă sau plată.


Cum definești sau înţelegi succesul? În lume, succesul este

adesea definit în funcţie de ce fel de mașină conduce o persoană,

ce fel de haine poartă sau ce fel de casă are o familie. La Domnul

contează nu ce fel de mașină conduce o persoană, ci ce fel de

persoană conduce o mașină. La El, problema este ce fel de femeie

poartă hainele și ce fel de familie locuiește în casă. Oamenii privesc

la înfăţișarea exterioară, în timp ce Domnul privește la inimă. La

Dumnezeu, succesul este definit nu în funcţie de cât de mult ai, ci

de cât de mult dai. Oamenii se tem de tine sau te iubesc? În lume,

măreţia este măsurată prin câţi oameni lucrează pentru tine, dar

Dumnezeu Se uită să vadă pe cât de mulţi îi servești tu.

Napoleon Bonaparte a spus: „Alexandru, Cezar, Carol cel

Mare și eu însumi am întemeiat imperii; dar ce a stat la baza cre-

aţiei geniilor noastre? Forţa. Numai Isus Hristos Și-a fundamen-

tat Împărăţia pe iubire, și în prezent milioane de oameni sunt

gata să moară pentru El.”

Biblia ne învaţă că părul unei femei este slava ei (1 Cor. 11,15).

Gestul Mariei de a-I șterge picioarele lui Isus cu părul ei a fost

unul de totală și umilă slujire, supunere, închinare și predare.

„Dar iată că le-a întâmpinat Isus și le-a zis: ’Bucuraţi-vă!’ Ele s-au

apropiat să-I cuprindă picioarele, și I s-au închinat” (Matei 28,9).

F. B. Meyer a spus cândva: „Obișnuiam să cred că darurile

lui Dumnezeu erau acolo pe rafturi, unele peste altele, și cu

cât creștem mai înalţi în caracterul creștin, cu atât putem ajunge

mai ușor la ele. Dar, am descoperit că darurile lui Dumnezeu

sunt pe rafturi unele sub altele. Nu trebuie să crești mai înalt,

ci să te umilești cât mai mult; căci noi trebuie să ne plecăm mai

jos, tot mai jos, pentru a primi cele mai bune daruri ale Sale.”

IUDA

„Unul dintre ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, Fiul lui Simon,

care avea să-L vândă, a zis: ’De ce nu s-a vândut acest mir cu

trei sute de lei, și să se fi dat săracilor?’ Zicea lucrul acesta nu


pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoţ, și ca

unul care ţinea punga, lua el ce se punea în ea” (Ioan 12,4-6).

În Sfânta Scriptură sunt amintite două persoane care L-au

sărutat pe Isus. Iuda, care I-a sărutat faţa, apoi L-a vândut, și

Maria, care I-a sărutat picioarele, apoi… I-a slujit. Sacrificiul și

slujirea adevărată a Mariei au fost o mustrare dureroasă la adresa

egoismului lui Iuda.

Uneori, cei care, asemenea lui Iuda, privesc în jos la ceea ce

face păcătoasa Maria, adoptă astfel o tactică diversionistă, ca

nu cumva unii să se uite la propriile păcate (Ioan 12,7). Persoanele

care critică cel mai mult în biserică și care sunt gata să judece

sunt de obicei acelea care se luptă cu vinovăţia lor ascunsă.

Imediat după declaraţia pioasă cu privire la săraci, Iuda a plecat

și s-a lăsat înduplecat să-L vândă pe Mântuitorul pentru o sumă

ce reprezenta preţul unui sclav.

MANIFESTARE PUBLICĂ

Maria nu s-a rușinat să se expună în public, manifestându-și

iubirea pentru Isus. Dar multor creștini le este frică să-și

manifeste public iubirea lor pentru Isus, între vecini sau la locul

de muncă, de teama de a nu fi batjocoriţi pentru credinţa lor.

Am observat că mulţi, atunci când iau masa la un restaurant,

așteaptă până când consideră că nimeni nu privește la ei și apoi

își pleacă repede capul, timp de câteva secunde, pentru a-I

mulţumi în tăcere lui Dumnezeu pentru hrană. „Căci oricine

se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, se va rușina și Fiul

omului de el, când va veni în slava Sa și a Tatălui și a sfinţilor

îngeri” (Luca 9,26).

Pentru că Maria nu s-a temut să-și demonstreze în public credin-

cioșia și supunerea faţă de Domnul Hristos, și El a fost binevoitor

și gata s-o apere în faţa celorlalţi. „De aceea, iată ce zice Domnul,

Dumnezeul lui Israel… Voi cinsti pe cine Mă cinstește, dar cei ce

Mă dispreţuiesc, vor fi dispreţuiţi” (1 Sam. 2,30).


De aceea Isus a spus despre Maria: „Lăsaţi-o în pace!” El a

fost foarte protector cu ea pentru că îi cunoștea inima. Să nu

uităm că Isus are în arborele genealogic al familiei de pe pă-

mânt câteva femei adultere și foste prostituate: Rahav, Tamar,

Bat-Șeba. De fapt, chiar reputaţia mamei Sale a fost mânjită,

datorită împrejurărilor concepţiei Sale neobișnuite. Să nu

uităm, de asemenea, că Maria este un simbol al Bisericii, așa

slabă și cu defecte cum poate părea. Isus este supărat și mâhnit

pe aceia care, asemenea lui Iuda, stau și acuză mireasa lui

Hristos.

Odată, pastorul prezbiterian Robert Falconer dădea mărturie

despre Domnul Hristos în mijlocul unor oameni nevoiași dintr-un

oraș străin. El le-a citit cum Maria Magdalena i-a spălat picioarele

lui Isus cu lacrimile ei și I le-a șters cu părul capului ei. În timp ce

citea, a auzit un oftat profund și puternic. Când și-a ridicat ochii,

a observat o tânără cu o ţinută zveltă și o faţă desfigurată de

vărsat. După ce el i-a spus câteva cuvinte de încurajare, ea a

întrebat:

– Va reveni vreodată Cel care a iertat-o pe această femeie?

Am auzit că va veni din nou. Va veni oare curând?

Falconer a asigurat-o că El Se va întoarce cândva, foarte

curând. După ce a suspinat din nou, fără să vrea, ea a spus:

– Domnule, n-ar putea să mai întârzie puţin? Căci părul

meu nu este destul de lung ca să-I pot șterge picioarele.

Doar când începem să vedem cât de mult a suferit și a plătit

Isus pentru păcatele noastre, suntem în adevăr convertiţi și numai

când renunţăm cu totul la fuga noastră egoistă după aprecierea

propriei persoane și la lăcomia după câștig, vom fi într-adevăr

fericiţi să-L slujim cu umilinţă și să-I dăm totul Aceluia care a

dat totul pentru noi.

CAPITOLUL

CINCI

LA PICIOARELE LUI ISUS… ÎN CONSACRARE

LA CRUCE

Numai câteva zile trecuseră de la ospăţul memorabil din

casa lui Simon, iar acum Maria, Marta și Lazăr erau

împreună pentru o altă cină. Un îngrozitor simţământal unei iminente nenorociri atârna asupra grupului mic alucenicilor din Betania, în timp ce serveau masa cea simplă dePaști, în acea joi seara. Maria era profund afectată de aceastătăcere neplăcută. Într-un fel, Isus parcă Își luase adio atuncicând le-a spus că în anul acela va cina în orașul sfânt cu ceidoisprezece. Fiecare știa de numărul mereu crescând al vrăjma-șilor din Ierusalim, care complotau să-I ia viaţa lui Isus. Numaicu câteva zile mai devreme preoţii și cărturarii s-au înfuriatatunci când o mare mulţime Îl striga pe Isus: „Fiu al lui David”,spunând: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!Osana în cerurile prea înalte!” (Matei 21,9)

Isus călătorise călare pe un măgar împrumutat care nu maifusese încălecat de altcineva, coborând astfel coasta MunteluiMăslinilor, prin Poarta Frumoasă, la templu. Fiecare iudeu înţe-legea importanţa profundă a acestui act. Domnul trăia împli-nirea uneia din cunoscutele profeţii cu privire la venirea lui Mesia.

„Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ieru-salimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și

biruitor, smerit și călare pe un măgar; pe un mânz, pe mânzul

unei măgăriţe” (Zah. 9,9).

LA CRUCE 101

Maria era printre cei mai activi și mai zgomotoși participanţi

din mulţimea ce se bucura, strigând: „Binecuvântată este împă-

răţia tatălui nostru David, ce vine în numele Domnului! Osana

în cerurile preaînalte”. Oamenii își așterneau hainele pe drum,

fluturând ramuri de palmier – gesturi rezervate în mod clar unui

rege biruitor.

Când cărturarii și fariseii I-au cerut lui Isus să aducă la tăcere

mulţimea însufleţită, El i-a mustrat, spunând: „Dacă vor tăcea

ei, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Le-a răspuns ca și când ei

ar fi căutat să împiedice împlinirea profeţiei.

Preoţii templului și conducătorii farisei erau nu numai indig-

naţi, dar și invidioși pentru faptul că acest Tâmplar needucat

primea laude de la popor. Plini de o înţelepciune omenească,

acești oameni au văzut în Isus o serioasă ameninţare la adresa

autorităţii, a poziţiei lor și în mod special, o ameninţare la adresa

securităţii naţionale.

Oricât de mult ar fi deranjat-o această întrerupere pe Maria,

altceva s-a petrecut care a tulburat-o mult mai mult. În timp

ce cobora de pe Muntele Măslinilor spre Ierusalim, Isus a oprit

mulţimea plină de entuziasm și a început să privească la

frumoasa cetate a Ierusalimului ca și când ar fi fost în transă.

După o lungă tăcere, faţa I s-a desfigurat de chin sufletesc și a

plâns pentru cetate. Era o teribilă finalitate în glasul Său când

a rostit proorocia:

„Vor veni peste tine zile, când vrăjmașii tăi te vor înconjura

cu șanţuri, te vor împresura, te vor strânge din toate părţile;

te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul

tău; și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai

cunoscut vremea când ai fost cercetată” (Luca 19,43.44).

În aceeași zi, El a intrat în templu și încă o dată i-a dat afară

pe schimbătorii de bani, le-a răsturnat mesele și i-a izgonit pe

aceia care cumpărau și vindeau în templu și pe vânzătorii de

LA PICIOARELE LUI ISUS102

animale de jertfă. Apoi, ca și când n-ar fi fost destul, El a avut o

discuţie cu saducheii, cărturarii, fariseii și cu oamenii legii.

Ei doreau să-L prindă în cursă cu propriile cuvinte sau cel

puţin să-L încurce și astfel să-L discrediteze înaintea oamenilor.

Dar planul lor rău a eșuat lamentabil. Cu înţelepciunea Sa su-

pranaturală, Isus a întors neașteptat lucrurile împotriva condu-

cătorilor, lăsându-i umiliţi înaintea mulţimii de închinători.

Apoi, Isus Și-a încheiat confruntarea, denunţându-i ca ipocriţi,

orbi, morminte văruite și pui de năpârci.

În timp ce se îndepărtau ca o vijelie, puși în dificultate și

rușinaţi de mustrările sarcastice, ochii lor aprinși reflectau

răzbunarea criminală stârnită în inimă. Nu era nici un dubiu –

conducătorii lacomi ar fi plătit orice preţ pentru a-L distruge.

Ieșind din templu, Isus S-a oprit pentru a arunca o privire

asupra frumosului edificiu și a zis: „Iată că vi se lasă casa pustie;

căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până

când veţi zice: ’Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Dom-

nului’” (Matei 23,38.39). Matei i-a spus Mariei că, mai târziu,

Isus a profetizat că în curând nici o piatră a Templului nu va

mai rămânea una peste alta. Fără îndoială, Isus știa că ceva rău

avea să se întâmple.

Târziu, în acea noapte, Maria, tulburată, a revizuit în minte

evenimentele săptămânii. Doar câteva ore mai târziu, gândurile

ei neliniștite au capitulat în faţa unui somn agitat.

În pacea acelei nopţi blânde de primăvară, liniștea cămi-nului

Martei din Betania a fost brusc întreruptă de o persistentă

bătaie în ușa din faţă.

– Cine e? a întrebat Lazăr. Ce dorești?

– Sunt Andrei! a venit răspunsul înăbușit.

Andrei era unul dintre cei mai buni, mai atenţi și mai grijulii

ucenici ai lui Isus. Maria l-a auzit pe fratele ei bâjbâind după

haină, în timp ce se îndrepta spre ușă. Din camera situată de

partea cealaltă a holului, Maria a putut-o vedea pe Marta

LA CRUCE 103

suflând într-un cărbune pentru a aprinde un pai cu care să

aprindă lampa. Deoarece teama i-a pătruns în oase, Maria a

sărit din pat și a început să se îmbrace.

Imediat, Lazăr a deschis larg ușa, l-a tras pe Andrei înăuntru,

apoi a încuiat și a baricadat ușa.

– Ce s-a întâmplat? a întrebat el.

Dar Maria știa ce va spune, dinainte ca Andrei să rostească

vreun sunet.

– L-au prins pe Domnul! a gâfâit Andrei, încercând să se liniș-

tească.

– Cine L-a luat? năvăli Marta.

– Preoţii au venit cu gărzile templului și cu o mare mulţime și...

Andrei păli. Vocea i s-a frânt, șocat parcă de ceea ce povestea.

Iuda Iscarioteanul îi conducea.

– Iuda? întrebă Lazăr cu răsuflarea întretăiată, neputând

crede acest lucru.

Maria, care stătea în umbră, în spatele fratelui său, nu era

surprinsă.

– Unde L-au dus? insistă Marta.

– Nu sunt sigur, spuse Andrei. Eram derutaţi și înspăimân-

taţi. L-am văzut pe Petru, fratele meu, scoţând sabia și lovind cu

ea, dar Isus l-a oprit și n-a făcut nici un efort ca să scape.

Lazăr l-a dus pe Andrei, care era epuizat, la un pat ca să se

odihnească. Pentru un timp, Andrei și-a acoperit ochii cu mâna.

După o lungă pauză, el a privit lung și rugător în ochii lui Lazăr:

– Când le-a îngăduit să-L prindă și să-I lege mâinile, toţi am

fost uluiţi. Noi am crezut că Își va folosi puterea pentru a Se

elibera, ca mai înainte.

Rușinat, Andrei își plecă din nou capul.

– Când am văzut că nu face nimic, am intrat cu toţii în panică

și am fugit în diferite direcţii.

Marta, cu răsuflarea întretăiată ca și când n-ar mai fi putut

respira, spuse:


– O, Doamne, nu lăsa să-I facă vreun rău Unsului lui Israel!

Neașteptându-se la rugăciunea Martei, Andrei continuă:

– Cred că L-au dus la casa marelui preot.

Lazăr încuviinţă solemn din cap.

– Nu-L vor judeca mult, lăsând să-i scape un suspin adânc,

apoi îl vor duce la Pilat pentru a obţine condamnarea Sa la

moarte, dacă... nu cumva Îl vor ucide mai întâi.

Trebuie să-L găsesc. Trebuie să fac ceva. Maria s-a dus în grabă

în camera ei, s-a îmbrăcat, și-a strâns părul într-o basma și s-a

întors, găsindu-i pe fratele și pe sora ei, de asemenea, gata de

plecare.

Chiar când zorii unei noi dimineţi începeau să se întreacă

cu stelele, siluetele întunecate ale celor patru ucenici înspăi-

mântaţi puteau fi văzute slab în lumina întârziată a lunii,

grăbindu-se pe dealul ce ducea spre orașul sfânt. Betania era

situată pe versantul estic al Muntelui Măslinilor, cam la vreo

trei kilometri și ceva de Ierusalim. În timp ce se aflau pe creasta

muntelui, privind vechea cetate, Lazăr a remarcat că era ceva

neobișnuit să vezi atât de multe lumini aprinse în Ierusalim la

o oră așa matinală. Într-adevăr, ceva neobișnuit se întâmpla.

– Cum Îl vom găsi? întrebă Maria.

Andrei a fost primul care a răspuns:

– Mai întâi, ar trebui să mergem la casa Mariei, mama lui

Ioan Marcu. Ori de câte ori eram în Ierusalim lăsam acolo mesaje,

în camera de sus.

Au coborât în grabă Muntele Măslinilor și au trecut prin Gră-

dina Ghetsemani. Andrei le-a arătat luminișul unde Îl văzuse

pentru ultima dată pe Isus, ca și când mai spera încă să-L gă-

sească acolo!

– Aici a fost unde...

Din spatele unei dumbrăvi de chiparoși au auzit un geamăt

puternic și jalnic, ca al unui animal rănit. La auzul acestui sunet,

Mariei i-a îngheţat sudoarea pe șira spinării.

LA CRUCE 105

Era Petru. Se întorsese în grădină ca să geamă și să ofteze,

manifestându-și astfel pocăinţa că s-a lepădat de Isus. Se aruncase

cu faţa la pământ chiar în același loc în care Isus, cu câteva ore

înainte, udase pământul cu sângele și lacrimile Sale, în timp ce

agoniza în rugăciune. Andrei a făcut câţiva pași înainte, a

îngenuncheat lângă fratele său mai mare și a pus cu milă mâna

pe umerii puternicului pescar. Copleșit de durere, tot trupul

lui Petru se zbătea în convulsii în timp ce plângea cu amar.

– Nu, se tânguia Petru, l-am trădat de trei ori.

Andrei a încercat să-l consoleze:

– Cu toţii am fost înspăimântaţi. Cu toţii am fugit.

– Nu înţelegi? Isus a privit la mine, suspină Petru. Ultima

dată când m-am blestemat că nu-L cunosc, El, din sala de

judecată, a privit direct la mine.

Petru și-a ridicat capul spre fratele său. Faţa îi era mânjită de

ţărână și lacrimi.

– Apoi, când am auzit cocoșul cântând, am văzut cum un

ostaș din gardă L-a lovit! Îţi aduci aminte ce mi-a spus? El a

încercat să mă avertizeze, dar eu am fost prea mândru ca să-L

ascult.

Lazăr l-a asigurat pe Petru:

– Când vom afla ce s-a întâmplat, vom trimite pe cineva

înapoi la tine.

Era clar că acest ucenic îndurerat nu le putea fi de nici un

folos în căutarea lor. Cu părere de rău, Andrei îl părăsi pe fratele

său, spunându-i lui Lazăr că nu-l mai văzuse plângând de când

erau copii.

Când au ajuns la Poarta de Aur, gărzile romane, prea somno-

roase ca să-i mai ia la întrebări, i-au lăsat să treacă fără să le mai

ceară explicaţii. În timpul săptămânii Paștelui, credincioșii pele-

rini iudei din întregul imperiu veneau în număr mare la Ieru-

salim. Gărzile orașului se temeau deja de mulţimea ce avea să

dea năvală o dată cu apropierea zorilor.


În anul acela, Paștele a căzut în Sabatul zilei a șaptea, Sabatul

săptămânal, devenind astfel „marele Sabat”. Aceasta avea să

aducă o neobișnuită mulţime, mii de închinători îmbulzindu-

se spre templu, ca să ajungă la timp pentru jertfa de vineri

după-a-miază.

Când Maria și ceilalţi împreună cu ea au ajuns la casa lui

Ioan Marcu, au descoperit că Andrei avea dreptate. Mulţi dintre

ucenici erau deja acolo. În aer pluteau așteptări sumbre și îngri-

jorătoare. Marta căzu în braţele mamei lui Marcu. Maria privea

cum cele două femei plângeau una pe umărul celeilalte.

Încăperea fremăta de întrebări, fiecare dorind să audă vești

proaspete despre Domnul lor arestat.

– Știm foarte puţin, în afară de ceea ce ne-a spus Andrei,

explica Marta. Ne-am întâlnit cu Petru în grădină. El ne-a spus

că L-a văzut pentru ultima dată pe Domnul în sala de judecată

a marelui preot.

– Voi ce aţi auzit? Ce știţi, a adăugat Maria.

Atunci, tânărul Ioan Marcu, în vârstă de 18 ani, spuse:

– Am știut că Isus și cei doisprezece ucenici aveau să doarmă

în grădină în această noapte și am vrut să-L ascult pe Învăţătorul

spunând încă o dată istoria Paștelui. Astfel, am venit în Ghetse-

mani. Dar când am sosit, Toma spunea că Isus era întristat de

moarte și că i-a luat pe Petru, Iacov și Ioan mai la o parte, ca să

Se poată ruga. Așa că am vorbit puţin cu Toma și cu Natanael;

apoi mi-am scos mantaua, m-am așezat jos, m-am acoperit cu

o învelitoare și am adormit. Următorul lucru pe care l-am auzit

a fost urletul unor oameni, a unei mulţimi ce se apropia. Îm-

preună cu ei erau și soldaţi. Știam cu toţii că această zi va veni

și ne așteptam ca atunci când vor pune mâna pe El și-L vor

lega, Duhul Domnului să vină asupra Lui și El să Se elibereze,

asemenea lui Samson. Nădăjduiam să-L urmăm pe Isus în lupta

împotriva romanilor, până când va urca pe tronul lui David.

LA CRUCE 107

Tânărul medită nedumerit la straniile răsturnări de situaţie.

– Dar când L-au legat pe Isus, El n-a făcut nici un efort să Se

opună, deși L-au luat ca pe un criminal de rând. L-au scos din

grădină în direcţia orașului.

Ioan Marcu a inspirat adânc, apoi a continuat:

– Mi-am strâns învelitoarea pe lângă mine și am încercat

să-L urmez. Doi dintre oamenii din garda templului m-au văzut

și au strigat: „Spionezi pentru El?”

S-au întins să pună mâna pe mine, dar, deși m-am eliberat

din strânsoarea lor, am fugit gol, căci haina mi-a rămas în mâinile

lor.

– E un semn rău, spuse Toma, privind în jos și dând din cap.

Așa i s-a întâmplat și patriarhului Iosif atunci când a fugit de

soţia lui Potifar. El a ajuns în închisoare.

Marcu a ignorat comentariul negativ al lui Toma și a continuat:

– Înainte să mă prindă, l-am auzit pe unul dintre ei spunând

că după ce Îl vor judeca trebuie să-l scoale pe Pilat pentru a

obţine de la el condamnarea la moarte.

Ioan Marcu cercetă ochii lui Lazăr pentru a înţelege și mai

bine ce se întâmpla:

– Au hotărât deja că este vinovat, a concluzionat el. Sunt

hotărâţi să-L crucifice înainte ca urmașii Săi să audă ce s-a

întâmplat.

Cuvântul „crucifice” a scos un cor de vaiete din partea uceni-

cilor înspăimântaţi. Această formă crudă de execuţie era folosită

în cazul celor mai răi dintre criminali. Avea menirea să cauzeze

victimelor cele mai crude suferinţe.

Când Ioan Marcu a rostit aceste cuvinte, Maria și-a dat seama

că trebuia să facă ceva, orice. Ea deschise brusc ușa și dispăru

în noapte.

Orele care au urmat au însemnat pentru Maria dureri sfâși-

etoare în inimă și spulberarea tuturor speranţelor ei. Între timp,

a ajuns la casa lui Ana, marele preot pensionat, dar Isus fusese


deja transferat la Caiafa, marele preot în funcţie. La casa lui

Caiafa, un slujitor somnoros i-a spus că Isus fusese condamnat

la moarte de consiliul iudaic și că acum erau în drum spre Pilat,

ca acesta să ratifice condamnarea Lui la moarte. Aceștia suntoameni hotărâţi și fără milă. Nu se vor liniști până nu-și vor atingeţinta.

În drumul spre sala de judecată a lui Pilat, un negustor local,

care tocmai își deschidea prăvălia, i-a spus Mariei că a auzit că

Pilat tocmai Îl trimisese pe Isus la palatul lui Irod.

– Isus este din Galilea, îi reaminti Mariei negustorul, arestatul

era deci sub jurisdicţia lui Irod.

Epuizată, Maria s-a sprijinit de zid. Plângea cu suspine. Irod

era conducătorul cu inima cea mai împietrită și cel mai dispreţuit

demnitar din Imperiul Roman. Tatăl lui fusese acela care a

omorât pruncii din Betleem, și fiul nu era cu nimic mai bun. El îl

dăduse pe Ioan Botezătorul la moarte, fără măcar să simuleze o

judecată. Ea știa că Isus nu va găsi milă la acest om crud.

Revenindu-și, Maria s-a dus în grabă în cartierul roman din

Ierusalim, spre palatul de vară al lui Irod. Era așa de tulburată,

încât n-a luat seama la faptul că soarele de dimineaţă scălda

acoperișurile caselor cu primele sale raze aurii de primăvară.

Deodată, îi trecu fulgerător prin minte acea îngrozitoare

dimineaţă, cu doi ani în urmă, când L-a întâlnit pentru prima

dată pe Isus în templu, când El a scăpat-o din mâinile acestor

oameni cruzi.

Maria și-a dat seama că nu va fi în stare să facă același lucru

pentru El. A înţeles că Isus primea acum pedeapsa ce i se

cuvenea ei. Dar măcar dacă aș putea face ceva pentru El, măcarde aș putea fi lângă El.

De îndată ce femeia îndurerată dădu colţul străzii pe care se

intra în cartierul roman, a auzit zăngănit de arme și zgomotul

cadenţat al picioarelor soldaţilor. Ea a văzut cu groază o mulţime

de ostași, conduși de preoţi, făcându-și loc pe strada îngustă și

LA CRUCE 109

pietruită. În mijlocul lor, păzit din toate părţile, ca și când ar fi

fost cel mai periculos condamnat, era Isus. Procesiunea se mișca

în grabă și hotărât. Maria a trebuit să se adăpostească repede

sub un portal pentru a nu fi călcată în picioare de mulţimea

ostașilor.

Când, în cele din urmă, a putut să arunce o privire mai de

aproape asupra lui Isus, cu greu L-a mai recunoscut. Un ostaș

din garda romană Îl urmărea, lovindu-L din când în când peste

umeri cu coada de lemn a biciului. Împletiseră o coroană din

mărăcini sălbatici, luaţi din vii, pe care au îndesat-o pe capul

Lui. Spatele hainei Sale dintr-o bucată era plin de sânge. Faţa Îi

era umflată, plină de vânătăi și acoperită de un amestec

dezgustător de sânge și scuipat. Barba Sa era, în mod straniu,

răvășită și sângerândă, ca și când cineva i-ar fi smuls smocuri

de păr. Totuși, în ciuda tuturor acestor lucruri, Maria n-a văzut

nici o urmă de mânie care să marcheze expresia feţei Sale.

O durea inima pentru Domnul ei. El era Omul cel mai nobil

pe care Îl cunoscuse vreodată. O îndurera, cum nu se poate

exprima în cuvinte, faptul de a-L vedea suferind în felul acesta.

Maria simţea că i se face rău. Lacrimile i-au înceţoșat privirea.

Cum procesiunea trecea, ea s-a atașat mai la urmă și a

întrebat un trecător – un om gras și rotund:

– Ce se va întâmpla cu El?

– Ei bine, ceea ce am auzit eu e că Irod dorea ca Învăţătorul să

facă unele minuni. Regele s-a oferit să-I redea libertatea, dar când

El a refuzat, Irod a poruncit să fie bătut. Apoi, a fost dat din nou

pe mâinile soldaţilor pentru ca aceștia să-și bată joc de El.

Faţa străinului s-a împietrit.

– Aceste gărzi romane așteptau de mult prilejul să le cadă în

mână vreun evreu, și acum folosesc la maximum această ocazie.

Acum cred că Irod L-a trimis înapoi la Pilat.

Înainte de a intra pe ușa sălii de judecată a lui Pilat, Maria a

văzut sute de oameni care se strânseseră deja. Oamenii își făceau

loc spre curtea exterioară. Unii dintre slujitorii preoţilor mergeau


prin mulţimea celor adunaţi ce tot creștea la număr, cerându-le

ca atunci când Pilat va cere mulţimii să aleagă, ei să-l aleagă pe

Baraba.

Maria s-a ridicat în vârful picioarelor să vadă ce se întâmplă,

dar corpul său slăbuţ era împins înainte și înapoi de gloata ce

creștea la număr, formată în mod deosebit din bărbaţi. Ea și-a

făcut loc cât mai în faţă cu putinţă, până când a fost oprită de

o dublă linie din elita ostașilor romani, care își îndreptau suliţele

către mulţimea nervoasă și agitată.

Chiar dincolo de gardă, preoţii și conducătorii Sinedriului

stăteau la baza scării. Legea iudaică nu le îngăduia să se aventureze

în locuinţa unuia dintre neamuri, de teama de a nu se spurca și

să fie astfel declaraţi necuraţi. Ei nu doreau acest lucru, în mod

deosebit în această mare și sfântă săptămână a Paștelui.

Maria gândea în sinea ei: Ce ipocriţi! Iată, ei sunt gata să omoareun om nevinovat, pe Mesia al lor, și tot ceea ce au în minte estefaptul de a nu pune piciorul pe pragul locuinţei unui roman. Ea s-a

gândit atunci la cuvintele lui Isus: „Povăţuitori orbi, care strecu-

raţi ţânţarul și înghiţiţi cămila” (Matei 23,24).

Maria s-a întors către una dintre puţinele femei prezente și

a întrebat-o:

– Ce se întâmplă cu Isus?

Abia privind spre Maria, aceasta a spus:

– Pilat L-a dus în sala de judecată ca să-L interogheze.

Maria privi pentru a doua oară la această femeie și și-a dat

seama că o recunoaște. Fusese una dintre cei ce condusese

mulţimea ce Îi aducea laude lui Isus la procesiunea intrării Sale

în Ierusalim.

După câteva momente de neliniște, Pilat a ieșit din sala de

judecată, privind tulburat și încurcat. El Îl avea lângă el pe Isus,

al cărui corp zdrobit era legat cu funii. Domnul stătea între doi

stâlpi, având câte un soldat într-o parte și alta. Istoria lui Samson

i-a străfulgerat prin minte Mariei.

Pilat L-a arătat pe Isus, spunând:

LA CRUCE 111

– L-am cercetat pe Cel pe care voi Îl numiţi Împăratul iudeilor

și n-am găsit nici o vină în El.

Mulţimea a început să se agite, iar Pilat s-a oprit înainte de

a-și termina vorba:

– Dar, pentru că aceasta este săptămâna voastră sfântă, ca

un gest de bunăvoinţă voi face cum am făcut și altă dată, voi

elibera pe unul din neamul vostru.

Imediat, doi soldaţi l-au adus pe Baraba, cel mai dezgustător

răufăcător iudeu pe care l-au arestat vreodată romanii. Baraba

era un hoţ, un criminal și un autoproclamat mesia.

Pilat i-a pus pe cei doi oameni înaintea mulţimii. Contrastul

nu putea să fie mai evident. Baraba era un criminal rece și

împietrit. Domnul Isus, deși desfigurat datorită torturii, păstra

încă o inocenţă și o maiestate divină.

Maria nu-și putea crede ochilor. Asemenea mugetului unor

fiare sălbatice, mulţimea a strigat strident:

– Eliberează-l pe Baraba!

Maria a observat că slujitorii preoţilor erau răspândiţi prin

mulţime, îndemnându-i să strige. Mai tare și tot mai tare creștea

sunetul cererii lor:

– Baraba! Baraba! Dă-ni-l pe Baraba! Eliberează-l pe Baraba!

Dezorientat de acest răspuns neașteptat, faţa lui Pilat a devenit

palidă.

– „Dar ce voiţi să fac cu Acela pe care-L numiţi Împăratul

iudeilor?” (Marcu 15,12)

Preoţii cei mai de seamă au răspuns:

– „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!” (Ioan 19,15)

Mulţimea urla la unison:

– Răstignește-L!

Maria striga cât o ţineau plămânii:

– Eliberează-L pe Isus!

Mai mulţi oameni din mulţime și-au îndreptat privirile pline

de ură către ea. Dar vocea ei slabă s-a pierdut în urletele mul-

ţimii stăpânite de demonii care cereau sângele lui Isus.


Ei continuau să strige:

– Răstigneșe-L! Răstignește-L!

Pilat a privit la mulţime cu uimire și dezgust.

– „Dar ce rău a făcut?” (Matei 27,23)

Maria a văzut-o pe femeia care numai cu câteva zile înainte

striga: „Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în

Numele Domnului”, urlând acum cinic: „Răstignește-L! Răstig-

nește-L!”

Pilat părea încurcat:

– „Dar ce rău a făcut? Eu n-am găsit nici o vină de moarte în

El” (Luca 23,22).

Urletul mulţimii a devenit asurzitor.

Demnitarul roman și-a ridicat mâinile cerând să se facă liniște.

Fără tragere de inimă, mulţimea agitată a ascultat. Cu un

ton împăciuitor, el a spus:

– „Așa că, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul”

(Luca 23,22).

Dar numai menţionarea faptului că Îl va elibera a agitat

mulţimea, făcând-o de zece ori mai înfuriată. Maria l-a auzit

pe unul dintre preoţi strigându-i lui Pilat:

– „Dacă dai drumul omului Acestuia, nu ești prieten cu Ce-

zarul. Oricine se face pe sine împărat, este împotriva Cezarului”

(Ioan 19,12).

Când Pilat a auzit că-L acuză de trădare și că mulţimea fierbea,

a luat apă și și-a spălat mâinile înaintea norodului, spunând:

– „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Trea-

ba voastră!” (Matei 27,24)

Un puternic strigăt demonic de biruinţă a izbucnit din mulţime.

– „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”

(vers. 25).

Astfel că Pilat, dorind să facă pe placul mulţimii, li l-a eliberat

pe Baraba și a poruncit ca Isus să fie bătut și crucificat.

Pentru câteva clipe, Maria a rămas paralizată. Se lupta cu ea

însăși în timp ce alţii se grăbeau spre locul execuţiei. Ea dorea

LA CRUCE 113

mult să fie lângă Isus, dar era bolnavă la gândul că va fi martoră

la pedepsirea Lui. Totuși, se hotărî să asiste la crucificare – cea

mai oribilă formă de execuţie inventată vreodată.

Încet, Maria s-a întors făcându-și drum spre poartă. Era

aproape ora nouă dimineaţa și se părea că toată cetatea era

trează, vorbind despre cele ce aveau să se întâmple. În timp ce

cu o hotărâre mereu crescândă își croia drum prin mulţimea ce

se tot îmbulzea pe strada cea veche, Maria a auzit vocile

oamenilor dinaintea ei ridicându-se și mai agitate. Soldaţii

strigau să li se lase calea liberă ca să-L ducă pe Isus la locul

execuţiei. Împreună cu Isus, soldaţii escortau doi tâlhari, doi

criminali, care urmau să fie executaţi în același timp cu El.

Disperată, Maria își făcea loc să-L poată vedea pe Isus, dar

scena teribilă aproape că a făcut-o să leșine. Era cocoșat sub

povara unei cruci grele, unei cruci urâte, ce fusese pusă peste

umerii Săi. Mâinile Îi erau legate de lemnul transversal, îm-

piedicându-L să alunge insectele iritante ce erau atrase de

sângele de pe faţa Sa. Picioarele I se clătinau la fiecare pas, iar

sângele umed de pe spate demonstra că ordinul lui Pilat de a fi

bătut din nou a fost îndeplinit. Apăsarea nodurosului lemn al

crucii pe spatele Său, și așa zdrenţuit, trebuie să fi fost chinu-

itoare.

Isus S-a împiedicat și a căzut în genunchi pe pietrele colţu-

roase ale pavajului. Un soldat din garda romană L-a lovit

nerăbdător în coastă și a început să blesteme și să spună ceva

în latină. Gemând datorită durerii intense, Isus S-a străduit să

Se ridice din nou în picioare, dar a reușit să facă numai câţiva

pași înainte de a leșina. Neputând să-Și recapete echilibrul, a

căzut cu faţa pe pietrele drumului.

În mod instinctiv, Maria s-a aplecat să-L ajute. Surprins de

îndrăzneala ei, același soldat, care L-a lovit pe Isus, a împins-o

și pe ea la o parte.


Dar centurionul care avea comanda execuţiei, dându-și seama

că era imposibil pentru Isus să-Și ducă mai departe crucea, a

poruncit să-I fie luată de pe umeri. Șeful gărzii a cercetat repede

feţele spectatorilor până când a găsit un negru puternic, ce Îl

privea compătimitor pe Isus.

– Tu, ăla! Du crucea! porunci el autoritar, arătând spre respin-

gătorul instrument de tortură.

În timp ce atenţia tuturor era îndreptată spre ostașii romani

care au luat crucea și au pus-o pe umerii celui ales pentru

aceasta, Maria s-a repezit lângă Isus. Și-a scos șalul și a început

să-I șteargă cu multă milă și delicateţe faţa umflată, vânătă și

sângerândă. Ea știa că nu avea decât câteva secunde la dispoziţie

și îi trebuia apă. Agitată, a privit în jur și a zărit un om care

avea un mic burduf de apă, confecţionat din piele și legat la

brâu. Fără să ceară voie, Maria s-a repezit la el, a smuls dopul

de lemn și a vărsat conţinutul în șal. Surprins, omul a protestat

strigând, dar n-a făcut nici un gest ca s-o oprească. Maria a

luat repede capul lui Isus și l-a dat puţin pe spate ca să fie cu

faţa în sus, apoi a stors câteva picături de apă pe buzele strivite

și umflate.

Isus a deschis încet ochii. A fost nevoie de câteva secunde ca

să o poată vedea pe Maria, care acum îi spăla sângele de pe faţă

cu partea umedă a șalului. Maria și-a dat seama că Isus a

recunoscut-o și i-a zâmbit din ochi. Tocmai atunci soldaţii au

văzut ce făcea ea; iar unul dintre ei a strigat, ridicând biciul în

semn de ameninţare.

În timp ce, cu părere de rău, Maria s-a retras în mulţime,

era recunoscătoare și mulţumită pentru că, deși foarte puţin,

ea I-a putut oferi o mică oază de alinare Domnului ei. Era în

mod special recunoscătoare pentru că Isus știa că ea era acolo,

lângă El. Dar coșmarul Lui trebuia să reînceapă. Cu mâinile

legate strâns în faţă și cu o suliţă romană bine ascuţită îmboldin-

du-L din spate, Isus mergea încet și greu spre împlinirea profeţiei.

LA CRUCE 115

Pe când se apropiau de porţile cetăţii, unul dintre tâlharii

condamnaţi a reușit să-și elibereze o mână și a încercat disperat

să fugă, în timp ce târa după el crucea, care era încă legată de

cealaltă mână. În timp ce gărzile l-au supus pe rebel, Isus a auzit

un grup de femei de la poarta cetăţii plângându-L. S-a întors

către ele și cu o voce clară a rostit o înfiorătoare profeţie:

– „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plânge-

ţi-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri. Căci iată vor veni zile,

când se va zice: ’Ferice de cele sterpe, ferice de pântecele care n-au

născut, și de ţâţele care n-au alăptat!’ Atunci vor începe să zică

munţilor: ’Cădeţi peste noi!’ Și dealurilor: ’Acoperiţi-ne!’ Căci

dacă se face aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui

uscat?” (Luca 23,28-31)

Când Maria a auzit aceste cuvinte, a simţit un fior rece de-a

lungul șirei spinării.

Mulţimea oamenilor care încercau să treacă prin Poarta Oilor

a dat naștere la o învălmășală, iar Maria a fost împinsă înapoi

în gloată. Când a ajuns pe dealul numit Căpăţâna, sau la Calvar,

cei doi tâlhari care au fost condamnaţi la moarte o dată cu Isus

se smuceau cu disperare, în timp ce un grup de soldaţi se lupta

cu ei ca să-i pună pe cruci și să le bată piroanele în mâini și în

picioare. Soldaţii romani își băteau joc de strigătele de implorare

ale oamenilor îngroziţi și de plânsul agoniei lor. Dar când L-au

dezbrăcat pe Isus și L-au întins pe lemnul aspru al crucii, sol-

daţii cei insensibili s-au minunat de comportarea Lui liniștită,

pașnică.

Maria a auzit un bărbat în spatele ei, citând din scrierile profeţilor:

– „Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca

un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor

ce o tund: n-a deschis gura” (Is. 53,7).

Ea s-a întors și l-a recunoscut pe Nicodim, un fariseu de vază

care nu de mult devenise un susţinător declarat al lucrării Domnului

Hristos. Acest mare bărbat plângea, în timp ce cita aceste texte

mesianice din Scriptură.


Centurionul, simpatizându-L acum pe Isus, a poruncit unui

soldat să-I dea un amestec de fiere și oţet pentru a-I mai alina

durerile înainte de a-L pironi pe cruce. Isus a pus gura pe

buretele înmuiat în acel amestec (Matei 27,48), dar când Și-a

dat seama că este un vin vechi, a refuzat să bea.

Întreaga fiinţă a Mariei s-a înfiorat, ghemuindu-se de durere,

când un soldat din garda romană a luat ciocanul de lemn și a

bătut primul piron de fier în carnea sensibilă și tremurândă a

Mântuitorului. Isus Și-a arcuit spatele și a lăsat să-I scape un

geamăt agonizant. Degetele I s-au contractat de durere, ca un

spasm, dar cu toate acestea, faţa Îi era calmă. Soldaţii au repetat

această procedură sângeroasă și la cealaltă mână și apoi la

picioare. Apoi, Maria și toţi cei care erau adunaţi pe deal L-au

auzit pe Isus strigând către cer: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce

fac!” (Luca 23,34)

Cu inima frântă și simţind greaţă, Maria a întors spatele

acestei scene tocmai la timp ca să-l vadă pe Ioan undeva pe la

marginea mulţimii. El și alţi ucenici o îndepărtau de această

scenă pe mama lui Isus. Leșinase.

Maria s-a îndreptat instinctiv spre prietenii ei. Ochii lui Ioan

erau roșii de plâns și oboseală. Alte două femei îl însoţeau: Maria,

soţia lui Cleopa, și mătușa lui Isus. Când mama lui Isus și-a

revenit, ei s-au oferit s-o ducă de acolo, dar ea a insistat să

rămână. Așa că, însoţiţi de Ioan și de soţia lui Cleopa, cei trei

s-au întors ca să asiste la groaznica execuţie. Nimeni n-a rostit

nici un cuvânt. Când soldaţii au ridicat crucea pe care era Isus

și, cu un zgomot surd, au lăsat-o să alunece în groapa special

pregătită, Isus a scos din nou un geamăt de agonie, căci greuta-

tea corpului a făcut ca rănile de la piroanele bătute în mâini și

picioare să se lărgească, sfâșiindu-I carnea.

La început, fusese imposibil să te apropii de Isus. Mii de

pelerini evlavioși veniţi la sărbătoarea Paștelui, din tot Imperiul

Roman, inundaseră pur și simplu drumurile ce duceau spre

LA CRUCE 117

cetate. Mulţi s-au oprit, privind șocaţi la cruci și în mod deosebit

la semnul scris în grabă pe crucea din mijloc. Cuvintele: „Acesta

este regele iudeilor” erau scrise în trei limbi pe o scândură groso-

lană, bătută în cuie, deasupra capului lui Isus.

Acești spectatori aveau să-și plece privirea, să se bată în piept

și să plece mai departe. Apoi, mai erau și conducătorii religioși

care au înconjurat crucea asemenea unor șacali lași, așteptând

ca potenţiala lor „cină” să moară. Ei rosteau batjocuri și blesteme

la adresa Celui muribund. Era clar pentru toţi cei care priveau

că demonii geloziei îi făcuseră pe acești oameni să-L crucifice,

și aceeași demoni cruzi și însetaţi de sânge îi posedau și acum.

Pe când orele ce nu se mai sfârșeau treceau încet, vulturii au

început să le zboare în cercuri pe deasupra capului, iar mulţimea

a început să se subţieze. Oamenii au fost nevoiţi să meargă în

grabă acasă pentru a face ultimele pregătiri pentru Sabatul care

se apropia. Maria, împreună cu ceilalţi închinători devotaţi, se

mișca mai aproape de cruce, până când a ajuns la câţiva metri

de singurul Om care a iubit-o cu o dragoste curată.

Gărzile romane, ce nu cunoșteau mila, staţionate în părţile

acelea, au fost șocate de cruzimea manifestată de conducătorii

religioși împotriva unuia dintre ai lor. Dar o priveau pe Maria

și pe prietenii ei cu simpatie și le-au îngăduit să se apropie de

crucea lui Isus.

Ochii lui Isus erau închiși și respiraţia Sa, grea. Dar ca și când

ar fi simţit apropierea Mariei, Domnul a deschis ochii și a privit

la ea cu o expresie care spunea: „Iată cât de mult vă iubesc”. În

timp ce privea în sus, prin pânza lacrimilor, la faţa lovită a lui

Isus, Maria a întins instinctiv mâna ei delicată și, cu degetele

tremurânde, a atins încet picioarele acelea rănite și sângerânde.


STUDIU

Luca 23,33.34

„Când au ajuns la locul numit ’Căpăţâna’, L-au răstignit acolo,pe El și pe făcătorii de rele: unul la dreapta și altul la stânga. Isuszicea: ’Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!’ Ei și-au împărţit haineleLui între ei, trăgând la sorţ.”

Crucificarea și suferinţele lui Isus poate că nu constituie un

studiu plăcut, dar sunt o hrană spirituală consistentă și vor

inspira întotdeauna o profundă și umilă apreciere pentru Acela

care a luat locul nostru, al păcătoșilor. Tema crucii este axul pe

care se învârte Evanghelia. Asemenea locuinţei aceluia care face

jogging dimineaţa, crucea este atât punctul de plecare, cât și

cel de destinaţie în procesul convertirii. Apostolul Pavel spune:

„Căci n-am de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos

și pe El răstignit” (1 Cor. 2,2).

Așa cum Zacheu s-a suit în dud și numai așa L-a putut vedea

pe Domnul Isus, puterea crucii ne va oferi cea mai bună perspec-

tivă asupra Mântuitorului (Luca 19,1-20).

CRUCEA – PUNCTUL CENTRAL

Când Benjamin Franklin era pe patul de moarte, a cerut ca

un tablou al Domnului Hristos pe cruce să fie așezat în dormi-

torul său pentru ca să poată privi, așa cum a spus el, „la trupul

Suferindului tăcut”.

Unul dintre autorii mei preferaţi a scris că „îţi va face bine...

să revezi cât mai des scenele finale ale vieţii Răscumpărătorului

nostru. Aici, asaltaţi de ispite, cum a fost și El, cu toţii putem

învăţa lecţii de cea mai mare importanţă pentru noi. Ar fi bine

să petrecem o oră în fiecare zi în meditaţie, revăzând viaţa

Domnului Hristos de la ieslea din Betleem, la Calvar.

Ar trebui s-o luăm punct cu punct și să lăsăm imaginaţia să

prindă în mod viu fiecare scenă, în mod deosebit cele de la

LA CRUCE 119

încheierea vieţii Sale pământești. Contemplând astfel învăţă-

turile și suferinţele Sale, cum și sacrificiul infinit făcut de El pentru

răscumpărarea neamului omenesc, noi putem să ne întărim

credinţa, dragostea să ne fie mai vie, mai însufleţită, să fim mai

plini de Duhul care L-a susţinut pe Mântuitorul nostru.

Dacă vrem, ca în cele din urmă, să fim mântuiţi, trebuie să

învăţăm lecţia pocăinţei și a credinţei la piciorul crucii. [...]

Tot ceea ce este nobil și generos în om va răspunde la contem-

plarea Domnului Hristos pe cruce.” (Lift Him Up, pag. 240)

Nu este nimic atractiv în crucificare în sine. Este o formă de

execuţie extrem de respingătoare și revoltătoare. Dar contem-

plând-o, e ca și cum o lingură plină de medicamente amare, la

început, vor aduce vindecare sufletului nostru.

SUFERINŢA CRUCII

La origine, crucificarea a fost folosită de perși, dar romanii

au dus-o la extrem, ca să stoarcă și ultimele grame de suferinţă

victimei nefericite. Un istoric scria: „Crucea pe care a murit

Isus consta dintr-un lemn perpendicular ce avea la capătul de

sus sau ceva mai jos un alt lemn prins transversal, formând

astfel o cruce. Uneori, mai spre baza crucii se punea un butuc

sau un ţăruș care să servească drept scaun pentru condamnat,

dând în felul acesta un suport parţial trupului acestuia. Alteori

era fixat de cruce un suport pe care condamnatul să-și sprijine

picioarele.

Adesea, victimele crucificate nu mureau decât după două

sau trei zile. De regulă, victima era biciuită sever înainte de

crucificare, fapt ce făcea ca moartea să vină mai repede din

cauza pierderii masive de sânge. Un alt factor ce contribuia la

durata suferinţei era prezenţa sau absenţa unui spijin pentru

picioare. Căci, atunci când un om este suspendat de mâini,

tensiunea îi scade brusc și pulsul se accelerează. Urmează, la

scurt timp, un colaps total datorită unei insuficiente circulaţii


a sângelui la creier și la inimă. Dacă victima se poate sprijini

sau își poate pune picioarele pe ceva, sângele se poate întoarce

într-o oarecare măsură, circulând și în partea de sus a corpului.”

Grant Osborn descrie în mod sugestiv această teribilă moarte.

„Pentru a fixa mâinile victimei pe cruce, se foloseau fie sfoară

pentru a i le lega, fie cuie cu care mâinile erau pironite; uneori erau

pironite și picioarele. Când se dorea să se pună capăt durerilor

condamnatului, atunci îi erau sfărâmate, cu un ciocan, picioarele

mai jos de genunchi. Atunci, numai era posibil pentru victimă

să-și mai susţină greutatea corpului, iar stoparea circulaţiei

sângelui accelera moartea. La scurt timp, apărea insuficienţa

coronariană.” (Holman Bible Dictionary)

CE ERA SCRIS PE CRUCE

Unii se întreabă de ce declaraţiile evangheliilor, ce descriu

cele scrise deasupra capului lui Isus, se contrazic una pe alta.

1. „Și I-au scris deasupra capului vina: ’Acesta este Isus, Îm-

păratul Iudeilor’” (Matei 27,37).

2. „Deasupra Lui era scrisă vina Lui: ’Împăratul Iudeilor’”

(Marcu 15,26).

3. „Deasupra Lui era scris cu slove grecești, latinești și

evreești: ’Acesta este Împăratul Iudeilor’” (Luca 23,38).

4. „Pilat a scris o însemnare, pe are a pus-o deasupra crucii,

și era scris: ’Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor’” (Ioan 19,19).

Este adevărat că sunt puţine și nesemnificative deosebiri între

rapoartele Evangheliei. Ceea ce găsim scris în relatarea lui Luca

ne amintește că semnul pus deasupra crucii era scris în trei

limbi diferite – în limba greacă, latină și ebraică (Luca 23,38).

Majoritatea deosebirilor din raportul evangheliilor se dato-

rează faptului că textul a fost tradus din limbi diferite. Luca și

Ioan au scris pentru neamuri; Matei se adresa iudeilor și a folosit

ebraica; Marcu, scriind romanilor, în mod natural a folosit latina.

De asemenea, ţinând cont că Pilat a fost cel care a dat ordinul,

LA CRUCE 121

semnul a fost scris probabil de un soldat roman care n-a fost

interesat sau capabil să armonizeze textele.

CINE A FOST LA CRUCE

În continuarea aceleași idei, se poate pune întrebarea de ce

între diferiţii scriitori ai evangheliilor există o ușoară diferenţă

în lista apostolilor care au fost prezenţi la evenimentul crucifi-

cării. „Acolo erau și multe femei, care priveau de departe; ele

urmaseră pe Isus din Galilea, ca să-I slujească. Între ele era Maria

Magdalena, Maria, mama lui Iacov și a lui Iose, și mama fiilor

lui Zebedei” (Matei 27,55.56).

„Acolo erau și niște femei, care priveau de departe. Printre

ele erau Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel mic și a

lui Iose, și Salome, care, pe când era El în Galilea, mergeau după

El și-I slujeau; și multe alte femei, care se suiseră împreună cu

El în Ierusalim” (Marcu 15,40.41).

„Lângă crucea lui Isus stătea mama Lui și sora mamei Lui,

Maria, nevasta lui Cleopa, și Maria Magdalena (Ioan 19,25).

Răspunsul logic este acela că în cele șapte ore în care corpul

lui Isus a atârnat pe cruce, mulţi dintre prietenii Săi și dintre

ucenicii Săi, care credeau în El, au stat în mici grupe și au privit

acest coșmar de la distanţe diferite. Unii au venit și au plecat,

având în vedere că Sabatul se apropia. Luca spune că ei stăteau

la distanţe diferite. Ioan raportează că ei stăteau „lângă” cruce.

Probabil că orele treceau și mulţimea agitată s-a risipit, iar

urmașii Săi credincioși s-au apropiat de cruce.

Dar un lucru este sigur – în toate relatările se spune că Maria

Magdalena a fost tot timpul acolo.

CUM LUCREAZĂ CRUCEA

Un tânăr infanterist, luptând în Italia în timpul celui de-al

doilea război mondial, a sărit într-o groapă la auzul unei rafale

de armă automată. Pe când încerca să adâncească groapa pentru


o mai mare protecţie, scormonind înnebunit cu mâinile și

aruncând noroiul, el a scos din pământ un crucifix din argint

lăsat sau pierdut acolo de cel care a stat înaintea lui în acea

groapă. Un moment mai târziu, un alt soldat se aruncă lângă

el. Soldatul ce ţinea în mână crucifixul a văzut că noul lui tovarăș

era un capelan al armatei. Infanteristul spuse aproape sufocat:

– Mă bucur să te văd. Cum poţi face ca acest obiect să

funcţioneze?

Unii au greșit atunci când i-au învăţat pe alţii că în timpurile

Vechiului Testament oamenii erau mântuiţi prin fapte, iar Noul

Testament ne învaţă că noi suntem mântuiţi prin credinţă.

Greșit. Oricine este răscumpărat este mântuit prin credinţa în

jertfa Domnului Hristos. Toţi sfinţii, de la Adam la Ioan Boteză-

torul, au fost mântuiţi privind înainte, prin credinţă, la cruce.

Oricine este mântuit astăzi este salvat în virtutea faptului că pri-

vește înapoi, prin credinţă, la cruce. Oricine poate fi mântuit prin

credinţă, privind la „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul

lumii” (Ioan 1,29).

Este simplu deci: Noi nu putem fi mântuiţi fără să-L iubim

pe Dumnezeu. Dar cum ajungem să-L iubim? „Noi Îl iubim

pentru că El ne-a iubit întâi!” (1 Ioan 4,19). Aceasta este ceea

ce a spus Domnul Isus: „Și după ce voi fi înălţat de pe pământ,

voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,32). Crucea este

cel mai important moment din istorie; ea este acolo ca noi să

putem vedea bine iubirea Sa manifestată pentru noi. La cruce,

iubirea lui Dumnezeu a atins „punctul maxim”. Această putere

minunată atrage fiecare inimă.

Petru spune că, dacă vrem să fim mântuiţi, trebuie ca mai

întâi să ne pocăim: „Pocăiţi-vă dar, și întoarceţi-vă la Dumnezeu,

pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vre-

mile de înviorare” (Fapte 3,19).

Bine, dar cum ne pocăim? Sfânta Scriptură ne dă răspunsul:

„Nu vezi tu că bunătatea lui Dumezeu te îndeamnă la pocăinţă?”

LA CRUCE 123

(Rom. 2,4)

La cruce, vedem cel mai bine manifestată bunătatea lui Dum-

nezeu. La cruce, vedem setea de putere a lui Satana și puterea

iubirii lui Isus. Crucea este catalizatorul fiecărei convertiri

adevărate.

CRUCEA DĂ CURAJ

Steve Brown relatează istoria unui soldat britanic din primul

război mondial care și-a pierdut curajul de a mai lupta și a

dezertat. Încercând să ajungă în port, pentru a găsi un vapor

spre Anglia, în aceeași seară, a ajuns să rătăcească pierdut și

fără speranţă într-o noapte întunecoasă. La un moment dat, a

ajuns la ceea ce el a crezut că este un semn rutier. Noaptea era

așa de densă, încât s-a suit pe acest semn rutier pentru a-l putea

citi. În vârf, a aprins un chibrit și s-a trezit privind direct la faţa

lui Isus Hristos. Atunci și-a dat seama că, în loc să se urce pe un

semn rutier, el se urcase pe un crucifix de la marginea drumului.

Brown explică: „Atunci el și-a reamintit de Acela care a murit

pentru el, care a îndurat totul și niciodată n-a întors spatele să

fugă. A doua zi dimineaţa, soldatul s-a întors în tranșee.” „Uita-

ţi-vă cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor, o

împotrivire așa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă

pierdeţi inima, și să cădeţi de oboseală în sufletele voastre” (Evrei

12,3).

CRUCEA NE DĂ PUTERE SĂ IERTĂM

Să nu uităm niciodată că primele cuvinte rostite de pe cruce

au fost cuvinte de iertare: „Isus zicea: ’Tată, iartă-i, căci nu știu

ce fac’!” (Luca 23,34)

Aceasta nu este numai dovada dorinţei lui Isus de a-l ierta

pe fiecare păcătos, ci și demonstraţia că ea, crucea, ne dă puterea

să ne iertăm unul pe altul. „Dacă unul are pricină să se plângă

de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa


iertaţi-vă și voi” (Col. 3,13). „Dacă iertaţi oamenilor greșelile

lor, și Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar

dacă nu iertaţi oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă

va ierta greșelile voastre” (Matei 6,14.15).

George Herbert spunea: „Cel care nu poate să-i ierte pe alţii

rupe podul peste care el însuși trebuie să treacă”.

Cum putem găsi puterea de a-i ierta pe aceia care ne-au rănit

profund? Stând în lumina strălucitoare care izvorăște de la Calvar,

fiecare pată a păcatului din caracterul nostru devine dureros de

clară. Ne oferă o mai bună perspectivă a cât de mult ne-a iertat

Isus. Când simţim cu adevărat că Dumnezeu ne-a absolvit de un

așa-zis munte de păcate, ofensele pe care alţii ni le aduc par, prin

comparaţie, niște mușuroaie de cârtiţă (Matei 18,23-25).

Alexander C. Dejong a spus: „A ierta pe cineva implică trei

lucruri: În primul rând, iertarea înseamnă să renunţi la dreptul

de a riposta, a rezista impulsului de a plăti bârfa cu bârfă și o

atitudine rea cu una și mai rea. În al doilea rând, înseamnă

înlocuirea resentimentelor și a mâniei cu bunăvoinţă – o iubire

care să caute binele celorlalţi și nu rănirea lor. În al treilea rând,

înseamnă că iertarea persoanei dă naștere unor pași concreţi

pentru restabilirea bunelor relaţii”. (Leadership, vol. 4/nr. 1)

SĂ IERTĂM ȘI SĂ UITĂM

După războiul civil, Robert E. Lee a vizitat o femeie în

Kentucky care l-a dus să vadă ce a mai rămas dintr-un mare și

bătrân arbore din faţa casei sale. Acolo, ea a plâns cu amărăciune,

arătând modul în care ramurile și trunchiul au fost distruse de

focul artileriei. Ea se aștepta ca generalul Lee să condamne

Nordul sau cel puţin să o compătimească pentru pierderea ei.

Lee a tăcut pentru un moment și apoi a spus cu delicateţe:

– Taie-l, scumpa mea doamnă, și uită-l.

A ierta cu adevărat înseamnă a lua decizia de a uita. Clarei

Barton, întemeietoarea Crucii Roșii americane, i s-a reamintit

LA CRUCE 125

într-o zi despre o nedreptate pe care cineva o săvârșise faţă de

ea cu ceva ani înainte. Dar ea a reacţionat ca și când n-ar fi auzit

niciodată despre acel incident.

– Nu-ţi aduci aminte? a întrebat-o un prieten.

– Nu, a răspuns Barton. Ceea ce-mi amintesc foarte clar este

că l-am iertat.

Dar poate că gândești: „Poate oare cineva să uite cu adevă-

rat?” Poate că nu, dar oricine poate alege să nu se mai gândească

la acea faptă.

Martin Luther a spus: „Poate că nu poţi să împiedici păsările

să zboare pe deasupra capului tău, dar le poţi opri să nu-și facă

un cuib în părul tău”. Tot la fel, noi putem alege să nu ne mai

ocupăm de acele probleme pe care le-am uitat.

ESTE SĂNĂTOS SĂ URÂM... PĂCATUL

Îmi dau seama că ea, crucea, nu este un tablou plăcut, dar

nici acela al păcatului nu este prea diferit. Atunci când luăm în

consideraţie grozăvia crucii, să ne reamintim că păcatele noastre

oribile au fost acelea care au cauzat-o. Golgota, crucea, nu

numai că ne învaţă despre iubirea minunată a lui Dumnezeu,

dar ne mai reamintește cât de dezgustător este păcatul pentru

Dumnezeu. „Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat,

mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se

arate afară din cale de păcătos” (Rom. 7,13).

Nu vom ști niciodată tot ceea ce a îndurat și a suferit Isus

pentru a ne mântui. Nu numai că este adevărat faptul că El a

îndurat suferinţa pentru întreaga omenire, ci, pe cruce, Isus a

îndurat și toate suferinţele naturii. Păcatul I-a cauzat o mare

suferinţă lui Dumnezeu, vecinilor noștri, nouă înșine și chiar

creaţiunii – naturii. Fiecare spin sau floare care se ofilește, fiecare

vrabie ce cade jos moartă sau tunetele din nori ne reamintesc faptul

că toată natura suferă împreună cu noi, consecinţele păcatului.


„Dar noi știm că până-n ziua de azi, toată firea (toată creaţiunea –

trad. engl.) suspină și suferă durerile nașterii” (Rom. 8,22).

Iată aici unul dintre citatele mele preferate:

„Fiul nevinovat al lui Dumnezeu atârna pe cruce, trupul

Său era sfârtecat în bătăi, mâinile acelea, care atât de des se întin-

seseră pentru binecuvântare, erau pironite pe cruce, picioarele

acelea, neobosite în a sluji din iubire, erau ţinute pe lemn, acel

cap împărătesc era străpuns de coroana de spini, buzele acelea

tremurânde erau gata să strige de durere. Și toate suferinţele

îndurate – picăturile de sânge care se prelingeau din cap, din

mâinile și picioarele Sale, chinurile care au zguduit fiinţa Sa și

durerea de nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatăl

Său Și-a ascuns faţa de El – vorbesc fiecărui copil al neamului

omenesc, declarând: Pentru tine, Fiul lui Dumnezeu a consimţit

să poarte această povară a vinovăţiei; pentru tine, El a nimicit

împărăţia morţii și a deschis porţile Paradisului. El, care a liniștit

valurile furioase și a umblat pe crestele înspumate ale valurilor,

care i-a făcut pe demoni să tremure și boala să înceteze, El, care

a deschis ochii orbilor și care a chemat pe morţi la viaţă, S-a

oferit pe Sine ca jertfă pe cruce și a făcut lucrul acesta din iubire

pentru tine. El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecăţii

divine și, pentru tine, S-a făcut păcat.” (Hristos, Lumina lumii,ed. 2002, pag. 707)

CRUCEA NE SUSŢINE

Mi-aduc aminte că am citit istoria unui ofiţer de poliţie care

patrula într-o noapte, cu câţiva ani în urmă, undeva într-un

oraș din nordul Angliei. La un moment dat, el a auzit plânsul

cu suspine al unui copilaș. Întorcându-se spre direcţia de unde

venea plânsul, a văzut în penumbră un băieţel stând pe un

prag. Cu lacrimile curgându-i pe obraji, copilul a scâncit:

– Domnule, m-am pierdut; te rog să mă duci acasă!

Ofiţerul de poliţie s-a așezat lângă el și l-a întrebat:

LA CRUCE 127

– Știi unde locuiești? Cunoști adresa?

Băieţelul a dat din cap că nu știe. Ofiţerul a început să

enumere numele multor străzi, încercând să-l ajute pe copil

să-și amintească strada pe care stătea. Când a văzut că așa nu

ajunge nicăieri, ofiţerul a început să repete numele unor prăvălii,

magazine și hoteluri din partea aceea, dar fără succes. Atunci,

și-a amintit că în centrul orașului era o biserică bine cunoscută

cu o cruce mare și albă, ce se înălţa pe o clopotniţă mai presus

de tot ceea ce era în jur. Crucea era vizibilă din locul în care

ședeau el și copilul.

Ofiţerul arătă spre cruce și îl întrebă:

– Locuiești undeva în apropierea ei?

Copilul privi în sus pentru o clipă și apoi cu faţa luminată a

spus:

– Da! Asta e! Duceţi-mă la cruce! De acolo pot să găsesc

drumul spre casă!

Crucea rămâne încă locul de plecare în călătoria spre casă

pentru copiii pierduţi ai lui Dumnezeu.

„La cruce, acolo, am văzut pentru prima dată lumina. La

cruce povara inimii mele a dispărut, ca și vina. Acolo, prin

credinţă, am primit la început vederea. Și acum sunt fericit

întreaga zi.” (Isaac Watts)

CAPITOLUL

ªASE

LA PICIOARELE LUI ISUS… ÎN SLUJIRE

LA MORMÂNT

În timp ce orele nesfârșite ale crucificării se scurgeau, soldaţii

însărcinaţi cu supravegherea execuţiei lui Isus și a celor

doi tâlhari se ocupau cu împărţirea puţinelor lucruri luate

de la victimele lor. Ei au strâns lucrurile mai mici și le-au

împărţit ca pradă în patru grămezi; dar au recunoscut că haina

Domnului Hristos, deși pătată de sânge, era fără cusătură și de

o calitate neobișnuită. Maria a simţit că-i ard obrajii când i-a

văzut pe acești oameni trăgând de haina pe care ea și Marta au

făcut-o pentru Domnul lor. În final, soldaţii au hotărât să tragă

la sorţi pentru a stabili cine s-o ia.

„Și-au împărţit hainele Mele între ei, și pentru cămașa Mea

au tras la sorţ” (Ps. 22,18; Matei 27,35). Maria a auzit din nou

în spatele ei vocea tremurândă a lui Nicodim, citând din Psalmul

22 al lui David.

La început, când conducătorii își băteau joc de Isus, cei doi

tâlhari daţi morţii s-au alăturat lor în a-și bătea joc de El, dar pe

măsură ce orele treceau, unul dintre ei a devenit mai tăcut și

mai gânditor.

Unul dintre preoţi a râs batjocoritor în timp ce arăta spre

semnul pus deasupra capului Domnului Hristos, spunând:

„Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce,

ca să vedem și să credem” (Marcu 15,32). Apoi, tâlharul din

LA MORMÂNT 129

stânga lui Isus, i s-a alăturat spunând: „Nu ești Tu Hristosul?

Mântuiește-Te pe Tine însuţi, și mântuiește-ne și pe noi!” (Luca

23,39)

Dar tovarășul său din dreapta l-a înfruntat: „Nu te temi tu

de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași osândă? Pentru noi este

drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre;

dar omul acesta n-a făcut nici un rău” (vers. 40, 41). Întreaga

mulţime s-a liniștit, ascultând schimburile de cuvinte ale acestui

trio muribund. Al doilea tâlhar I-a spus lui Isus: „Doamne, adu-Ţi

aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” (vers. 42)

De-abia i-au ieșit cuvintele de pe buze că Domnul Isus i-a și

răspuns: „Adevărat îţi spun astăzi, că vei fi cu Mine în rai”

(vers. 43). Maria a observat o pace cerească așternându-se pe

faţa omului ce era gata să moară.

Trecuseră aproape șase ore de când soldaţii bătuseră piroa-

nele în mâinile și picioarele lui Hristos și fixaseră crucea în

groapa făcută în acest scop. Încrezători că soarta Lui a fost pe-

cetluită și manifestându-și răzbunarea în mod verbal până când

au răgușit, câţiva preoţi au plecat acasă, sub pretextul că

trebuiau să facă pregătirile finale pentru acel Sabat. În realitate

însă, mulţi dintre ei erau neliniștiţi din cauza sinistrei întunecimi

ce coborâse asupra ţării, ca și când începea judecata divină.

Mai mulţi ucenici priveau scena de la distanţă, bătându-se

în piept, mâhniţi din cauza turnurii devastatoare pe care au

luat-o evenimentele. Ioan era încă alături de mama lui Isus și la

scurt timp li s-a alăturat și mama lui Ioan. Știind că timpul lui

Isus era pe sfârșite, s-au apropiat cu multă precauţie.

De pe cruce, Mântuitorul Se lupta să privească în jos la

prietenii Săi credincioși. Încet, El încercă să înlăture de pe ochii

Săi sângele ce se uscase și insectele flămânde, astfel încât să-i

poată vedea pe cei de la piciorul crucii. La început, privi la

mama Sa și apoi, arătând prin semne spre Ioan, care ședea lângă

ea, El a spus: „Iată mama ta” (Ioan 19,26.27). Spunând acestea,


Și-a îndreptat în mod clar privirea spre Maria din Nazaret, care

nu era mama naturală a lui Ioan. Soţia lui Zebedei a fost profund

mișcată de grija lui Isus pentru propria mamă în timpul orelor

ce I-au mai rămas muribundului.

Ioan a înţeles, de asemenea, că Domnul Isus i-a dat în grijă

cea mai scumpă legătură a Sa de pe pământ, lui, celui mai

apropiat prieten al Său. Ioan s-a apropiat mai mult de Maria și

și-a pus cu simpatie braţul în jurul umerilor săi, arătând astfel

că a înţeles și că a acceptat această moștenire sacră și vie. Și din

acel moment, Ioan și mama sa au luat-o pe Maria în casa lor și

au tratat-o ca făcând parte din familie.

Respiraţia lui Isus devenea din ce în ce mai slabă. Fiindcă

atârna neputincios în piroanele din mâini, Îi era aproape imposibil

să vorbească mai tare decât în șoaptă. A încercat să Se ridice,

dar acest efort a făcut ca o greutate și mai mare să se transfere

asupra cuielor din picioare, făcându-L să tremure din cauza

noului val de durere. Cu un glas răgușit, El a spus aproape

nedeslușit: „Mi-e sete” (Ioan 19,28). Apoi, a tras aer în piept și

a strigat cu voce tare, în limba Sa maternă, aramaica, spunând:

„Eloi, Eloi, lama Sabactani”… „Dumnezeu Meu, Dumnezeul

Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15,34)

Unii dintre soldaţii romani care erau mai aproape au înţeles

greșit această declaraţie. Știind că iudeii așteptau revenirea lui

Ilie, ei au spus: „Iată, cheamă pe Ilie!” (Marcu 15,35). Unul dintre

ostași a luat un burete, l-a umplut cu oţet, l-a pus într-o trestie

și I-a dat să bea.

Sperând să fie apă, Isus Și-a plecat capul spre burete ca să-Și

răcorească buzele uscate și arse. Dar gustând amestecul amar,

Și-a întors capul, chiar dacă gâtul Îi tânjea după orice fel de

umezeală. Era însă necesar să-Și păstreze mintea clară, căci era

în joc soarta veșnică a neamului omenesc.

În apropiere, putea fi simţită prezenţa lui Satana. El lucra

disperat, cu toată viclenia și puterea, pentru a-L determina pe

LA MORMÂNT 131

Fiul lui Dumnezeu să păcătuiască măcar o singură dată. El știa că

numai așa întreaga omenire avea să fie în mod iremediabil pierdută.

Deodată, Isus a strigat din nou, cu o rezonanţă ca de trom-

petă: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23,46).

Apoi, cu un ton clar de biruinţă, a spus: „S-a isprăvit!” (Ioan 19,30).

Cu aceste cuvinte, ultima răsuflare a ieșit din plămânii Mân-

tuitorului. Capul Său însângerat s-a aplecat până când bărbia I

s-a odihnit neputincioasă pe piept. A fost un moment de în-

grozitoare tăcere, apoi, nori negri și agitaţi au început să se în-

vârtă și să se lovească, de parcă natura bocea și protesta faţă de

moartea Creatorului. Chiar și pământul a început să tremure; și în

curând tremurul s-a transformat într-un cutremur dezlănţuit.

Dar când oamenii, în panică, au început să ţipe și să se roage,

cutremurul s-a oprit.

Când centurionul care conducea execuţia a văzut această rapidă

și supranaturală desfășurare a evenimentelor, a fost inspirat de

Duhul lui Dumnezeu să rostească ceea ce toţi gândeau: „Cu

adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 15,39)

După ce Isus a murit și pământul a încetat să se cutremure, o

tăcere îngrozitoare plutea în aer. Conducătorii care rămăseseră

acolo și care fuseseră cei mai activi în a-și bate joc de Domnul

Hristos aveau acum feţele galbene și schimonosite. Tulburarea lor

a fost și mai mare când un sol îngrozit, venind de la templu, fugea

și striga că tot Ierusalimul era într-o stare de panică și confuzie.

– Chiar înainte ca preotul să aducă jertfa de Paște, a spus mesa-

gerul, perdeaua sfântă din interiorul templului s-a rupt în două

de sus până jos, lăsând să se vadă Sfânta Sfintelor. Îngrozit, preotul

a scăpat cuţitul în timp ce mielul, agitându-se, s-a dezlegat din

strânsoarea frânghiei și a dispărut în mulţimea îngrozită.

Fariseii priveau serioși unii la alţii. Acesta era un semn foarte

rău. Ca și când ar fi dorit să șteargă dovada crimei lor, condu-

cătorii s-au grăbit spre oraș și spre palatul lui Pilat. Ei au cerut

ca trupul lui Isus și trupurile celorlalţi să fie luate de pe cruce,


astfel încât să nu arunce o umbră îngrozitoare asupra activităţilor

sfinte ale Sabatului.

Pilat, știind că moartea pe cruce putea dura câteva zile, a

fost uimit să audă că Isus a murit așa de repede. El a poruncit

ca picioarele celor doi tâlhari să fie zdrobite pentru a le grăbi

moartea.

Maria a auzit că printre fariseii care au mers la Pilat era și

Iosif, un om bun și drept din Arimatea. Iosif era un membru

nobil al Sinedriului, care aștepta Împărăţia lui Dumnezeu. El

nu consimţise la hotărârea celorlalţi conducători de a-L omorî

pe Isus. Când ceilalţi conducători au plecat de la Pilat, Iosif a

rămas mai la urmă și l-a rugat pe guvernator să-i dea trupul lui

Isus pentru a-I face o înmormântare așa cum se cuvine.

Pilat a fost surprins să vadă că unul din grupul acesta de

paranoici putea să aibă respect faţă de Galilean. El a fost de

acord cu cererea lui Iosif și a spus:

– De îndată ce ostașii stabilesc că El este cu adevărat mort,

poţi să-I iei corpul.

În timp ce un scrib punea în scris permisiunea ce reflecta

porunca lui Pilat, guvernatorul i-a povestit lui Iosif:

– Soţia mea a avut noaptea trecută un vis groaznic în legă-

tură cu acest Om. Știi, era ceva cu totul diferit la Omul acesta.

– Da, știu, a răspuns Iosif.

Când Iosif s-a reîntors la Golgota, soldaţii tocmai terminaseră

de sfărâmat picioarele tâlharilor care se aflau de o parte și de

alta a lui Isus. Amândoi erau semiconștienţi din cauza durerii

de nesuportat și a neputinţei de a se mai ridica și respira. Corpurile

lor atârnau grotesc prinse de mâini, luptându-se să respire, dar

în scurt timp s-au sufocat și au murit.

Mulţimea batjocoritorilor care au mai rămas, mulţumită că

și-a împlinit misiunea, a început să se răspândească, având un

simţământ prevestitor că ceva ameninţător s-a întâmplat pe

dealul Golgotei în acea zi.

LA MORMÂNT 133

Dar Maria, cu Ioan și cu mama lui Isus, împreună cu alţi

ucenici și prieteni credincioși, au refuzat să plece. Maria l-a

văzut pe Iosif prezentând o hârtie centurionului, prin care Pilat

îi dădea în custodie trupul lui Isus. La rândul său, centurionul

a poruncit ostașilor să coboare crucea, astfel încât ucenicii să

poată lua de pe cruce corpul neînsufleţit al Conducătorului lor.

Dar înainte ca să se facă acest lucru, unul dintre soldaţii mai

îndârjiţi, dorind să se convingă că Isus era într-adevăr mort sau

poate ca să arunce o ultimă insultă naţiunii iudaice, a împuns

cu o suliţă coasta lui Isus. Imediat, două mici șiroaie distincte

s-au pornit să curgă din rană: unul de sânge, altul, clar, de apă.

Surprinsă, garda s-a dat înapoi și a așteptat până ce aceste

curgeri au încetat. Apoi, au început să coboare crucea.

– O inimă frântă.

Pentru prima dată în acea zi, Maria l-a auzit pe Matei vor-

bind:

– El a murit pentru că I S-a frânt inima, a spus Matei, arătând

spre balta de sânge amestecat cu apă de la piciorul crucii. Din

această cauză, sângele și apa s-au separat.

Maria era mirată, întrebându-se cum de acest fost vameș

știa aceste lucruri, dar era convinsă că avea dreptate.

Cât mai ușor și mai atent cu putinţă, ucenicii au scos piroa-

nele hâde din mâinile și picioarele Conducătorului lor mort.

Iosif s-a ocupat de această operaţie, spunându-le celor adunaţi

că el crede că Isus a fost un mare profet al lui Dumnezeu. El

le-a spus că, dacă ei vor fi de acord, ar dori să le doneze mormântul

lui, care era situat în apropierea grădinii. Neavând nici un alt plan

în această situaţie tragică, ei au acceptat în umilinţă oferta gene-

roasă a lui Iosif.

Tocmai atunci a apărut și Nicodim cu doi slujitori. După ce

Isus a murit, el se dusese în cetate și cumpărase un amestec

scump de aloe și smirnă, cum și ceva pânză pentru a înveli

corpul lui Isus. Iosif le-a pus la dispoziţie și o targă pentru a


transporta corpul neînsufleţit. La scurt timp după ce au plecat

spre mormânt, Maria l-a văzut pe Nicodim întorcându-se la

cruce de unde a luat inscripţia: „Isus, Împăratul iudeilor”. El a

strâns cu grijă pergamentul și l-a pus într-un buzunar al hainei.

Când micul grup a ajuns la mormânt, s-au bucurat să vadă

că era înconjurat de o frumoasă grădină. Iosif le-a spus să întindă

ceva jos și apoi să așeze acolo trupul schingiuit al lui Isus, pentru

a fi pregătit și apoi învelit cu pânză, înainte de a-L așeza în

mormânt. Maria și-a pus mâna pe braţul mamei Domnului Isus

și a întrebat-o cu ochi rugători dacă ea ar putea să-I înfășoare

picioarele. Mama Sa a dat aprobator din cap și a spus:

– Îmi aduc aminte când L-am înfășat pentru prima dată în

scutece și L-am pus într-o iesle de piatră din care se dădea hrană

la animale. Era un loc nu departe de aici.

Era un copil așa de cuminte!

Apoi a izbucnit din nou în plâns.

– Când doar câteva fâșii de soare mai zăboveau încă pe cer, aurind

norii spre apus, Iosif și femeile au terminat de înfășurat corpul rece

și ţeapăn al Fiului lui Dumnezeu și L-au așezat pe o treaptă de

piatră în interiorul mormântului. Ei au putut auzi ecoul trâmbiţei

de pe zidurile Ierusalimului anunţând că ceasul este târziu.

– Soarele va apune în curând, a anunţat Iosif din Arimatea

de la intrarea în mormânt unde mai zăboveau femeile.

El i-a avertizat cu blândeţe că Sabatul cel sfânt se apropia

cu repeziciune.

Maria, soţia lui Cleopa, a privit în jur și și-a dat deodată seama

cât de întuneric s-a făcut în mormânt.

– Domnului nu I-ar plăcea dacă am călca orele sfinte ale Sabatului

Său, chiar dacă e vorba de munca noastră din dragoste, a spus ea.

Maria a îngenuncheat plângând în tăcere, cu mâna pe picioa-

rele Domnului, înfășurate în giulgiu. Corpul Său părea acum

asemenea unui cocon de fluture. O, gândea Maria, dacă ar putea

da la o parte acest giulgiu să-Și întindă aripile și să zboare.

LA MORMÂNT 135

Maria a simţit cum cineva îi pune mâna pe umăr. Era Marta.

De când Maria părăsise camera de sus în acea dimineaţă, Marta

se îngrijorase pentru sora ei mai mică. Dar a reușit să-i dea de

urmă la mormânt, știind că, dacă Îl va găsi pe Isus o va găsi și

pe Maria lângă El.

– Maria, să mergem acum acasă, a îndemnat-o ea.

Dar Maria nu s-a mișcat. Ochii săi umezi erau aţintiţi asupra

unui strop de sânge care reușise să pătrundă prin pânza nouă

și albă. Numai cu câteva săptămâni înainte, cele două surori

îndepliniseră aceiași îndatorire faţă de fratele lor Lazăr. Doar că

atunci nu fusese sânge. Acum, Lazăr era viu, iar Isus era mort.

Oare chiar s-a întâmplat așa ceva? Marta știa că va fi foarte

greu pentru tânăra sa soră să plece de lângă Isus.

– Putem încă să mai pregătim miresme și miruri înainte de

Sabat și să-L terminăm de înmiresmat atunci când orele sacre

ale Sabatului se vor sfârși, a spus ea.

O Marie încărunţită de durere păși afară din mormânt, mer-

gând aproape cu spatele înainte, într-un efort de a nu-și lua

ochii de la trupul lui Isus. Se simţea ca și când inima i-ar fi fost

îngropată împreună cu Domnul ei.

Ioan și câţiva apostoli stăteau afară în grădină. Tăcerea apăsă-

toare a fost ruptă atunci când Filip și-a lovit pieptul cu pumnul.

– Cum au putut face acest lucru? El n-a rănit pe nimeni.

Cu lacrimi în ochi, Toma a adăugat:

– N-ar fi trebuit să-L părăsim. Noi L-am abandonat.

La un semn al lui Filip, mai mulţi bărbaţi puternici, dotaţi

cu pari și frânghii, au rostogolit piatra masivă la gura mormân-

tului.

Maria a atins braţul lui Iosif:

– Domnule, fii bun, n-am terminat de pregătit trupul Său!

– Știu, doamnă, a răspuns Iosif cu capul plecat, dar nu putem

lăsa mormântul deschis. Vor veni animalele și...

Între timp, slujitorii lui Iosif erau în situaţia dificilă de a nu

putea mișca uriașa piatră. Privind spre ucenici au întrebat:


– Stăpâne, n-ar putea să ne ajute acești galileeni?

Deși paralizaţi de durere, ucenicii s-au îndreptat șovăind spre

piatră și au pus umărul la îndeplinirea acestei sarcini nemiloase.

Numai așa au reușit în cele din urmă să rostogolească enorma

piatră la gura mormântului.

Vederea mormântului acoperit cu această piatră mare i-a făcut

pe toţi conștienţi de teribila și finala realitate a evenimentelor

din ziua aceea. Maria a izbucnit într-un nou val de lacrimi și

suspine care a produs imediat o reacţie de durere în lanţ din

partea întregului grup restrâns al apostolilor.

Pe măsură ce își reveneau, unul câte unul, din această stare,

au început să plece cu părere de rău de la mormânt. Printre la-

crimi și suspine, Maria a întrebat-o pe sora ei:

– Cum vom putea intra din nou înăuntru pentru a termina

pregătirea trupului Său?

Dar înainte ca Marta să-i poată răspunde, mama lui Isus i-a spus:

– Dumnezeu Se va îngriji de aceasta. Va găsi El o cale.

STUDIU

Luca 23,50-56

„Era un sfetnic al Soborului, numit Iosif, om bun și evlavios, care

nu luase parte la sfatul și hotărârea celorlalţi. El era din Arimatea, o

cetate a iudeilor, și aștepta și el Împărăţia lui Dumnezeu. Omul acesta

s-a dus la Pilat, și a cerut trupul lui Isus. L-a dat jos de pe cruce, L-a

înfășurat într-o pânză de in, și L-a pus într-un mormânt nou, săpat în

piatră, în care nu mai fusese pus nimeni. Era ziua pregătirii, și începea

ziua Sabatului. Femeile, care veniseră cu Isus din Galilea, au însoţit

pe Iosif; au văzut mormântul și felul în care a fost pus Isus în el, s-au

întors, și au pregătit miresme și miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s-au

odihnit după Lege.”

Marcu 15,43-46

„A venit Iosif din Arimatea, un sfetnic cu vază al Soborului,

care și el aștepta Împărăţia lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se

LA MORMÂNT 137

ducă la Pilat ca să ceară trupul lui Isus. Pilat s-a mirat că murise

așa de curând; a chemat pe sutaș, și l-a întrebat dacă a murit de

mult. După ce s-a încredinţat de la sutaș că a murit, a dăruit lui

Iosif trupul. Și Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe

Isus de pe cruce, și L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi

a prăvălit o piatră la ușa mormântului.”

Ioan 19,38-42

„După aceea, Iosif din Arimatea, care era ucenic al lui Isus, dar

pe ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia

trupul lui Isus de pe cruce. Pilat i-a dat voie. El a venit deci, și a

luat trupul lui Isus.

Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit și el,

și a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă și de

aloe. Au luat deci trupul lui Isus și L-au înfășurat în fâșii de pânză

de in, cu miresme, după cum au obiceiul iudeii să îngroape. În locul

unde fusese răstignit Isus, era o grădină; și în grădină era un

mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni. Din pricină că era

ziua pregătirii iudeilor, pentru că mormântul era aproape, au pus

acolo pe Isus.”

ODIHNĂ ÎN MORMÂNT

În nemuritoarea sa carte Călătoria creștinului, John Bunyan

a scris: „Am văzut în vis că atunci când creștinul vine la cruce,

povara i se desface de pe umeri, îi cade de pe spate și începe să

se rostogolească până ajunge la ușa mormântului, unde aceasta

a intrat și n-am mai văzut-o. Creștinul era atunci bucuros,

sprinten și vesel și a spus cu o inimă veselă: ’Prin suferinţa Sa

mi-a dat odihnă și prin moartea Sa mi-a dat viaţă’”.

Este uluitor cum la crucificarea Domnului Isus conducătorii

religioși au putut să fie așa de obsedaţi de litera legii, nevrând

să lase corpurile pe cruce în timpul Sabatului, dar treceau cu

vederea atât de mult spiritul legii. Însuși Isus era Cel care Se

afla în centrul odihnei zilei de Sabat.


Isus a adresat chemarea: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi și

împovăraţi, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28).

N-a fost nici o coincidenţă faptul că Isus a murit chiar înaintea

Sabatului. El Și-a terminat lucrarea răscumpărării atunci când a

declarat: „S-a isprăvit!”. Apoi, în ziua Sabatului S-a odihnit în

mormânt de lucrarea Sa de salvare a omului. A înviat duminică

dimineaţa pentru a-Și continua lucrarea ca Marele nostru Preot,

pledând cu propriul sânge și cu meritele Sale înaintea Tatălui. În

prima zi de Sabat, în Eden, Domnul S-a odihnit de lucrarea

creaţiunii Sale. Acum, Isus Se odihnea de lucrarea Sa de recreare.

Este interesat de reţinut că Isus a petrecut șapte ore pe cruce.

El a suferit șase ore, de la ceea ce am socoti noi astăzi ora 9 dimi-

neaţa până la ora 3 după-amiaza. După ce a murit, El S-a odihnit

pe cruce preţ de o oră, în vreme ce Iosif obţinea permisiunea

de a lua trupul pentru a-L îngropa (Marcu 15,25.34).

Domnul Isus a petrecut șapte ore pe cruce – șase ore suferind

și una odihnindu-Se.

Unii au sugerat ideea că prin moartea și învierea Lui, Isus a

desfiinţat sau a schimbat ziua Sabatului. Nimic nu poate fi mai

departe de adevăr. De fapt, ucenicii lui Isus erau așa de conștienţi

de respectul Său pentru această zi sfântă, încât nici nu s-au

aventurat să termine îmbălsămarea trupului Său de teama de a

nu călca Sabatul prin muncă, deși era din iubire.

Ei s-au întors acasă și au pregătit miresme și miruri. Apoi

s-au odihnit în ziua Sabatului, în armonie cu porunca (Luca

23,56).

PIRONITE PE CRUCE

Deși Cele Zece Porunci n-au fost schimbate sau abrogate prin

moartea Domnului Isus, este totuși adevărat că anumite legi au

fost desfiinţate sau, mai corect spus, și-au avut împlinirea prin

moartea Domnului Hristos. Pavel scrie: „Pe voi, care eraţi morţi în

greșelile voastre și în firea voastră pământească netăiată împrejur,

LA MORMÂNT 139

Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat

toate greșelile. A șters zapisul cu poruncile lui, care stăteau

împotriva noastră și ne era protivnic, și l-a nimicit, pironindu-l pe

cruce. […] Nimeni dar să nu vă mai judece cu privire la mâncare

și băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună

nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor

viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2,13-17).

Deci, ce legi au fost ţintuite pe crucea Domnului Hristos?

Aceasta este o întrebare foarte importantă. Răspunsul se află

chiar în textul citat. „Zapisul cu poruncile (rânduielile scrise de

mână – trad. engl.), care stăteau împotriva noastră.” Cele Zece

Porunci au fost scrise de degetul lui Dumnezeu (Exod 31,18),

dar legile ceremoniale au fost scrise de mâna lui Moise. „Numai

să caute să împlinească tot ce le-am poruncit, după toată legea,

învăţăturile și poruncile date prin Moise” (2 Cron. 33,8).

Legile ceremoniale, ca tăierea împrejur, care este în mod spe-

cial amintită în Coloseni 2,16, și zilele de sărbătoare anuale

iudaice, cum ar fi Paștele, au fost toate ţintuite pe cruce. Sabatul

zilei a șaptea este o parte a Decalogului și datează din Eden,

dinainte de apariţia păcatului în lume, ca parte a planului veșnic

și desăvârșit al lui Dumnezeu (Gen. 2,2.3). Sabatul zilei a șaptea

are o natură durabilă și va fi păstrat și de către cei mântuiţi

chiar și pe noul pământ (Is. 56,6; 66,23). Cele Zece Porunci au

fost scrise pe table de piatră și este imposibil să pironești piatra

de lemn.

CU LIMBĂ DE MOARTE

În ultimele ore de viaţă, în timp ce atârna pe cruce, Isus a

rostit cu limbă de moarte ultima Sa dorinţă, testamentul Său

cu privire la cele mai preţioase valori pe care le avea. El a dat

lumii hainele Sale; iertarea Sa, vrăjmașilor Săi; pe mama Sa,

ucenicului Ioan și Duhul Lui, Tatălui Său.

Când S-a născut Isus, mama Sa L-a învelit în scutece și L-a

culcat într-o iesle. Acum, ea trebuia să facă din nou acest lucru


și să-L culce într-un mormânt (Ioan 19,40-42). Prietenii Săi I-au

luat trupul, L-au înfășurat în fâșii de pânză îmbibate în „miresme

și miruri”, așa cum era practica îmbălsămării pe timpul Domnului

Isus.

„Spre seară, a venit un om bogat din Arimatea, numit Iosif,

care era și el ucenic al lui Isus. El s-a dus la Pilat, și a cerut

trupul lui Isus. Pilat a poruncit să i-l dea. Iosif a luat trupul, L-a

înfășurat într-o pânză curată de in, și L-a pus într-un mormânt

nou al lui însuși, pe care-l săpase în stâncă. Apoi, a prăvălit o

piatră mare la ușa mormântului, și a plecat. Maria Magdalena

și cealaltă Marie erau acolo, și ședeau în faţa mormântului”

(Matei 27,57-61).

MORŢI FAŢĂ DE PĂCAT

Când căpitanii piraţilor din vremurile de demult îngropau

cuferele cu comori, adesea ei îl ucideau pe marinarul care îi aju-

tase că sape groapa, pentru a păstra secretul cu privire la locul

unde a fost îngropată comoara. Apoi spuneau: „Morţii nu mai

spun nimic”. Este adevărat că morţii nu mai vorbesc, nu mai

mint și nici nu mai păcătuiesc. Poate părea un paradox, dar

creștinii nu își pot trăi pe deplin viaţa de creștini, dacă mai

întâi nu mor din punct de vedere spiritual.

„Atunci Isus a spus ucenicilor Săi: ’Dacă voiește cineva să

vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să mă

urmeze. Pentru că oricine va vrea să-și scape viaţa, o va pierde,

dar oricine își va pierde viaţa pentru Mine, o va câștiga’” (Matei

16,24.25).

Morţii nu se simt niciodată ofensaţi cu ocazia serviciului de

înmormântare. Ei nu se ridică niciodată ca să se plângă despre

ce s-a spus la înmormântare sau să se îngrijoreze de faptul că

nu vor fi îngropaţi în hainele lor favorite.

Foarte adesea, motivul pentru care păcătuim, pentru care

ne pierdem cumpătul, ne ieșim din fire sau ne supărăm este

LA MORMÂNT 141

acela că vechea noastră fire, natura noastră egoistă, nu este

moartă și îngropată cu Isus. Aceasta este ceea ce spunea Pavel:

„Căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat” (Rom. 6,7)

și „eu sunt în primejdie de moarte” (1 Cor. 15,31).

În Romani 6,11 citim: „Tot așa și voi înșivă, socotiţi-vă morţi

faţă de păcat, și vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul

nostru”. Pentru a împlini această făgăduinţă trebuie să murim

faţă de obiceiurile noastre păcătoase, care ne înrobeau înainte.

Așa după cum un om mort nu mai poate fi ispitit, pentru că nu

mai poate reacţiona la ispită, tot astfel creștinii nu vor mai

ceda ispitei, dacă, în adevăr, sunt morţi faţă de păcat. Spuneţi-vă

vouă înșivă: „Nu mai pot cădea în această ispită păcătoasă, așa

cum un om mort nu mai poate păcătui. Mă consider mort faţă

de acel lucru păcătos.”

Am simţământul că mintea noastră își reamintește lucruri

care au legătură cu cifra „trei”. Astfel că, atunci când suntem

ispitiţi de Satana, să ne reamintim de acest plan în trei etape și

să spunem cu voce tare:

1. „Nu, nicidecum; eu aleg să nu fac acest păcat.”

2. „Mulţumesc, o, Doamne, pentru biruinţă!”

3. „Eu sunt mort faţă de păcat.”

Când a plecat de la mormânt, Maria era moartă faţă de păcat.

CELE MAI CUNOSCUTE VERSETE

Probabil că unul dintre cele mai cunoscute, mai iubite și mai

memorizate texte din Biblie este Ioan 3,16. Dar mă hazardez

să presupun că, dacă i-ai întreba pe majoritatea creștinilor care

sunt cele două texte care preced Ioan 3,16, nici unul din 50 nu

le-ar putea cita. Majoritatea oamenilor uită că acel verset nemu-

ritor este continuarea unui gând ce se află în cele două versete

anterioare. Iată care sunt acestea:

„Și după cum a înălţat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie

să fie înălţat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu


piară ci să aibă viaţa veșnică. Fiindcă atât de mult a iubit

Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine

crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică” (Ioan 3,14-16).

În aceste trei versete avem concentrată toată marea luptă,

conflictul cosmic dintre șarpe și Domnul. Să ne reamintim

relatarea:

Și poporul „a vorbit împotriva lui Dumnezeu și împotriva

lui Moise: ’Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie?

Căci nu este nici pâine, nici apă, și ni s-a scârbit sufletul de

această hrană proastă’. Atunci, Domnul a trimis împotriva po-

porului niște șerpi înfocaţi, care au mușcat poporul, așa încât

au murit mulţi oameni în Israel” (Num. 21,5.6).

Să nu uităm că păcatul a intrat în lume atunci când șarpele,

diavolul, a reușit să-i ispitească pe primii noștri părinţi ca aceștia

să se îndoiască de Cuvântul lui Dumnezeu. În această relatare din

Numeri, după ce israeliţii au respins pâinea lui Dumnezeu (pâinea

este un simbol al Domnului Isus și al Bibliei), au fost mușcaţi de

șerpi. Cuvântul lui Dumnezeu este acela care ne păzește de păcat

(Ps. 119,11). Să citim mai departe din cartea Numeri:

„Poporul a venit la Moise, și a zis: ’Am păcătuit, căci am vorbit

împotriva Domnului, și împotriva ta. Roagă-te Domnului, ca

să depărteze de la noi acești șerpi’. Moise s-a rugat pentru popor.

Domnul a zis lui Moise: ’Fă-ţi un șarpe înfocat, și spânzură-l de

o prăjină; oricine este mușcat și va privi spre el, va trăi’. Moise

a făcut un șarpe de aramă, și l-a pus într-o prăjină; și oricine

era mușcat de un șarpe și privea spre șarpele de aramă, trăia”

(Num. 21,7-9).

UN ȘARPE PE O PRĂJINĂ

Pentru această naţiune de păstori, șarpele înălţat pe o prăjină

avea un puternic simbolism pe care toţi îl înţelegeau foarte

bine. Șerpii sunt o ameninţare mortală pentru păstori. Un câine

poate să fie mușcat de un șarpe cu clopoţei și să supravieţuiască

LA MORMÂNT 143

fără nici un fel de tratament special. Dar riscul de a muri, în

cazul oilor, este mult mai mare. Acesta este unul dintre motivele

pentru care păstorii poartă cu ei un toiag.

Când am trăit într-un ţinut muntos și deșertic, aveam mereu

la mine un ciomag pentru șerpi, care avea, de fapt, dublu rol.

Dacă găseam un intrus veninos în peștera mea, îl loveam cu

ciomagul pentru „a-i zdrobi capul”. Dar un șarpe, deși rănit de

moarte, poate continua să se zvârcolească și să se sucească ore

întregi. Astfel că, mai degrabă decât să risc apucându-l cu mâna,

îl ridicam cu un băţ pentru a-l arunca cât mai departe de locu-

inţa mea. Un șarpe pe un toiag este un simbol clar al șarpelui

înfrânt. Dar dincolo de aceasta, există o importanţă profetică

mult mai mare conferită acestui simbol. În cartea Patriarhi și

profeţi, Ellen White scria:

„Toţi cei care au trăit vreodată pe pământ au simţit împun-

sătura șarpelui cel vechi, numit Diavolul și Satana (Apoc. 12,9).

Efectele fatale ale păcatului pot fi înlăturate numai prin mijloa-

cele rânduite de Dumnezeu. Israeliţii își salvau viaţa privind la

șarpele care fusese înălţat. Această privire cerea credinţă. Ei

trăiau pentru că aveau credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu și

pentru că își puneau încrederea în mijlocul rânduit pentru

însănătoșirea lor. Tot astfel, păcătosul să privească la Domnul

Hristos și să trăiască. El primește iertare prin credinţa în jertfa

ispășitoare. Spre deosebire de închipuirile lipsite de putere și

viaţă, Domnul Hristos are în Sine Însuși putere și tărie să-l

vindece pe păcătosul pocăit.” (Ed. 1999, pag. 441)

„Oamenii știau bine că șarpele n-avea în sine nici o putere ca să-i

ajute. El era un simbol al Domnului Hristos. După cum chipul făcut

în forma șerpilor ucigători a fost pentru vindecarea lor, Cineva,

’într-o formă asemănătoare cu a păcatului’ trebuia să vină ca Mântu-

itor al lor. (Rom. 8,3)” (Hristos, Lumina lumii, ed. 2002, pag.152)

Domnul Isus a spus: „Și după ce voi fi înălţat de pe pământ,

voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,32). Privind la Isus


pe cruce, suntem atrași de iubirea Lui manifestată faţă de noi.

Privind prin credinţă la sacrificiul Răscumpărătorului nostru,

suntem salvaţi de mușcătura șarpelui.

DOI TÂLHARI – DOUĂ ALEGERI

Tâlharul care a fost răscumpărat în ceasul al unsprezecelea

constituie un exemplu pentru cineva care a fost salvat privind

la Isus cel înălţat pe cruce. Cei doi tâlhari care au fost crucificaţi

cu Isus reprezintă două mari clase de oameni care au trăit sau

vor trăi pe pământ – cei mântuiţi și cei pierduţi; cei neprihăniţi

și cei nelegiuiţi. Să reţinem modul în care acești doi bărbaţi

sortiţi morţii reprezintă întreaga omenire.

1. Amândoi erau vinovaţi de răzvrătire, crimă și jaf. Noi, de

asemenea, am păcătuit și am fost lipsiţi de slava lui Dumnezeu.

Noi toţi ne-am răzvrătit împotriva voinţei Creatorului nostru,

am comis crime în inima noastră și L-am jefuit pe Dumnezeu

de timpul, mijloacele și talentele pe care ni le-a încredinţat

(Rom. 3,23).

2. Ei n-au putut face nimic pentru a se salva. Să ni-i închipuim

atârnând acolo, goi, neajutoraţi, cu mâinile și picioarele bătute

în cuie pe o cruce. Nu mă pot gândi la un alt tablou mai sugestiv

pentru niște persoane care nu sunt în stare să se salveze. Și noi

suntem tot așa de neputincioși să ne salvăm prin faptele noastre

bune, cum erau și cei doi tâlhari să scape de pe cruce.

3. Cei doi tâlhari au avut în mod egal ocazia să fie mântuiţi.

Deși neputincioși să se salveze, ei erau totuși în imediata

apropiere și prezenţă a celui mai mare Izvor de iubire și putere

din întregul univers. Dar ei trebuiau ca în credinţă să-și deschidă

sufletul și să-I ceară acest lucru lui Isus. Și noi, de asemenea,

suntem întotdeauna în prezenţa Mântuitorului; distanţa dintre

noi și El este doar de o rugăciune (Ps.139,7). Dar mulţi vor fi pier-

duţi, fără să fie nevoie, în timp ce speră și doresc să fie mântuiţi,

fără să îndeplinească actul cel mai simplu: să ceară (Ioan 16,24).

LA MORMÂNT 145

Chiar dacă a suferit cea mai intensă și mai inimaginabilă

agonie, Isus n-a refuzat niciodată să asculte un strigăt sincer

după ajutor. Satana a putut ţintui mâinile iubitoare ale lui Isus

pe cruce, dar nu-L poate împiedica pe Mântuitorul să mântuiască.

În relatarea despre tâlharul de pe cruce, noi avem concentrat în-

tregul Plan de Mântuire. În aceste patru versete (Luca 23,40-43),

îl putem vedea pe tâlharul pocăit trecând prin toate etapele mân-

tuirii și experimentând toate elementele necesare mântuirii.

1. El L-a văzut pe Isus „înălţat”. „Și după ce voi fi înălţat de

pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,32).

2. El a crezut în Domnul Hristos, Mielul fără cusur. „Omul

acesta n-a făcut nici un rău” (Luca 23,41).

3. El s-a pocăit și și-a recunoscut vinovăţia. „Pentru noi este

drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre”

(vers. 41).

4. El a mărturisit în public, în ciuda batjocurilor, că Isus este

Domnul și Împăratul său. „Doamne, adu-Ţi aminte de mine,

când vei veni în Împărăţia Ta” (vers. 42).

5. El și-a cerut iertare. „Doamne, adu-Ţi aminte de mine”

(vers. 42).

6. El a suferit împreună cu Domnul Hristos.

7. El a murit cu Hristos și în Hristos. „Am fost răstignit

împreună cu Hristos, și trăiesc; dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos

trăiește în mine” (Gal. 2,20).

VIN NOU ȘI VIN VECHI

În Sfânta Scriptură, vinul este un simbol al sângelui legămân-

tului. Să nu uităm că, după ce a luat paharul cu vin la Sfânta

Cină, Isus a spus: „Căci acesta este sângele Meu, sângele legă-

mântului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea

păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest

rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia

Tatălui” (Matei 26,28.29).


Să reţinem că acesta era vin nou, suc de struguri nefermentat.

În Sfânta Scriptură vinul fermentat reprezintă păcatul și o

evanghelie coruptă – cu doctrine sau învăţături ameţitoare,

diavolești. Vorbind despre biserica apostată, cartea Apocalipsei

spune: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care șade pe

ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; și locuitorii

pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei... Și am văzut pe

femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor și de sângele

mucenicilor lui Isus (martirilor lui Isus – lb. engl.) (17,1-6).

Cu ocazia primei minuni, Isus a transformat apa într-un

vin nou, la sărbătoarea nunţii din Cana Galileii. El Și-a început

lucrarea dând un vin nou cu ocazia unei nunţi (Ioan 2,1-11).

Isus este Mirele, iar Biserica este mireasa. „Bărbaţilor, iubiţi-vă

nevestele cum a iubit și Hristos Biserica, și S-a dat pe Sine pentru

ea” (Efes. 5,25).

În ultimele Sale clipe pe cruce, Isus a gustat vinul făcut oţet

ce I s-a oferit de către schingiuitori: „După aceea, Isus, care știa

că acum totul s-a sfârșit, ca să împlinească Scriptura a zis: ’Mi-e

sete’. Acolo era un vas plin cu oţet. Ostașii au pus într-o ramură

de isop un burete plin cu oţet, și I l-au dus la gură. Când a luat

Isus oţetul, a zis: ’S-a isprăvit!’ Apoi Și-a plecat capul, și Și-a

dat duhul” (Ioan 19,28-30).

Isus n-a băut înainte de a muri. Evanghelia după Matei exprimă

clar faptul că El doar „a gustat” oţetul. Când Și-a dat seama ce fel

de băutură este, n-a băut-o. Numai a gustat-o. „I-au dat să bea

vin amestecat cu fiere; dar, când l-a gustat, n-a vrut să bea” (Matei

27,34). Întorcându-ne la sărbătoarea nunţii, locul primei minuni

a lui Hristos, când cel care răspundea de bunul mers al nunţii

(nunul) a gustat apa prefăcută în vin, el i-a reproșat gazdei că a

ţinut vinul cel mai bun pentru a fi servit la urmă (Ioan 2,9.10).

Până la moartea lui Hristos, singurul sânge oferit pentru

păcatele omenirii a fost sângele animalelor. Acesta era un simbol

al sângelui lui Isus. Dar sângele unui animal nu putea niciodată

să spele păcatele noastre. Asemenea gazdei de la nunta din Cana,

LA MORMÂNT 147

Dumnezeu Tatăl a ţinut cel mai bun sânge la urmă, când L-a

trimis pe Isus.

Este interesant de reţinut că prima minune făcută de Isus a

fost aceea de a da familiei umane, în mod miraculos, un vin

nou, un simbol al sângelui Său care ne va curăţi și ne va face

vrednici de a lua parte la ospăţul nunţii Mielului (Apoc.19,9).

Ultimul lucru pe care El l-a făcut înainte de a spune: „S-a isprăvit,”

a fost acela de a gusta vinul oţetat, oferit de oamenii păcătoși.

Mântuitorul Și-a dat sângele Său pentru noi și a gustat păcatul

și moartea pentru fiecare dintre noi.

APA, SÂNGELE ȘI O VIAŢĂ NOUĂ

Joi noaptea, după ce a iniţiat legământul cel nou, Isus Și-a

dus ucenicii în Valea Chedronului. Istoricul evreu Josefus ne

spune că în timpul săptămânii Paștelui erau sacrificate foarte

multe animale la templu, așa încât râul Chedron era roșu de

sânge. Aceasta înseamnă că Isus trebuia să treacă peste acest râu

de sânge pentru a ajunge în Grădina Ghetsemani, unde sudoarea

Lui avea să fie de sânge. Sângele mieilor a întâlnit în acea noapte

antitipul în sângele Mielului lui Dumnezeu (Luca 22,44).

Tot așa cum un prunc se naște prin sânge și apă, Biserica

s-a născut din șuvoaiele izvorâte din inima frântă a lui Isus.

Tot așa cum Dumnezeu l-a adormit pe Adam, și din coasta lui

a făcut-o pe Eva, soţia lui Adam, tot așa Tatăl a îngăduit ca Isus

să adoarmă și din coasta Sa împunsă cu suliţa a lăsat să curgă

sânge și apă, astfel încât să se nască mireasa Sa, Biserica.

Între anii 1347 și 1351, „moartea neagră” a făcut ravagii în

Europa, ucigând o treime din populaţie, aproximativ 25 de mi-

lioane de victime. Numai în insulele britanice au murit aproxi-

mativ 800 de mii de oameni, iar în toată lumea au pierit mai

bine de 75 de milioane. Această plagă teribilă, o formă gravă a

ciumei bubonice, care acoperea corpul cu o erupţie neagră, a

fost cea mai gravă epidemie din istorie.


Nu se cunoștea pe atunci că această boală se transmitea de

la șoareci prin intermediul muștelor. Astăzi se știe că un posibil

tratament împotriva „morţii negre” este acela de a primi o

transfuzie de sânge de la cineva care are aceeași grupă de sânge

și care, expus la această boală, n-a murit din cauza ei.

Tot la fel, singura vindecare de boala păcatului este aceea de

a primi o transfuzie de la Domnul Hristos, singurul OM care a

trăit în această lume păcătoasă, dar care n-a fost infectat de

păcat. Isus a venit ca să dea neamului omenesc o transfuzie de

sânge pentru a ne salva de boala păcatului. El a însetat pentru

ca noi să ne putem potoli setea sufletului cu apa vieţii.

IUBIREA DISPUSĂ SĂ SUFERE PENTRU A SALVA

O legendă spune că, în timpul lui Oliver Cromwell, un tânăr

soldat din Anglia a adormit în post. Soldatul a fost judecat de

Curtea de Justiţie Militară și condamnat la moarte. El urma să

fie împușcat după ce avea să bată clopotul de seară. Auzind

despre acest lucru, logodnica lui s-a suit în clopotniţă și s-a

legat de limba clopotului.

Când a sosit momentul, clopotarul a tras de funie, dar din

clopotniţă nu se auzea decât un sunet înfundat. Cromwell a

dorit să știe de ce nu sună clopotul. Soldaţii s-au dus să cerceteze

și s-au întors aducând-o cu ei pe tânăra femeie. Era zdrobită și

sângera, fiind lovită într-o parte și alta de clopot. Cromwell a

fost așa de mișcat de hotărârea și dispoziţia ei de a suferi pentru

cel pe care-l iubea, încât l-a iertat și l-a eliberat pe ostaș, spunând:

„Clopotul nu va suna în seara aceasta”.

Pe dealul acela stâncos, afară din Ierusalim, cu mult timp în

urmă, trei arestaţi au fost executaţi, dar era o mare deosebire

între ei: unul a murit faţă de păcat; unul a murit în păcat și

unul a murit pentru păcat. Domnul Hristos a murit pentru

păcatele noastre; acum noi trebuie să alegem dacă vom muri în

păcatele noastre sau, prin credinţa în Hristos, vom muri faţă

de păcatele noastre.

CAPITOLUL

ªAPTE

LA PICIOARELE LUI ISUS… ÎN CÂNTARE

ÎNVIEREA

Cu multă delicateţe, Marta a insistat ca mama lui Hristos

să vină acasă la ei pentru Sabat.

– Maria, știu că ai o familie în Betleem, dar este o călătoriede două ori mai lungă până acolo. Și după trecerea Sabatuluine putem întoarce împreună ca să îmbălsămăm corpul lui Isus.

Observându-l pe Ioan lângă ea – cu toţii L-au auzit pe muri-bundul Isus încredinţând-o tânărului apostol pe mama Sa – Martaa adăugat:

– O, desigur, Ioan ești totdeauna bine venit, incluzând-o îninvitaţie și pe Maria, soţia lui Cleopa.

Fiindcă Lazăr era în Ierusalim cu ceilalţi apostoli, aveau sufi-cient spaţiu pentru toţi.

Soţia lui Cleopa i-a mulţumit Martei, dar a refuzat invitaţia.– Soţul meu se teme de faptul că marele preot Caiafa va

încerca să-i aresteze pe toţi urmașii lui Isus. Crede că este maisigur dacă mă duc la Emaus. Dar mă voi întoarce să vă ajut lamormânt în prima zi de după Sabat.

În amurg, mica grupă îndurerată a intrat în Betania și a văzutcă orășelul n-a fost scutit de urmările cutremurului. Ei au obser-vat că zidul cel vechi de lângă drum a fost transformat în moloz,iar câteva clădiri erau fisurate. Când au ajuns la casa Martei, aufost recunoscători că nu era nici o stricăciune serioasă. Femeile

și Ioan au așteptat afară până ce Marta a mers în casă să aprindă

o lampă.


Tânăra Maria a început să plângă. Apoi, mama lui Isus a

început să vorbească așa, ca într-un vis.

– Vântul din această seară de primăvară adie așa de blând și

proaspăt! Cât de diferit este cerul faţă de cel de azi-dimineaţă!

Îmi amintesc bine că acum mai bine de 34 de ani era o noapte

ca aceasta, când un înger al Domnului a apărut și mi-a spus că

voi fi mama Lui.

Suspinele Mariei Magdalena s-au potolit, iar ea a început să

studieze faţa acestei femei remarcabile, luminată de strălucirea

lunii din timpul Paștelui.

Mama lui Isus a continuat:

– Acum înţeleg ce a vrut să spună profetul Simeon. Când

Isus era un prunc, Simeon a profetizat că sufletul meu va fi

străpuns de o sabie. Știu acum că aceasta este ziua despre care

a vorbit el atunci.

Marta a revenit cu lampa la ușă și au intrat cu toţii în casă.

Lumina pâlpâitoare din lampa de pământ dansa pe pereţi și pe

tavan, în timp ce mica grupă a rămas preţ de mai multe ore

într-o tăcere șocantă, uitându-se la mica flacără. Maria îi era

foarte recunoscătoare surorii ei, Marta, pentru că îi invitase la

ei. Se liniștea când se găsea în compania celor ce L-au iubit

mult. Ea privea fix, paralizată și fermecată de luminiţa lămpii,

dar a fost trezită la realitate când a observat o molie zburând

direct în flacăra lămpii, căzând apoi arsă și zvârcolindu-se lângă

lampă.

În agitaţia pustiitoare a acelei zile, Marta neglijase să pună

ulei în lampă, așa că priveau cu toţii cum mica flacără se stingea

încet, încet, din lipsă de combustibil. Rând pe rând, zdrobiţi de

întristare, s-au retras în diferite colţuri ale locuinţei pentru a

se odihni până în zorii zilei. În timpul nopţii, din când în când,

le mai scăpa în mod involuntar câte un geamăt sau suspin, pe

măsură ce îngrozitoarea realitate a evenimentelor acelei zile le

revenea în memorie.

ÎNVIEREA 151

Maria stătea, ca de obicei, întinsă în patul ei de lângă bucă-

tărie. Cu două zile înainte, Lazăr dăduse la o parte acoperișul

de vară de deasupra bucătăriei, astfel că Maria putea să pri-

vească în sus și să vadă stelele. Erau așa de clare și frumoase. De

ce oare există atâta suferinţă și moarte în lume? Maria înălţă o

rugăciune în gând: Tată, nu înţeleg de ce s-au întâmplat toate

acestea, dar cred că Tu ești bun, pentru că Isus a spus că era

asemenea Ţie. Eu încă mă încred în Tine. Dar, Te rog, ajută-mă să

înţeleg. Cum pot să trăiesc fără El? După ce și-a încheiat

rugăciunea, Maria a simţit cum e inundată de pace și, în cele

din urmă, a adormit, fiind frântă de oboseală.

În dimineaţa următoare, s-au îmbrăcat pentru Sabat. Voind

să ocolească mulţimea, s-au hotărât să meargă la mica sinagogă

din Betania. Acolo erau numai câţiva oameni. Câţiva copii sub

12 ani care erau prea mici ca să poată participa la sărbătoare și

câteva persoane mai în vârstă, nu destul de puternice ca să

facă drumul până la Ierusalim. Toţi ceilalţi erau la Ierusalim

pentru sărbătoarea Paștelui.

Ceasurile Sabatului, care întotdeauna fuseseră bogate și

binecuvântate de prezenţa lui Isus, acum păreau goale fără El.

Când bătrânul rabin s-a sculat să citească din cartea profeţilor,

a ales să citească din sulul profetului Isaia, de unde rămăsese

săptămâna trecută:

„Totuși, El suferinţele noastre le-a purtat, și durerile noastre

le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de

Dumnezeu și smerit.

Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru

fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste

El, și prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

Noi rătăceam cu toţii ca niște oi, fiecare își vedea de drumul

lui. Dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră

a tuturor.


Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un

miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor

ce o tund; n-a deschis gura.

El a fost luat prin apăsare și judecată; dar cine din cei de pe

vremea Lui a crezut că El fusese șters de pe pământul celor vii

și lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?

Groapa Lui a fost pusă între cei răi, și mormântul Lui la un

loc cu cel bogat, măcar că nu săvârșise nici o nelegiuire și nu se

găsise nici un vicleșug în gura Lui.

Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă... Dar,

după ce Își va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă

de urmași, va trăi multe zile, și lucrarea Domnului va propăși

în mâinile Lui.

Va vedea rodul muncii sufletului Lui și se va înviora. Prin

cunoștinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi

oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, și va lua asupra

Lui povara nelegiuirilor lor” (Is. 53,4-11).

Cu mult înainte ca rabinul să termine de citit, ucenicii

îndureraţi au început să privească unul la altul cu uimire, știind

că se gândesc la același lucru. Era oare posibil ca această profeţie

să vorbească despre Mesia? Ei și-au adus aminte că atunci, cu

trei ani în urmă, Ioan Botezătorul declarase că Isus era „Mielul

lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.

Întorcându-se acasă, Marta le-a servit o masă simplă, dar

nimeni nu putea mânca. Alecându-se peste masă, Ioan a spus:

– Acum înţeleg ceea ce dorea Domnul să spună atunci când

a zis: „Se pot jăli nuntașii câtă vreme este mirele cu ei? Vor

veni zile, când mirele va fi luat de la ei, și atunci vor posti”

(Matei 9,15).

Mai târziu, în după-amiaza zilei de Sabat, Lazăr a sosit acasă

însoţit de Toma. Mica grupă de femei i-au copleșit cu între-

bări.

ÎNVIEREA 153

Acești doi ucenici formau o pereche interesantă. Lazăr era

eternul optimist, în vreme ce Toma se concentra adesea asupra

posibilităţilor negative.

– Serviciile de Paște de la templu au avut loc într-o totală

dezordine astăzi, a spus Toma. În mod sigur, atunci când

Domnul Și-a dat duhul ieri, perdeaua cea groasă a templului a

fost sfâșiată de sus până jos, expunând privirii Sfânta Sfintelor.

Și Lazăr adăugă:

– Preoţii din templu au spus că a fost ca și când mâna unui

înger a rupt perdeaua în două.

– Da, dar marele preot a spus că aceasta s-a întâmplat din

cauza cutremurului de ieri, a adăugat Toma cu cinism în glas.

Și Lazăr a continuat:

– Am auzit azi, de asemenea, că liderii religioși s-au dus la

Pilat, cerând să li se da un sutaș și soldaţi, pentru a păzi

mormântul. Ei au spus că noi avem în plan să furăm corpul

Domnului.

– Vrei să spui că au mers în Sabat la Pilat? a intrat nevi-

novat în vorbă Ioan. Ce ipocriţi! Când Pilat Îl judeca pe Isus,

n-au vrut să intre în sala de judecată în timp ce oamenii se

uitau la ei, sub pretextul că nu doreau să se spurce!

Faţa Martei se posomorî.

– Nu aceasta e problema, Ioan! Știm deja că acești oameni

sunt corupţi. Întrebarea este cum oare vom termina noi de

uns corpul Lui cu o sută de ostași la mormânt?

După rugăciunea de seară de la încheierea Sabatului, grupa

ucenicilor lui Isus s-a împrăștiat în toate direcţiile. Lazăr și Ioan

s-au dus la Ierusalim. Toma, considerând că era foarte primejdios

în Ierusalim, s-a hotărât să rămână la vărul lui în Betania. Femeile

s-au împrăștiat pe la casele mai multor prieteni pentru a strânge

mirul și miresmele necesare ungerii trupului lui Isus. Deși nici

unul dintre ei nu și-a pus problema cum vor trece de garda

romană sau cum să dea la o parte piatra masivă de la mormânt,


au plănuit să se întoarcă la mormânt în zorii dimineţii și să

termine ce începuseră, precum și să-și ia, pentru ultima dată,

la revedere de la Domnul lor.

Nici una dintre femei n-a dormit în noaptea aceea. Șocul

omorârii lui Isus și evenimentele tulburătoare ale zilei le-au făcut

neliniștite, confuze și temătoare. Marta știa, după modul în care

respirau celelalte, că toate erau treze. Astfel, cu două ore înainte

de zorii zilei, ea s-a sculat și a aprins lampa.

– Mai bine să mergem acum decât mai târziu, le anunţă ea

pe musafirele ei. Cu cât sosim mai devreme, cu atât vom atrage

mai puţin atenţia vrăjmașilor noștri.

Când ochii Martei s-au obișnuit cu lumina, ea a privit în jur

și brusc a întrebat:

– Unde este Maria?

Găsind că lunga noapte este de nesuportat, sora mai mică a

Martei s-a strecurat în liniște pe ușă afară, în întuneric. Atrasă

de iubirea de nemăsurat și neţinând seama de frică, Maria și-a

făcut drum singură spre mormânt.

Era încă întuneric când celelalte femei și-au început călătoria

spre Ierusalim. Stând aproape una de alta, pentru a nu se împiedica

pe drumul îngust, ele și-au repovestit faptele pline de bunătate

ale lui Hristos și cuvintele Sale de mângâiere.

Pe când se apropiau de locul unde Isus era îngropat, s-au

întâlnit cu o siluetă singuratică. Era Maria, soţia lui Cleopa. Ea

parcursese singură aproape doisprezece kilometri de la Emaus,

pentru a le ajuta. După ce s-au salutat, soţia lui Cleopa a dat

glas întrebării pe care și-o puneau și celelalte:

– Cine va da pentru noi piatra la o parte?

Înainte ca cineva să fi putut răspunde, o străfulgerare albă

și orbitoare a brăzdat cerul fără nori de dinaintea zorilor și a

lovit în vecinătatea mormântului din grădină. Pentru un mo-

ment, totul a fost strălucitor ca la amiază, orbindu-le pe femei

pentru câteva clipe. Pământul de sub picioarele lor se cutremura

ÎNVIEREA 155

în convulsii. Mama lui Isus s-a prins bine de Marta ca să nu-și

piardă echilibrul. Marta a vărsat ceva din mirul și mirodeniile

pe care le ducea cu ea, în timp ce femeile înspăimântate se

ţineau una de cealaltă.

Tot așa de brusc cum a început, cutremurul a și încetat.

Undeva, înaintea lor, s-au auzit ţipete și strigăte violente în

limba latină. Cu surprindere, ele au văzut cum mai mulţi oameni

alergau pe drumul spre Ierusalim. În timp ce fugeau, unii dintre

ei se clătinau și cădeau ca și când ar fi fost beţi. Strălucirea

armurii în lumina slabă a zorilor dimineţii arăta că cei care

fugeau trebuie să fie ostași romani.

Femeile s-au oprit, privind încremenite acest spectacol.

– Ceva minunat s-a întâmplat, a șoptit mama lui Isus și după

câteva clipe de tăcere, femeile au pornit în direcţia mormântului

Domnului.

Maria Magdalena a sosit la mormânt la câteva clipe după ce

s-a văzut fulgerul și a încetat cutremurul. Foarte precaută, s-a

dus cu grijă în luminișul grădinii și a descoperit că piatra de la

mormânt fusese rostogolită. La început, a crezut că soldaţii Îi

luaseră trupul lui Isus. Abătută și tristă, la gândul că a pierdut

până și rămășiţele pământești ale celui mai scump Prieten al ei, a

fugit la mormântul deschis și, cu multă grijă, a intrat. O lumină

nepământească făcea să strălucească locul unde fusese pus trupul

lui Isus. Dar mormântul era gol; trupul Său nu era acolo.

Îndurerată și chiar șocată, abia respirând, Maria privea în

tăcere stânca unde fusese pus Isus. A ieșit apoi din mormânt,

privind în jur uimită și înmărmurită.

Trebuie să-i găsesc pe ucenici, gândi ea. Ei vor ști ce au de făcut.

Îndurerată, femeia s-a întors și a urcat în grabă drumul nu

departe de poarta lui Irod, spre Ierusalim. Când a ajuns la casa

lui Ioan Marcu, i-a găsit treji pe Petru și pe Ioan, discutând

liniștiţi pe terasa de pe acoperiș. Maria a urcat în goană scările

și, cu respiraţia întretăiată, le-a spus:


– L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde L-au

pus!

Deși Maria n-a vrut să-i sperie, ucenicii au tresărit la auzul

vocii ei.

Petru a fost primul care și-a revenit.

– Ce ai spus? a întrebat el.

Maria a încercat să-și domolească respiraţia în timp ce vorbea:

– Am fost la mormânt. Corpul Lui a dispărut. Piatra este

dată la o parte. Soldaţii au plecat și ei!

Ioan a privit spre Petru.

– Cine ar fi putut face lucrul acesta? întrebă el.

– Nu știu, a răspuns Petru, dar chiar trebuie să mergem să

vedem noi înșine ce s-a întâmplat.

– Să-i sculăm și pe ceilalţi? întrebă Ioan.

– Nu, a răspuns Petru. S-ar putea să fie o capcană a conducăto-

rilor pentru a ne elimina și pe noi ceilalţi. De fapt, mă voi duce

singur. Poate fi primejdios.

– Dumnezeu mi-e martor, rosti Ioan, că voi merge cu tine.

Coborând scările și îndreptându-se spre poarta cetăţii, cei

doi bărbaţi și-au dat seama că soldaţii romani nu erau la post.

De îndată ce a văzut poarta, Ioan a luat-o la fugă, iar Petru se

străduia să se ţină de el. Fără să le mai ceară permisiunea, Maria

i-a urmat îndeaproape. Se simţea atrasă în mod straniu de acel

loc unde Îl văzuse pentru ultima dată pe Isus. Era hotărâtă să

descopere ce s-a făcut cu trupul Său.

Marta și celelalte femei au ajuns și ele în luminișul grădinii

și au găsit săbii romane, scuturi și coifuri împrăștiate în zona

în care Isus fusese înmormântat. Maria, soţia lui Cleopa, era

obosită, respira greu și era vădit marcată de eveniment.

Cu toţii au tresărit la vederea unui străin înalt, purtând o

robă lungă și albă, ce stătea pe piatra care era acum spartă și

care acoperise intrarea mormântului lui Isus. Piatra uriașă fusese

rostogolită de la intrare și sfărâmată, ca și când Samson ar fi

dat-o cu mânie la o parte.

ÎNVIEREA 157

Omul de pe piatră, cu o privire blândă, le zâmbea femeilor.

Înţelegându-le teama, el le-a spus:

– „Nu vă temeţi, căci știu că voi căutaţi pe Isus, care a fost

răstignit. Nu este aici; a înviat, după cum zisese” (Matei 28,5).

Străinul arătă cu gesturi pline de graţie, spre locul de pe

coasta dealului, spunând:

– „Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul” (vers. 6).

Solul ceresc a alunecat în liniște de pe piatră și s-a îndreptat

spre mormânt.

– Priviţi, a spus el cu bucurie în glas, îndreptându-se spre intrare.

Mama lui Isus a tresărit la vederea acestei fiinţe nobile. Apoi,

el a zâmbit, iar ea l-a recunoscut ca fiind îngerul Gabriel, care

anunţase nașterea lui Isus în urmă cu 34 de ani.

Pe când femeile căutau să înţeleagă răsturnarea greu de

înţeles a situaţiei, mama lui Isus s-a îndreptat cu precauţie spre

intrarea mormântului. Celelalte femei au urmat-o cu timiditate.

Deși înspăimântate, ele înaintau pas cu pas, cu hotărârea

născută din iubirea pentru Domnul lor. Lumina nepământească

încă mai strălucea în mormânt. Înăuntru, ele au văzut o altă

fiinţă stând pe lespedea pe care, vineri seara, îi așezaseră trupul

lui Isus. Acest străin a spus:

– „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu

este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era

încă în Galilea, când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în

mâinile păcătoșilor, să fie răstignit, și a treia zi să învieze” (Luca

24,5-7).

Uluite, femeile au ieșit din mormântul săpat în stâncă. În

șoaptă, Marta repeta cuvintele îngerului, la început ca o între-

bare: „A înviat? A înviat?” Apoi, a început să afirme acest lucru

ca un fapt real. „A înviat!” Apoi, Marta a făcut ceva cu totul

ieșit din comun: a aruncat recipientul în care ţinea mirul și

miresmele și a luat-o la fugă cât a putut de repede spre Ierusa-

lim. Celelalte femei o urmară îndeaproape.


De-abia au pornit să fugă pe drumul îngust când aproape că

s-au ciocnit cu Ioan, Petru și apoi cu Maria Magdalena.

Emoţionate de bucurie și zăpăcite, femeile au încercat, toate o

dată, să le spună cele ce au văzut și au auzit.

Uimirea de pe feţele lor i-au dat de înţeles lui Petru că ceva

uluitor se întâmplase.

– Mergeţi și spuneţi și altora din cetate cele ce aţi văzut,

porunci el.

Dar înainte ca Petru să termine de vorbit, Ioan s-a îndreptat

spre mormânt să vadă cu ochii lui ce se întâmplase. El s-a oprit

în luminiș și a privit armele abandonate ale gărzii romane, apoi

a privit stânca masivă. Ioan gândea în sinea lui: Ce forţă teribilă

a putut să o arunce așa de departe? Dar solul ceresc despre care

vorbiseră femeile plecase. Gâfâind și respirând din greu, Petru

și Maria au venit în spatele lui.

– Ar fi putut oare cutremurul să facă lucrul acesta? a întrebat

Ioan.

– Nu! spuse Petru dând cu hotărâre din cap. Un cutremur

nu poate nici cum face așa ceva.

Ioan a intrat în mormânt și s-a uitat înăuntru. Mormântul

era gol, cu excepţia a două articole de îmbrăcăminte pentru

înmormântare care erau frumos strânse și puse în ordine. Cu

degete tremurânde, Ioan a atins pânza cu care fusese învelit

Isus. Trebuie să fie adevărat.

Petru a dat aprobator din cap.

– Numai Isus Și-ar lua timp ca să strângă frumos aceste lu-

cruri. Dar El unde e?

– Nu știm, zise Ioan, privind în jur agitat. Ar fi mai bine să

plecăm. Soldaţii se pot întoarce și să arunce pe noi vina ruperii

sigiliului lui Pilat și să fim acuzaţi că am furat trupul lui Isus.

Cei doi ucenici au ieșit din mormânt la primele raze ale soa-

relui de dimineaţă, care aureau deja zidurile Ierusalimului. Maria

stătea nemișcată și înmărmurită, strângându-și hainele pe lângă

ea împotriva frigului dimineţii de primăvară.

ÎNVIEREA 159

– Maria, trebuie să mergem, spuse Ioan cu blândeţe, atingân-

du-i braţul. Garda se poate întoarce oricând.

Maria a aprobat dând din cap, dar a rămas blocată de scena

confuză dinaintea ei, în vreme ce Petru și Ioan o grăbeau pe drumul

îngust. În ciuda primejdiei, ea nu putea să părăsească acel loc

din proprie iniţiativă. Avea o copleșitoare convingere că Isus

nu era departe. Disperată, sperând să-L vadă pe Isus acolo unde

L-a văzut ultima dată, ea s-a îndreptat încet, încă o dată, spre

încăperea din stâncă. Sprijinindu-se cu o mână de perete, s-a

oprit și a privit înăuntru.

Deodată, Maria a făcut ochii mari. Doi oameni purtând

veșminte albe și strălucitoare stăteau înăuntru. Pe când privea

fără să spună ceva, unul dintre străini o întrebă:

– „Femeie, pentru ce plângi”? (Ioan 20,13)

Un suspin plin de durere îi scăpă de pe buze.

– „Pentru că L-au luat pe Domnul meu, și nu știu unde L-au

pus” (vers. 13).

Sperând să găsească pe cineva care să-i arate unde este Isus,

Maria s-a întors cu spatele la cei doi bărbaţi neobișnuiţi și a

ieșit din încăperea aceea puţin adâncă. Era copleșită de teamă

și confuzie.

O parte din ea dorea să fugă departe, dar ceva o ţinea pe loc.

Plângând necontrolat, cu inima împovărată de durere, Maria a

mers clătinându-se de la intrarea în mormânt și până la stânca

sfărâmată ce acoperise gura peșterii cu o oră înainte. Plângând,

a privit în jos și a văzut ce mai rămăsese din sigiliul de ceară

rupt și din sfoara folosită pentru sigiliul pe care Pilat l-a pus pe

piatra mormântului. Și-a adus aminte de o istorie asemănătoare,

de când era copil, despre modul în care împăratul Darius a pus

un sigiliu pe piatra ce acoperea groapa cu lei în care Daniel

fusese aruncat. Când acel sigiliu a fost rupt, Daniel a ieșit din

groapă viu.

În timp ce privea la rămășiţele sigiliului și reflecta la aceste

lucruri, o umbră alungită a apărut între ea și soarele de dimi-


neaţă. Speriată de apropierea nebănuită a unui străin, Maria

și-a ridicat imediat privirea.

Cerul oriental strălucea puternic din spatele siluetei întu-

necate a omului, fiindu-i imposibil Mariei să-I vadă faţa.

Bărbatul a întrebat liniștit:

– „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi”? (Ioan 20,15)

Maria, crezând că este grădinarul care a venit să înceapă

lucrul, se miră, gândind: De unde știe el că eu caut pe cineva?

Înţelegând că numai cei foarte bogaţi își permiteau să fie

îngropaţi într-un mormânt în stâncă și gândindu-se că era posibil

ca unii dintre conducători să fi luat corpul lui Isus, și-a imaginat

că acest om ar putea ști ce s-a întâmplat cu Domnul ei.

– „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, și mă

voi duce să-L iau” (Ioan 20,15), insistă femeia, plecându-și capul

și întorcându-l să-și ascundă un nou șuvoi de lacrimi.

Mișcat de devotamentul ei, blândul Străin nu putea suporta

s-o mai vadă întristată și suferind. El rosti un cuvânt care avea

să schimbe durerea ei în bucurie:

– „Marie!” (vers. 16)

Deodată, fiorul recunoașterii trecu prin ea. La auzirea fami-

liară, melodioasă, a numelui ei venind de pe buzele pline de

compasiune ale lui Isus, Maria s-a întors și s-a aruncat la

picioarele Lui care purtau semnele cuielor.

– „Rabuni!” Ești viu! Ești viu!

Ea plângea, prinzându-se de gleznele Lui și udându-I picioa-

rele cu lacrimi de bucurie.

Îngenunchind lângă ea, Isus și-a pus mâna pe capul ei în semn

de binecuvântare și i-a șters lacrimile, cu mâne-cile hainei Sale

strălucitoare. Era ca și când i-ar fi șters faţa cu o lumină caldă.

Apoi, Isus i-a zis:

– „Nu Mă ţine…, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te

la fraţii Mei, și spune-le că mă voi sui la Tatăl Meu și la Tatăl

vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru” (Ioan 20,17).

ÎNVIEREA 161

După ce a rostit aceste cuvinte, Isus S-a ridicat. În timp ce,

cu părere de rău, Maria a dat drumul picioarelor Sale, a asistat

la cea mai minunată transformare. Faţa lui Isus strălucea ca

soarele de dimineaţă. Era ca și când cineva i-ar fi luat un voal de

pe ochi. A văzut o numeroasă mulţime de îngeri strălucitori în

jurul Său, iar El a început să se înalţe prin acest coridor viu de

o slavă de nedescris.

Îngerii cântau un cânt frumos, triumfal: „Porţi, ridicaţi-vă

capetele; ridicaţi-vă, porţi veșnice, ca să intre Împăratul slavei!”

(Ps. 24,7). Tonul unic al muzicii era infinit mai minunat decât

tot ceea ce auzise ea vreodată.

Înainte ca să dispară în norul viu de îngeri, Isus S-a întors

spre Maria. Ea a auzit ecoul vocii Lui spunând:

– Nu vă voi părăsi niciodată.

Tocmai când Maria se gândea că nu va mai putea supravieţui

unui alt moment de o asemenea slavă divină, incredibilă, totul a

dispărut. Prin comparaţie, soarele de-abia răsărit părea întunecat.

În vreme ce încă trăia măreţia acestor evenimente, Maria a început

să urce drumul spre Ierusalim. O nouă lumină strălucea în mintea

sa și o puternică energie îi anima pașii. Muzica angelică a tăcut, dar

inima Mariei cânta: „Isus trăiește! E viu!” Apoi, Maria S-a oprit

din drum, pentru a putea medita la ce se întâmplase. M-a așteptat?

Da! El m-a ales ca să le spun vestea cea bună. În tot drumul spre

Ierusalim, a continuat să repete: Chiar pe mine!

Toată viaţa, Maria avusese sentimentul că nu este destul de

bună. Simon nu o considerase destul de bună nici să Îl atingă

pe Isus, nicidecum să-I spele picioarele. Conducătorii religioși

o considerau bună doar pentru a fi omorâtă cu pietre. Dar Isus

a așteptat până când Petru, Ioan și chiar mama Sa au părăsit

mormântul, pentru a o însărcina pe ea să transmită această

veste bună – pe ea, o femeie considerată cândva o paria a

societăţii. Mântuitorul a văzut-o ca pe un vas nou și curat. El

a ales-o să spună lumii că El, Dumnezeul cel viu, Prietenul și

Mântuitorul ei, a înviat.


STUDIU

Ioan 20,11-18

„Dar Maria ședea afară lângă mormânt, și plângea. Pe când

plângea, s-a plecat să se uite în mormânt.Și a văzut doi îngeri în alb, șezând în locul unde fusese culcat

trupul lui Isus; unul la cap și altul la picioare.

’Femeie’, i-au zis ei, ’pentru ce plângi?’ Ea le-a răspuns: ’Pentru

că au luat pe Domnul meu, și nu știu unde L-au pus’.După ce a spus aceste vorbe, s-a întors, și a văzut pe Isus stând

acolo în picioare; dar ea nu știa că este Isus.

’Femeie’, i-a zis Isus, ’pentru ce plângi? Pe cine cauţi’? Ea a

crezut că este grădinarul, și I-a zis: ’Domnule, dacă L-ai luat, spune-miunde L-ai pus, și mă voi duce să-L iau’.

Isus I-a zis: ’Marie!’ Ea s-a întors, și I-a zis în evreiește: ’Rabuni!

adică: Învăţătorule!’’Nu Mă ţine’, I-a zis Isus; ’căci încă nu M-am suit la Tatăl

Meu. Ci, du-te la fraţii Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și

la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru’.

Maria Magdalena s-a dus, și a vestit ucenicilor că a văzut pe

Domnul și că i-a spus aceste lucruri.”

Marcu 16,9-11

„Isus, după ce a înviat, în dimineaţa dintâi a săptămânii, S-a

arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese șapte draci.

Ea s-a dus și a dat de știre celor ce fuseseră împreună cu El,

care plângeau și se tânguiau.

Când au auzit că este viu și că a fost văzut de ea, n-au crezut.”

EL A MIȘCAT LUCRURILE

Thomas Jefferson a fost un mare om, dar din nefericire, el

era deist și nu putea accepta elementele miraculoase din Sfânta

Scriptură. El a editat propria versiune a Bibliei, în care orice

referire la minuni a fost eliminată. În editarea evangheliilor,

ÎNVIEREA 163

Jefferson s-a limitat numai la învăţăturile morale ale Domnului

Isus. Cuvintele de încheiere a Bibliei lui Jefferson sunt acestea:

„Aici ei L-au pus pe Isus și au rostogolit o mare stâncă peste

gura mormântului, apoi au plecat”. Slavă lui Dumnezeu că nu

acesta este felul în care, în adevăr, se încheie această istorie.

Învierea Domnului Hristos a fost verificată de multe dovezi

de necontestat. Și cea mai neînsemnată dintre aceste dovezi a

fost mărturia naturii, prin cerul întunecat de deasupra și

pământul care se cutremura dedesubt. Ce s-a întâmplat când

Domnul Isus a ieșit din mormânt constituie un exemplu în

miniatură la ceea ce se va întâmpla când El va veni în slavă din

ceruri ca să-i strângă pe copiii Săi. Cu privire la aceste semne

din ceruri și de pe pământ, Ellen White scrie:

„Un cutremur de pământ a marcat momentul în care Hristos

Și-a depus viaţa și un alt cutremur a semnalat clipa când a

reluat-o în triumf. Acela care biruise moartea și mormântul a

ieșit din mormânt având semnele unui biruitor, în mijlocul

zguduirii pământului, al fulgerelor care alergau în toate părţile,

urmate de bubuitul tunetelor. Când va reveni pe pământ, El

va zgudui ’nu numai pământul, dar și cerul’. ’Pământul se clatină

ca un om beat, tremură ca o colibă. ’Cerurile sunt făcute sul ca

o carte’, ’Trupurile cerești se vor topi de mare căldură, și

pământul, cu tot ce este pe el, va arde’. ’Dar Domnul este

scăparea poporului Său, și ocrotirea copiilor lui Israel’ (Evrei

12,26; Is. 24,20; 34,4 ; 2 Petru 3,10 ; Ioel 3,16).” (Hristos, Lu-

mina lumii, ed. 2002, pag. 733)

Locuind în California, știu ce înseamnă cutremurele. Nu poţi

să nu-ţi pierzi curajul atunci când pământul de sub picioarele

tale începe să se miște într-o parte și în alta. Trecem prin viaţă

gândind că ne putem încrede în globul pământesc ca fiind

statornic și demn de încredere. Dacă nu altceva, cutremurul

m-a învăţat că singurul lucru ce nu poate fi mișcat este ceea ce

este bine fixat în Dumnezeu. „Cerul și pământul vor trece, dar

cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24,35).


TREI ZILE ȘI TREI NOPŢI

Cât timp a stat Isus în mormânt? Are vreo importanţă?

„Atunci unii din cărturari și din farisei au luat cuvântul, și

I-au zis: ’Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine!’

Drept răspuns, El le-a zis: ’Un neam viclean și preacurvar

cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul prooro-

cului Iona.

Căci, după cum Iona a stat trei zile și trei nopţi în pântecele

chitului, tot așa și Fiul omului va sta trei zile și trei nopţi în

inima pământului’” (Matei 12,38-40).

Mulţi oameni s-au încurcat în textele de mai sus, pentru că

Isus a spus clar: „Fiul omului va sta trei zile și trei nopţi în inima

pământului”. Înţelegând că „în inima pământului” înseamnă în

mormânt, dacă Isus a murit vineri și a înviat duminică, rezultă

că El n-a stat trei nopţi în mormânt. O altă modalitate de a în-

ţelege acest pasaj este aceea de a considera că „inima pământu-

lui” nu înseamnă mormânt. „Inima pământului” poate foarte

ușor să fie tradus prin „în mijlocul lumii” sau „în încleștarea

acestei planete”pierdute, pe care Isus a venit ca să o mântuiască.

Expresia „în pământ” apare de multe ori în Biblie. Dar în

nici un loc nu face însă referire la mormânt. Să luăm, de

exemplu, expresia din rugăciunea „Tatăl nostru”: „Facă-se voia

Ta, precum în cer și pe pământ”. Înseamnă oare aceasta că voia

lui Dumnezeu să se facă în mormânt, așa cum se face și în

ceruri? Nu, sigur că nu! Înseamnă că voia Sa trebuie să se facă

printre oamenii de pe pământ, printre naţiunile pământului,

așa cum se face de către îngerii din ceruri.

Suferinţele lui Isus pentru păcatele lumii n-au început vineri

la cruce. El a început să sufere pentru păcatele noastre imediat

după ce a luat parte la Sfânta Cină. De mai multe ori Isus a

spus că „a sosit ceasul”, referindu-Se la acea noapte de joi (Matei

26,45; Marcu 14,41; Luca 22,14; Ioan 16,32; Ioan 17,1). Calvarul

lui Isus a început atunci când mulţimea L-a prins joi noaptea,

„în inima pământului”, însemnând de fapt, „în încleștarea lumii”

ÎNVIEREA 165

(să nu uităm că Satana este numit prinţul acestei lumi – Ioan

12,31). Timp de trei zile și trei nopţi, Isus a fost privat de pro-

tecţia Tatălui Său, aflându-Se în mâinile vrăjmașului. El a fost

un captiv „în inima pământului, suferind pedeapsa pentru

păcatele lumii”.

UNDE A FOST?

Mulţi oameni se luptă cu întrebarea: „Unde a mers Isus după

ce a murit pe cruce?” Cea mai mare parte a confuziei provine, din

nou, din greșita interpretare a unui pasaj al Sfintelor Scripturi.

„Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El,

Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu.

El a fost omorât în trup, dar a înviat în duh, în care S-a dus să

propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răz-

vrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era

în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au

fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, și anume opt”

(1 Petru 3,18-20).

La prima vedere, mulţi au crezut că Isus nu a fost într-ade-

văr mort pe cruce, ci a fost transportat sau transferat pe un

tărâm al spiritelor. Acolo, cred unii, El a predicat spiritelor

oamenilor care au trăit înainte de potop, pentru a le oferi o a

doua șansă la mântuire. Această învăţătură este amintită în

Crezul Apostolic. Dar mulţi nu înţeleg faptul că acest Crez

Apostolic n-a fost scris de apostoli, ci a fost întocmit cam la o

sută de ani după moartea ultimului dintre apostoli. El nu face

parte din inspiraţia Scripturii.

Această teorie este antiteza învăţăturilor Bibliei cu privire

la acest subiect. Sfânta Scriptură este clară cu privire la faptul

că după moarte nu mai există o a doua șansă pentru convertire.

„Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată,

iar după aceea vine judecata” (Evrei 9,27). „Căci toţi trebuie să

se înfăţișeze înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, pentru


ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul, pe care-l

va fi făcut când trăia în trup” (2 Cor. 5,10).

Să privim cu atenţie la 1 Petru 4,6. Textul spune că Evanghelia

a fost predicată „celor morţi.” Ei sunt morţi acum, dar când

Evanghelia le-a fost predicată nu erau morţi. Ar fi foarte greu

să vestești Evanghelia celor morţi. Este și așa destul de greu să

predici Evanghelia celor vii! E nevoie de inteligenţă și de

cunoștinţe pentru a înţelege Evanghelia și o astfel de inteligenţă

o au numai aceia care sunt vii (Ecl. 9,5.10).

Petru spune: „în care S-a dus să propovăduiască duhurilor

din închisoare” (1 Petru 3,19). Prin același Spirit care L-a înviat

pe Isus, în timpul potopului, Isus (Dumnezeu) a predicat

oamenilor care erau vii atunci, robi ai păcatului. Compară

aceasta cu renumitul pasaj din Geneza 6,3. „Duhul Meu nu va

rămâne pururea în om, căci și omul nu este decât carne

păcătoasă; totuși zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.”

„Și dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre morţi, locuiește

în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia și

trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său, care

locuiește în voi” (Rom. 8,11).

Astfel, puteţi vedea că Petru nu spune că atunci când a murit,

Isus a mers în închisori mistice ca să predice spiritelor oamenilor

care au trăit înainte de potop. Mai degrabă, el spune că același

Duh Sfânt care le-a predicat și lor este același care L-a înviat pe

Isus și de asemenea, ne predică și nouă.

Alţii nu pot să accepte ideea că Isus, Dumnezeu Fiul, a murit.

Ei se întreabă: „Cum poate să moară Dumnezeu?” Nu știu!

Dar nu pot nici să explice cum Dumnezeu a putut deveni om.

Biblia prezintă această realitate ca fiind o taină. „Și fără îndoială,

mare este taina evlaviei; Dumnezeu S-a manifestat în trup” (1 Tim.

3,16 – lb. engl.).

Dar este foarte primejdios să schimbi învăţătura clară a

Scripturii. Plata păcatului este moartea (Rom.6,23). Dacă Isus

n-a murit în realitate pe cruce, ci a fost numai transportat în

ÎNVIEREA 167

alte sfere sau dimensiuni spirituale, atunci noi subminăm unul

dintre adevărurile fundamentale ale Evangheliei. Biblia spune

în mod clar că Isus a murit (Rom. 5,6; 1 Cor. 15,3) și noi trebuie

să primim acest cuvânt chiar dacă nu-l putem explica întru

totul. Aceasta se numește credinţă.

IUBIREA DĂINUIEȘTE

Lângă cimitirul Greyfriars din Edinburgh, Scoţia, este o fân-

tână memorială și o statuie a unui câine mic, numit Greyfriers

Bobby. În anul 1858, un om pe nume Jack Grey a fost îngropat

acolo, în cimitirul bisericii. De atunci, credinciosul său câine

întristat a început să vegheze la mormântul stăpânului său.

Pentru următorii paisprezece ani, zi și noapte, ploaie sau soare,

până când a murit în 1872, câinele, acest credincios animal, a

trăit în mod real deasupra mormântului stăpânului său. Micul

Skye terrier își părăsea postul numai pentru o oră pentru a-i

vizita pe doi dintre prietenii săi: un restaurator, care îi dădea de

mâncare și un paraclisier, care îi făcuse un adăpost în cimitir.

În timpul acestor paisprezece ani de veghe, mii de vizitatori

au venit să se convingă de devotamentul acestui căţeluș credin-

cios. Drept recunoștinţă pentru devotamentul lui de o viaţă, a

fost îngropat acolo, în cimitir, lângă stăpânul său.

După ce toţi ceilalţi au părăsit mormântul lui Isus din gră-

dină, Maria a rămas, cu devotament, în locul în care L-a văzut

pentru ultima dată pe Domnul ei. Uneori, noi Îi pierdem urma

lui Isus, pentru că suntem preocupaţi de ceea ce avem de făcut.

Suntem preocupaţi de relaţiile noastre pământești și Îl uităm

pe Prietenul nostru ceresc.

Chiar și mama și tatăl lui Isus au pierdut urma comorii ce

le-a fost încredinţată, când au fost la Templul din Ierusalim. Dar

L-au găsit pe Isus trei zile mai târziu, acolo unde Îl văzuseră

ultima dată. Maria I-a spus: „Iată că tatăl Tău și cu mine Te-am

căutat cu îngrijorare” (Luca 2,48). Când, din neglijenţă, pierdem


legătura cu Domnul nostru, trebuie să petrecem ceva timp

căutându-L și preocupându-ne ca să-L găsim din nou. Asemenea

mamei lui Isus, Maria Magdalena L-a găsit pe Isus trei zile mai târziu,

rămânând acolo unde Îl văzuse pentru ultima oară pe Domnul ei.

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate;

dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de

mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se

mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură

de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă

totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârși;

limbile vor înceta; cunoștinţa va avea sfârșit” (1 Cor. 13,4-8).

ȘTIIND CĂ EL E APROAPE

„Ca ei să caute pe Dumnezeu, și să se silească să-L găsească

bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din ei” (Fapte 17,27).

În timpul uneia dintre marile sale „cruciade”, Billy Graham

și-a pus pe cap o șapcă și niște ochelari de soare și a plecat

incognito la plimbare, ca să adune reacţii de la ascultătorii săi.

Văzând un vizitator care privea indiferent, sprijinindu-se de

poarta stadionului, Graham l-a întrebat:

– Nu vrei să intri? Întâlnirea a început!

– Nu, a spus omul tărăgănat. Nu mă interesează așa de mult

introducerile astea. Eu sunt aici ca să-l văd pe marele evanghe-

list!

Puţin își dădea el seama că, de fapt, vorbea „cu marele

evanghelist”. Tot astfel, noi pierdem multe binecuvântări pentru

că nu știm când Isus este aproape. La fântână, Isus îi spunea

femeii din Samaria: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu,

și Cine este Cel ce-ţi zice: ’Dă-mi să beau’, tu singură ai fi cerut

să bei și El ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4,10).

Faptul că știm că Domnul este aproape ne aduce bucurie. În

relatarea noastră, Maria plângea pentru că nu știa că Domnul

stătea lângă ea. „După ce a zis aceste vorbe, s-a întors, și L-a văzut

ÎNVIEREA 169

pe Isus stând acolo în picioare; dar nu știa că este Isus” (Ioan 20,14).

Când mai târziu, în aceeași zi, Isus S-a arătat celor doi ucenici pe

drumul spre Emaus, ei erau foarte triști, neștiind cine mergea

alături de ei. „Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască. El le-a

zis: ’Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum’?

Și ei s-au oprit uitându-se triști” (Luca 24,16.17).

Cât de mulţi oameni din lumea întreagă umblă în viaţă triști și

nemângâiaţi, pentru că nu știu sau nu cred că Isus este aproape.

Un nou-convertit americano-chinez, pe nume Lo Chang, a strigat

de bucurie când a început să citească sfârșitul Evangheliei după

Matei: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul

veacului” (Matei 28,20). Lo era în mod deosebit fericit, pentru că

a primit personal această făgăduinţă. „Lo (numele său coincidea

cu primul cuvânt din text – n.tr.), Eu sunt cu tine”. Cât de mulţi

așa-zis creștini suferă necazuri inutile numai pentru că uită

făgăduinţa Domnului Isus, făgăduinţa prezenţei Sale. Ei nu știu

că Domnul Isus este aproape ca să-i ajute să-și poarte poverile. „Și

aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuși

îngrijește de voi” (1 Petru 5,7).

ADOPTAT ÎN FAMILIA CERULUI

Într-o școală duminicală, profesorul trebuia să treacă în

registru numele a doi copii nou-veniţi. Când i-a întrebat care este

ziua lor de naștere, cel mai îndrăzneţ dintre ei a spus:

– Amândoi avem șapte ani. Ziua mea de naștere este 8 aprilie

1976, iar a fratelui meu este 20 aprilie 1976.

– Dar este imposibil, a replicat profesorul.

– Nu, nu este deloc imposibil, a răspuns celălalt frate. Unul

dintre noi este adoptat.

– Care dintre voi este cel adoptat, a mai întrebat profesorul.

– Și noi l-am întrebat pe tata acest lucru, dar ne-a spus că ne

iubește pe amândoi la fel și chiar nu-și mai aduce aminte care

dintre noi este cel adoptat.


Ultimele cuvinte pe care Hristos i le-a spus Mariei au confir-

mat faptul că ea a fost întru totul adoptată ca fiică a lui Dum-

nezeu. „Du-te la fraţii Mei și spune-le că Mă voi sui la Tatăl

Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul

vostru” (Ioan 20,17). Ea a fost pe deplin acceptată și adoptată

în familia lui Dumnezeu, tot așa de sigur cum Mardoheu a

adoptat-o pe Estera și cum Rahav, o desfrânată, a devenit mama

lui Iared. „Ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm:

’Ava’, adică Tată (Rom. 8,15). „Eu vă voi fi Tată, și voi Îmi veţi

fi fii și fiice, zice Domnul cel Atotputernic” (2 Cor. 6,18).

CĂLCÂIUL GRĂDINARULUI

„’Femeie’, i-a zis Isus, ’de ce plângi? Pe cine cauţi?’ Ea a crezut

că este grădinarul, și I-a zis: ’Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi

unde L-ai pus, și mă voi duce să-L iau’” (Ioan 20,15).

Acesta este singurul loc din Biblie în care găsim cuvântul

„grădinar”. Este destul de interesant faptul că el este folosit în

dreptul lui Isus. Maria avea totuși dreptate. Isus era „Grădinarul”.

Biblia ne învaţă că: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în

Eden, spre răsărit; și a pus acolo pe omul care-l întocmise” (Gen.

2,8). Mai mult decât atât, Isus practică și astăzi grădinăritul.

Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu, și noi suntem plantele

Sale. „Via Domnului oștirilor este casa lui Israel, și bărbaţii lui

Iuda sunt viţa pe care o iubea” (Is. 5,7).

În acea primă grădină, Domnul a rostit o profeţie primei femei:

„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânţa ta și

sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul”

(Gen. 3,15).

Isus a fost sămânţa femeii, care avea să îi zdrobească șarpelui

capul. Dar lucrul acesta n-a fost realizat fără să se plătească un

preţ. Lui avea să I Se zdrobească călcâiul. Când a triumfat asupra

morţii și asupra lui Satana, El încă mai purta pe picioare semnele

rănilor făcute de cuiele de pe cruce. Și Maria, asemenea bisericii

ÎNVIEREA 171

de astăzi, a trebuit să cadă la picioarele Sale ce poartă semnele

cuielor, la picioarele Sale zdrobite, și să I Se închine.

VENIM LA DUMNEZEU

Nu numai că a salvat-o pe Maria, dar Isus i-a dat și o slujbă

pe care s-o îndeplinescă. Oricine este curăţit de El, primește și

o misiune. După ce lui Isaia i s-au curăţit buzele cu un cărbune

de pe altarul lui Dumnezeu, Domnul l-a însărcinat să meargă

și să predice (Is. 6,1-9).

De fapt, Domnul Isus i-a spus Mariei: „Nu te ţine de Mine,

du-te și spune și altora”. Dacă Îl iubim pe Isus așa cum L-a iubit

Maria, atunci suntem obligaţi să spunem și altora. Nu-L putem

ţine numai pentru noi. Omul din care Domnul a scos o armată

de demoni dorea să stea numai lângă El.

„Omul din care ieșiseră dracii Îl ruga să-i de-a voie să rămână

cu El. Dar Isus l-a trimis acasă, și i-a zis: ’Întoarce-te acasă, și

povestește tot ce ţi-a făcut Dumnezeu’” (Luca 8,38.39). Aseme-

nea Mariei și a acestui om, biserica este salvată cu scopul de a

spune și altora.

Mântuirea cuprinde venirea și plecarea. Venim la Isus prin

marea invitaţie care ne-o adresează, apoi plecăm, trimiși de Isus

cu marea Sa însărcinare.

„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi și împovăraţi, și Eu vă voi da

odihnă” (Matei 11,28). „Duceţi-vă și faceţi ucenici din toate

neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfân-

tului Duh.” „Veniţi acum și haidem să dăm de știre casei

împăratului” (2 Regi 7,9).

Noi n-ar trebui să plecăm să-L mărturisim pe Isus până când

mai întâi nu venim la El.

Dumnezeu îi folosește pe oameni pentru a ajunge la oameni.

Astfel, El poate predica Evanghelia mult mai eficient decât prin

intermediul îngerilor. Cu toate acestea, a da mărturie pentru


Hristos face parte din procesul sfinţirii noastre. Maria nu s-a

remarcat niciodată printr-un excepţional dar al comunicării,

dar Domnul a ales-o pentru a transmite vestea cea bună a învierii

Sale. Aceasta ar trebui să ne încurajeze pe fiecare dintre noi să

venim la Isus, pentru ca să putem merge, trimiși de El, devenind

martori ai învierii Sale.

FORMULA SUCCESULUI SPIRITUAL

Este interesant să reţinem că în evanghelii nu există nici un

indiciu că vreo femeie ar fi făcut ceva care să-L rănească pe Isus.

Bărbaţii au fost cei care au făcut planuri împotriva Lui: L-au

spionat, L-au scuipat, L-au lovit. N-am auzit de nici o femeie care

să facă ceva care să-L rănească pe Isus în nici un fel în timpul vieţii

Sale pământești. Vă amintiţi din studiile noastre de până acum că

printre simbolurile Bibliei, femeia reprezintă Biserica. În concluzie,

să reţinem că istoria vieţii Mariei reprezintă un model pentru

reînviorarea și revitalitalizarea poporului lui Dumnezeu, în an-

samblu, dar și pentru fiecare dintre noi, individual.

1. Asemenea Mariei, noi trebuie să petrecem timp la picioa-

rele lui Isus, vărsând lacrimi de pocăinţă pentru păcatele

noastre, așa cum a făcut Maria la templu. Isus declară că El nu

ne va condamna. „Du-te și nu mai păcătui”, ne spune El.

2. Așa cum Maria a pledat pentru Lazăr, fiecare creștin are

nevoie să petreacă timp la picioarele Domnului Isus, pledând

și rugându-se pentru prietenii și familiile moarte spiritual, iar

El le va da viaţă.

3. Asemenea Mariei, poporul lui Dumnezeu are nevoie să-și

ia timp pentru studierea și auzirea Cuvântului la picioarele lui

Isus. Maria este amintită în Sfânta Scriptură ca vorbind foarte

puţin; de fapt, ea petrecea mai mult timp ascultând decât

vorbind.

4. Asemenea Mariei, biserica va prospera numai atunci când

va înţelege îndatorirea și frumuseţea gestului de a oferi.

ÎNVIEREA 173

5. Este crucial ca noi să petrecem mai mult timp la picioarele

lui Isus, privindu-L pe cruce, răstignit pentru păcatele noastre.

Aici ne putem reîncărca bateriile.

6. Maria a petrecut mult timp slujindu-I lui Isus, atât la ospăţul

lui Simon, cât și atunci când a ajutat la înmormântarea Lui.

Tot la fel, noi trebuie să dorim să-I slujim, după ce am văzut

cât de mult ne-a iubit.

7. În final, este bucuria și responsabilitatea fiecărui copil al

lui Dumnezeu de a-L vesti cu bucurie pe viul Dumnezeu.

ESTE GREU SĂ ASCUNZI VESTEA CEA BUNĂ

Lawrence Maxwell vorbește despre istoria unui grup de

protestanţi care a plecat din Bannack, Montana (pe atunci capi-

tala acestui stat), în căutare de aur. Au îndurat multe greutăţi

și mulţi din acest grup au murit pe drum. La un moment dat,

au fost prinși de indieni, care le-au luat caii lor buni și le-au

lăsat numai câţiva ponei bătrâni.

Apoi, atacatorii i-au ameninţat, spunându-le să se întoarcă

la Bannack și să rămână acolo. Indienii le-au spus:

– Dacă vă găsim din nou aici, îi vom ucide pe mulţi dintre voi.

Înfrânţi, descurajaţi și deprimaţi, prospectanţii s-au întors

spre capitala statului. La un moment dat, în timp ce-și pripo-

neau poneii istoviţi, unul dintre ei a luat, la întâmplare, o piatră

de mărime mijlocie, din albia râului.

El i-a spus camaradului său:

– Ai un ciocan?

Spărgând roca, minerul a spus:

– Se pare că aici s-ar găsi aur.

Așa că cei doi oameni au spart în după-amiaza aceea roci ca

să găsească aur și au reușit să strângă aur în valoare de 12 dolari.

A doua zi, li s-au alăturat și camarazii lor și au strâns aur în

valoare de 50 dolari, o sumă mare pentru acel timp.

– Am reușit. A dat norocul peste noi, și-au spus ei unul altuia.


Oamenii s-au întors la Bannack, jurând să nu scoată nici un

cuvinţel despre aurul găsit. Discret, ei s-au echipat din nou și

au luat cele necesare pentru o nouă călătorie. Dar, când au

ieșit din oraș, îi urmau trei sute de oameni. Cine le-a divulgat se-

cretul? Nimeni! Faţa lor, radiind de bucurie, le-a trădat secretul.

Asemenea căutătorilor de aur și a succesului lor, dacă ajun-

gem să-L iubim pe Isus, dacă într-adevăr înţelegem vestea cea

bună a Evangheliei, nu putem ascunde bucuria descoperirii

noastre. Strălucirea feţei noastre va trăda secretul.

Ultima imagine a Mariei pe care o avem din raportul sfânt

este aceea a unei siluete care aleargă, cu faţa radiind de bucurie.

Parcă plutește de fericire pentru că în inimă îi ardeau cele mai

minunate vești. Își înalţă vocea în osanale, în timp ce aleargă

pe drumul spre Ierusalim, pentru a spune lumii: „El este viu!”

GOL ȘI SFĂRÂMAT

Când lucra să-și perfecţioneze becul nou-inventat, Thomas

Edison a descoperit că până și cel mai bun filament se va arde

dacă nu este așezat în vid. Lipsit de oxigen, elementul continuă

să ardă timp de mai multe ore. Tot la fel, lumina Domnului

Isus nu poate să ardă într-o inimă care este plină și de alte

lucruri. Uleiul Duhului Sfânt poate fi revărsat numai în vase

golite (2 Regi 4,3).

Vance Havner spune: „Dumnezeu folosește lucruri sparte. El

folosește un sol fărâmiţat, ca să producă cereale; nori sparţi ca

să dea ploaie; grâu măcinat ca să ne dea pâine; pâine frântă ca

să ne dea putere. Vasul de alabastru spart a fost acela care a

lăsat ca parfumul lui să cuprindă totul în jur. Petru, plângând

amar, a fost acela care a revenit cu o putere mai mare ca oricând.

Domnul Isus putea să o folosească pe Maria pentru lucruri

măreţe pentru că, prin încercări, sufletul ei a fost golit de eu,

dorind și mai mult să fie umplut. Ea s-a consacrat pe deplin,

trecând prin creuzetul supraîncălzit al pocăinţei.

ÎNVIEREA 175

CEL DIN URMĂ VA FI CEL DINTÂI

„Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii,

S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena din care scosese șapte

draci” (Marcu 16,9).

Eu n-aș fi procedat niciodată în modul în care a procedat

Domnul după înviere. După ce aș fi scăpat din mormânt, m-aș

fi arătat mai întâi lui Pilat și lui Irod și aș fi privit cu încântare

la cât de inutili au fost soldaţii lor, sigiliul și stânca pusă la ușa

mormântului pentru a mă împiedica să învii. Aș fi vrut să văd

dacă Irod mai aduce vorba despre purpură și coroana de spini

și dacă mai are îndrăzneala să-și mai bată din nou joc de mine.

Sau cel puţin, aș fi apărut în faţa marelui preot și a conducăto-

rilor care m-au condamnat și i-aș fi făcut să se agite și să tremure

în sandale. Aș fi privit cum păleau în timp ce se gândeau la

adevărul teribil că Îl condamnaseră și executaseră pe mult aștep-

tatul lor Mesia. Dacă eu aș fi fost regizorul învierii, aș fi aranjat

ca Isus să Se arate mai întâi ucenicilor sau poate mamei Sale,

Maria.

Dar Isus a ales să lase în urmă toate aceste opţiuni logice.

Mai întâi, El S-a descoperit unei paria a societăţii. În mod

deliberat, Isus a așteptat până când Petru, Ioan și chiar propria

mamă au părăsit grădina, pentru a-i acorda unei foste prosti-

tuate stăpânită de demoni, salvată prin har, cea mai mare onoare

acordată vreodată vreunui muritor. De ce? De ce oare, în ciuda

faptului că primele cuvinte rostite de Isus după înviere au fost

adresare Mariei, totuși aceasta este ultima dată când ea mai

apare în raportul sfânt? Pentru a înălţa și a sublinia marele adevăr

că El a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. Pentru a

ne reaminti faptul că, dacă poate să transforme, să mântuiască

și să încredinţeze o lucrare unei fete blânde și slabe – Maria –

atunci, ei bine, este speranţă pentru fiecare dintre noi.

Tipografia „Viaţă și Sănătate”

Str. Valeriu Braniște 29, sector 3, București

Tel. 021.323.00.20

12881509 Doug Batchelor La Picioarele Lui Isus Evanghelia Dupa Maria Magdalena

Documents

Transcript of 12881509 Doug Batchelor La Picioarele Lui Isus Evanghelia Dupa Maria Magdalena