Post on 30-Aug-2018
UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE SI STIINTE
JURIDICE CONSTANTA
PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT (IF)
MANAGEMENT FINANCIAR – Suport de curs –
Titular curs: Conf.univ.dr. Neguriţă Octav
2
Managementul firmei . Procesul managerial – concept, conţinut, structură,
trăsături
În cadrul oricărei organizaţii/firme se desfăşoară ample procese de muncă, diferenţiate
în funcţie de acţiunile ce le caracterizează şi rezultatele directe obţinute. Esenţa
managementului – ca proces – este dată de exercitarea unor atribute ale conducerii, respectiv
funcţii.
Astfel, managementul poate fi abordat ca: proces, funcţie, profesie, pe de o parte, iar
pe de altă parte, ca ştiinţă şi artă. Într-o accepţiune generală, managementul este definit ca
fiind arta şi ştiinţa de a conduce, dirija şi controla efortul uman, astfel încât să fie atinse
obiectivele prestabilite ale organizaţiei/firmei în concordanţă cu anumite politici economice
acceptate.
Deci, managementul este procesul de planificare, organizare, antrenare, coordonare şi
control al eforturilor membrilor unei organizaţii/firme şi folosirea tuturor resurse
organizaţionale pentru atingerea obiectivelor acesteia.
Procesul de management constă în ansamblul fazelor şi proceselor prin care:
- se determină obiectivele organizaţiei, firmei şi ale subsistemelor sale, resursele şi
procesele de muncă necesare realizării lor şi executanţii acestora;
- se integrează şi controlează munca personalului, folosind un complex de metode şi
tehnici în vederea îndeplinirii cât mai eficiente a obiectivelor propuse;
- o parte a resursei umane (managerii – “resursele calde”) acţionează asupra celeilalte
părţi a resursei umane (personalul condus) cu scopul de a atrage organizaţia/firma pentru
realizarea obiectivelor dorite.
Esenţa procesului de management este dată de exercitarea funcţiilor sale
fundamentale, identificate şi analizate pentru prima oară de Henry Fayol şi anume:
previziunea, organizarea, comanda, coordonarea şi controlul.
Literatura de specialitate, în cea mai mare parte, le prezintă ca atare, existând însă şi
variante ale funcţiilor procesului de management. Cel mai des întâlnite sunt: previziunea,
organizarea, comanda (decizia) - antrenarea-motivarea, coordonarea şi control-evaluarea.
Aceste cinci funcţii formează un ciclu logic al desfăşurării oricărei acţiuni umane.
Procesul tip de management se poate structura în trei etape principale şi anume:
3
a) etapa previzională – caracterizată prin preponderenţa previziunii şi exercitarea
celorlalte funcţii ale managementului într-o viziune prospectivă (soluţii organizatorice,
strategii, decizii, tactici etc.);
b) etapa operaţională – caracterizată prin preponderenţa organizării, coordonării şi
antrenării personalului la realizarea obiectivelor cuprinse în planurile şi prognozele (studiul
viitorului firmei în ipoteza în care viitorul poate fi orientat) organizaţiei/firmei;
c) Etapa de comensurare şi interpretare a rezultatelor – se caracterizează prin
preponderenţa exercitării funcţiei de control - evaluare.
“Materiile prime” pe care se fundamentează etapele şi funcţiile proceselor de
management sunt: informaţia şi oamenii. Informaţia serveşte la elaborarea deciziilor, fiind
principalul instrument de management, de calitatea ei depinzând, sensibil, eficacitatea
managementului organizaţiei / firmei. “Cel ce deţine informaţia, deţinebputerea sau
supremaţia”.
Principalele trăsături ale unui proces de management sunt:
a) dinamismul – este determinat de mobilitatea, schimbarea, atât a problemelor, a
modului diferenţiat de tratare şi rezolvare a lor, cât şi a modalităţilor variate de colaborare,
comunicare şi reglare dintre funcţiile procesului managerial;
b) stabilitatea – este rezultatul consacrării unor mijloace, metode, tehnici şi modalităţi
de lucru utilizate în antrenarea organizaţiei/firmei spre atingerea scopurilor sale;
c) continuitatea – este determinată de însăşi continuitatea procesului de producţie;
d) repetabilitatea – este determinată atât de continuitatea procesului de management,
cât şi de caracterul ciclic a relaţiei cauză efect.
1.2.Funcţiile managementului
În opinia majorităţii autorilor de specialitate cele cinci funcţii ale procesului
managerial sunt: previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea-motivarea,
controlevaluarea.
Previziunea – ca funcţie a managementului, constă în ansamblul proceselor de muncă
prin intermediul cărora se determină principalele obiective ale firmei şi componentele sale,
precum şi resursele şi principalele mijloace necesare realizării lor.
Organizarea – defineşte ansamblul proceselor de conducere prin intermediul cărora
se divizează activitatea ansamblului, stabilindu-se şi delimitându-se subactivităţile şi sarcinile
corespunzătoare, având în vedere resursele disponibile şi utilizarea lor cât mai eficientă.
1.2.3.Coordonarea
Aceasta constă în ansamblul proceselor prin care se sincronizează deciziile şi acţiunile
personalului unei firme şi ale subsistemelor sale, în cadrul previziunilor şi organizării stabilite
anterior.
Coordonarea îmbracă două forme:
a) bilaterală: manager-subordonat;
b) multilaterală: manager-mai mulţi subordonaţi.
1.2.4.Antrenarea-motivarea
Accentul în cadrul acestei funcţii cade, pe de o parte, pe antrenarea şi motivarea
personalului, iar pe de altă parte, pe luarea deciziei. Decizia (comanda) defineşte ansamblul
proceselor prin care se schimbă natura şi conţinutul resurselor firmei, contribuind la
4
modificarea sistemului de nevoi şi urmăreşte realizarea optimului economico-social al
acesteia.
Antrenarea încorporează ansamblul proceselor de muncă prin care personalul unei
firme este determinatsă contribuie la stabilirea şi realizarea obiectivelor previzionate, în
conformitate cu factorii motivatori, respectiv împletirea intereselor firmei cu cele ale
salariaţilor şi invers.
Fundamentul antrenării îl reprezintă motivarea.
Caracteristic managementului ştiinţific este conceperea motivării şi implicit a
antrenării pe baza aşa-numitelor scări motivaţionale, respectiv a elementelor care prezintă
interes pentru componenţii firmei şi care sunt ordonate în funcţie de succesiunea lor (ex. scara
motivaţională a lui Abraham Maslow – necesităţi/nevoi) după cum urmează:
- fundamentale (fiziologice) – aer, apă, adăpost, hrană, sex;
- siguranţa (securitatea) – economii, siguranţa muncii, asigurări;
- afecţiune – acceptare, afiliere la grup;
- stima (statutul social) – prestigiu, statut, însemne (recunoaştere);
- autorealizare – a fi ceea ce eşti capabil să fi.
Pentru o antrenare eficace este necesar ca procesul motivării să întrunească simultan
mai multe caracteristici:
a) să fie complex – utilizarea combinată a stimulentelor materiale şi morale;
b) să fie diferenţiat – motivaţiile şi modul de folosire să ţină cont de caracteristicile fiecărei
persoane şi ale fiecărui colectiv de muncă;
c) să fie gradual – să satisfacă succesiv necesităţile personalului şi în strânsă corelaţie cu
aportul său.
1.2.5.Control – evaluarea
Aceasta constă în ansamblul proceselor de urmărire, prin care performanţele firmei
sunt măsurate şi comparate cu obiectivele şi standardele stabilite iniţial, în vederea eliminării
deficienţelor constatate şi integrării abaterilor pozitive.
Funcţia de control – evaluare are patru etape:
E1: evaluarea rezultatelor;
E2: compararea rezultatelor cu standardele;
E3: identificarea cauzelor perturbaţiilor;
E4: corectarea deviaţiilor înregistrate.
1.3.Firma şi funcţiunile sale
Prin firmă/întreprindere se înţelege un grup de persoane organizate potrivit anumitor
cerinţe juridice, economice, tehnologice şi manageriale, care concep şi desfăşoară un complex
de procese de muncă, folosind anumite mijloace de muncă, concretizate în produse şi servicii
în vederea obţinerii unui profit cât mai mare.
Principalele componente ale firmei ca sistem sunt:
a) Obiective:
- obţinerea unui anumit profit şi rată a profitului;
- realizarea unui anumit volum al producţiei;
- diversificarea producţiei.
b) Elemente: - materiale;
- umane;
5
- financiare;
- informaţii.
c) Variabile: - capacităţi;
- parametrii de funcţionare;
- randament;
- nivel de pregătire;
- valoare;
- viteză de rotaţie.
d) Relaţii: - relaţii om – maşină;
- relaţii interpersonale.
e) Transformări:
- privatizarea;
- retehnologizarea;
- modificarea structurii producţiei;
- modernizări informatice.
f) Intrări:
- materii prime, materiale;
- utilaje;
- forţă de muncă.
g) Parametrii:
- prevederile legislaţiei privind societăţile comerciale şi regiile autonome;
- norme de consum de materii prime;
- norme de calitate.
h) Ieşiri:
- produse;
- servicii;
- lucrări;
- bani;
- informaţii.
Firmele se organizează în toate domeniile de activitate, având drept obiectiv obţinerea
de profit de către cei care le-au înfiinţat.
Abordată ca sistem, firma are următoarele trăsături:
a) este un sistem complex – deoarece încorporează resurse umane, materiale,
financiare, informaţionale, aceste patru categorii de resurse se combină, dând naştere la
diferite subsisteme ca: şantier, secţii principale, secţii auxiliare de producţie, etc.;
b) este un sistem socio-economic – deoarece grupele de salariaţi desfăşoară procese
de muncă generatoare de noi valori de întrebuinţare;
c) este un sistem deschis – deoarece se manifestă ca o componentă a numeroase alte
sisteme cu care se află în relaţii continue pe multiple planuri;
d) este un sistem organic adaptiv – deoarece se schimbă permanent sub influenţa
factorilor endogeni şi exogeni;
e) este un sistem tehnico-material – în sensul că între mijloacele de muncă, materiile
prime şi materialele utilizate, există anumite legături ce se manifestă prin dependenţa dintre
subdiviziunile sale;
f) are un profund caracter operaţional.
Funcţiunile firmei sunt:
1. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare – reuneşte ansamblul activităţilor desfăşurate
în cadrul firmelor, prin care se concepe şi se implementează progresul tehnico-şiinţific.
6
Activităţile de cercetare-dezvoltare în firmele moderne reprezintă principala reflectare
la nivel microeconomic a transformării ştiinţei într-un vector al dezvoltării.
Funcţiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde trei activităţi:
A. - Activitatea de previzionare a funcţionării şi dezvoltării firmei;
B. - Activitatea de concepţie tehnică;
C. - Organizarea activităţii de cercetare-dezvoltare.
A. - Activitatea de previzionare – constă în elaborarea proiectelor, strategiilor şi
politicilor firmei, concretizate în planuri şi prognoze, în defalcarea pe perioade şi principalele
subdiviziuni organizatorice şi în urmărirea realizării lor.
B. - Activitatea de concepţie tehnică – include ansamblul cercetărilor aplicative şi a
dezvoltărilor cu caracter tehnic efectuate în cadrul firmei.
C. - Organizarea – reuneşte ansamblul proceselor de elaborare, adaptare şi
introducere de noi concepte şi tehnici cu caracter organizatoric.
2. Funcţiunea comercială – încorporează ansamblul proceselor de cunoaştere a
cererii şi ofertei pieţei de procurare a resurselor materiale necesare desfăşurării activităţii
de producţie a firmei şi de vânzare a produselor şi serviciilor acesteia.
Funcţiunea comercială cuprinde trei activităţi:
A. - Activitatea de aprovizionare tehnico-materială;
B. - Activitatea de vânzare-desfacere;
C. - Activitatea de marketing.
A. - Activitatea de aprovizionare tehnico-materială – reuneşte ansamblul
atribuţiilor prin care se asigură factorii materiali de producţie necesari realizării obiectivelor.
B. - Activitatea de vânzare desfacere– reuneşte ansamblul atribuţiilor prin care se
asigură nemijlocit trecerea produselor şi serviciilor din sfera producţiei în sfera circulaţiei.
Principalele atribuţii ale activităţii de vânzare sunt:
- elaborează, pe baza studierii pieţei, planul de vânzări;
- asigură portofoliul de comenzi pentru produse finite şi servicii;
- livrează produsele şi serviciile.
C. Activitatea de marketing – cuprinde ansamblul atribuţiilor prin care se asigură
studierea pieţei interne şi externe, cunoaşterea necesităţilor şi comportamentului
consumatorilor în vederea stabilirii celor mai adecvate modalităţi de orientare a producţiei şi
de creştere a vânzării produselor şi serviciilor.
Principalele atribuţii ale activităţii de marketing sunt:
- prospectarea pieţei interne;
- prospectarea pieţei externe;
- propunerea structurii, volumului şi eşalonării în timp a produselor şi serviciilor de
realizat în firmă.
3. Funcţiunea de producţie – încorporează ansamblul proceselor de muncă prin care
se transformă obiectele muncii în produse şi servicii şi se creează nemijlocit condiţiile
tehnico-materiale, organizatorice şi de deservire necesare desfăşurării fabricaţiei în bune
condiţii.
Funcţiunea de producţie cuprinde următoarele activităţi principale:
A. Programarea, lansarea şi urmărirea producţiei;
B. Fabricaţia;
C. Controlul tehnic de calitate;
D. Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor;
E. Producţia auxiliară.
A. - Programarea, lansarea şi urmărirea producţiei – reuneşte atribuţiile prin care
se determină cantităţile de produse şi servicii ce trebuie realizate în perioade reduse, pe locuri
7
de muncă, cu respectarea anumitor condiţii de calitate şi consum de muncă vie şi
materializată.
B. - Fabricaţia – presupune executarea produselor şi serviciilor programate conform
cerinţelor de calitate, cantitate şi a termenelor stabilite anterior.
C. - Controlul tehnic de calitate – reuneşte ansamblul proceselor prin care se
compară caracteristicile calitative ale resurselor materiale şi ale produselor executate cu
standardele şi normele de calitate.
D. Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor – reuneşte ansamblul
proceselor menite să asigure menţinerea echipamentelor de producţie şi a celorlalte dotări în
stare de funcţionare normală prin preîntâmpinarea şi eliminarea efectelor uzurii fizice şi
morale (dacă este posibil).
E. - Producţia auxiliară – reuneşte procesele de muncă din care se asigură energia
electrică, termică, apa, aburul etc. necesare desfăşurării normale a proceselor producţiei de
bază.
4. Funcţiunea financiar-contabilă – cuprinde ansamblul activităţilor prin care se
asigură resursele financiare necesare atingerii obiectivelor firmei, precum şi evidenţa valorică
a mişcării întregului său patrimoniu.
Funcţiunea financiar-contabilă cuprinde trei activităţi principale:
A. - Activitatea financiară;
B. - Activitatea contabilă;
C. - Controlul financiar intern.
A. - Activitatea financiară – reuneşte ansamblul proceselor prin care se determină şi
se obţin resursele financiare necesare atingerii obiectivelor.
B. - Activitatea contabilă – reuneşte ansamblul proceselor prin care se înregistrează
şi se evidenţiază cantitativ şi valoric resursele materiale, umane şi financiare.
C. - Controlul financiar intern – reuneşte ansamblul proceselor prin care se verifică
respectarea normelor legale cu privire la existenţa, integritatea, utilizarea şi păstrarea valorilor
materiale şi băneşti cu care firma este dotată.
5. Funcţiunea de personal – reuneşte ansamblul proceselor prin care se asigură
resursele umane necesare, precum şi utilizarea, dezvoltarea, antrenarea şi motivarea acestora.
CAP. II MANAGEMENTUL FINANCIAR
2.1.Definirea managementului financiar
Managementul financiar este definit ca o funcţiune a cărui scop constă în asigurarea
permanentă a întreprinderii cu fondurile necesare, înregistrarea şi evidenţa cantitativ-valorică
a resurselor materiale şi financiare precum şi controlul cu privire la rentabilitatea operaţiunilor
angajate cu aceste fonduri.
Pentru realizarea unui management financiar eficient, într-o economie de piaţă, sunt
necesare:
- asigurarea unei autonomii financiare a întreprinderii care presupune realizarea pe criterii
economice reale a procesului de procurare a fondurilor;
- aşezarea pe noi baze a relaţiilor întreprinderii cu piaţa financiară internă şi internaţională.
2.2.Obiectivele managementului financiar
Obiectivele managementului financiar urmăresc în esenţă realizarea obiectivelor
fundamentale ale întreprinderii şi constau în principal în: maximizarea profitului şi
maximizarea valorii întreprinderii (a averii acţionarilor). Managementul financiar trebuie să
8
caute investiţiile creatoare de bogăţie şi să reţină acele investiţii şi mijloace financiare care
permit obţinerea valorii maxime a întreprinderii.
Maximizarea valorii întreprinderii (a averii acţionarilor) este dată de pieţele financiare
pentru întreprinderile cotate la bursă, fiind motivată de următoarele elemente:
- întreprinderea aparţine proprietarilor (asociaţi, acţionari, antreprenori individuali etc.)
care au interesul să crească valoarea investiţiilor lor;
- acest obiectiv este mai complex, deoarece ţine cont de incertitudine, de risc şi de timp;
- obiectivul maximizării valorii întreprinderii este unul operaţional, respectiv orice
decizie financiară poate duce la creşterea valorii întreprinderii sau invers;
- distribuirea de acţiuni determină conducătorii să crească valoarea întreprinderii.
Printre obiectivele informării financiar-contabile se pot menţiona următoarele:
- furnizarea de informaţii utile luării deciziilor;
- furnizarea de informaţii pentru a fi folosite de utilizatori care nu au puterea, competenţa
sau resursele necesare pentru obţinerea informaţiilor şi care solicită situaţiile financiare
pentru a aprecia activitatea economică a întreprinderii;
- furnizarea de informaţii utile investitorilor şi creditorilor, pentru a le permite să prevadă,
să compare şi să evalueze fluxurile monetare şi potenţiale, în termeni de mărime şi risc;
- furnizarea de informaţii care să permită să se prevadă, evalueze şi compare capacitatea
întreprinderii de a produce beneficii;
- furnizarea de informaţii utile pentru a se aprecia capacitatea conducătorilor de a utiliza
resursele întreprinderii într-o manieră eficientă;
- prezentarea activităţilor principale ale întreprinderii care pot să fie descrise şi măsurate;
- furnizarea de informaţii reale privind operaţiunile economice şi alte evenimente utile
pentru previziunea, compararea, analiza şi evaluarea capacităţii întreprinderii de a
produce beneficii.
Bilanţul contabil, ca document oficial de gestiune al unităţii patrimoniale, trebuie să
prezinte o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei obţinute la încheierea
exerciţiului.
În acest scop, trebuie respectate, cu bună credinţă, regulile privind evaluarea
patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile conform normelor în domeniu, cum
sunt:
- Principiul prudenţei.
- Principiul permanenţei metodei
- Principiul continuităţii activităţii.
- Principiul independenţei exerciţiului.
- Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere.
- Principiul necompensării.
2.3.Domenii de abordare a managementului financiar
Domeniile de abordare a managementului financiar sunt următoarele:
1. Activitatea financiară cu probleme referitoare la:
- politica financiară a întreprinderii: ritmul şi modalităţile de creştere a capitalului,
organizarea structurii financiare;
- planificarea financiară (bugetul de venituri şi cheltuieli) prin care se previzionează
principalii indicatori economico-financiari;
- capitalul şi fondurile unităţii patrimoniale: structura capitalului, investiţiile de capital,
politica dividendelor;
- creditarea pe termen scurt, mediu şi lung pentru acoperirea nevoilor suplimentare de fonduri;
9
- politica preţurilor şi tarifelor pentru produsele şi serviciile realizate;
- asigurarea relaţiilor financiare ale societăţii cu instituţiile bancare şi bugetul statului.
2. Activitatea contabilă cu probleme referitoare la:
- gestiunea financiară a patrimoniului întreprinderii;
- contabilitatea sintetică şi analitică a patrimoniului;
- determinarea rezultatului exerciţiului şi întocmirea bilanţului;
- asigurarea integrităţii şi apărarea bunurilor economice ale societăţii.
3. Controlul financiar care răspunde de:
- modul de administrare şi gestionare a patrimoniului societăţii;
- rezultatele activităţii economico-financiare a întreprinderii.
2.4.Organizarea activităţii financiar-contabile
Organizarea internă a activităţii financiar-contabile variază în funcţie de mărimea şi
complexitatea unităţii patrimoniale.
Activitatea financiar-contabilă este condusă de directorul economic (contabil şef) care
are următoarele atribuţii:
- prezintă managerului general propuneri de fundamentare şi elaborare a politicii generale a
întreprinderii;
- asigură evidenţa contabilă la zi a elementelor patrimoniale;
- asigură integritatea şi apărarea bunurilor unităţii, în care scop elaborează norme de control;
- asigură elaborarea planurilor financiare (bugetul de venituri şi cheltuieli);
- asigură relaţiile cu instituţiile financiare, bancare, bugetul statului, bugetul local şi alte
instituţii;
- elaborează previziuni financiare (necesarul de capital şi fonduri);
- elaborează rapoarte privind problemele financiare, analizează şi interpretează rezultatele
financiare etc.
CAP. III MECANISME, FLUXURI ŞI CICLURI FINANCIARE
Mecanismele financiare ale întreprinderii sunt strâns legate de relaţiile de schimb care
există între agenţii economici. Nu se poate analiza viaţa financiară a întreprinderii fără a o
plasa în contextul economic, financiar şi social căreia îi aparţine şi la dezvoltarea căruia
contribuie.
De obicei, problemele financiare sunt abordate prin intermediul documentelor şi
registrelor contabile, însă contabilitatea este o tehnică de înregistrare şi de analiză, al cărui
obiectiv principal este evidenţierea corectă a existenţei şi mişcării elementelor patrimoniale
ale întreprinderii, calculul profitului sau a pierderii unei perioade de gestiune şi inventarul
permanent al situaţiei patrimoniale. Analiza economică este cea care permite să se pună în
evidenţă principalele caracteristici ale problemelor financiare.
În acest fel se explică uşor recurgerea la documentele contabile, şi în mod deosebit la
bilanţul contabil.
3.1.Funcţia întreprinderii şi mediul de afaceri
Funcţia întreprinderii nu are semnificaţie decât în mediul de afaceri în care ea
evoluează. Capitalul întreprinderii este constituit la un moment dat dintr-un ansamblu de
bunuri imobile şi mobile sau “active”, precum clădiri, utilaje industriale, maşini, instalaţii de
lucru, materii prime, diverse materiale etc. Evaluarea lor constituie activul patrimonial,
respectiv activul bilanţului întreprinderii.
10
Dacă bunurile deţinute pot fi sesizate la un moment dat, mişcările bunurilor şi
serviciilor, care rezultă din schimburi, nu pot fi sesizate decât pe o perioadă determinată.
3.2.Mecanisme financiare
În economia de piaţă, funcţionarea mecanismului economic, impune existenţa unor
mecanisme de autoreglare a proceselor economice.
Mecanismul financiar reprezintă un sistem cu forme de funcţionare a relaţiilor
financiare si de credit, precum şi principii, metode, instrumente şi organe de conducere a
activităţii financiare dintr-o întreprindere.
Elementele componente ale mecanismului financiar sunt: sistemul financiar,
fondurile financiare, instituţiile şi organismele financiare, pârghiile economicofinanciare,
instrumentele şi tehnicile financiare, legislaţia financiară.
Mecanismele financiare sunt într-o mare diversitate si anume: mecanismele circuitului
capitalului, mecanismul amortizării imobilizărilor, mecanismul ciclurilor de exploatare,
mecanismul ciclurilor de investiţii, mecanismul privind autofinanţarea bugetară etc. Acestea
au un rol deosebit în conducerea şi organizarea activităţii financiare, trebuie puse în mişcare
procesele de naştere şi derulare a fluxurilor şi ciclurilor financiare, a capitalurilor şi finanţelor
astfel încât să ducă la creşterea rentabilităţii, eficienţei, lichidităţii etc.
3.3.Fluxuri financiare
Prin flux se înţelege cantitatea de bunuri sau monedă transferată într-o anumită
perioadă între agenţii economici.
Se disting 2 categorii de fluxuri:
1. Fluxuri reale sau fizice de bunuri şi servicii care se nasc numai după o prealabilă
acumulare de bunuri şi servicii sau monedă la fiecare întreprindere şi se măsoară prin evaluări
monetare.
2. Fluxuri financiare – de monedă sau înlocuitori, astfel:
a) fluxuri financiare de contrapartidă care apar în cazul cumpărării unui bun cu plata
în numerar prin înlocuirea imediată a unui activ fix cu monedă şi are ca efect modificarea
compoziţiei stocurilor unei întreprinderi.
b) fluxuri financiare decalate care apar în situaţii când unui schimb fizic nu-i
corespunde imediat un schimb financiar şi se materializează pentru o creanţă la furnizor şi o
datorie la cumpărător. Apar în cazul operaţiilor comerciale însoţite de un credit, adică creanţa,
respectiv datoria, se vor stinge la o dată ulterioară.
c) fluxuri financiare multiple, respectiv activele financiare devin obiectul unor
tranzacţii adică întreprinderea îşi poate schimba creanţa pe monedă apelând la un intermediar
financiar. În acest caz apar următoarele fluxuri: transferul bunurilor indicate de furnizor la
cumpărător – un flux financiar în care furnizorul vinde creanţa unei terţe persoane şi
încasează contravaloarea bunurilor – şi alt flux financiar în care cumpărătorul achită suma
adică stinge datoria faţă de terţi.
d) fluxuri financiare autonome care apar în cazul operaţiunilor de acordare sau primire
de împrumuturi când are loc transferul de monedă de la o persană la alta (fizică sau juridică).
3.4.Cicluri financiare
Ciclurile financiare constau în totalitatea operaţiunilor care intervin între momentul
transformării monedei în bani sau servicii şi momentul în care întreprinderea îşi recuperează
moneda.
11
Întreprinderea trebuie să-şi recupereze nu numai volumul iniţial de monedă, ci şi un
surplus de monedă pentru dezvoltare.
În cadrul întreprinderii distingem următoarele cicluri:
1. Ciclul de exploatare care asigură realizarea obiectivelor de bază ale întreprinderii,
respectiv producerea de bunuri şi servicii. Ciclul de exploatare cuprinde trei faze:
- faza de aprovizionare prin care se asigură bunuri pentru procesul de producţie;
- faza de producţie prin care se transformă bunurile intrate şi se obţin produsele finite;
- faza de comercializare – produsele finite sunt vândute;
Ciclul de exploatare funcţionează continuu pentru a asigura folosirea optimă a
capacităţii de producţie şi a forţei de muncă şi este asigurată de constituirea de stocuri (materii
prime, producţia în curs de execuţie, produse finite).
2. Ciclul de investiţii
3. Ciclul operaţiunilor financiare constau în totalitatea operaţiunilor şi procedeelor de
acordare sau luare de împrumut precum şi achiziţiile de titluri de plasament. Acordarea unui
împrumut transformă moneda în activ financiar de la care se obţin dobânzi. Achiziţionarea de
titluri de plasament (acţiuni şi obligaţiuni) constituie o alocare de monedă pentru o creanţă de
la care se obţine un venit financiar (dividende, dobânzi).
CAP. IV COMPONENTELE MANAGEMENTULUI FINANCIAR
Managementul financiar se ocupă de toate aspectele referitoare la modul în care îşi
utilizează o firmă resursele financiare în scopul maximizării profitului pe termen lung.
Managementul financiar cuprinde următoarele activităţi:
A - Planificarea financiară, care previzionează performanţa întreprinderii în termeni
financiari, pentru a oferi o evaluare generală a modului cum evoluează aceasta şi a furniza o
bază pentru luarea deciziilor de natură financiară şi pentru a procura resursele financiare
necesare activităţii.
B - Contabilitatea financiară, care clarifică, înregis-trează şi interpretează în monedă
tranzacţiile şi orice operaţiune de natură financiară. Contabilitatea financiară implică înregis-
trarea şi actualizarea tranzacţiilor (înregistrarea contabilă), întocmirea bilanţurilor contabile şi
a conturilui de profit şi pierdere. Aceste situaţii contabile întocmite de firmă vor fi auditate
pentru a asigura că ele reprezintă “o redare reală şi corectă” a performanţelor şi a situaţiei sale
financiare. Dar pe lângă respectarea legislaţiei şi regulilor contabile există şi un alt scop
pentru contabilii firmelor, acela de a realiza o “contabilitate creativă” în dorinţa de a prezenta
terţilor (mediului de afaceri, investitorilor) o imagine pozitivă a întreprinderii.
C - Analiza financiară, care analizează performanţele întreprinderii în termeni de analiză a
variaţiei, analiză cost-volum-profit, analiza mixului de vânzări, analiza riscului, analiza cost-
beneficii şi analiza cost-eficacitate.
D - Contabilitatea internă de gestiune, care calculează costurile de producţie, furnizează
elementele de bază pentru alocarea cheltuielilor de produse şi procese de producţie, pregăteşte
şi controlează bugetele financiare şi se ocupă în special de contabilitatea cheltuielilor
generale. Contabilitatea internă de gestiune furnizează datele pentru analiza financiară, pentru
întocmirea bugetului şi pentru evaluarea capitalului.
E - Evaluarea capitalului şi întocmirea bugetului, selectează şi planifică investiţiile pe baza
rentabilităţii estimate a fi obţinute de pe urma realizării lor. Tehnicile de evaluare a capitalului
cuprind rata medie a rentabilităţii, rambursarea şi actualizarea cash-flow-ului (fluxurilor de
numerar).
4.2.Planificarea financiară
12
Planificarea financiară este procesul de previzionare a performanţelor unei firme, care
oferă o măsură a modului cum evoluează aceasta şi a furnizează o bază pentru luarea
deciziilor referitoare la viitoarele necesităţi de finanţare şi la ratele de creştere şi profitabilitate
necesare, pentru a face faţă aşteptărilor acţionarilor şi mediului de afaceri.
Activităţi de planificare financiară
Principalele activităţi de planificare financiară sunt:
Previzionarea profitului – previzionarea nivelurilor viitoare ale profitului,
cheltuielilor de desfacere şi a celor generale.
Previzionarea cash-flow-ului – previzionarea fluxurilor de numerar care intră şi ies
din firmă şi a soldului contului bancar curent.
Planificarea fiscală – previzionarea incidenţei impozitului pe profitul societăţii,
asupra câştigurilor din capital, a taxei pe valoarea adăugată (măsura în care întreprinderea este
pe ansamblul activităţii plătitor net sau primitor net) şi plăţilor către sistemul naţional de
asigurări.
Bugetarea pe termen lung – pregătirea capitalului pe termen lung şi a bugetelor
financiare care indică ce fonduri vor fi necesare în viitor.
Procurarea resurselor financiare – a decizii pe baza proiecţiilor financiare şi
bugetelor volumul capitalului şi lichidităţilor necesare în viitor şi efectuarea paşilor necesari
pentru procurarea resurselor financiare şi asigurarea fluxurilor de numerar.
Planificarea profitului şi a dividendelor – planificarea atingerii unei rate de profit şi
plăţii de dividende, prin realizarea unei valori ale câştigului pe acţiune şi ale coeficientului de
capitalizare a rezultatelor care să satisfacă partenerii, mediul de afaceri şi investitorii existenţi.
Planificarea strategică – furnizează baza de date generale şi raţionale pentru
planurile strategice ale între-prinderii în termeni de profit, creştere, achiziţii, diversificare,
investiţii externe şi planificarea portofoliului.
4.3.Definirea şi rolul bugetului de venituri şi cheltuieli
Previziunile financiare exprimă politica financiară a întreprinderii, planul de
dezvoltare al acesteia, ale cărui componente sunt industriale, comerciale, financiare, umane.
Procesul de planificare urmează un demers alternativ, printr-o explorare a diferitelor căi de
dezvoltare posibile pentru o întreprindere şi orice iniţiativă în domeniul economic se
realizează prin acumularea de resurse financiare şi crearea unui capital economic.
În economia românească, bugetul de venituri şi cheltuieli cuprinde totalitatea
secţiunilor de previziune financiară care evidenţiază veniturile, cheltuielile, rezultatul net al
exerciţiului şi repartizarea lui, fondurile proprii şi împrumutate, încasările şi plăţile în lei şi
valută, principalii indicatori economico-financiari.
Bugetul de venituri şi cheltuieli al întreprinderilor reflectă modul de formare,
administrare şi utilizare a mijloacelor financiare şi asigură furnizarea informaţiilor necesare
fundamentării deciziilor privind gestiunea acestora. Prin structura sa, acesta reprezintă
instrumentul principal de programare a rezultatelor financiare, precum si a fondurilor
necesare.
Prin buget se defineşte previziunea pentru o perioadă de timp dată (an, trimestru, lună)
atât a veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare, cât şi al echilibrului financiar,
fluxurilor băneşti şi financiare, care asigură realizarea programelor de activitate şi a capacităţii
de plată a întreprinderii.
Organizaţiile statale îşi stabilesc bugetele prin legi valabile de regulă pe un an
calendaristic sau pe un an fiscal. Comunităţile locale (consiliile locale, primăriile
13
municipiilor, oraşelor şi comunelor, consiliile judeţene, prefecturile, alte servicii publice de
interes local) îşi dimensionează veniturile şi cheltuielile în funcţie de resurse şi nevoi, iar
instituţiilor publice de interes naţional sau local li se alocă credite bugetare potrivit profilului
şi obiectului lor de activitate.
În baza prevederilor art. 111 din Legea nr. 31/1990 republicată privind activităţile
comerciale, adunările generale ale acţionarilor ale societăţilor pe acţiuni sunt obligate să
stabilească şi bugetul de venituri şi cheltuieli pentru exerciţiul următor. În procesul de
elaborare şi de execuţie a bugetului de venituri şi cheltuieli se va urmări în mod obligatoriu
respectarea principiilor eficienţei maxime şi echilibrului financiar, rezultatele financiare şi
fluxurile băneşti care să asigure realizarea programelor de activitate şi capacitatea de plată a
întreprinderii.
Ca instrument de previziune, bugetul de venituri şi cheltuieli joacă un rol deosebit în
activitatea unităţii economice, concretizat în: asigură determinarea optimă a nivelului
veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor întreprinderii; stabileşte modul de asigurare a
resurselor proprii pentru finanţarea activităţii economice, pentru necesităţile de plată a
obligaţiilor, precum şi nevoilor social-culturale, de risc comercial, de plată a salariilor etc.;
asigură echilibrul financiar al întreprinderii prin dimensionarea veniturilor şi cheltuielilor, a
resurselor şi utilizărilor numai în funcţie de producţia, serviciile şi lucrările de executat
contractate pe diferite perioade; asigură un echilibru între fluxurile băneşti de intrare şi ieşire
în şi din întreprindere, între necesităţile de resurse şi posibilitatea acoperirii lor; asigură
previziunea relaţiilor cu banca, cu furnizorii şi clienţii, cu bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale şi alte organisme economico-sociale; reflectă modul de formare,
administrare şi utilizare a mijloacelor financiare necesare bunei funcţionări a întreprinderii;
furnizează informaţiile necesare fundamentării deciziilor financiare privind gestionarea
patrimoniului întreprinderii.
Bugetele de venituri şi cheltuieli elaborate de regiile autonome şi societăţile cu capital
de stat asigură baza de date pentru întocmirea şi fundamentarea bugetului public naţional.
La elaborarea şi executarea bugetului de venituri şi cheltuieli se va urmări respectarea
principiilor eficienţei maxime şi echilibrului financiar, şi anume:
- mobilizarea tuturor resurselor (veniturilor) de care dispune întreprinderea în vederea
finanţării activităţii;
- dimensionarea corectă şi cu spirit de economie a cheltuielilor cuprinse în buget;
- reflectarea în bugetul de venituri şi cheltuieli a modificărilor produse în structura şi evoluţia
patrimoniului şi a capitalului propriu (capital social, fonduri, rezerve, provizioane, profit etc.);
- evaluarea şi dimensionarea relaţiilor băneşti interne şi externe ale unităţii;
- stabilirea previzională a ratei rentabilităţii economice (profit brut previzibil /capital
permanent), a ratei rentabilităţii financiare (profit net / capital propriu), a ratei autonomiei
financiare (capital străin /capital propriu) şi a altor indicatori financiari de referinţă.
Elementele care formează veniturile unităţii economice se constituie din sumele
încasate sau de încasat din:
- livrări de bunuri, executări de lucrări şi prestări de servicii;
- executarea unei obligaţii legale din partea terţilor;
- venituri financiare;
- venituri extraordinare;
- venituri din producţia stocată;
- venituri din producţia imobilizată;
- diminuarea sau anularea provizioanelor;
- preţul de vânzare al activelor cedate.
Veniturile, după natura lor, se grupează în:
- venituri din exploatare;
14
- venituri financiare;
- venituri extraordinare;
- venituri din diminuarea sau anularea provizioanelor.
Cheltuielile unităţii patrimoniale privesc:
- consumurile activităţii de producţie, lucrările executate şi serviciile prestate;
- cheltuieli de personal;
- executarea unor obligaţii legale sau contractuale;
- cheltuieli extraordinare;
- amortizările şi provizioanele constituite;
- valoarea contabilă a activelor cedate, distruse sau dispărute.
După natura lor, cheltuielile se grupează în:
- cheltuieli de exploatare;
- cheltuieli financiare;
- cheltuieli extraordinare;
- cheltuieli cu amortizările şi provizioanele;
- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
- cheltuieli cu impozitul pe profit calculat potrivit legii.
Rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere) se determină ca diferenţă între veniturile şi
cheltuielile exerciţiului, indiferent de data încasării sau plăţii lor şi cuprinde rezultatul curent,
rezultatul extraordinar şi impozitul pe profit. Rezultatul exerciţiului reprezintă soldul final al
contului de profit şi pierdere ce se supune repartizării.
Unele formulare se completează numai de către între-prinderile care întrunesc
condiţiile prevăzute de lege (de exemplu, Bugetul activităţilor de încasări şi plăţi în valută,
Bugetul activităţii de investiţii, Împrumuturi garantate de stat).
Deşi bugetul de venituri şi cheltuieli al unei întreprinderi se definitivează şi se aprobă,
de obicei, în ultima lună a anului curent pentru anul următor, preocuparea consiliilor de
administraţie, a managerilor, a compartimentului financiar şi a celorlalte compartimente
funcţionale din fiecare unitate, pentru destinul acesteia în anul următor, trebuie să înceapă din
prima zi anului curent.
Proiectele bugetelor de venituri şi cheltuieli se depun la Ministerul Finanţelor sau la
organele teritoriale ale Ministerului Finanţelor, după caz, precum şi la băncile finanţatoare, în
următoarele cazuri:
- dacă această obligaţie este prevăzută într-un act normativ;
- dacă pentru activitatea unităţilor patrimoniale sunt prevăzute subvenţii sau alocaţii pentru
cheltuieli de capital de la bugetul de stat sau bugetele locale;
- dacă se solicită împrumuturi cu garanţia statului.
4.4.Conţinutul şi structura bugetului de venituri şi cheltuieli
Unităţile patrimoniale, indiferent de forma de proprietate au obligaţia de a întocmi
bugetul de venituri şi cheltuieli, anual, cu defalcarea pe trimestre, care conţine următoarele
secţiuni:
garantate de stat;
15
-financiari.
4.4.1.Bugetul activităţii generale
Formularul conţine, la nivelul societăţii, date privind veniturile, cheltuielile şi
rezultatele financiare preconizate a se realiza în anul curent, comparativ cu cele realizate sau
previzionate în anul precedent.
Relaţia de bază a formularului este:
Rezultatul net al exerciţiului = Venituri totale – Cheltuieli totale
Capitolele principale ale bugetului activităţii generale sunt:
a) Venituri totale structurate astfel:
- venituri din exploatare (venituri din vânzarea semifabricatelor, produselor finite produselor
reziduale, venituri din lucrări şi servicii prestate, studii şi cercetări, redevenţe, locaţii de
gestiune şi chirii, activităţi diverse);
- venituri financiare (venituri provenind din participaţie, alte imobilizări financiare, creanţe
imobilizate, titluri de plasament, diferenţe favorabile de curs valutar,
dobânzi, alte venituri financiare);
- venituri extraordinare – au ca sursă fie operaţiuni de gestiune (bunuri rezultate din
dezmembrarea imobilizărilor corporale), fie operaţiuni de capital (venituri din vânzarea
activelor imobilizate).
b) Cheltuielile totale aferente activităţilor care determină veniturile programate a se realiza în
cursul exerciţiului financiar sunt structurate astfel:
- cheltuieli pentru exploatare şi anume:
- cheltuieli cu materiile prime şi materiale;
- cheltuieli de personal;
- cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizionele;
- cheltuieli privind alte activităţi de exploatare;
- cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate.
- cheltuieli financiare – privesc titlurile de plasament cedate, dobânzile, cheltuielile din
diferenţe nefavorabile de curs valutar, alte cheltuieli financiare;
- cheltuieli extraordinare – legate fie de operaţiuni de gestiune (despăgubiri, amenzi şi
penalităţi, donaţii, subvenţii acordate, pierderi provenite de la debitori diverşi), fie de
operaţiuni de capital (reprezentând active cedate);
- rezerve legale;
- acoperirea pierderilor din anii precedenţi;
- impozitul pe profit.
c) Rezultatul net al exerciţiului şi anume:
- profit sau pierdere.
4.4.2.Bugetul activităţii de producţie
În cazul acestui formular se determină eficienţa activităţilor de producţie pe baza
principalelor elemente ale costurilor de producţie aferente producţiei marfă. Prin acest
formular al bugetului de venituri şi cheltuieli este pus în evidenţă rezultatul activităţii
întreprinderii: profit sau pierdere.
Producţia marfă cuprinde produse finite, semifabricate din producţie proprie, lucrări şi
servicii terminate (recepţionate) executate pentru terţi, inclusiv pentru sectorul de investiţii la
preţurile de livrare preconizate.
Costul de producţie se stabileşte prin însumarea cheltuielilor aferente producţiei marfă
– materii prime şi mate-riale; combustibili, energie şi apă; amortizarea imobilizărilor
16
corporale; lucrări şi servicii executate de terţi; salarii personal; asigurări şi protecţie socială;
alte cheltuieli.
Bugetul activităţii de producţie cuprinde următorii indicatori:
- producţia marfă totală;
- costul de producţie total aferent producţiei marfă fabricată;
- costul producţiei – costul unitar al produselor;
- cheltuieli generale – cheltuieli directe şi indirecte de producţie.
Unităţile care prin bugetul de venituri şi cheltuieli propun subvenţii de la bugetul de
stat au obligaţii să anexeze la acest formular următoarele fundamentări:
- fundamentarea costurilor de producţie;
- fundamentarea costului unitar al produselor;
- fundamentarea cheltuielilor indirecte de producţie;
- fundamentarea cheltuielilor generale ale adminis-traţiei;
- fundamentarea subvenţiilor;
- fundamentarea cheltuielilor de protocol, reclamă şi publicitate.
4.4.3.Bugetul activităţii de trezorerie
Formularul reprezintă o sinteză a resurselor proprii grupate în funcţie de provenienţă,
precum şi destinaţia resurselor pe principalele activităţi generatoare de cheltuieli şi plăţi,
având ca scop stabilirea modalităţilor de asigurare a echilibrului necesar desfăşurării activităţii
în condiţii normale.
Comparând resursele proprii cu necesarul de resurse, rezultă după caz, un excedent sau
un deficit la nivelul resurselor.
Excedent (+) = Resurse proprii – Necesar de resurse
Deficit (-) = Necesar de resurse – Resurse proprii
În caz de deficit se procedează la identificarea modalităţilor de acoperire a acestuia
prin credite sau alte împrumuturi, subvenţii pe produse şi activităţi şi alocaţii pentru investiţii.
În cadrul resurselor proprii sunt evidenţiate distinct:
- disponibilităţile la începutul perioadei – fond de dezvoltare, rezerve şi alte fonduri;
- resursele aferente perioadei – venituri din exploatare, venituri financiare, venituri
extraordinare şi alte resurse.
4.4.4.Bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută
Acest formular se întocmeşte de unităţile patrimoniale care au încasări şi plăţi în
valută efectuate în conformitate cu prevederile Regulamentului privind efectuarea
operaţiunilor valutare. În cadrul acestui buget se urmăreşte programarea şi reglarea (prin
credite) capacităţilor de plată în valută a unităţilor economice respective.
4.4.5.Bugetul activităţii de investiţii
În cadrul acestui formular se dimensionează sursele de acoperire a cheltuielilor pentru
investiţii. Prin întocmirea acestui formular se urmăreşte stabilirea surselor de acoperire a
cheltuielilor pentru investiţii.
4.4.6.Împrumuturi garantate de stat
Acest formular se completează pe baza acordurilor sau contractelor încheiate, pe
fiecare garant (statul sau băncile finanţatoare), exprimat, atât în valută, cât şi în lei; se mai
completează pentru fiecare împrumut, la extern şi la intern, garantat de stat, exprimat atât în
moneda de contract, cât şi în milioane de lei.
17
4.4.7.Rezerve
Formularul se completează pe trei feluri de rezervă şi în cadrul acestora pe fonduri
constituite conform actelor normative. Sunt evidenţiate distinct rezervele legale, cele statutare
şi alte rezerve.
4.4.8.Repartizarea profitului net
Acest formular cuprinde repartizarea profitului net la sfârşitul exerciţiului pe
destinaţiile legale.
4.5.Principalii indicatori economico-financiari
Formularul de buget conţine un număr de 16 indicatori economico-financiari. În
funcţie de domeniul de activitate agenţii economici pot calcula anumiţi indicatori specifici. Pe
baza acestor indicatori se programează, urmăreşte şi analizează activitatea economico-
financiară a agenţilor economici.
Agenţii economici au obligativitatea calculării unui număr minim de 16 indicatori (şi
după caz, indicatori suplimentari, potrivit specificului activităţii), după cum urmează:
1. Pragul de rentabilitate – reflectă nivelul cifrei de afaceri (volumul total al încasărilor)
pentru care profitul este egal cu zero.
Costuri fixe (mii lei)
Prag de rentabilitate = ----------------------------------------
Preţul de livrare - Costuri variabile
unitar (lei/U.M.) unitare (lei/U.M.)
2. Lichiditatea globală (generală) reflectă posibilitatea competenţelor patrimoniale curente de
a se transforma într-un termen scurt în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plată
exigibile.
Se apreciază o lichiditate globală favorabilă atunci când are o mărime supraunitară
(între 2 – 2,5):
Active circulante
Lichiditate globală = ---------------------------
Datorii curente
3. Lichiditatea redusă (intermediară):
Active circulante – Stocuri
Lichiditatea redusă = ------------------------------------
Datorii curente
Lichiditatea redusă trebuie să tindă spre o mărime unitară (între 0,5/1).
4. Lichiditatea imediată:
Trezorerie
(casa, dispoziţii bancare şi plasamente de
scurtă durată)
Lichiditatea imediată = ------------------------------------------------
Datorii pe termen scurt
5. Rata rentabilităţii economice măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare alocate:
18
Profitul exploatării
Rata economică = ------------------------
Total active
Rata rentabilităţii economice trebuie să fie superioară ratei inflaţiei; trebuie să permită
reînnoirea şi creşterea activelor într-o perioadă cât mai scurtă.
6. Solvabilitatea patrimonială reprezintă gradul în care unităţile patrimoniale pot face faţă
obligaţiilor de plată:
Capitalul propriu
Solvabilitatea patrimonială = ---------------------- x 100
Total pasiv
7. Gradul de îndatorare arată limita până la care agentul economic este finanţat din alte surse
decât fondurile proprii:
Plăţi exigibile
Gradul de îndatorare = --------------------- x 100
Total activ
8. Rata profitului:
Profit brut
Rata profitului = --------------------- x 100
Cifra de afaceri
9. Perioada de recuperare a creanţelor:
Debitori + Facturi de încasat
Perioada de recuperare = --------------------------------- x 365 zile
a creanţelor Cifra de afaceri
10. Perioada de rambursare a datoriilor:
Obligaţii
Perioada de rambursare a datoriilor =------------------- x 365 zile
Cifra de afaceri
11. Productivitatea muncii:
Cifra de afaceri
Productivitatea muncii = ---------------------------
Număr total personal
12. Ponderea salariilor în costuri:
Salarii directe
Ponderea salariilor în costuri = -------------------------------- (%)
Costuri directe de producţie
CAP. V CAPITALURILE ÎNTREPRINDERII
5.1.Definirea şi structura capitalurilor întreprinderii
Capitalul este o categorie economică care exprimă totalitatea resurselor materiale care
prin asociere cu factorii de producţie participă la realizarea de noi bunuri economice, cu
scopul de a obţine profit.
19
Din punct de vedere financiar-contabil capitalurile reprezintă componente ale
pasivului patrimonial şi se structurează astfel:
1. Capitaluri proprii, care cuprind:
- Capital social care este constituit din valoarea nominală a activelor sau părţilor sociale şi
este de valoarea aportului în natură sau numerar, rezervele încorporate în capital şi profitul
repartizat pentru majorarea capitalului social.
- Fondurile proprii sunt constituite din amortizări şi din profiturile realizate şi
sunt caracterizate în: fondurile de dezvoltare, fonduri de participare la profit, repartizarea
din profit la fondul de dezvoltare, alte fonduri.
2. Capitalurile împrumutate cuprind: împrumuturi pe termen lung > 5 ani, împrumuturi pe
termen mediu > 1 an şi împrumuturi pe termen scurt < 1 an.
Din punct de vedere al gestiunii financiare se grupează în:
- destinate finanţării activelor fixe (împrumuturi pe termen mediu şi lung)
- destinate finanţării activelor circulante (împru-muturi pe termen scurt).
Se adaugă şi capitaluri permanente, adică capitalul propriu plus împrumuturi pe
termen mediu sau lung.
5.2.Capitalurile proprii ale întreprinderii
Capitalurile proprii sunt constituite din :
1. Contribuţiile externe cuprind:
a) Contribuţia proprietarilor sub forma de aport la constituirea capitalului social şi pentru
care va primi un anumit număr de acţiuni sau părţi sociale.
Acţiunea reprezintă un titlu de participare, de coproprietate care dă dreptul la
dividende. Pentru întreprinderile cotate la bursă, aceste acţiuni pot fi vândute, prin negociere,
în funcţie de cereri şi o ofertă, la un curs ce poate fluctua peste sau sub valoarea nominală, în
funcţie de rezultatele întreprinderii.
Acţiunile pot fi:
- ordinare (comune) sunt cele destinate conducerii, au drept de vot şi îşi asumă riscul în caz
de pierderi sau lichidare.
- preferate, care conferă o serie de avantaje cum ar fi: stabilirea nivelului dividendelor la
emiterea acţiunilor, răscumpărarea de către o societate a acestor acţiuni, prioritate la
rambursarea fondurilor în caz de lichiditare.
Acţiunile se mai pot clasifica în:
- acţiuni la purtător – fără nume, pot fi transmisibile altor persoane.
- acţiuni nominative – nu pot fi transmise decât prin înregistrarea transferului în registrul
întreprinderii, au înscris numele proprietarului.
b) Contribuţia statului sau unor organisme specializate care se materializează prin acordarea
unor prime sau subvenţii nerambursabile şi fonduri proprii cu titlu temporar sau permanent.
Cu ajutorul acestor contribuţii se sprijină întreprinderea aflată în dificultate şi pentru a asigura
dezvoltarea şi rentabilitatea întreprinderii.
2. Contribuţii interne (din interiorul întreprinderii) prin care se realizează procesul de
autofinanţare.
a) Creşterea capitalului este determinată de următoarele cerinţe:
- asigurarea resurselor pentru dezvoltarea întreprinderii pentru investiţii şi modernizări.
- creşterea patrimoniului economic al întreprinderii prin absorbţia totală sau parţială a unei
întreprinderii.
- mărirea credibilităţii întreprinderii în relaţiile cu terţii prin creşterea garanţiei juridice a
acesteia.
- ameliorarea situaţiei financiare a întreprinderii (cu acordul posesorilor de creanţă).
20
Creşterea capitalului se poate realiza prin aporturi noi la capital, încorporarea
rezervelor în capital şi conversia angajamentelor financiare în acţiuni.
b) Reducerea capitalului se realizează în următoarele situaţii: acoperirea pierderilor
acumulate pe mai mulţi ani, restrângerea volumului activităţii întreprinderii şi restrângerea
sumei capitalului, prin rambursarea unei părţi în aporturi şi anularea părţii de capital sau
adoptarea cifrei de capital la situaţia netă.
Modalităţile practice de reducere a capitalului sunt următoarele: reducerea valorii nominale a
acţiunilor sau a părţii sociale, răscumpărarea de către acţionari sau părţilor sociale şi anularea
acestora.
În toate cazurile decizia de creştere sau reducere a capitalului aparţine Adunării
Generale a Acţionarilor.
5.3.Capitalurile împrumutate
Capitalurile împrumutate cuprind următoarele categorii de împrumuturi pe termen
lung, împrumuturi pe termen mediu şi împrumuturi pe termen scurt.
1 - Împrumuturile pe termen lung se acordă pentru o durată de peste 5 ani, acoperă
elementele durabile ale patrimoniului şi se grupează în: împrumut de la bănci, împrumut de la
stat, împrumut de la organismele publice specializate şi împrumut obligatar prin emise de
titluri negociabile (obligaţiuni).
Obligaţiunile îmbracă următoarele forme:
a. obligaţiuni simple – cele cu o rată fixă a dobânzii
b. obligaţiuni indexate – preţul de rambursare şi dobânda se indexează cu un indice ce are
legătură directă cu activitatea întreprinderii;
c. obligaţiuni participante – dau dreptul la o dobândă fixă, la care se adaugă o dobândă
suplimentară indexată în funcţie de beneficiile întreprinderii;
d. împrumuturi obligatorii colective – sunt acordate unui grup de întreprinderi de către
anumite instituţii financiare create special;
e. obligaţiuni convertibile în acţiuni;
f. euro – obligaţiuni – sunt distribuite în străinătatea în devize de care beneficiază societăţile
multinaţionale şi sunt plasate prin intermediul unor grupări bancare internaţionale.
2 - Împrumuturile pe termen mediu se acordă pe o durată de 5 ani, acoperă nevoile
financiare pentru procurarea unor elemente de imobilizări. Îndatorarea întreprinderii prin
aceste împrumuturi nu trebuie să depăşească fondurile proprii, iar garanţia lor este dată de
rentabilităţi viitoare a ale întreprinderii.
3 - Împrumuturile pe termen scurt se acordă pentru o perioadă de până la 1 an, sunt
utilizate pentru ciclul de exploatare, adică pentru procurarea de active circulante şi cuprind
creditele furnizărilor, creditele bancare, diferite creanţe.
5.4.Piaţa capitalurilor
Piaţa capitalurilor este acea piaţă care oferă posibilitatea întreprinderii de a-şi procura
resursele necesare din afară, prin confruntarea ofertei cu cerea de monedă.
Piaţa capitalurilor cuprinde piaţa financiară şi piaţa monetară.
1. Piaţa financiară mijloceşte legătura dintre deţinătorii de disponibilităţi care caută
plasamente de durată a acestora şi unităţile economice care asigură o îmbunătăţire îndelungată
a disponibilităţilor şi cuprinde totalitatea ofertelor şi cerinţelor de fonduri, pentru subscripţii la
capitalul social prin acţiuni şi subscripţii la capitalul împrumutat prin obligaţiuni.
La rândul ei piaţa financiară cuprinde două pieţe complementare:
21
a) piaţa primară pe care se emit titluri (acţiuni şi obligaţiuni) pentru colectarea de fonduri pe
termen lung.
b) piaţa secundară reprezintă bursa de valori, adică locul unde se negociază şi se schimbă
acţiunile şi obligaţiunile emise de întreprindere.
2. Piaţa monetară asigură finanţarea exterioară pe termen scurt asigurând fondurile necesare
întreprinderilor pentru finanţarea activităţilor de exploatare şi este reprezentată de bănci şi alte
instituţii financiare care acordă credite pe termen scurt.
Pe piaţa de capital apar următoarele categorii de agenţi:
a) Acţionarii care sunt deţinătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii.
b) Managerii sunt agenţi mandataţi de acţionari şi au ca obiectiv principal utilizarea resurselor
pentru a obţine profit.
c) Împrumutătorii percep şi încasează dobânzile conform contractului şi sunt supuşi la trei
tipuri de: variaţia ratei dobânzii, variaţia preţurilor, pierderea puterii de cumpărare, riscul de
nerecuperare sau de faliment.
d) Statul intervine prin fiscalitate: taxe de înregistrare, impozit pe profit, taxa pe valoare
adăugată, impozit pe salarii, etc. statul intervine asupra de capital care se face fie direct pe
pieţele de capital, fie prin interpunerea intermediului financiar.
5.5.Costul capitalurilor
Costul capitalului reprezintă rata randamentului minim obţinut de aducătorii de
capital în măsură să garanteze acestora un câştig comparabil celui pe care l-ar putea obţine pe
piaţa de capital cu acelaşi risc.
Dacă pentru întreprindere costul capitalului reprezintă un efort financiar de remunerare
a capitalului procurat, pentru aducătorii de capital, acesta este egal cu rentabilitatea cerută
pentru a consimţi să-şi plaseze disponibilităţile (lichidităţile).
Costul capitalului poate fi studiat sub două aspecte:
a) costul explicit – reprezintă sumele suportate de întreprindere pentru remunerarea
acţionarilor (dividende) şi a creanţelor (care îşi plasează lichidităţile), formând fluxuri
monetare de ieşire.
b) costul implicit – constă în surse care se formează în întreprindere şi se utilizează pe loc
(fond de amortizare, profit, fond de rezervă, etc.), dar acestea nu creează fluxuri financiare.
Costul capitalului mai poate fi analizat sub alte trei aspecte şi anume:
a) Costul capitalului împrumutat care se măsoară în principal prin dobânzi, iar suma
dobânzilor reprezintă costurile capitalului împrumutat.
Dobânda se exprimă în:
- sumă absolută şi depinde, în acest caz, de mărimea capitalului împrumutat, durata
plasamentului şi rata dobânzii;
- procente, sub formă de rată a dobânzii şi reprezintă venitul aferent unei sume de 100 lei
plasată pe o perioadă de un an.
Dobânda poate fi:
- simplă – care nu este generatoare de alte dobânzi şi se calculează după relaţia:
D = Ci x t x r / 100 , unde:
Ci = capitalul împrumutat
t = durata plasamentului
r = rata dobânzii
- compusă – care dă naştere în continuare la alte dobânzi, fiind adăugate la capitalul
împrumutat şi se calculează după relaţia:
D = Ci x r / 100 , unde:
22
Ci = capitalul împrumutat care în primul an este cel iniţial, iar în anii următori se majorează
proporţional cu dobânda de la sfârşitul perioadei precedente (capitalizarea dobânzii);
r = rata dobânzii.
b) Costul capitalului propriu care se măsoară în principal prin dividende, iar suma
dividendelor reprezintă costul capitalului propriu. Dividendele reflectă rentabilitatea maximă
pe care o pot atinge capitalurile proprii pentru a-i mulţumi pe vechii acţionari şi a atrage alţi
acţionari. Costul capitalurilor angajate de acţionari se determină cu relaţia:
profitul net (cel cuvenit acţionarilor)
= ----------------------------------------------------
capitaluri proprii
c) Costul total al capitalului este alcătuit din costul capitalului împrumutat şi costul
capitalului propriu.
CAP. VI ECHILIBRUL FINANCIAR
6.1.Conţinutul economic şi importanţa echilibrului financiar
Echilibrul evocă, în general, ideea de armonie între diferitele elemente ale unui sistem,
ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. Astfel,
echilibrul financiar este o formă de manifestare a echilibrului economic şi reflectă asigurarea
resurselor pe de o parte şi respectarea obligaţiilor de plată pe de altă parte.
Echilibrul financiar se realizează atunci când se recuperează integral mijloacele
consumate, respectiv atunci când veniturile sunt egale cu cheltuielile şi necesită o sincronizare
între ritmul cheltuielilor de aprovizionare şi producţie şi cel al încasărilor din activitatea de
exploatare şi vânzării producţiei. Existenţa echilibrului financiar reprezintă o dovadă că
procesul de producţie şi de circulaţie din întreprindere se desfăşoară în condiţii normale.
Ecuaţia care stă la baza echilibrului financiar şi exprimă un ansamblu de corelaţii care
se formează în procesul de rotaţie a capitalului este:
Cf + Of = Fpr + Fc, unde:
Cf = cheltuieli de producţie şi pentru formarea şi dezvoltarea fondurilor de producţie;
Of = obligaţii financiare faţă de terţi (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele locale, băncile, furnizorii, alţi creditori etc.);
Fpr = fonduri din rezultate proprii;
Fc = fonduri din surse financiare centralizate..
Pentru analiza echilibrului financiar se utilizează o serie de instrumente şi anume:
- Bugetul de venituri şi cheltuieli;
- Bilanţul contabil cu anexele lui;
- Graficul de încasări şi plăţi previzionate (pentru sincronizarea în mod operativ a încasărilor
cu plăţile).
6.2.Analiza echilibrului financiar
Noţiunea de echilibru financiar poate fi analizată în funcţie de două concepţii de
elaborare a bilanţului: patrimonială şi funcţională.
1 - În concepţia analizei patrimoniale, întreprinderea apare ca o entitate juridico-economică
ce posedă un patrimoniu, inven-tariat în activul (bunuri, creanţe) şi pasivul bilanţului.
Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei firme la data încheierii exerciţiului
financiar o reprezintă activul net contabil, respectiv capitalurile proprii, calculate ca diferenţă
între activul total, exclusiv elementele de activ fictiv, şi datoriile totale contractate, sau prin
adăugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce revin acţionarilor.
23
Analiza lichiditate - exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentale analiză
patrimonială, prezintă avantajul că pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al întreprinderii.
Acesta constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele asumate faţă de terţi.
Analiza lichiditate - exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepţia patrimonială a
întreprinderii, iar, pe de altă parte, pe criteriile de clasificare a posturilor bilanţiere. Datele
necesare analizei financiare patrimoniale sunt preluate din bilanţul financiar, pornind de la
construcţia acestuia, respectiv de la elementele conţinute în bilanţul contabil, elemente
structurate după criteriile de lichiditate - exigibilitate.
Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate,
începând din partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ
de a se transforma, fără termen, în monedă, dar şi fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se
vor înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările (necorporale,
corporale, financiare), numite şi nevoi sau întrebuinţări permanente datorită rotaţiei lente a
capitalurilor investite. Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de lichiditate mult
mai mare decât imobilizările, motiv pentru care sunt şi nevoi sau întrebuinţări temporare.
Această grupare a posturilor de activ, presupune, nişte riscuri de clasament arbitrar
legate de:
- încadrarea imobilizărilor în afara exploatării în categoria nevoilor permanente, deşi
în realitate sunt elemente uşor vandabile şi în consecinţă mai lichide;
- încadrarea unor elemente mai puţin lichide în categoria stocurilor sau chiar a
creanţelor (în cazul creanţelor nesigure), deşi în realitate pot fi asimilate imobilizărilor etc.
Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate, (însuşirea
acestora de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, se vor înscrie în bilanţ mai întâi
capitalurile proprii, provenite de la asociaţi, cât şi din reinvestiri ale acumulărilor anterioare
(rezerve, profit nerepartizat), iar apoi capitalurile din surse publice (subvenţii, provizioane
reglementate şi alte fonduri). Practic, aceste resurse nu au o anumită scadenţă deci, nu sunt
exigibile (decât în situaţii extreme de faliment) şi de aceea pot fi numite şi resurse
permanente sau capitaluri permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria
resurselor permanente sunt împrumuturile pe termen lung şi mediu cu scadenţă mai mare de
un an. Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţă mai mică de un
an, numite şi resurse temporare.
Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă
corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea de sus a
bilanţului, respectiv nevoile permanente (activul imobilizat net) şi capitalurile permanente
(capitalul social, rezervele, profitul net nerepartizat, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
mai mari de un an, datoriile pe termen lung, adică cu scadenţe mai mari de un an), iar partea
de jos, respectiv nevoile temporare (activul circulant net, creanţe-clienţi, titlurile de
plasament, disponibilităţile) şi resursele temporare (datorii pe termen scurt, deci cu scadenţe
mai mici de un an, furnizori, salariaţi, creditori diverşi, bugetul de stat şi bugetul asigurărilor
sociale de stat şi de sănătate, bănci etc.) surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.
2 - Analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operaţii realizate de
agentul economic în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor, de unde şi originea expresiei
“analiză funcţională”.
Analiza funcţională implică, pe de o parte, o nouă concepţie a întreprinderii, iar pe de
altă parte, un nou conţinut pentru analiza financiară. Prezentarea funcţională a bilanţului
evidenţiază aspectele financiare, structurale şi legăturile cu gestiunea previzională, adaptându-
se mai bine cerinţelor managerilor întreprinderii.
În centrul analizei funcţionale se situează funcţia de producţie, respectiv ciclul de
producţie sau de exploatare care are patru faze:
24
faza de aprovizionare – achiziţionarea şi constituirea stocului fizic de materii prime
şi materiale;
faza de fabricaţie – stocurile reale de materii prime şi materiale alimentează
stocurile de producţie în curs de fabricaţie, care în urma procesului de producţie se transformă
în semifabricate şi produse finite;
faza de comercializare – fază în care întreprinderea trebuie să finanţeze stocajul
produselor finite, angajând şi cheltuieli de comercializare până la vânzarea acestora; deci
fluxurile de vânzări îşi au originea în stocurile de produse finite destinate comercializării;
faza încasărilor din vânzări sau faza de încasare a creditelor - clienţi – Dacă
vânzarea se face în numerar, fluxurile reale de ieşire sunt compensate imediat printr-un flux
monetar de intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul fluxurilor dă naştere unui stoc
financiar sub forma creanţelor asupra clienţilor. Acest stoc financiar poate fi considerat o
“rezervă de credit” şi durata sa de indisponibilitate creează o nevoie de finanţare până în
momentul încasării creanţei. În faza de încasare a creditelor-clienţi, banca poate facilita
finanţarea creditului clienţi, mobilizând sau răscumpărând creanţele asupra clienţilor
(scontare, mobilizarea creanţelor comerciale etc.).
6.3.Indicatorii echilibrului financiar
1. Lichiditatea patrimonială – exprimă posibilitatea întreprinderii de a acoperi toate
obligaţiile pe termen scurt din lichidităţile patrimoniale curente.
Acest indicator se exprimă în mai multe modalităţi:
a) Lichiditatea curentă – exprimă posibilitatea componentelor patrimoniului curent de a se
transforma într-un termen scurt în disponibilităţi băneşti pentru a se efectua plăţile exigibile.
𝐿𝑐 =𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒
𝑑𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒
Indicatorul cel mai favorabil pentru întreprindere este cuprins între 2-2,5.
b) Lichiditatea redusă (intermediară):
𝐿𝑟 =𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒 − 𝑠𝑡𝑜𝑐𝑢𝑟𝑖
𝑑𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒
Un indicator bun pentru întreprindere este cel situat între 0,5-1.
c) Lichiditatea imediată (testul acid):
𝐿𝑖 = 𝐿𝑖𝑐ℎ𝑖𝑑𝑖𝑡𝑎𝑡𝑖
𝐷𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒
d) Lichiditatea la o anumită dată viitoare:
𝐿𝑣 = 𝐷𝐵 + 𝐼 + 𝐶
𝑃𝐸× 100
unde: - DB = disponibilităţi băneşti şi împrumutate
- I = încasări ce urmează a se rezolva până la sfârşitul datei analizate - C = credite sau
alte împrumuturi ce se pot obţine pe bază de contracte până la sfârşitul perioadei
- PE = plăţi exigibile în perioada analizată.
2. Solvabilitatea patrimonială – arată gradul în care întreprinderea poate face faţă
obligaţiilor de plată îndeosebi din surse proprii.
Acest indicator se calculează de asemenea în două variante, astfel:
a) Solvabilitate generală:
𝑆𝑝 = 𝑐𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑖
𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑝𝑎𝑠𝑖𝑣𝑒× 100
b) Solvabilitate imediată – mai este denumită şi capacitatea de plată a întreprinderii şi
exprimă mijloacele băneşti disponibile la un moment dat sau pe o perioadă scurtă de timp în
raport cu obligaţiile de plată exigibile în acelaşi interval de timp.
25
Se calculează cu relaţia:
𝑆𝑖 = 𝐷𝑏
𝑂𝑏× 100
neşti (lichide şi potenţiale);
3. Indicatori de rentabilitate – exprimă eficienţa unei întreprinderi în sensul capacităţii
acestuia de a produce profit.
Se calculează următorii indicatori de rentabilitate:
a) rata rentabilităţii economice – reflectă nivelul eficienţei mijloacelor materiale şi financiare
alocate ciclurilor de funcţionare.
𝑅𝑒 = 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 𝑑𝑖𝑛 𝑒𝑥𝑝𝑙𝑜𝑎𝑡𝑎𝑟𝑒
𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒× 100
b) rata profitului:
𝑅𝑝 =𝑝𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 𝑏𝑟𝑢𝑡
𝐶𝐴× 100
k) gradul de îndatorare – exprimă limita până la care întreprinderea este finanţată din alte
surse decât fondurile proprii.
𝐺î = 𝑝𝑙𝑎𝑡𝑖 𝑒𝑥𝑖𝑔𝑖𝑏𝑖𝑙𝑒
𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒
cu atât este mai
redus şi gradul de îndatorare al întreprinderii.
4. Indicatori de risc - exprimă gradul în care întreprinderea poate acoperi cheltuielile cu
dobânda aferentă împrumuturilor.
5. Indicatorii de activitate (indicatori de gestiune) - furnizează informaţii cu privire la:
- viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de numerar ale întreprinderii;
- capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile sale
comerciale de bază;
- viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de câte ori stocul a fost
rulat pe parcursul exerciţiului financiar.
6. Indicatori de profitabilitate - exprimă eficienţa întreprinderii în realizarea de profit din
resursele disponibile:
CAP.VII ANALIZA FINANCIARĂ A BILANŢULUI CONTABIL
7.1.Componentele de bază ale bilanţului contabil
Analiza financiară a bilanţului contabil evaluează punctele tari şi cele slabe din punct
de vedere financiar ale companiei, în primul rând din punct de vedere al acţionarilor şi
potenţialilor investitori, dar şi ca parte a datoriei conducerii întreprinderii de a exercita o
administrare corespunzătoare a fondurilor investite în companie şi a bunurilor şi mijloacelor
aflate în patrimoniul ei.
Cele trei componente principale ale bilanţului contabil sunt:
Secţiunea unu care cuprinde tabelul „BILANŢ“, cu soldurile la începutul şi sfârşitul
anului ale următoarelor elemente:
A - Active imobilizate - formate din: imobilizări necorporale, imobilizări corporale şi
imobilizări financiare;
26
B - Active circulante - formate din: stocuri, creanţe, investiţii financiare pe termen scurt, casa
şi conturi la bănci;
C - Cheltuieli în avans,
D - datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an;
E - Active circulante nete, respectiv datorii curente nete;
F - Total active minus datorii curente;
G - Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an;
H - provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
I - Venituri în avans;
J - Capital şi rezerve.
Urmează secţiunea doi care cuprinde tabloul „CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE“
din care rezultă: cifra de afaceri, venituri şi cheltuieli rezultate din exploatare, financiare,
extraordinare şi totale. De asemenea, aici este cuantificat rezultatul brut şi net al exerciţiului
financiar precum şi impozitul aferent profitului realizat. În secţiunea trei „SITUAŢIA
FLUXURILOR DE TREZORERIE“ sunt prezentate fluxurile de numerar şi de finanţare la
începutul şi sfârşitul perioadei.
Aceste formulare sunt însoţite de zece note explicative la situaţiile financiare anuale
simplificate şi anume: Active imobilizate; provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; repartizarea
profitului; analiza rezultatului din exploatare; situaţia creanţelor şi datoriilor; principii, politici
şi metode contabile; acţiuni şi obligaţiuni; informaţii privind salariaţii, administratorii şi
directorii; exemple de calcul şi naliză a principalilor indicatori economico-financiari şi alte
informaţii.
Notele explicative nu sunt limitative.
Analiza financiară a bilanţului contabil
Analiza financiară bilanţului contabil se concentrează asupra a două probleme:
lichiditatea şi structura capitalului. Informaţiile reieşite din bilanţul contabil şi contul de
profit şi pierdere oferă de asemenea şi o serie de domenii importante de analiză.
7.2.Analiza lichidităţii
Analiza lichidităţii are ca obiectiv să stabilească dacă întreprinderea are destule resurse
băneşti pentru a face faţă datoriilor pe termen scurt. Indicatorii bilanţieri de bază folosiţi în
analiza lichidităţii sunt următorii:
1. Rata lichidităţii generale (Indicatorul capitalului circulant). Acesta face legătura între
activele circulante ale întreprinderii şi pasivele curente (datoriile pe termen scurt) şi se
calculează: 𝐴𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒 𝑐𝑖𝑟𝑐𝑢𝑙𝑎𝑛𝑡𝑒
𝑃𝑎𝑠𝑖𝑣𝑒 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒
Nu există o regulă referitoare la valoarea care ar trebui să aibă acest indicator, dar
reiese clar faptul dacă este mai mic decât 1 ar putea exista pericole deoarece lichidităţile sunt
insuficiente pentru a acoperi datoriile pe termen scurt. Totuşi, o valoare prea mare (de
exemplu, mai mare decât 2) poate fi determinată de faptul că nivelul lichidităţilor sau al
stocurilor este mai mare decât strictul necesar şi în consecinţă acest lucru poate indica un
management defectuos al necesarului de capital circulant.
Indicatorul capitalului circulant este susceptibil a fi transformat prin “trucarea
imaginii”, ceea ce înseamnă manipularea capitalului circulant prin accelerarea sau întârzierea
finalizării tranzacţiilor aproape de încheierea anului.
2. Rata lichidităţii imediate (Testul acid, Testul rapid). Indicatorul capitalului circulant
include stocurile ca un element major şi acestea s-ar putea să nu fie rapid convertibile în bani
27
dacă apare necesitatea plăţii imediate a creditorilor. Testul rapid, după cum sugerează numele
lui, se concentrează asupra activelor curente (circulante) mai uşor transformabile în bani şi
furnizează o variantă de testare a lichidităţii mult mai strictă decât indicatorul capitalului
circulant.
Testul acid se calculează astfel: 𝐴𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒 𝑐𝑖𝑟𝑐𝑢𝑙𝑎𝑛𝑡𝑒 (𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒) − 𝑠𝑡𝑜𝑐𝑢𝑟𝑖
𝐷𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒
Încă o dată, nu există reguli rigide cu privire la ce valoare ar trebui să aibă acest
indicator. Dar nu trebuie să aibă valori sub 1 deoarece ar însemna că dacă toţi creditorii
companiei ar cere acesteia achitarea imediată a datoriilor nu ar exista suficiente lichidităţi
pentru a face faţă pretenţiilor acestora. Întreprinderea nu ar trece “testul acid” de a fi capabilă
să-şi onoreze obligaţiile pe termen scurt şi în consecinţă ar fi în pericol de a deveni
insolvabilă. Gravitatea situaţiei ar depinde de existenţa posibilităţilor de creditare sau
facilităţilor de credit în descoperit de cont (overdraft) de care dispune întreprinderea.
7.3.Analiza structurii capitalului
Analiza structurii capitalului examinează pe ansamblu, modalităţile pe care le
utilizează întreprinderea în finanţarea operaţiilor sale. Companiile sunt de obicei finanţate
parţial din fondurile acţionarilor lor şi parţial de către bănci şi alţi creditori. Aceste două surse
de finanţare sunt denumite capitalul acţionarilor (capitalul social) şi respectiv datorii, iar
relaţia dintre cele două indică gradul de îndatorare al companiei.
Cu cât este mai mare proporţia datoriilor faţă de capitalul acţionarilor, cu atât este mai
mare gradul de îndatorare, ceea ce înseamnă că o companie este socotită foarte îndatorată
atunci când are un nivel foarte mare al capitalului împrumutat faţă de capitalul acţionarilor.
Problema care ar putea apare într-o astfel de situaţie este că cei care oferă capital de
împrumutat au prioritate la recuperarea capitalului faţă de acţionari, iar în perioade mai grele
acţionarii ar putea să sufere din cauza aceasta.
Pe de altă parte, îndatorarea oferă posibilitatea previzionării unui nivel fix de dobândă
de plată în fiecare an, iar prioritatea pe care o au cei care oferă capital de împrumut faţă de
acţionari în cazul lichidării trebuie să reducă costul capitalului de împrumut faţă de capitalul
furnizat de acţionari. Situaţia gradului de îndatorare al unei firme poate fi estimată prin
utilizarea următorilor indicatori bilanţieri:
1. Raportul datorii pe termen lung – capitalul social. Acesta este indicatorul clasic al
gradului de îndatorare şi se calculează astfel:
Î𝑚𝑝𝑟𝑢𝑚𝑢𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛 𝑙𝑢𝑛𝑔 + 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑢𝑛𝑖 𝑝𝑟𝑒𝑓𝑒𝑟𝑛𝑡𝑖𝑎𝑙𝑒
𝐹𝑜𝑛𝑑𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑜𝑛𝑎𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑜𝑟𝑑𝑖𝑛𝑎𝑟𝑖× 100
2. Raportul datorii pe termen lung – finanţare pe termen lung. Acest raport
calculează cuantumul finanţării prin îndatorare ca proporţie a totalului finanţării pe termen
astfel: 𝐼𝑚𝑝𝑟𝑢𝑚𝑢𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛 𝑙𝑢𝑛𝑔 + 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑢𝑛𝑖 𝑝𝑟𝑒𝑓𝑒𝑟𝑒𝑛𝑡𝑖𝑎𝑙𝑒
𝐼𝑚𝑝𝑟𝑢𝑚𝑢𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛 𝑙𝑢𝑛𝑔 + 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑢𝑛𝑖 𝑝𝑟𝑒𝑓𝑒𝑟𝑒𝑛𝑡𝑖𝑎𝑙𝑒 + 𝑓𝑜𝑛𝑑𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑜𝑛𝑎𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟× 100
Implicaţiile acestui raport sunt similare cu acele ale raportului datorii pe termen lung –
capitalul acţionarilor. Cu atât mai mare este acest raport, cu atât este mai mare proporţia
datoriilor în structura de capital a companiei şi în consecinţă cu atât mai mare este valoarea
dobânzilor care vor trebui plătite.
Nu există ceea ce se poate numi un raport optim. Depinde de condiţiile existente. Dar
o firmă cu un nivel scăzut de risc în afaceri cu profituri operaţionale stabile poate avea
28
capacitatea de a suporta un grad de îndatorare mai mare decât o firmă a cărei profituri
operaţionale au fluctuaţii mari.
3. Raportul datorii totale – total active. Acest raport arată cât din activele totale ale
întreprinderii sunt finanţate din fonduri împrumutate, atât pe termen lung cât şi pe termen
scurt. Se calculează astfel: 𝐼𝑚𝑝𝑟𝑢𝑚𝑢𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛 𝑙𝑢𝑛𝑔 + 𝑖𝑚𝑝𝑟𝑢𝑚𝑢𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛 𝑠𝑐𝑢𝑟𝑡
𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒× 100
Raportul datorii totale – total active confirmă faptul că, creditele bancare pe termen
scurt şi facilităţile de credit în descoperit de cont sunt deseori aproape automat reînnoibile şi
sunt în consecinţă efectiv o sursă de finanţare pe termen lung. Încă o dată, acest raport dă
indicii asupra măsurii în care vor trebui efectuate plăţi de dobânzi.
7.4.Analiza profitabilităţii
Analiza profitabilităţii clasifică, măsoară şi estimează performanţa întreprinderii în
legătură cu profiturile pe care le obţine raportate fie la investiţia acţionarilor sau capitalul
utilizat în firmă, fie la vânzări. Profitul (sau pierderea) poate fi definit(ă) ca venit minus
cheltuieli. Alternativ, profitul mai poate fi privit ca şi creşterea revendicărilor proprietarilor
sau o creşterea a activelor nete.
Scop:
Conform lui Peter Drucker, profitul serveşte trei scopuri:
1. Măsoară eficacitatea netă şi soliditatea efortului unei firme.
2. Este prima care acoperă costul rămânerii în afacere.
3. Asigură necesarul viitor de capital pentru inovare şi dezvoltare.
Profitabilitatea este principala ţintă şi cea mai bună măsură a eficienţei în competiţia
pe piaţă, iar analiza profitabilităţii ţinteşte să ofere datele pe baza cărora să se acţioneze în
scopul îmbunătăţirii performanţei întreprinderii.
Clasificare:
Există patru titluri sub care se clasifică profiturile:
1. Profitul brut – diferenţa dintre veniturile din vânzări şi costul bunurilor vândute.
Acesta mai poartă denumirea de marjă brută, mai ales în sectorul comerţului cu amănuntul.
2. Profitul operaţional sau comercial – profitul brut din care se scad costurile de
marketing şi de distribuţie precum şi costurile administrative şi cheltuielile de cercetare -
dezvoltare.
3. Profitul impozabil – profitul operaţional plus venitul investit minus dobânzile de
plată.
4. Profitul net – profitul impozabil minus impozitul pe profit.
Prezentarea profiturilor:
Informaţiile referitoare la profit provin din contul rezultatelor comerciale şi din contul
de profit şi pierdere.
Contul rezultatelor comerciale
Contul rezultatelor comerciale arată costul bunurilor produse, costul produselor
vândute, vânzările şi profitul brut, care este transferat în contul de profit şi pierdere.
Contul de profit şi pierdere
Conceptul de factor restrictiv
Analiza mix-ului vânzărilor poate fi utilizată atunci când apare un factor restrictiv sau
o constrângere.
29
Un factor restrictiv este un factor care poate să apară la un moment dat pe parcursul
derulării activităţii unei firme şi care, dacă nu este luat în considerare la momentul potrivit,
poate diminua volumul producţiei, respectiv al rezultatelor întreprinderii. Frecvent, un
asemenea factor este potenţialul vânzărilor, dar el poate fi şi o limitare a capacităţii de
producţie a uzinei, a calificării forţei de muncă sau pur şi simplu o limitare a spaţiului în care
se desfăşoară respectiva activitate.
Conceptul de factor restrictiv are de a face cu o singură constrângere. Dacă, de
exemplu, constrângerea se referă la capacitatea de producţie a uzinei şi trebuie făcută o
alegere în ceea ce priveşte prioritatea pe care o anumită activitate o va avea înaintea alteia,
contribuţia pe care o are fiecare gen de activitate se va împărţi pe maşini-ore, iar activităţile se
vor ordona în funcţie de rezultatul împărţirii.
Dacă apar mai multe restricţii, constrângeri, se va apela la utilizarea unor tehnici de
programare liniară.
Avantaje
Analiza mix-ului vânzărilor ajută managerii să ia decizii în ceea ce priveşte realizarea
unor modificări în politica de producţie sau în politica de vânzări. Aceste decizii se iau pe
baza comparării contribuţiei la profit şi a costurilor fixe generate de diverse combinaţii ale
produselor fabricate şi mai ales vândute de către întreprindere, mai ales atunci când apar
factori restrictivi.
7.5.Analiza riscului
Analiza riscului evaluează pericolul neîmplinirii previziunilor cu privire la rezultatele
sau rentabilitatea unei investiţii, cu atât riscul atribuit unui proiect de investiţii este mai mare,
cu atât cresc şansele ca proiectul să genereze pierderi. Rezultatele sunt în general exprimate ca
valori prezente nete, urmând calcularea cash-flow-ului discontat a probabilităţii apariţiei
variaţiilor faţă de valorile iniţial previzionate în ceea ce priveşte:
cererea, costurile, inflaţia şi cash-flow-urile.
Estimarea cash-flow-urilor se face atunci când evaluarea investiţiilor este subiectul
unor posibile erori de previziune, ca orice estimare. Erorile apar pentru că:
1. cererea nu este niciodată complet previzibilă, de aceea previzionarea fluxurilor de intrare de
numerar este incertă;
2. costurile, şi de aici fluxurile ieşirilor de numerar, sunt stabilite pentru fiecare perioadă de
timp, dar pot fi modificate de apariţia unor circumstanţe neprevăzute;
3. inflaţia nu poate fi previzionată cu exactitate, ea reduce valoarea banilor, în timp ce ratele
dobânzii cresc.
Cele mai utilizate tehnici în analiza riscului sunt:
1. estimările pe trei nivele;
2. valoarea aşteptată.
Estimarea pe trei nivele este o metodă “primitivă” de comparare a riscurilor. Este
similară analizei de sensibilitate, dar spre deosebire de alte tehnici de evaluare a riscului, nu
încorporează evaluarea probabilităţii variaţiilor factorilor de bază.
Se constituie trei cash-flow-uri previzionate: unul pentru variante optimistă (în care se
întâlnesc cele mai bune condiţii), unul pentru varianta pesimistă (în care se întâlnesc condiţii
nefavorabile) şi unul pentru varianta medie.
Distribuirea valorii adăugate
30
1. Partea alocată salariaţilor, care cuprinde salariile brute, contribuţiile la fondurile de
asigurări şi pensii, costurile complementare (concedii, asigurări de sănătate etc.), şi facilităţi
asigurate salariaţilor.
2. Plăţile către guvern, de regulă impozit pe profit, dar unele raportări include contribuţiile la
fondurile de asigurări, taxa pe valoare adăugată, taxe vamale, accize etc.
3. Partea alocată furnizorilor de capital pe termen lung – dobânda plătită şi de plată pentru
credite, dividendele plătite şi de plată către acţionari.
4. Măsura în care o parte din valoarea adăugată este reţinută în scopul dezvoltării viitoare a
afacerii şi întreţinerii activelor fixe. Unii susţin că amortismentul nu ar trebui inclus în această
categorie, ci ar trebui evidenţiată ca o deducere din valoarea adăugată brută în prima parte a
declaraţiei.
Declaraţia privind valoarea adăugată nu adaugă nimic informaţiilor deja disponibile
prin contul de profit şi pierdere şi prin alte raportări financiar-contabile întocmite de
companie. În schimb, ea rearanjează informaţiile cu scopul de a pune în evidenţă faptul că o
companie funcţionează în scopul furnizării de beneficii unui grup de interese diferite –
salariaţi, acţionari, creditori, guvern – fiecare dintre aceştia având anumite drepturi care
trebuie satisfăcute prin exercitarea optimă a abilităţilor de management de către conducerea
întreprinderii.
Pentru salariaţi în particular, declaraţia privind valoarea adăugată se concentrează
asupra contribuţiei lor şi este deseori exprimată sub forma valorii adăugate/salariat. Dar
declaraţiile atrag de asemenea atenţia salariaţilor şi nu numai asupra faptului că rezultatele
adiţionale obţinute depind de contribuţia acţionarilor şi creditorilor, care furnizează capitalul
şi trebuie remuneraţi pentru riscul pe care şi-l asumă. În cele din urmă, declaraţia indică destul
de clar mărimea obligaţiilor pe care companiile le au faţă de guvern cât şi către alte părţi
interesate.
Managementul fluxului de numerar
Tabloul de finanţare este unul din instrumentele utilizate în analiza financiară în
dinamic, este un document financiar de sinteză cu caracter complementar, care explică
variaţia patrimoniului. Acesta permite surprinderea fluxurilor financiare din întreprindere care
au avut loc în cursul perioadei analizate fiind un instrument extrem de eficient în
diagnosticarea financiară a unei întreprinderi.
Scopul tabloului de finanţare este de a exprima formarea fondului de rulment şi relaţia
fondului de rulment cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxurilor monetare (încasări şi
plăţi).
Tabloul de finanţare se întocmeşte pe baza bilanţului contabil şi a contului de profit şi
pierdere încheiat pe două exerciţii financiare consecutive. Acesta se delimitează ca o „punte”
între bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al unui exerciţiu.
Necesitatea utilizării tabloului de finanţare este determinată de faptul că acesta
furnizează o serie de informaţii utile privind evoluţia globală a trezoreriei, ceea ce permite
utilizatorilor de informaţii să evalueze capacitatea întreprinderii de a genera lichidităţi, sau,
după caz, necesităţile în materie de disponibilităţi. Este, deci, un instrument util atât pentru
conducerea de societate care, pe baza informaţiilor oferite de acest document, trebuie să se
asigure că dispune de resurse financiare suplimentare pentru realizarea investiţiilor prevăzute,
iar dacă acestea sunt insuficiente, să poată evalua din timp alte posibilităţi de procurare, cât şi
pentru utilizatorii externi, fiind o formă de satisfacere a cerinţelor informaţionale ale acestora.
Tabloul de finanţare a îmbrăcat de-a lungul timpului mai multe forme, dintre care doar două
par a fi reţinut atenţia normalizatorilor şi utilizatorilor:
- tabloul utilizărilor şi resurselor (de finanţare);
31
- tabloul fluxurilor de trezorerie.
Tabloul utilizărilor şi resurselor este orientat spre o analiză patrimonială a
întreprinderii, conturând o imagine de ansamblu asupra echilibrului financiar al acesteia.
Acesta permite explicarea variaţiei patrimoniului între bilanţul de deschidere şi bilanţul de
închidere al unui exerciţiu, elaborarea sa fiind fundamentată pe o distincţie ce trebuie
efectuată între fluxurile patrimoniale, fluxurile financiare şi fluxurile monetare.
Tabloul utilizărilor şi resurselor are ca obiect prezentarea fluxurile financiare, în timp
ce fluxurile monetare. Luate separat fac obiectul tabloului fluxurilor de trezorerie.
Caracteristicile principale ale tabloului utilizărilor şi resurselor se referă la:
acesta este un instrument indispensabil de gestiune şi previziune;
este un mijloc de realizare a diagnosticului întreprinderii; un instrument în
diagnosticul realizat de bănci asupra întreprinderii cliente, din punct de vedere al
necesităţilor de finanţare trecute, dar şi viitoare;
este un mijloc de apreciere a gestiunii financiare a întreprinderii;
este un mijloc de evaluare şi de interpretare a politicii întreprinderii de distribuire a
dividendelor;
este un mijloc de reflectare a fluxurilor economice şi financiare din întreprindere şi de
evidenţiere a principalelor aspecte privind evoluţia şi perspectivele acesteia;
este un document de informare pentru acţionari, personal şi alte categorii de terţi, etc.
Un model al tabloului utilizărilor şi resurselor se prezintă astfel:
UTILIZARI RESURSE INDICATO
RI
Utilizări stabile (pe termen mediu şi lung)
Creşterea de active imobilizate
Reducerea capitalurilor imobilizate
Resurse stabile (pe termen mediu si lung)
Cresterea capitalurilor permanente
Reducerea activelor imobilizate
Δ
Δ FRN
Utilizări pentru exploatare
Creşterea de active ciclice
Reducerea de pasive ciclice
Resurse pentru exploatare
Creşterea de pasive ciclice
Reducerea de active ciclice
Δ NFR
Utilizări în afara exploatării
Creşterea de active circulante neciclice
Reducerea de datorii pe termen scurt
neciclice
Resurse în afara exploatării
Creşterea de datorii pe termen scurt
neciclice
Reducerea de active circulante neciclice
Δ
Δ NFRAE
Utilizări pentru trezorerie
Creşterea de active pentru trezorerie
Reducerea de datorii pe termen scurt pentru
trezorerie
Resurse pentru trezorerie
Creşterea de datorii pe termen scurt pentru
trezorerie
Reducerea de active pentru trezorerie
Δ
Δ TN
Tabloul utilizărilor şi resurselor
Se analizează, astfel, modul cum s-a realizat în dinamică echilibrul structural între
elementele stabile ale bilanţului (utilizări şi resurse stabile), precum şi modul cum s-a utilizat
fondul de rulment în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului
(utilizări şi resurse ciclice) şi al echilibrului monetar între încasări şi plăţi.
Ecuaţia fundamentală este:
Δ TN = Δ FR – Δ NFR
Δ FR = Δ NRF + Δ TN
Pentru realizarea tabloului de finanţare se parcurg două etape. Prima fază se referă la
determinarea variaţiei fondului de rulment ca urmare a modificării structurii capitalurilor, iar
cea de-a doua etapă se referă la determinarea variaţiei trezoreriei nete ca urmare a modificării
nevoii de fond de rulment.
Tabloul de finanţare evidenţiază:
32
a. fluxurile de resurse financiare provenite din autofinanţare şi vânzări de active –
fluxuri interne şi aport de capital şi împrumuturi – fluxuri externe.
b. fluxuri de utilizare a resurselor financiare pentru: investiţii, pentru plata
dividendelor, pentru restituirea împrumuturilor şi a capitalurilor proprii, acolo unde este.
Analiza acestor fluxuri pe baza a două bilanţuri succesive conduce la următoarele
constatări:
a. crearea unui flux de resurse atunci când:
- creşte un post de pasiv ca urmare a unui aport nou de capital sau a unor credite noi;
- scade un post de activ ca urmare a amortizării activelor fixe sau a vânzării unor
active.
b. crearea unui flux de utilizare (alocare) atunci când:
- creşte un post de activ prin cumpărarea unor active fixe sau cumpărarea de stocuri de
materiale, materii prime etc.;
- scade un post de pasiv prin rambursarea unei datorii şi /sau plata unor dividende.
Cu toate avantajele pe care le oferă tabloul utilizărilor şi resurselor utilizatorii de
informaţii sunt tot mai interesaţi de aspectele de trezorerie, motiv pentru care tabloul de
finanţare pierde teren în favoarea tabloului fluxurilor de trezorerie, tablou care situează în
centrul analizei financiar-contabile trezoreria, în timp ce în cadrul tabloului utilizărilor şi
resurselor acesta are doar un rol de intermediar între fondul de rulment şi nevoia de fond de
rulment.
Trezoreria se modifică nu numai ca efect al cheltuielilor şi al veniturilor de gestiune, ci
şi ca efect a operaţiilor de capital, respectiv şi a variaţiei stocurilor de active şi a soldurilor de
datorii la sfârşitul perioadei faţă de începutul exerciţiului financiar.
Fluxurile de trezorerie desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi
(fondurile disponibile şi depozitele la vedere), precum şi a echivalentelor de lichidităţi
(cvasilichidităţi), acele plasamente pe termen foarte scurt, foarte lichide, convertibile cu
uşurinţă într-o mărime determinată de lichidităţi şi a căror valoare nu riscă să varieze în mod
nesemnificativ.
Tabloul fluxurilor de trezorerie prezintă, deci, intrările şi ieşirile de fonduri ale
activităţii întreprinderii clasificate din punct de vedere funcţional:
- fluxuri de trezorerie ale activităţii de exploatare;
- fluxuri de trezorerie ale activităţii de investiţii;
- fluxuri de trezorerie ale activităţii de finanţare.
1. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de exploatare se pot determina conform:
a. metodei directe, bazată pe informaţiile referitoare la încasări şi plăţi;
b. metodei indirecte, potrivit căreia rezultatul net este corectat cu:
- influenţa operaţiunilor care nu au caracter monetar;
- orice operaţiune de regularizare sau de reportare a încasărilor sau a plăţilor trecute sau
viitoare, presupuse de activitatea de exploatare;
- elementele de venituri sau de cheltuieli ce sunt asociate fluxurilor de trezorerie, care
vizează finanţarea sau investiţiile.
2. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de investiţii reflectă plăţile ce se efcetuează
cu scopul achiziţionării de active ce sunt destinate să genereze venituri şi fluxuri de trezorerie
viitoare, fluxuri ce oferă informaţii privind maniera în care întreprinderea îşi asigură
perenitatea şi chiar creşterea sa.
3. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de finanţare sunt generate de schimbările ce
se produc în structura şi mărimea capitalurilor proprii şi împrumutate ale întreprinderii,
punând în lumină posibilităţile viitoare ale investitorilor de capitaluri.
Tabloul fluxurilor de trezorerie se bazează pe o logică privind echilibrul financiar al
întreprinderii axată pe noţiunile de lichiditate şi solvabilitate, fiind utilizat pentru aprecierea
33
performanţelor înregistrate de societate şi a capacităţii acesteia de a genera lichidităţi pentru
realizarea de investiţii fără să facă apel la resurse externe de finanţare.
Dat fiind aceste considerente, precum şi necesitatea de aliniere la Standardele
Internaţionale de Contabilitate şi cerinţele Comunităţii Economice s-a introdus prin
reglementare legală obligativitatea întocmirii acestui document de către agenţii economici din
ţara noastră.
Riscul în managementul financiar
Diagnosticul riscului urmăreşte:
- măsurarea variaţiei rezultatelor întreprinderii la modificarea poziţiei financiare, a
structurii capitalurilor proprii şi împrumutate;
- măsurarea variaţiei solvabilităţii întreprinderii, a capacităţii acesteia de a-şi achita, la
scadenţă, datoriile asumate faţă de terţi. În ansamblu activităţii sale, întreprinderea comportă
trei categorii de riscuri: riscul de exploatare sau riscul economic, riscul de finanţare sau de
îndatorare şi riscul de insolvabilitate.
Riscul economic Riscul de exploatare sau riscul economic corespunde riscului aferent realizării unui
venit sau a unui rezultat estimat, fără a se ţine seama de modalitatea de finanţare utilizată de
întreprindere pentru obţinerea acestuia. Diagnosticul financiar complet nu se poate realiza
decât în cuplul a două elemente de analiză: rentabilitate-risc.
Un alt obiectiv în managementul financiar este și maximizarea rentabilităţii la un
anumit nivel de risc asumat. Riscul poate fi exprimat în mai multe forme:
a. variabilitatea profitului faţă de media rentabilităţii din ultimele exerciţii, iar
măsura riscului este dată de dispersie şi abaterea medie pătratică;
b. variabilitatea profitului în funcţie de volumul de activitate, adică cifra de afaceri
care este măsurată prin coeficientul de elasticitate calculat ca raport între variaţia profitului şi
variaţia cifrei de afaceri;
c. variabilitatea ratei rentabilităţii a întreprinderii.
În analiza financiară riscul se exprimă prin elasticitatea profitului şi poate fi analizat
din două puncte de vedere:
1. al intreprinderii animată de dorinţa creşterii patrimoniului şi a remunerării
corespunzătoare a factorilor de producţie;
2. al investitorilor financiari din afară, interesaţi în realizarea celui mai bun
plasament în condiţiile unei pieţe financiare cu mai multe sectoare de rentabilitate şi grade de
risc diferite.
Riscul economic poate fi exprimat ca variabilitate a profitului în funcţie de cifra de
afaceri şi ca urmare a poziţiei activităţii întreprinderii faţă de punctul mort.
Variaţia profitului la variaţia cifrei de afaceri este exprimată prin coeficientul de
elasticitate sau efectul de levier.
Riscul financiar Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub influenţa
structurii financiare a întreprinderii. Antrenarea capitalurilor împrumutate prin mărimea lor şi
a cheltuielilor financiare (dobânzi, comisioane) conduce la variabilitatea rezultatelor şi la o
majorare a riscului financiar.
Pentru minimizarea costurilor şi creşterea rentabilităţii trebuie să se asigure o structură
34
optimă între capitalurile proprii ăi cele împrumutate.
Analiza riscului financiar se poate face prin două modalităţi:
1. analiza riscului pe baza metodei pragului de rentabilitate (punctului mort PM):
PM = (cheltuieli fixe + dobânda) / (1 - cheltuieli variabile)
2. analiza riscului financiar pe baza efectului de levier financiar:
Analiza riscului financiar rezidă în efectul de levier financiar, care arată relaţia dintre
rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară şi îndatorarea întreprinderii. În acest context
acţionarul suportă atât riscul economic, cât şi riscul financiar al întreprinderii, iar costul
îndatorării este sigur, în timp ce rentabilitatea economică este probabilă. Deci, evaluarea
riscului financiar se face cu ajutorul coeficientului de elasticitate al rentabilităţii financiare
(E): E=[Variaţia profitului curent (după deducerea dobânzii) /Profit curent] / [Variaţia CA / CA]
R.fin. = R.ec + ( Rec. - rata dobanzii ) x L
unde:
L = Datorii / Capitalul propriu Între cele trei rate există următoarele corelaţii:
1. dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii atunci rentabilitate
financiară este mai mare decât rentabilitatea economică;
2. dacă rentabilitatea economică este egală cu rata dobânzii atunci rentabilitate
financiară este egală cu rentabilitatea economică;
3. dacă rentabilitatea economică este mai mică decât rata dobânzii atunci rentabilitate
financiară este mai mică decât rentabilitatea economică.
Riscul de faliment (insolvabilitate) Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a face
faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii întreprinderii.
Analiza riscului de faliment se realizează:
1. În manieră statică şi se bazează pe studiul bilanţului şi noţiunea de fond de rulment.
În funcţie de cele două concepţii de elaborare a bilanţului, analiza statică poate fi:
a. patrimonială;
b. funcţională.
Analiza statică patrimonială urmăreşte patrimoniul net al acţionarilor şi activul
economic în ansamblu ca o garanţie pentru creditori.
Principalele instrumente operaţionale, utilizate de analiza statică patrimonială sunt:
fondul de rulment, ratele de lichiditate (generală, redusă şi imediată), completate cu ratele
îndatorării.
Analiza statică funcţională a riscului de faliment utilizează ca instrumente
operaţionale: nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă.
2. În manieră dinamică – permite diagnosticarea şi explicarea dezechilibrului
financiar evidenţiat prin analiza statică. Instrumentele operaţionale ale acestei analize sunt:
- excedentul trezoreriei de exploatare (ETE = EBE - Δ NFR);
-capacitatea de autofinanţare (CAF = EBE – chelt.fin.– imp. profit);
- autofinanţarea (A = CAF - Dividende);
- cash-flow-ul (CF) sau creşterea de trezorerie
Pornind de la aceşti indicatori, analiza riscului de faliment apelează la ratele şi
indicatorii de rambursare a datoriilor şi de autonomie financiară:
a. rata capacităţii de rambursare (Ra)
Ra = Datorii /CAF
b. rata autonomiei financiare (Rb)
35
Rb = CAF/ Rambursarea datoriei financiare stabile
c. excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) care poate exprima el însuşi capacitatea
de rambursare a datoriilor.
ETE = EBE - Δ NFR
Capacitatea de rambursare a datoriilor se asigură dacă excedentul trezoreriei de
exploatare minus impozitul pe profit este mai mare sau egal cu cheltuielile financiare plus
rambursarea anuală a datoriilor.
Întreprinderea este, deci, în permanenţă confruntată cu riscul. Luarea în consideraţie a
riscului la care sunt supuse întreprinderile justifică, de fapt, abordarea problematicii, atât de
complexă a diagnosticului financiar. De altfel, diagnosticul financiar, riscul şi solvabilitatea
întreprinderii conţin componente de natură economică, socială, financiară şi umană.